UNIVERSITATEA „DANUBIUS” GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT
Studii universitare de Master
Specializarea: Dreptul Instituţional al Uniunii Europene

TEMĂ DE CERCETARE

Conducător ştiinţific:
Lect. Univ. dr. Tache BOCĂNIALĂ

Absolvent:
Grigore George

GALAŢI
2018

1
PROCEDURA LEGISLATIVĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

GALAŢI

2
 2018

CUPRINS

Introducere …………………………………………..………………...….pag. 4

Capitolul I. Legislaţia Uniunii Europene ………………….…….……...pag. 5

Capitolul II. Planificarea normelor Uniunii Europene……………...….pag. 6

Capitolul III. Procedura legislativă ordinară …………………………..pag. 7-8

Capitolul IV. Proceduri legislative speciale …………..…………..…….pag. 9

Concluzii .....................................................................................................pag. 10

Bibliografie..................................................................................................pag. 11

3
 INTRODUCERE

Uniunea Europeană utilizează o gamă variată de proceduri legislative pentru a adopta

reglementări. Procedura depinde de tipul şi de obiectul propunerii legislative. Cea mai mare parte
a legislaţiei Uniunii Europene este adoptată de Parlamentul European şi de Consiliul Uniunii
Europene. Astfel, Parlamentul exercită rolul de colegislator, având, împreună cu Consiliul,
competenţa de a adopta şi modifica propunerile legislative şi de a adopta bugetul Uniunii.
Totodată, Parlamentul supraveghează activitatea Comisiei şi a celorlalte organisme
europene şi cooperează cu parlamentele naţionale din ţările UE, care îşi aduc şi ele contribuţia
Există totuşi cazuri în care o reglementare poate fi adoptată de o singură instituţie a Uniunii
Europene. Parlamentele naţionale ale statelor membre sunt consultate cu privire la toate
propunerile Comisiei, iar orice modificare adusă tratatelor Uniunii Europene necesită acordul
tuturor statelor membre.
Procedurile de adoptare a actelor legislative ale Uniunii Europene1 sunt prevăzute în TFUE,
Partea a IV-a – „Dispoziţii instituţionale şi financiare”, Titlul I „Dispoziţii instituţionale”, Capitolul
2 – „Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii”.

1 Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în U.E. existau peste 50 de proceduri legislative, printre care:
procedura consultării, procedura codeciziei, procedura concilierii, procedura avizării, procedura cooperării ş.a. (A.
Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 161).

4
 CAPITOLUL II
LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că fiecare acţiune

întreprinsă de UE se bazează pe tratatele aprobate în mod democratic de către membrii săi.
Legislaţia europeană contribuie la atingerea obiectivelor tratatelor UE şi la transpunerea în practică
a politicilor europene. Ea poate fi primară sau secundară.
Fiecare acţiune întreprinsă de UE se bazează pe tratate – acorduri cu caracter obligatoriu
din punct de vedere juridic, semnate de toate ţările UE, care stabilesc obiectivele UE, regulile de
funcţionare a instituţiilor europene, procedurile decizionale şi relaţiile dintre Uniunea Europeană
şi statele sale membre.
Tratatele reprezintă punctul de plecare pentru legislaţia UE şi sunt cunoscute în Uniunea
Europeană sub denumirea de „legislaţie primară”.
Corpusul legislativ care derivă din principiile şi obiectivele din tratate este cunoscut sub
numele de „legislaţie secundară”. Aceasta include regulamente, directive, decizii, recomandări şi
avize.
Actele legislative sunt adoptate în urma unei proceduri legislative (ordinare sau speciale)
stabilite în tratatele UE. Actele fără caracter legislativ nu urmează astfel de proceduri şi pot fi
adoptate de instituţiile UE conform unor reguli specifice.
Uniunea Europeană poate adopta reglementări numai în acele domenii în care membrii săi
au autorizat-o să facă acest lucru, prin intermediul tratatelor UE.

5
 CAPITOLUL III
PLANIFICAREA NORMELOR UNIUNII EUROPENE

Comisia Europeană iniţiază şi răspunde de planificarea, pregătirea şi propunerea normelor

europene. Legislaţia UE apără interesele cetăţenilor europeni şi pe cele ale întregii Uniuni.
Cetăţenii, întreprinderile, organizaţiile societăţii civile, autorităţile publice sau orice alte părţi
interesate care ar putea fi afectate de legislaţia UE pot influenţa procesul legislativ.
Astfel, Comisia propune legi şi politici, răspunde la propunerile transmise de Consiliul
European (şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a UE), Consiliul Uniunii Europene (miniştrii
din fiecare ţară a UE), Parlamentul European (ales direct de către cetăţenii UE), cetăţenii UE în
urma unei iniţiative cetăţeneşti europene finalizate2.
Comisia pregăteşte reglementările şi politicile în mod transparent, plecând de la date
concrete şi integrând opiniile cetăţenilor şi părţilor interesate. Conceptul poartă denumirea de „o
mai bună legiferare”.
În programul său anual de lucru, Comisia se angajează să obţină, în cursul unui an
calendaristic, rezultate concrete în anumite domenii prioritare. De asemenea, ea publică şi
actualizează periodic o listă mai amplă, care acoperă toate iniţiativele majore planificate.
Atunci când se estimează că efectele preconizate ale unei norme sau politici UE vor fi
semnificative, Comisia efectuează un studiu de impact înainte de a-și prezenta propunerea. Scopul
este de a analiza mai detaliat problema care trebuie soluţionată, necesitatea intervenţiei UE şi
potenţialele efecte economice, sociale şi de mediu ale diferitelor soluţii propuse. Comisia ia în
calcul rezultatele studiului de impact înainte de a-şi transmite propunerea. Totodată, poate contribui
oricine ar putea fi afectat de o reglementare sau de o politică existentă sau propusă, autorităţi
publice, întreprinderi, organizaţii ale societăţii civile sau persoane fizice.

2
Regulamentul (U.E.) nr. 211/2011 privind iniţiativa cetăţenească, precum şi Regulamentul (U.E.) nr. 1179/2011 de
stabilire a unor specificaţii tehnice pentru sistemele de colectare online, reglementează procedurile şi condiţiile pe care
trebuie să le respecte iniţiativa cetăţenească.

6
 Există diverse posibilităţi de a participa la procesul legislativ al UE, de la pregătirea şi
adoptarea unor propuneri legislative până la evaluarea eficienţei unor norme deja în vigoare, prin
intermediul consultărilor publice şi al altor instrumente on-line. Comisia ia în considerare reacţiile
primite atunci când elaborează sau modifică o reglementare sau o politică ori atunci când evaluează
mai multe reglementări sau politici conexe dintr-un singur domeniu de acţiune.

CAPITOLUL III
PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ

Articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) vizează două
tipuri de procedură legislativă, respectiv, procedura legislativă ordinară şi procedura legislativă
specială.
Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 289 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene (versiune consolidată), „(1) Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun
de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294.
(2) În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu
cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.”
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene este cunoscută sub
numele de procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie). Aceasta înseamnă că
Parlamentul European (instituţia care îi reprezintă pe cetăţenii europeni şi ai cărei membri sunt
aleşi prin vot direct) trebuie să aprobe legislaţia UE împreună cu Consiliul (instituţia reprezentând
guvernele celor 28 de state membre).

7
 Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi Consiliului
Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: guvernanţă economică, imigrare,
energie, transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Marea majoritate a legilor europene sunt
adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.
Procedura legislativă ordinară este prevăzută şi detaliată la art. 294 al Tratatului privind

funcţionarea Uniunii Europene – TFUE (ex-articolul 251 TCE), fiind introdusă prin Tratatul de la
Maastricht, modificată prin Tratatul de la Amsterdam. Odată cu Tratatul de la Lisabona, care a
intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009, a fost redenumită procedura legislativă ordinară, iar în
prezent reprezintă principala procedură de luare a deciziilor la nivelul UE, având o sferă largă de
aplicare3.
De obicei, Comisia este cea care prezintă o propunere de act legislativ. De asemenea,
proiectul de act legislativ care face obiectul procedurii legislative ordinare poate veni la iniţiativa
unui sfert din Statele Membre (cel puţin un milion de cetăţeni). Curtea de Justiţie a UE poate
solicita şi ea adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală Europeană poate propune o
recomandare de act legislativ.
Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European şi Consiliului Uniunii
Europene şi este pusă la dispoziţia parlamentelor statelor membre care pot trimite preşedinţilor
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei un aviz motivat care menţionează dacă un proiect
de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarităţii.
Parlamentul şi Consiliul pot revizui şi modifica textul unei propuneri legislative în cadrul
unei serii de lecturi. Dacă cele două instituţii convin asupra amendamentelor la prima lectură, actul
propus este adoptat. În caz contrar, are loc o a doua lectură. Dacă nu se ajunge la un acord nici la a
doua lectură, propunerea este prezentată unui „comitet de conciliere”, compus dintr-un număr egal

3
A se vedea Raportul A6-0013/2008 privind Tratatul de la Lisabona 2007/2266 (INI) disponibil la
http://www.europarl.europa.eu/information/legal_bases_ro.pdf. Raportul cuprinde 85 de domenii reglementate prin
procedura legislativă ordinară.

8
de reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Reprezentanţii Comisiei participă la reuniuni şi
pot aduce contribuţii. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul este transmis Parlamentului şi
Consiliului pentru a treia lectură, după care este adoptat. În cazurile rare în care cele două instituţii
nu se pot pune de acord, actul nu este adoptat.

CAPITOLUL IV
PROCEDURI LEGISLATIVE SPECIALE

Procedurile legislative speciale reprezintă excepţia de la procedura legislativă ordinară,

fiind utilizate în anumite domenii de politică mai delicate. Spre deosebire de procedura legislativă
ordinară, TFUE nu descrie cu exactitate procedurile legislative speciale. Prin urmare, normele
acestora se definesc de la caz la caz, prin articolele din tratat care stabilesc condiţiile aplicării
acestora.
În practică, în cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul este unicul organ legislativ,
Parlamentul fiind numai asociat în cadrul procedurii, i se solicită doar să-şi dea acordul sau să-şi
exprime părerea cu privire la propunerea legislativă în cauză. Rolul său este deci limitat
la consultare (aşa cum prevede, de exemplu, articolul 89 din TFUE privind operaţiunile de
cooperare poliţienească transfrontalieră) sau, după caz, la aprobare (aşa cum prevede, de
exemplu, articolul 86 din TFUE privind Parchetul European).
În situaţii mai rare, Parlamentul este singurul legiuitor, putând adopta acte juridice după ce
a consultat Consiliul. Consiliul şi Parlamentul pot autoriza Comisia să adopte două tipuri de acte
fără caracter legislativ, acte de punere în aplicare, care instituie măsuri prin care să se asigure o
9
aplicare uniformă a legislaţiei pe tot teritoriul UE şi acte delegate, care modifică sau completează
legislaţia existentă, în special prin adăugarea de norme neesenţiale.
Astfel, Tratatele UE, care stau la baza întregii legislaţii europene, pot fi revizuite pentru a
adapta legislaţia şi politicile UE la noile provocări. Orice modificare a tratatelor necesită acordul
unanim al tuturor celor 28 de state membre ale UE. Există două modalităţi de revizuire a tratatelor,
respectiv, procedura de revizuire ordinară, utilizată pentru a aduce modificări esenţiale tratatelor,
cum ar fi extinderea sau reducerea competenţelor Uniunii şi procedura de revizuire simplificată,
utilizată pentru a aduce modificări legate de politicile şi acţiunile interne ale UE (de exemplu, în
domeniul agriculturii şi pescuitului, al pieţei interne, al controalelor la frontieră, al politicii
economice şi monetare), cu condiţia ca modificările în cauză să nu extindă competenţele Uniunii.

CONCLUZII

Procedurile de adoptare a actelor legislative ale Uniunii Europene sunt prevăzute în TFUE,
Partea a IV-a – „Dispoziţii instituţionale şi financiare”, Titlul I „Dispoziţii instituţionale”, Capitolul
2 – „Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii”. Potrivit reglementărilor
de mai sus, procedura legislativă ordinară presupune adoptarea în comun, de către Parlamentul
European şi Consiliu, a unui regulament, a unei directive ori a unei decizii, la propunerea Comisiei
europene.
În procedura legislativă specială pot fi adoptate cele trei acte legislative (cu caracter
obligatoriu) de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului European, numai în cazurile specifice prevăzute de tratate.
În comparaţie cu legislaţia naţională în materie, se pot constata o serie de diferenţe
specifice. Spre deosebire de dreptul naţional românesc (şi nu numai), în care singur legiuitor, în
10
sens restrâns, este Parlamentul, la nivelul U.E., activitatea de legiferare este în sarcina mai multor
entităţi, fiecare cu zona sa de competenţă legislativă, în anumite cazuri regăsindu-se procedura de
mediere/conciliere. În privinţa iniţiativei legislative, la nivelul U.E., Comisia Europeană este
singura în măsură să iniţieze proiecte legislative. În U.E. s-a acordat reprezentanţilor statelor
membre un rol legislativ important în cadrul Consiliului.
În concluzie, indiferent de maniera diferenţiată mai mult sau mai puţin în care se procedează
la edictarea actelor juridice normative atât în U.E. cât şi în dreptul naţional, evidenţiem necesitatea
adoptării actelor normative/legislative în condiţiile şi la nivelul cerinţelor specifice unei bune
guvernări.

BIBLIOGRAFIE:

1. Craig, P., de Burca, G. (2009). Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, Ediţia a IV-a. Bucureşti: Editura Hamangiu.

2. Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti: Editura

Hamangiu.

3. Fuerea, Augustin (2010). Manualul Uniunii Europene. Ed. a IVa. Bucureşti: Universul
Juridic.

4. Ghica, Luciana-Alexandra (2007). Enciclopedia Uniunii Europene. Editura Meronia.

5. Vataman, Dan (2009) Organizaţii Europene euroatlantice. Bucureşti: C.H.Beck.

6. https://ec.europa.eu/info/law/law-making-process/types-eu-law_ro

11
7. https://ec.europa.eu/info/law/law-making-process/planning-and-proposing-law_ro

8. https://ec.europa.eu/info/law/law-making-process/adopting-eu-law_ro

9. http://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/ordinary-legislative-procedure.html?locale=ro

10. http://www.europarl.europa.eu/external/html/legislativeprocedure/default_ro.htm?epbox
%5binsert%5d=true&epbox%5bonOpen%5d=infographyLegislativeInit&epbox%5bwidth
%5d=970&epbox%5bheight%5d=674

11. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:12016E089.

12