UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

PERSONALITATEA JURIDICĂ A ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

Referat

Autorul: ______________
(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Borş V. Dr. Conf. Univ.

CHIŞINĂU, 2017
 CUPRINS

INTRODUCERE
1. Organizaţiile internaţionale- subiect derivat şi secundar de drept internaţional public:
specific şi particularităţi
1.1 Consideraţii introductive
1.2 Premisele apariţiei şi proliferării organizaţiei internaţionale
1.3 Clasificarea organizaţiei internaţionale

2. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale şi statutul ei special

2.1 Personalitatea juridică de drept intern
2.2 Personalitatea juridică internaţională

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
Anexa 1.

Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la 7

decembrie 1944

Anexa 2.

CONVENŢIE Nr. 1946 
din  13.12.1946 cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU

INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate:

Personalitatea juridică internaţională - exprimă calitatea de subiect de drept internaţional.

Întinderea personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de actele constitutive. În
ceea ce priveşte opozabilitatea persoanei juridice a Organizaţiei Internaţionale distingem 2 aspecte:
1. opozabilitatea faţă de statele membre,
2. opozabilitatea faţă de celelalte state.

 Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din: necesitatea de a îndeplini scopurile

organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii organizaţiei se
angajează să-i acorde sprijin în acest sens. Organizaţia Internaţională ia măsuri, întreprinde
acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre. Acestea trebuie să le respecte.
 Opozabilitatea faţă de terţe state, nemembre ale organizaţiei, există o regulă cutumiară de
drept internaţional potrivit căreia un acord nu crează prin el însuşi obligaţii şi drepturi pentru
un stat terţ, fără consimţămîntul acestuia. Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii
juridice internaţionale a Organizaţiilor Internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de
către terţi.

Scopul şi obiectivele:
Scopul: Identificarea aspectelor personalităţii juridice a organizaţiei international
Obiective:
1. Explicarea conceptului de personalitate juridică
2. Identificarea particularităţilor specifice ale organizaţiei internaţionale
3. Identificarea particularităţilor personalităţii juridice de drept intern şi delimitarea acesteia
de personalitatea juridică internaţională
4. Formularea concluziilor

Cuvinte cheie:
 Organizaţie internaţională,
 personalitate juridică internaţională,
 personalitate juridică de drept intern
1. Organizaţiile internaţionale- subiect derivat şi secundar de drept
internaţional public: specific şi particularităţi
 1.1 Consideraţii introductive

Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. a propus următoarea definiţie a organizaţiilor

internaţionale, dată de G. Fitzmaurice, unul dintre raportorii Comisiei de drept internaţional a
ONU: „O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe commune,
care posedă o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.”.
O altă definiţie este oferită de către Convenţiile de la Viena din 1969 şi 1986 privind dreptul
tratatelor. Acestea au definit organizaţiile internaţionale ca „organizaţii interguvernamentale,
excluzînd organizaţiile neguvernamentale (ONG) care, deşi operează la nivel internaţional, nu se
realizează prin intermediul statelor”.
Profesorul Bindschedler emite o altă definiţie, care o suplineşte pe cea dată de G. Fitzmaurice.
În opinia lui, organizaţia internaţională „este o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un
tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii
particulare în interiorul organizaţei.” Prin această definiţie Bindschedler adaugă un element nou
„scopul comun”, dar omite cerinţa ca organizaţia să aibă personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre.1
O formă de asociere a statelor poate fi calificată ca fiind o organizaţie internaţională,
atunci cînd întruneşte mai multe elemente constitutive, precum:
 la respectiva asociere participă, în calitate de părţi contractante, statele. În înţelesul dat prin
art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969, organizaţiile internaţionale sunt fondate de către
state şi funcţionează prin voinţa acestora;
 actul constitutiv al organizaţiei reflectă acordul de voinţă al statelor membre fondatoare. De
regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în majoritatea cazurilor este un tratat
multilateral. Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale şi impune statelor o
anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele constitutive se
creează drepturi şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor;
 asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective şi scopuri
commune;
 organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea trebuie să
dispună de un  număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul
cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform statutului. Între aceste organe, să figureze
1
BEŞTELIU, RALUCA, MIGA, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura Alleducational, 1997, pag.1-7
 cel puţin un organ format din reprezentanţii tuturor statelor membre – organ autonom care
nu depinde de un anume stat;
 pentru a fi considerată organizaţie internaţională, asocierea dintre statele membre trebuie să
se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept international;
 să aibă personalitate juridică proprie – de drept intern şi de drept internaţional – în temeiul
căreia organizaţia beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia dintre
statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.
Astfel, organizaţia internaţională este o asociaţie permanentă de state suverane, fondată în baza
unei convenţii internaţionale şi dotată cu organe proprii, capabile să exprime voinţa statelor ce o
compun în domenii de interes comun.

Trăsăturile esenţiale ale organizaţiei internaţionale:

 organizaţiile internaţionale sunt create în baza unei convenţii internaţionale, deoarece
funcţionarea acestora implică, mai mult sau mai puţin, o limitare a competenţelor statului
suveran;
 organizaţiile internaţionale au o existenţă proprie şi independentă de statele care le compun ;
 organizaţiile internaţionale dispun de organe proprii, mai mult sau mai puţin diversificate,
care le conferă atributul de permanenţă;
 crearea unei organizaţii internaţionale presupune existenţa unor interese comune, de unde
decurge necesitatea cooperării între statele membre, ca şi natura şi structurile diferite ale
organismelor internaţionale.

1.2 Premisele apariţiei şi proliferării organizaţiilor internaţionale

  Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale, a fost determinată de

trei factori importanţi;
1. necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, îndeosebi în
condiţiile descoperirii, la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de
distrugere in masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare;
2. interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun
cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu respectarea intereselor
comune şi a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei;
 3. efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea internaţională, ale
căror proporţii globale nu pot fi supuse decît unui tratament global. Acestea sunt: creşterea
populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, lupta împotriva
terorismului, utilizarea spaţiului cosmic.
 Organizaţiile internaţionale îndeplinesc astfel o funcţie utilă în canalizarea unei părţi a
raporturilor de interdependenţă dintre state şi în asigurarea unor mijloace adecvate pentru
intensificarea cooperării dintre naţiuni.

1.3 Clasificarea organizaţiilor internaţionale 

 Gradul de deschidere faţă de statele lumii

Potrivit acestui criteriu se disting:
a. organizaţii cu vocaţie universală 
b. organizaţii cu vocaţie restransă. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot
face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul
Naţiunilor Unite, iar cea de a doua categorie o reprezintă organizaţiile la care
participarea, redusă ca număr de membri, este determinată de criterii geografice sau de
natură politică, economică.
Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal sunt:
 Universalitatea . O organizaţie are sau nu caracter universal dacă ea este sau nu,
conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit
membre ale organizaţiei respective.
 Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor
universale, prin întărirea cooperării între state, a rezultat din imperativele aplicării
descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor
provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decît prin abordări
globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.
 Eterogenitatea.  Diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o
organizaţie universală pot să prejudicieze, intr-o anumită măsură, cooperarea
internaţională. Totuşi, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptate de toţi
participanţii, permit o strînsă şi eficientă cooperare între statele membre ale
organizaţiilor universale.
 După sfera de acţiune:
a. organizaţii omnifuncţionale (O.N.U.), care au ca obiect ansamblul relaţiilor international
b. organizaţii specializate, care se limitează la o categorie de probleme, cum sunt instituţiile
specializate din cadrul Naţiunilor Unite (modelul de organizaţie
internaţională unifuncţională).

 După criteriul reprezentării:
a. organizaţii interguvernamentale,în care membrii sunt statele naţionale, iar reprezentanţii
acestora vorbesc în numele guvernelor;
b. organizaţii neguvernamentale , la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au
capacitatea de a angaja guvernele (Ex: Medical Aid For Free Romania , Sterling Work –
Londra, Medicens Sans Frontieres – Belgia, Asociaţia Pro Democraţia, Asociaţia Romană
Anti-Sida, SOS Satele Copiilor, etc.).

 După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre:

a. organizaţiile de cooperare sau coordonare (OCDE), care respectă integral suveranitatea
statelor, organele lor nefiind dotate cu putere de decizie, căutandu-se armonizarea punctelor
de vedere ale statelor membre, elaborarea de reguli comune şi chiar furnizarea de servicii
către state.
b. organizaţii integraţioniste , care presupun transfer de competenţe decizionale de la nivel
naţional la cel al organizaţiei, cum ar fi Uniunea Europeană.

 După nivelul de dezvoltare economică al ţărilor membre:

a. organizaţii ale ţărilor dezvoltate, cum ar fi, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE),
b. organizaţii ale ţărilor in dezvoltare , cum ar fi „Grupul celor 77”.

 După criteriul geografic:
a. organizaţii subregionale
b. regionale
 c. interregionale.
 Aceste organizaţii, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general,
formate, din state care fac parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al infiinţării, funcţionării
şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor
dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită de presiunea unor influenţe
exterioare. De exemplu, unele organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului extinderii
comunismului (CEE), sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a neocolonialismului.

Organizaţii subregionale : Comunitatea Economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC,

constituită in1983); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991, compusă din: Argentina,
Brazilia, Paraguay, Uruguay); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967, cu
următoarele ţări membre: Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda, Brunei).
Organizaţii regionale : Sistemul Economic Latino-American (SELA)- organism regional
consultativ, interguvernamental, de coordonare, de cooperare şi dezvoltare economică şi socială, cu
caracter permanent, înfiinţat în octombrie 1975, prin Convenţia de la Ciudad de Panama, cu
participarea a 26 de state de pe întregul continent.
Organizaţii interregionale : Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE),
Forumul de Cooperare Economică pentru Asia şi Pacific (APEC), Organizaţia Ţărilor Exportatoare
de Petrol (OPEC) , creată în 1960 şi alcătuită din ţări din Africa, America Latină şi Asia.2

2. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale şi statutul ei special

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional în sensul că sunt titulare de

drepturi şi obligaţii pe care le dobîndesc prin voinţa statelor exprimate în tratatele lor constitutive.
Pînă la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în literatura de drept internaţional au existat puţine
opinii în legătură cu statutul organizaţiilor internaţionale, şi anume, dacă ele au sau nu personalitate
juridică. Referindu-se la Comisia pentru reparaţii creată în urma primului război mondial, J. F.
Williams afirma: " Întregul comportament al Comisiei a fost în concordanţă cu teoria beneficiului

2
 DORANDY, DANIEL, Droit des organisations internationalles, Dolloz, 1995, pg.1-3

 
unei personalităţi distincte în lumea internaţională. Ar fi fost prin urmare dificil să te îndoieşti de
faptul că ea posedă personalitate internaţională. Vechea dogmă potrivit căreia statele sunt singurele
subiecte de drept internaţional nu poate fi susţinută în continuare".
Un pas înainte pe linia recunoaşterii personalităţii acestor organizaţii s-a făcut prin modusul
vivendi din 1926 încheiat între guvernul elveţian şi Liga Naţiunilor, care statua că "Liga, posedînd
personalitate internaţională şi capacitate juridică, nu poate fi, în principiu, potrivit regulilor
dreptului internaţional, chemată în faţa tribunalelor elveţiene fără consimţămîntul său expres".
Autorii Cartei Naţiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizaţiei încă din
perioada redactării ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia în cadrul
lucrărilor Comitetului IV/2 pleda în favoarea recunoaşterii exprese a personalităţii juridice a
Organizaţiei, acesta fiind formulat astfel: "Părţile la prezenta Cartă recunosc că Organizaţia pe care
o creează posedă personalitate internaţională, cu drepturile care decurg din aceasta". Dorindu-se se
pare, să se evite posibilitatea considerării Organizaţiei ca fiind un suprastat, s-a ajuns în final la un
compromis, astfel cum se prezintă articolul 104 al Cartei, şi anume că "Organizaţia se va bucura pe
teritoriul fiecărui membru al său de capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiunilor şi
îndeplinirea scopurilor sale".3
Unicul act constutiv care consacră în mod expres alături de capacitatea juridică şi personalitatea
internaţională a Organizaţiei este Convenţia de la Chicago din 1944 de creare a Organizaţiei
Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) (vezi Anexa 1), în care se prevede că "Organizaţia se va
bucura pe teritoriul fiecărui stat contractant de capacitatea juridică necesară exercitării funcţiunilor
sale. Ea va avea personalitate juridică deplină pretutindeni unde Constituţia şi legile statului
interesat o vor permite".
Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. din 13 februarie 1946,
precum şi Convenţia privind privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate din 21
noiembrie 1947 ( vezi Anexa 2) consacră de asemenea în mod expres personalitatea juridică a
O.N.U. şi a instituţiilor specializate.
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) arăta că "personalitatea este indispensabilă pentru
îndeplinirea scopurilor şi principiilor din Cartă şi că funcţiile şi drepturile Organizaţiei pot fi
explicate numai pe baza existenţei, într-o măsură largă, a personalităţii internaţionale".

3
POPESCU DUMITRU,; NĂSTASE ADRIAN,; CERNAN FLORIAN, Drept internaţional public, Casa de
editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti, 1994, pag. 12
În continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat că "aceasta nu este acelaşi lucru cu a
spune că ea este un stat, ceea ce cu siguranţă nu este sau că personalitatea sa juridică, drepturile şi
îndatoririle sale sunt aceleaşi ca şi ale unui stat. Aceasta înseamnă că ea este un subiect de drept
internaţional capabil să aibă drepturi şi obligaţii internaţionale, precum şi capacitatea de a-şi realiza
drepturile sale pe calea unei reclamaţii internaţionale".
Capacitatea de a prezenta reclamaţii internaţionale este inerentă personalităţii internaţionale.
  Unul dintre argumentele invocate de Curte în sprijinul opiniei sale se referea la capacitatea
Organizaţiei (art. 43, 57, 63 din Cartă) de a încheia tratate internaţionale, părere împărtăşită de altfel
şi de Comisia de drept internaţional care consideră că "toate entităţile ce au capacitatea de a încheia
tratate au în mod necesar şi personalitate internaţională". Aceasta nu înseamnă însă, după cum arată
D. W. Bowett, că este adevărată şi cealaltă posibilitate, că personalitatea juridică internaţională
conferă prin ea însăşi capacitatea de a încheia tratate internaţionale. Această aptitudine se poate
determina numai pe baza dispoziţiilor actelor constitutive ale acestor organizaţii.
Deşi Carta nu defineşte natura Organizaţiei din punct de vedere al dreptului internaţional,
anumite atribuţii pe care i le conferă, îndeosebi capacitatea de a încheia tratate cu statele membre şi
cu alte organizaţii internaţionale, presupun existenţa personalitaţii juridice a O.N.U.4

2.1 Personalitatea juridică de drept intern:

organizaţiile internaţionale au capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în raporturi de

drept intern, pe teritoriul oricăruia din statele membre. O asemenea capacitate se impune tocmai
pentru că organizaţia neavând un teritoriu propriu îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul unor
state intrând pentru aceasta în numeroase raporturi juridice cu persoane fizice  sau juridice, de
drept intern din aceste state.

2.2 Personalitatea juridică internaţională:

pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor pentru care au fost constituite, organizaţiilor

internaţionale li se recunoaşte o anumită personalitate juridică în planul raporturilor 
internaţionale. La temeiul acesteia ele au deci calitatea de a dobîndi drepturi şi a-şi asuma

4
DOŞCOVICI, N., Drept internaţional public, Bucureşti, 1947, pag. 15-25
 obligaţii în nume propriu în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional. Personalitatea
juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale este rareori expres prevăzută în actele lor
constitutive. O asemenea prevedere o întîlnim în tratatul de la Roma, privind constituirea
Comunităţii Economiei Europene.

În virtutea personalităţii lor politice internaţionale, organizaţiile internaţionale au dreptul:

 de a încheia tratate cu statele membre, state terţe sau alte organizaţii exceptând cazurile în
care actul constitutiv interzice o asemenea acţiune;
 de a întreţine legături cu uniunile, permanente ale statelor membre acreditate pe lângă ele
(drept de legătură pasivă) şi de a numi misiuni proprii pe lângă statele membre, state terţe sau
alte organizaţii internaţionale (drept de legaţie activă);
 de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru pagubele suferite de organizaţie ca entitate
distinctă sau de agenţii săi;
 de a-şi constitui şi administra resursele financiare.

Personalitatea juridică internaţională incumbă organizaţiilor  internaţionale şi obligaţii a căror

nerespectare atrage răspunderea lor internaţională. Ele sunt obligate să respecte dreptul
internaţional  şi să-şi desfăşoare activitatea  în conformitate cu normele acestuia. Astfel orice
acţiune sau omisiune a unei organizaţii, incompatibilă cu regulile cutumiare sau prevederile unui
tratat la care este parte constituie un fapt ilicit şi îi este imputabil. Recunoaşterea organizaţiilor drept
subiecte de drept internaţional implică determinarea în prealabil a capacităţii lor de a participa în
nume propriu la asemenea raporturi juridice internaţionale, individualitatea lor structurală fiind doar
unul dintre elementele care trebuie avute în vedere la aprecierea acestei calităţi. Măsura în care
acestea vor putea apare în raporturile juridice internaţionale, în relaţii cu alte subiecte de drept
internaţional, este hotărîtoare pentru recunoaşterea personalităţii lor juridice. Dacă pentru state
stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept internaţional este o formă de manifestare a
personalităţii lor, situaţia organizaţiilor internaţionale este din acest punct de vedere diferită.
Personalitatea lor internaţională este condiţionată de existenţa posibilităţii pentru ele de a lua parte
la asemenea raporturi juridice cu caracter internaţional. În alţi termeni, statele participă la aceste
raporturi tocmai în virtutea personalităţii lor, în timp ce personalitatea organizaţiilor internaţionale
poate exista doar ca o consecinţă a acestei posibilităţi de a participa la asemenea raporturi.

Componenţa lor statală şi natura scopurilor pe care le urmăresc, care proclamă drept mijloc de
realizare cooperarea dintre state, conferă prin urmare acestor organizaţii dreptul de a participa la
raporturile internaţionale, ele fiind prin esenţa lor atât un cadru de apropiere între state, cât şi un
instrument de înfăptuire a acestei apropieri. Este neîndoielnic faptul că atunci cînd acţionează în
această ultimă calitate, ele apar în raporturile juridice internaţionale în nume propriu, ca entităţi
distincte. În aprecierea personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor trebuie să se aibă de
asemenea în vedere caracterul raporturilor juridice internaţionale la care acestea pot participa,
capacitatea lor de acţiune fiind, după cum s-a arătat, limitată.5
Organizaţiile internaţionale, subliniază Gr. Geamănu, pot deveni subiecte de drept numai în
raporturile juridice internaţionale strict necesare realizării scopurilor pentru care au fost create.
Sfera acestor raporturi este aşadar condiţionată de scopurile pentru care au fost create, de unde
rezultă în consecinţă că şi personalitatea lor juridică este supusă aceloraşi restrângeri.
După părerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalităţii juridice a
organizaţiilor internaţionale sunt:
· asociaţie permanentă de state;
· distincţia din punct de vedere a capacităţii juridice şi scopurilor între organizaţii şi
statele care le compun;
· existenţa unei capacităţi juridice ce ar urma să se exercite pe plan internaţional şi nu
doar în cadrul naţional al unuia sau unor state.
Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizaţii internaţionale drept persoană juridică
trebuie avute în vedere, în mod cumulativ, următoarele criterii:
· componenţa sa statală;
· existenţa unor scopuri ce interesează un număr însemnat de state;
· izvorul ei internaţional (tratatul pe baza căruia a fost înfiinţată);
· posibilitatea de a participa la raporturi de drept internaţional.
Acestor elemente trebuie să li se adauge, după părerea noastră, capacitatea unei organizaţii
internaţionale de a exprima în relaţiile sale cu alte subiecte de drept o voinţă proprie.
Acordurile încheiate de O.N.U. (precum şi de către celelalte instituţii specializate) cu un mare
număr de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizaţie, atestă aptitudinea sa de a exprima
o astfel de voinţă. În limitele deja arătate, organizaţiile internaţionale se bucură de anumite drepturi

5
DUCULESCU, V.; STĂNESCU, C., Caracterul instituţiei recunoaşterii statelor, în Revista Română de Drept nr.
11, 1969, pag. 9
proprii, care le sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiunilor lor. Între aceste drepturi se numără şi
privilegiile şi imunităţile de care se bucură ele pe teritoriul statelor membre. Acordarea acestor
privilegii şi imunităţi constituie un alt criteriu pentru recunoaşterea calităţii lor de subiecte de drept
internaţional, a personalităţii lor juridice internaţionale.
În încercările de a pune pe picior de egalitate organizaţiile internaţionale cu statele şi de a
promova în acest fel ideea necesităţii unei organizaţii suprastatale, ca mijloc de a impune
respectarea normelor dreptului internaţional, de a asigura pacea şi securitatea, o serie de autori din
occident nu ezită să se folosească şi de acest element - personalitatea juridică internaţională a
organizaţiilor internaţionale - ca argument în sprijinul tezelor lor. 6 Este frecvent citată în acest sens
opinia juristului norvegian F. Seyersted care susţine că "o organizaţie internaţională odată creată
este subiect de drept internaţional şi în această calitate ea are aceleaşi capacităţi, potrivit
normelor dreptului internaţional, ca şi orice alt subiect de drept internaţional, afară doar dacă este
exclusă prin anumite reguli speciale să îndeplinească unele acte".
Astfel, în timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucură de suveranitate -
organizaţiile internaţionale iau fiinţă numai prin voinţa concordantă a statelor care le compun, sunt
o creaţie a acestora. Suveranitatea aparţine numai statelor şi niciodată organizaţiilor internaţionale.
Din punct de vedere al personalităţii juridice, orice stat este şi subiect de drept, în timp ce
numeroase organizaţii sunt lipsite de o asemenea însuşire. Chiar şi acelea care întrunesc cerinţele
pentru a fi subiecte de drept internaţional sunt, după cum s-a arătat, diferenţiate prin întinderea
capacităţii lor, aceasta fiind restrînsă la drepturile şi obligaţiile înscrise în actele lor constitutive.
Statele au avantajul că se bucură în deplinătatea calităţii lor de subiecte de drept internaţional.
Este prin urmare greu de admis că statele (care în general sunt reticente în a recunoaşte excepţii
de la competenţa lor) ar consimţi să creeze entităţi scoase de sub controlul lor şi pe care, mai mult,
le-ar subvenţiona.
Concluzii generale

Aria de manifestare a personalităţii juridice a Organizaţiilor Internaţionale

1. Relaţia cu statele membre.

6
POPA, V., N., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1994,pag. 15
Obligaţiile născute din actul constitutiv precum şi din decizii ale organizaţiilor sunt obligaţii interne,
iar cele rezultate dintr-un acord special încheiat între organizaţie şi un anumit stat membru sunt
obligaţii externe . Spre exemplu, obligaţia de a plăti contribuţia la bugetul organizaţiei constituie o
obligaţie internă, iar angajamentul unor state de a contribui cu fonduri suplimentare reprezintă o
obligaţie externă.
2. Relaţia cu statele nemembre
Atunci cînd un stat este interesat de activitatea unei Organizaţii Internaţionale, dar nu poate deveni
membru al acesteia din diferite motive, are posibilitatea de a participa la lucrările ei ca observator
sau ca membru asociat, în măsura în care actul constitutiv al organizaţiei permite acest lucru.
3. Relaţii cu alte Organizaţii internaţionale.
Se desfăşoară în baza unor acorduri.

Unele acte constitutive prevăd expres acest drept, altele nu. Astfel s-a conturat 2 curente de
opinie:
 Se consideră că Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate numai dacă
actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de acestea.
 Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta nu este
prevăzut în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi regulilor stabilite de
organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului internaţional.
Convenţia de la Viena 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art. 6: „Capacitatea unei
organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”.
Putem formula următoarele concluzii:
 actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi,
 deciziile Organizaţiilor Internaţionale pot constitui temeiul acestei capacităţi,
 dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate se poate
deduce din funcţiile organizaţiei,
 organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu obiectivele, scopul
sau funcţiile organizaţiei.
Organizaţiile Internaţionale intră în contact:
 cu state membre,
 cu state terţe,
 cu alte Organizaţii Internaţionale,
 cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, cărora acestea le
recunosc astfel calitatea de subiect de drept internaţional.

BIBLIOGRAFIE

1. BEŞTELIU, RALUCA, MIGA, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura

Alleducational, 1997,
2. DORANDY, DANIEL, Droit des organisation a internationalles, Dolloz, 1995,
3. DOŞCOVICI, N., Drept internaţional public, Bucureşti, 1947,
4. DUCULESCU, V.; STĂNESCU, C., Caracterul instituţiei recunoaşterii statelor, în Revista
Română de Drept nr. 11, 1969
5. POPA, V., N., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1994,
6. POPESCU DUMITRU,; NĂSTASE ADRIAN,; CERNAN FLORIAN, Drept internaţional
public, Casa de editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti, 1994,
7. TOCAKS, L., Cu privire la raporturile juridice ale organizaţiilor
interguvernamentale, Revista română de drept, nr. 2/1968,

Anexa 1

Extras din Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la
7 decembrie 1944

Partea a doua
 Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale
Capitolul VII Organizaţia

Articolul 43
Denumirea şi
competenţa
Se instituie, prin prezenta Convenţie, o organizaţie care va purta denumirea de Organizaţia Aviaţiei
Civile Internaţionale. Ea se compune dintr-o Adunare, dintr-un Consiliu şi din toate organismele
care vor putea fi necesare.

Articolul 44
Scopurile
Organizaţie are ca scop să dezvolte principiile şi tehnica navigaţiei aeriene internaţionale, precum şi
să favorizeze stabilirea şi dezvoltarea transporturilor aeriene internaţionale, astfel ca:
a) să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale în lumea întreagă;
b) să încurajeze în scopuri paşnice tehnica construcţiei şi exploatării aeronavelor;

c) să încurajeze dezvoltarea cailor aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor de navigaţie aeriană

pentru folosinţa aviaţiei civile internaţionale;

d) să pună la dispoziţia popoarelor lumii transporturile aeriene sigure, regulate, eficace şi

economice de care au nevoie;
e) să evite risipa economică provocată de concurenţa excesivă;

f) să asigure că drepturile Statelor contractante să fie integral respectate şi ca fiecare Stat contractant
să aibă o posibilitate echilibrată de a exploata întreprinderi de transport aerian internaţional;
2) să evite orice discriminare între Statele contractante:

h) să amelioreze siguranţa zborului în navigaţia aeriană internaţională;

i) să favorizeze, în general dezvoltarea aeronauticii civile internaţionale sub toate aspectele sale.
 Articolul 45
Sediul
permanent

Organizaţia î şi are sediul permanent în locul pe care îl va hotărî, în cursul ultimei sale sesiuni,
Adunarea interimară a Organizaţiei provizorii a Aviaţiei Civile Internaţionale, stabilită cu Acordul
interimar privitor la Aviaţia Civilă Internaţională, semnat la Chicago, la 7 decembrie 1944. Acest
sediu va putea fi transferat provizoriu în orice alt loc printr-o hotărâre a Consiliului, iar altfel decât
provizoriu printr-o hotărâre a Adunării, care trebuie sa întruneasc ă numărul de voturi fixat de
Adunare. Numărul de voturi astfel fixat nu va fi mai mic de trei cincimi din numărul total al Statelor
contractante.

Articolul 46
Prima sesiune a
Adunării
Prima sesiune a Adunării este convocată de Consiliul interimar al Organiza ţiei provizorii
menţionată mai sus, imediat după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii şi se ţine la data şi locul
fixate de Consiliul interimar.

Articolul 47
Capacitatea
juridică

Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecărui Stat contractant, de capacitatea juridică necesară pentru
a-şi exercita funcţiile. Deplina personalitate juridică i se acordă ori unde ea este compatibilă cu
constituţia şi legile statului interesat.

Anexa 2

Republica Moldova
 MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

CONVENŢIE Nr. 1946 
din  13.12.1946

cu privire la privilegiile şi imunităţile 

Organizaţiei Naţiunilor Unite*

Publicat : 30.12.1999 în Tratate Internationale Nr. 8     art Nr : 118  

  Data intrarii in vigoare : 12.04.1995

     __________________________________
     * În vigoare pentru Republica Moldova din 12 aprilie 1995

    
    Considerând că art. 104 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite prevede că Organizaţia se
bucură pe teritoriul fiecăruia din membrii ei de capacitatea juridică care îi este necesară
pentru exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale;
    Considerând că art. 105 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite prevede că Organizaţia
beneficiază pe teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de privilegiile şi imunităţile care îi sunt
necesare pentru realizarea scopurilor sale şi că reprezentanţii membrilor Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi funcţionarii ei beneficiază deasemenea de privilegiile şi imunităţile care le
sunt necesare pentru îndeplinirea independentă de către ei a funcţiilor lor, legate de activitatea
Organizaţiei;
    Ca urmare a celor de mai sus, Adunarea Generală, în rezoluţia adoptată la 13 februarie
1946, a aprobat următoarea Convenţie şi propune ca la ea să adere membrii Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Articolul 1
Personalitate juridică
Secţiunea 1
    Organizaţia Naţiunilor Unite este persoană juridica şi are dreptul:
    a) să încheie contracte;
    b) să dobândească şi să vândă bunuri imobile şi mobile;
    c) să stea în justiţie.