UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE : DREPT
CENTRUL TUTORIAL HUNEDOARA

Dreptul Uniunii Europene

Cetățenia Europeană

Profesor de disciplină:
Conf.univ.dr. Daiana-Maura Vesmaș

Student
Mic Ioan – Cătălin
Anul II

1
 Cuprins

Evoluția conceptului de cetățenie european..........................................................5

Drepturile statutului de cetățean european

Bibliografie.........................................................................................................13

Considerații introductive

2
 Cetăţenia este o legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui
fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care
presupun drepturi şi obligaţii reciproce. Din definiţia de mai sus rezultă că
cetăţenia este în acelaşi timp un statut politic şi juridic, un tip de cultură
organizaţională, o identitate şi un set de practici sociale.

Omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată o bază solidă pentru

cetăţenia statelor moderne, iar în contextul integrării statelor naţionale din
Europa - indiferent dacă acest proces vizează o formaţiune de tip federal sau
una cu caracter de super -stat supranaţional -, diversitatea culturală şi
lingvistică, precum şi cea a tradiţiilor istorice adesea divergente reprezintă o
realitate faţă de care noţiunea clasică a cetăţeniei îşi pierde orice relevanţă,
sortind eşecului toate iniţiativele de fundamentare a conceptului de „cetăţenie
europeană”.

Conceptul de cetăţenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de

bază ale epocii moderne şi ale regimului democratic. Cetăţenia este strâns legată
de naţionalitate şi de stat, astfel încât o cetăţenie europeană este un concept nou,
o noţiune specială datorită caracterului său supranaţional. Ea simbolizează, la
modul ideal, comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele
statelor membre ale Uniunii Europene şi provine din ideea fondatoare a
construcţiei europene: asigurarea păcii în Europa aşa încât naţiunile să
convieţuiască în virtutea unor reguli şi instituţii comune pentru care şi-au dat
consimţământul liber.

Ideea de a crea un tip nou de cetăţenie care să cuprindă mai multe

popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un
anumit punct, şi cetăţenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele
două, dar există totuşi câteva aspecte comune: dorinţa de a crea un ataşament
faţă de valorile unificatoare ale unei construcţii politice superioare care
înglobează mai multe state şi naţionalităţi, existenţa garanţiilor juridice şi fiscale
recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viaţa politică la
nivel superior, un statut internaţional special al cetăţenilor în statele terţe.

În forma actuală, cetăţenia europeană poate fi considerată originală şi

rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între
popoarele europene şi ataşament faţă de valorile comunitare. Modalitatea de
atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viaţa
economică şi politică a Uniunii prin recunoaşterea oficială a unei serii de

3
drepturi de care aceştia se pot bucura indiferent de cetăţenia naţională şi
indiferent de statul membru în care se află cu singura obligaţie ca titularii să fie
resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Altfel spus cetăţenia europeană este rezervată naţionalilor statelor

membre. Indivizii nu acced la cetăţenia europeană decât prin statele lor.
Totodată, definirea naţionalităţii rămâne prerogativul statelor membre . U.E. nu
are nicio competenţă în acest domeniu.

Necesitatea cetățeniei europene

Uniunea Europeană a fost destinată încă de la începuturile sale (Declaraţia
Schumann din 1950) să capete contururi politice şi să devină, pe lângă o
comunitate economică, şi una între popoare. Fiind o creaţie a elitelor, ulterior au
apărut critici şi controverse aduse Uniunii în ceea ce priveşte deficitul său
democratic. Primul pas în acest sens au fost alegerile universale pentru
Parlamentul European organizate pentru prima dată în anul 1979.

Teoreticienii construcţiei europene au căutat diverse soluţii pentru a

răspunde acestei probleme. În anii 80, Paul Magnette aprecia cetăţenia ca fiind
cel mai util  instrument pentru a crea legături politice şi juridice între popoare
autonome aflate în state distincte. Mai târziu, Philip Herzog a identificat
cetăţenia europeană ca fiind, alături de îmbunătăţirea democraţiei reprezentative
şi participarea activă a cetăţenilor şi actorilor sociali, una dintre cele trei
modalităţi pentru a rezolva problema democratică în UE.

Politicienii au conştientizat că pentru o construcţie europeană reală,

legitimă şi solidă este necesar ca centrul de interes să se mute asupra
ansamblului cetăţenilor din statele membre care sunt beneficiarii şi scopul final
al Uniunii. Cetăţenia ar fi trebuit să creeze o societate europeană veritabilă la
care să se raporteze toţi indivizii, indiferent de naţionalitate, pe bazele unor noi
concepte de solidaritate. Astfel, drumul pentru atingerea acestui deziderat s-a
dovedit mai anevoios decât s-a crezut.

4
 Evoluția conceptului de cetățenie europeană

Ideea acordării unor drepturi politice pe plan european a existat chiar de la

înființarea Comunităților Europene având următoarele precedente:

În 1975 primul ministru belgian Leo Tindemans a cerut, ca cetățenilor

statelor membre să le fie recunoscute drepturile speciale ca membri a CE.

Consiliul European de la Fontainebleau din 1984 a hotărât constituirea

unui grup de lucru ad-hoc(grupul Adonnino). Prin grupul de lucru
Adonnino,Consiliul European a făcut primul pas, întocmind un plan care viza
facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună informare, stimularea
învăţării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel,
paşaport etc.

Cetăţenia europeană însă și-a găsit materializarea fiind definită oficial

şase ani mai târziu, la insistenţele premierului spaniol Felipe Gonzalez prin
articolul 8 al Tratatului de la Maastricht(TUE): „Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care deţine naţionalitatea unui stat membru”. În ultimă instanţă fiecărui
stat membru îi revine sarcina să indice care sunt cetăţenii săi. Ținând cont de
faptul că cetățenie este o legătura între un stat și o persoană fizică, prin analogie
cetățenia europeană ar trebui să fie legătura între o organizație internațională și o
persoană fizică.

Cetăţenia europeană completează cetăţenia naţională, fără a se

substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului
Uniunii pe teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa. Așadar este
necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru
pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii. Tratatul de la Maastricht a instituit cinci
categorii de drepturi supranaţionale care se adaugă celor provenite din cetăţenia
naţională.

 În primul rând sunt drepturile la liberă circulaţie, dreptul la sejur şi

la stabilire, dreptul la muncă şi studiu pe teritoriul celorlalte state
membre ale Uniunii.
 În al doilea rând, dreptul politic de a vota şi de a candida în
alegerile pentru Parlamentul European

5
  Dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară pe
teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din
partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în
care ţara din care provine cetăţeanul nu are reprezentanţă
diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv.
 Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European în oricare din
limbile oficiale ale Uniunii şi de a apela la mediatorul european
(Ombudsman) în situaţia în care petiţionarii consideră că au fost
afectaţi de administrarea şi actele instituţiilor şi organismelor
comunitare.

Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de

transparenţă democratică şi să îl apropie pe cetăţean de administraţia europeană,
aceasta din urmă fiind numită uneori „eurocraţie” şi având o imagine proastă în
statele membre.

O declaraţie anexată la Tratatul de la Maastricht (TUE) precizează că

,,cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia
naţională a statului membru respectiv”. Așadar, revine fiecărui stat membru să
indice care persoane sunt cetăţenii săi. Prin acest tratat Uniunea Europeană
respectă drepturile fundamentale, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia
europeană a drepturilor omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale comune
ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.

Tratatul de la Amsterdam (1997) va adăuga precizarea că „cetăţenia

europeană completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” şi are la bază
principiile comune ale statelor membre: libertate, democraţie, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept.
Tratatul a întărit protecţia drepturilor fundamentale, condamnând discriminarea,
şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile

fundamentale garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată
la Roma în 1950, cât şi cele rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar. Ca o completare a
drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaşte acestora, prin
TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi orice
persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la

6
accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii
Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat.

Prin TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către

statele membre a drepturilor fundamentale,instituind sancţiuni pentru
nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al
Uniunii Europene încalcă în mod grav şi persistent principiile pe care se bazează
Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din
aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru
în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului
acelui stat membru.

Tratatul de la Nisa - angajamentul Uniunii faţă de drepturile

fundamentale şi valorile democratice consacrate în convenţiile menţionate
anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost
proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de
către Parlamentul European, Consiliu şi Comisia cu ocazia Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.

Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte

de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a

drepturilor omului. Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care
beneficiază cetăţenii Uniunii, cuprinzând atât drepturile şi libertăţile
fundamentale conţinute în general, în Convenţia europeană, dar şi drepturi
sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului
Europei, precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor europene în
diverse domenii, precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului.

Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte de cetățenia europeană se

înţelege un statut supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale
U.E.. Cetăţenia U.E. este deci o calitate suplimentară, în completarea cetăţeniei
recunoscute de statul naţional. Această prelungire „europeană” a naţionalităţii nu
este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine automat
cetăţenia celorlalte ţări membre.

Cetățenia europeană nu este o cetățenie în sens clasic, deoarece nu putem

vorbi deocamdată de un popor european care să stea la baza înființării unui stat
european. Statele membre nu sunt dispuse sa renunțe la dreptul suveran de a

7
acorda și de a retrage cetățenia. Prin urmare cetățenia europeană este cetățenia
dedusă din cetățenia națională a statelor membre. Cetățenia europeană nu
înlocuiește ci numai o completează pe cetățenia clasică preexistentă.

Drepturile ce decurg din statutul de cetățean

european

Cetăţenia europeană este concepută într-o perspectivă dinamică. Ea

prevede posibilitatea unei extinderi a drepturilor. Drepturile, înscrise pentru
prima dată în Tratatul de la Maastricht şi completate ulterior la Amsterdam,
Nisa, mai nou în Constituţia europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci şi
în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc.

Uniunea şi statele sale membre sunt obligate să respecte aceste valori,

organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naţionale şi Curtea
Europeană de Justiţie. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale şi
valorile democratice în mod flagrant şi sistematic, Uniunea poate să îi impună
sancţiuni politice ori economice.

Drepturile ce decurg din cetăţenia europeană sunt:

 dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor

membre;

Libera circulaţie a persoanelor este un drept fundamental al cetăţenilor

Uniunii Europene (UE), garantat prin Tratate. Aceasta se concretizează în
spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne. Prin eliminarea
frontierelor interne, este necesară o mai bună gestionare a frontierelor externe
ale Uniunii, precum şi reglementarea intrării şi şederii cetăţenilor din ţările terţe,
inclusiv printr-o politică comună în materie de azil şi imigraţie.

Astfel, oricine locuieşte în UE poate să călătorească, să trăiască, să

studieze, să muncească, să se stabilească sau să presteze servicii în alt stat
membru, fără a face obiectul discriminării pe criteriul naţionalităţii. UE depune
eforturi pentru a simplifica şi eficientiza şi mai mult aplicarea principiului

8
liberei circulaţii în interiorul graniţelor sale, punând accentul în mod deosebit pe
sistemele de securitate socială

Noutate în acest domeniu constă în faptul că libera circulație nu este

legată de o activitate profesională, de muncă și nu se referă doar la circulația
forței de muncă. Restricții însă există și în acest domeniu, în caz dce menținere a
ordinii publice, a securității si pentru motive de menținere a sănătății publice.

 Dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum

și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în
aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

Dreptul de a alege şi a fi ales vizează orice cetăţean al Uniunii care îşi are
reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia. Acest drept
comportă două aspecte: alegerile locale şi alegerile pentru Parlamentul European

Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul

membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.
Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu (hotărând în
unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare pot prevedea
dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui stat membru
justifică acest lucru. Acest drept trebuie exercitat în coroborare cu art. 6alin.3
din Trat.UE care spune că: „ Uniunea respectă identitatea națională a statelor
membre”.

Tocmai din acest motiv până prezent nu există o lege unică a alegerilor
locale, la nivel comunitar, pentru a asigura respectarea tradițiilor, obiceiurilor
existente la nivel local în domeniu.

Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul

European în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acestui stat.

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând într-un stat

membru are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru
Parlamentul European ale statului membru în care rezidează. Acest drept va fi
exercitat sub rezerva modalităţilor care vor fi stabilite de către Consiliu,
statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea

9
Parlamentului European; aceste modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii
atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.

 Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul

membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție
din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat
membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe

teritoriul unei terţe ţări în care statul membru al cărei resortisant este nu dispune
de reprezentare, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui
stat membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii statului respectiv. Statele membre
vor stabili între ele regulile necesare şi vor angaja negocierile internaţionale
cerute în vederea asigurării acestor protecţii

Protecția diplomatică poate fi exercitată în cazurile în care un cetățean

european este victima încălcării unor norme de drept internațional public.

Protecția consulară înseamnă acordarea de sprijin juridic, social sau

economic în caz de moarte, boală, infracțiuni de violență, accidente grave,
reținere sau arestare.

Cetățeanul își poate exercita exest drept dacă țara lui de proveniență nu
are reprezentanță în statul terț în care se află el sau când această reprezentanță nu
poate fi contactată în caz de stare de necesitate.

Acest drept se referă atât la persoane fizice cât și la persoane juridice.

 dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa

Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa
instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre
limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.
Cu alte cuvinte, orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către
Parlamentul European. Astfel, beneficiar al drepturilor de petiţionare poate fi
orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau morală rezidând sau
având sediul statutar într-un stat membru. Petiţia poate fi individuală sau în
grup, obiectul petiţiei trebuie să privească un subiect legat de domeniile de
activitate ale Comunităţii și trebuie să îl privească în mod direct pe autorul ei.
10
 Bineînțeles, acest drept presupune și dreptul de a primi răspuns la aceste
petiții, deoarece alte prevederi ale dreptului european prevăd că “fiecare
cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organ comunitar în una
din limbile statelor membre și are dreptul să i se răspundă în aceeași limbă”.
Acest drept însă spre deosebire de celelalte care sunt inaccesibile
persoanelor din statele terțe, se aplică parțial și acestora.

 Dreptul la informație;
În urma modificărilor aduse Tratatului de la Amsterdam, orice cetăţean
sau orice cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuieşte
sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat membru are dreptul de acces la
documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale Comisiei. În acest
sens sub mottoul “Citizens first” organele comunitare au pornit o întreagă
campanie de promovare.
Principiile generale și limitele care, pentru rațiune de interes public sau
privat, guvernează exercițiul acestui drept acces la documente sunt stabilite de
Consiliu, iar fiecare instituție elaborează, în cadrul propriu regulament intern,
dispoziții speciale privind accesul la documentele sale.

Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie asigură transparenţa lucrărilor

lor şi elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind
accesul la propriile documente, potrivit regulamentelor stabilite de Consiliu.

Publicarea documentelor privind procedurile legislative este asigurată de

Parlamentul European şi Consiliu, în condiţiile prevăzute de regulamentele
adoptate de Consiliu.

Concluzii

Aderarea unui stat la U.E. aduce, pe lângă drepturi sporite cetăţenilor săi,
şi o serie de obligaţii şi responsabilităţi. Dacă drepturile şi-au găsit o formă de

11
exprimare clară, în diferitele tratate semnate de membrii Uniunii Europene,
despre obligaţii şi responsabilităţi se fac referiri indirecte. Astfel, este de la sine
înţeles că toţi cetăţenii au obligaţia respectării normelor, regulilor şi cutumelor
specifice Uniunii, dar şi celorlalte state membre. De asemenea, este absolut
necesar ca toţi cetăţenii să adopte, prin însuşire şi interiorizare, modelul
comportamental validat la nivelul Uniunii Europene.

Condiția de cetăţean al Uniunii Europene are cel puţin două particularităţi.

Cea mai semnificativă o reprezintă faptul că această calitate o dobândesc numai
cetăţenii statelor membre ale Uniunii. Persoanele care locuiesc de mult timp
într-un stat ce este sau urmează să devină membru al Uniunii Europene, dar nu
au obţinut cetăţenia acestuia, nu devin automat cetăţeni ai Uniunii. Apoi, statutul
de cetăţean al U.E. conferă o serie de drepturi persoanei respective atât în statul
de origine, cât şi în orice alt stat al Uniunii.

Condiția de cetățean se bazează pe o relație contractuală între stat și

indivizi. Statul recunoaște drepturile fundamentale ale individului, dar pretinde
în schimb obligații civice, loialitate și participare. Ansamblul acestor drepturi
recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean, consființit în setul de
documente oficiale care însoțesc individul-cetățean pe toată durata vieții:
certificate de naștere, buletine sau cărți de identitate, pașapoarte. Ca titular de
drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului
suveranității.

Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul

este deținătorul unei părți din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate
decide asupra guvernării.

Așadar cetăţenia Uniunii şi drepturile conferite de aceasta reprezintă unul

dintre principalii piloni ai Uniunii Europene.

Bibliografie

12
1. Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Bucureşti, Editura Politeia-SNSPA,
2005.

2. Beatrice Andreșan-Grigoriu, Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii

Europene ,-Ed. a 5-a, București, Editura Hamangiu 2013.

3. Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar, Ed. a 3-a, Cluj-Napoca,

Editura Hamangiu 2010.

4. http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm

13