Ministerul Educației,Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova

Universitatea de Stat a Republicii Moldova

Facultatea de Drept

Lucrul individual

Succesiunea statelor în domeniul

bunurilor de stat,arhivei și datoriilor
de stat.

Elaborat de: Jintița Daniela,studentă

anul II,Facultatea de drept,frecvență redusă

Conducator științific:Zaharia Virginia

Chișinău 2021
 Cuprins:
INTRODUCERE

Capitolul 1. ABORDARI CONCEPTUALE.

1.1 Ideea de stat/statalitate

1.2 Notiunea de succesiune in dreptul international.

Capitolul 2. SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI,ARHIVE SI

DATORII.

2.1 Reglementare.Aspecte generale.

2.2 Problematica “datoriilor odioase”

Capitolul 3. SITUATII DE SUCCESIUNE SI REGULILE

APLICABILE

CONCLUZII SI RECOMANDARI.
 Introducere
Statele, entitati politice si subiecte principale ale dreptului international sunt susceptibile, de-a
lungul timpului, de diverse transformari atat pe plan intern, cat si pe plan extern, afectandu-le in
cel din urma caz, pozitia in cadrul comunitatii internationale. De asemenea, noi state pot sa
apara, in timp ce alte state pot sa dispara. Dreptul international trebuie sa reglementeze astfel de
situatii pentru a se evita instabilitatea in interiorul sistemului de state. Aceasta necesitate a
devenit una stringenta mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand au aparut in urma
procesului de decolonizare peste 100 de noi state independente. Aceste noi entitati s-au dovedit a
fi mult mai integrate in sistemul global economic, politic si juridic decat alte state ce isi
cucerisera independenta in trecut. La aceasta se adauga si evenimentele din anii ’90 precum
reunificarea Germaniei sau dizolvarea Uniunii Sovietice, momente ce au starnit nenumarate
discutii in materie de succesiune. Principalele acte in materie sunt Conventia de la Viena din
1978 privind succesiunea statelor la tratate si Conventia de la Viena din 1983 privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive si datorii. Dintre acestea doar prima a intrat in vigoare dupa
aproape 20 de ani de la adoptare, subliniindu-se prin aceasta inca o data precaritatea unei astfel
de reglementari. Principala cauza a dificultatilor intampinate de Comisia de Drept International
in procesul codificarii a constat probabil in efortul major de a da solutii echitabile pentru statele
aflate intr-o situatie de succesiune, fie in calitate de stat predecesor, fie de stat succesor, si in
acelasi timp de a mentine echilibrul international, prin evitarea eventualelor conflicte. De altfel,
si doctrina de specialitate mentioneaza intotdeauna caracterul incert si controversat al succesiunii
statelor, opiniile expertilor fiind destul de impartite. Se poate spune chiar ca la mijlocul secolului
al XX-lea institutia succesiunii statelor ajunsese intr-o situatie de criza datorita presiunilor de
natura morala ce subliniau nevoia de continuitate in plan international, in timp ce teoriile
ramaneau strans legate de conceptiile secolului al XIX-lea privind vointa suverana. Studiul de
fata prezinta in prima faza o trecere in revista a reglementarilor in materie, sustinand cu exemple
concrete, diferitele situatii de succesiune si regulile aplicabile acestora. Partea a doua a lucrarii
analizeaza situatia de dezmembrare a Uniunii Sovietice in 1991, cu accent pe modul in care
fostele state constituente au abordat si solutionat problemele ce au aparut in legatura cu
succesiunea. La prima vedere s-ar putea considera ca tema succesiunii statelor in dreptul
international public si-a pierdut din actualitate, in conditiile in care secolul XXI este marcat mai
ales de fenomenul globalizarii, si mai putin de disparitii sau aparitii de noi state. Cu toate
acestea, un demers in materia succesiunii este extrem de interesant tocmai pentru ca permite
studierea raportului dintre practica statelor, pe de o parte, si teoriile si reglementarile juridice pe
de alta parte, acest raport conferind succesiunii caracterul atat de controversat.
 Capitolul 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1 Ideea de stat/ statalitate

Problema succesiunii statelor nu poate fi abordată fără a clarifica semnificaţia noţiunii de “stat”
şi a rolului acestuia în sistemul de state. Din punct de vedere etimologic, termenul de ”stat”
provine din latinescul ”status”, noţiune generică ce sugerează ideea de stabilitate. Termenul va
căpăta semnificaţii politice în perioada Romei antice, sensul actual al acestui termen datorându-i-
se însă lui Niccolo Machiavelli, fondatorul ştiinţei politice moderne. Astfel, odată cu apariţia
lucrării sale de bază, intitulată ”Il Principe”, în secolul al XVI-lea, noţiunea de stat va desemna
instituţia autorităţii ca formă de organizare socială a unei colectivităţi 1 .
În dreptul internaţional statele sunt principalele subiecte de drept ce îşi asumă drepturi şi
obligaţii, cu personalitate juridică conferită tocmai de întrunirea elementelor de bază amintite
mai sus: teritoriu delimitat de frontiere, populaţie permanentă şi organizaţie politică de
conducere2 . La acestea se adaugă un al patrulea element definitor al statului: capacitatea de a
relaţiona cu alte state . Aceste criterii stau la baza a ceea ce se numeşte în dreptul internaţional
teoria constructivistă a statalităţii ce susţine că vorbim de existenţa unui stat atunci când sunt
îndeplinite condiţiile amintite anterior. Acestea au fost statuate de altfel şi prin Convenţia de la
Montevideo din 1993. În calitate de subiecte de drept internaţional, statele sunt titularele unor
drepturi, exercitate pe calea unor acte sau fapte cu valoare juridică, încadrându-se în această
categorie declaraţiile politice, legislaţia internă, corespondenţa diplomatică, deciziile şi practicile
executive. Dintre principalele drepturi ale statelor se pot reţine următoarele:
- Dreptul la autodeterminare
- Dreptul la legitimă apărare
- Dreptul la pace şi securitate
- Dreptul la dezvoltare şi progres
- Dreptul la stabilirea de relaţii diplomatice.
Astăzi, pe scena relaţiilor internaţionale, ideea de stat suveran este principalul atribut al
statalităţii, suveranitatea întruchipând elemente precum: independenţă, egalitate, autonomie,
personalitate, integritate şi autoritate teritorială5 . Independenţa este cea care face ca un stat să
reprezinte unitatea de bază din sistemul de state astfel că normele internaţionale interzic în mod
explicit violarea independenţei unui stat de către altul, refuzându-se de altfel şi recunoaşterea
statelor formate prin încălcarea independenţei. În ceea ce priveşte egalitatea statelor, aceasta nu
se referă la forţele economice sau politice, ci acest atribut priveşte statutul, drepturile şi
obligaţiile statelor, aceasta nu se referă la forţele economice sau politice, ci acest atribut priveşte
1
Andrei Sida, Teoria generală a dreptului, Arad: Vasile Goldiş University Press, 2004, p. 71
2
Valentin Constantin, Drept internaţional public, Timişoara: Ed. Universităţii de Vest, 2004, p. 228
statutul, drepturile şi obligaţiile statelor, responsabilitatea acestora pe plan. De aici decurge şi
sensul autonomiei de stat, asupra acestuia neputând fi exercitată o putere externă fără
consimţământul expres şi voluntar al statului în cauză. Autonomia conferă statului dreptul de a
relaţiona cu alte state, de a încheia acorduri şi tratate, de a deveni membru în organizaţii, creând
astfel norme şi instituţii ce alcătuiesc sistemul politic internaţional. Suveranitatea presupune de
asemenea inviolabilitatea frontierelor, respectându-se astfel integritatea teritorială. Aşadar,
asupra propriului teritoriu, asupra persoanelor şi a diferitelor activităţi, statul în cauză este
singurul care poate exercita autoritatea. O situaţie deosebită a personalităţii juridice
internaţionale o reprezintă subiectele primare provizorii ce exercită control politic asupra unei
porţiuni teritoriale a unui stat. Este vorba aici despre mişcările de eliberare naţională a
beligeranţilor şi insurgenţilor. Astfel de mişcări se află în strânsă legătură cu recunoaşterea
dreptului la autodeterminare din timpul procesului de decolonizare.
Trebuie de asemenea menţionat faptul că în sistemul internaţional există mai multe tipuri de
state, între care statele unitare reprezintă subiecte unice de drept, cu un sistem unic al puterii de
stat. Pe lângă acestea, pe scena internaţională există uniuni de state ce apar sub forma statelor
federale şi a confederaţiilor. Acestea din urmă reprezintă asocieri de state bazate pe un pact
confederal. Entităţile confederate îşi menţin suveranitatea, dar într-o formă divizată, creându-se
astfel o personalitate internaţională limitată a confederaţiei. Statele federale cuprind entităţi ce nu
deţin calitatea de subiect de drept internaţional. Astfel de state federale sunt Germania şi Elveţia.
O altă categorie de state sunt cele cu statut permanent neutru, precum Austria sau Elveţia, deşi în
perioada mai recentă acestor state li s-a recunoscut dreptul de a acorda sprijin statului victimă
într-un eventual conflict.

1.2 Noţiunea de succesiune în dreptul internaţional.

De-a lungul istoriei pot apărea transformări în existenţa unui stat privind modificări teritoriale
sau chiar dispariţia unor state şi înlocuirea lor cu altele. Modificările de acest gen influenţează şi
raporturile juridice internaţionale, drepturile şi obligaţiile statului iniţial transmiţându-se în
general statului successor.
Termenul de “succesiune” in dreptul international este unul controversat si impropriu,fiind
imprumutat din dreptul civil.Raporturile dintre state nu pot fi assimilate celor dintre defunct si
succesorii sai,regulile civile neavind aplicabilitate in material international.Statele succesoare nu
“mostenesc” statutul juridic al predecesorului si nu preiau automat toate drepturile si obligatiile
acestuia3.

3
Grigore Geamanu,Drept international contemporan,Bucuresti 1975,p.377
Principalele probleme care se ridică în cadrul succesiunii statelor se referă la succesiunea la
tratate, la bunuri, la arhive şi la datoria de stat, iar uneori şi la cetăţenie.
În dreptul internaţional clasic rezolvarea unor asemenea probleme s-a făcut prin transpunerea
automată a principiilor succesiunii de drept civil din dreptul intern în cadrul dreptului
internaţional public.
În dreptul internaţional contemporan a devenit, însă, clar că o asemenea soluţie  nu este cea
indicată, în dreptul internaţional aflându-ne în prezenţa nu a unei simple succesiuni, ci a unui
transfer de suveranitate, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Statul succesor nu este continuatorul statului predecesor.Fiecare dintre ele are o personalitate
juridică proprie. Succesiunea într-un teritoriu determinat atrage înlocuirea ordinii juridice a
statului predecesor cu ordinea juridică a statului succesor. Ca urmare, statul succesor nu este în
principiu obligat să preia automat şi integral drepturile şi obligaţiile statului predecesor, în
virtutea suveranităţii sale are dreptul de a decide în ce măsură va menţine reporturile juridice ale
predecesorului său. Respingerea raporturilor juridice, a drepturilor şi obligaţiilor anterioare
incompatibile cu politica internă şi externă, cu interesele legitime ale statului succesor, semnifică
manifestarea suveranităţii sale.
Pe de altă parte, însă, statul succesor poate avea el însuşi interesul de a menţine o anumită
continuitate juridică şi a nu înlătura întru totul ordinea juridică a statului predecesor pentru a
realiza o relativă stabilitate în ordinea sa internă şi a nu reconstrui ceea ce este deja bine
construit. De asemenea , nu este nici în interesul comunităţii internaţionale în ansamblul său şi
nici al statelor terţe ca succesiunea unui stat să ducă la ruperea oricăror legături cu obligaţiile
asumate de statul predecesor.
De aceea, noua autoritate a statului succesor va selecta şi va prelua prin intermadiul succesiunii
anumite elemente ale ordinii juridice vechi, atât cu privire la garantarea unor drepturi ale unor
persoane fizice sau juridice în raport cu alte state, cât şi cu privire la respectarea unor
angajamente internaţionale anterior asumate.
Succesiunea statelor în dreptul internaţional este deosebit de controversată.Până în prezent nu s-a
putut ajunge, nici pe cale cutumiară, nici prin tratate, la reguli uniforme cu aplicabilitate generală
privind modul în care trebuie să se procedeze la transferul de suveranitate.În majoritatea
cazurilor problemele legate de succesiunea între statul predecesor şi statul seccesor s-au rezolvat
prin acorduri speciale între aceste state, sau prin unele legi interne ori prin declaraţii unilaterale
ale statului succesor.
Unele principii şi tendinţe generale ale practicii privind rezolvarea diferitelor cazuri de
succesiune a statelor au fost codificate în două convenţii internaţionale, ambele semnate la
Viena, care nu au intrat, însă, până în prezent în vigoare: „ Convenţia referitoare la succesiunea
statelor cu privire la tratate” (1978) şi „ Convenţia referitoare la succesiunea statelor în ce
priveşte bunurile, arhivele şi datoriile” (1983).

Capitolul 2. SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI,ARHIVE SI

DATORII.
2.1 Reglementare.Aspecte generale.

Succesiunea reprezintă un domeniu de exercitare a suveranităţii naţionale, a dreptului poporului

de a-şi hotărî singur soarta. Această caracteristică a succesiunii rezultă şi din dispoziţiile
Convenţiilor din 1978 şi 1983 de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate şi, respectiv, la
bunuri, arhive şi datoria de stat. Astfel, potrivit Convenţiei din 1978, succesiunea noilor state se
exercită pe baza liberului consimţământ al acestora, cu privire la preluarea (sau respingerea)
tratatelor preexistente (art.8-10, 16 etc.), în condiţiile respectării suveranităţii fiecărui stat asupra
bogăţiilor naturale ale teritoriului său (art.13). Libera opţiune suverană a statului succesor se
exercită şi în condiţiile în care succesiunea sa ar fi prevăzută într-un tratat încheiat de statul
predecesor (art.10)8 . Principii asemănătoare sunt cuprinse şi în Convenţia din 1983 asupra
succesiunii statelor. Comisia de drept internaţional a abordat problemele succesiunii statelor sub
trei aspecte:
- succesiunea statelor la tratatele internaţionale, cofidicată prin Convenţia de la Viena din anul
1978;
- succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivelor şi datoriilor de stat, codificată prin
Convenţia de la Viena din anul 1983;
- succesiunea statelor în ce priveşte calitatea lor de membri în organizaţiile internaţionale, încă
nedefinitivată.
Dreptul internaţional contemporan respinge orice practică şi orice soluţie care în relaţiile
internaţionale ar constitui o încălcare a suveranităţii statelor, a dreptului lor de aşi hotărî singure
soarta, considerându-le ilicite.
Succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivei şi datoriilor de stat10 Normele
referitoare la acest aspect al succesiunii statelor au fost codificate prin Convenţia de la Viena din
1983. Această convenţie reglementează problema succesiunii statelor prin două categorii de
norme: norme generale, de bază, şi norme speciale, pentru cele patru cazuri tipice de succesiune.
a) - Succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat (domeniul public) se referă la bunurile,
drepturile şi interesele care la data succesiunii statelor şi conform dreptului intern al statului
predecesor au aparţinut acelui stat (art.8). Convenţia din anul 1983 precizează că succesiunea
statelor în ce priveşte domeniul public (bunurile) înseamnă încetarea drepturilor statului
predecesor asupra bunurilor sale de stat şi naşterea drepturilor statului succesor asupra acestor
bunuri, pe care le preia (art.9). Statul succesor preia bunurile statului predecesor fără
despăgubiri, dacă n-a intervenit o altă înţelegere. Succesiunea statelor în domeniul bunurilor nu
are ca obiect bunurile, drepturile şi interesele statelor terţe de pe teritoriul pe care are loc
succesiunea, dacă potrivit dreptului intern al statului predecesor acele bunuri aparţineau unor
state terţe. - Succesiunea statelor în materia bunurilor de stat în cazul noilor state independente.
În acest caz, bunurile mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului
succesor, în conformitate cu art.14 din Convenţia în materie. - Succesiunea statelor în materia
bunurilor de stat în cazul dezmembrării (divizării) unui stat în mai multe state, sau a secesiunii
(separării) unei zone din teritoriul unui stat şi constituirea pe ea a unui stat nou. - În cazul
divizării unui stat în mai multe state, bunurile statului predecesor trec în proprietatea statelor
succesoare odată cu teritoriul pe care se află. Această regulă se aplică şi în cazul secesiiunii
(separării) unei zone din teritoriul unui stat şi constituirii unui stat nou pe acea zonă teritorială.
Bunurile de stat ale statului predecesor aflate pe zona teritorială respectivă trec în proprietatea
noului stat. - Succesiunea statelor în materia bunurilor de stat în cazul unirii a două sau mai
multe state într-un stat nou. Bunurile de stat care au aparţinut statelor predecesoare trec în
proprietatea statului succesor. - În cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui
stat sub suveranitatea altui stat, situaţia bunurilor de stat de pe acea zonă se reglementează de
către cele două state printr-un tratat de transfer al acestor bunuri, sau bunurile din zona
respectivă trec în proprietatea noului ei "stăpân".
b) - Succesiunea statelor în domeniul arhivelor constituie un alt obiect de reglementare al
Convenţiei de la Viena din 1983. Aceasta precizează că prin "arhivă de stat" se înţeleg toate
documentele indiferent de natura lor, care la data succesiunii au aparţinut statului predecesor,
conform dreptului său intern, şi erau păstrate de el, ca arhivă de stat (art.19). Regula generală
referitoare la succesiunea statelor în materia arhivei de stat este că arhiva trece de la statul
predecesor la statul succesor, la data succesiunii şi fără compensaţii.
c) - Succesiunea în privinţa datoriilor de stat constituie un alt domeniu de reglementare al
Convenţiei din 1983.

2.2 Problematica “datoriilor odioase”

 Prin datorie de stat se înţelege - conform convenţiei - obligaţia financiară a unui stat faţă de alt
stat, sau faţă de o organizaţie internaţională, ori faţă de un alt subiect de drept internaţional
public (art.31 din Convenţia de la Viena). Convenţia din 1983 de la Viena stipulează ca regulă
general aplicabilă în această materie a succesiunii este reglementarea pe cale convenţională a
succesiunii datoriilor de 14 stat între statul predecesor şi statul succesor, cu unele reguli specifice
celor patru cazuri de succesiune. În cazul noilor state independente, datoriile de stat ale statului
predecesor pot trece asupra noului stat numai pe baza unui acord special încheiat de cele două
state (art.36 din Convenţie).  datoriile statului anterior faţă de state sau creditori străini regulile
sunt mai nuanţate, neexistând norme unanim acceptate.
Dacă statul anterior continuă să existe după formarea unui nou stat, el rămâne în principiu dator
în continuare.
În cazul în care statul anterior a dispărut fiind încorporat în noul stat, practica este
diversificată.Uneori statele noi au preluat datoriile statelor anterioare (Belgia, în 1907, după
încorporarea statului Congo), alteori le-au refuzat (Anglia, în 1901, după anexarea
Transvaalului).Tratatele de pace din 1919 au impus statelor succesoare ale Imperiului Austro-
Ungar plata datoriilor contractate de vechiul stat imperial.
Datoriile contractate de autorităţile locale sau de cele centrale, dar în folosul  exclusiv al
teritoriului în legătură cu care se pune problema succesiunii, trec, de principiu, asupra statului
succesor.
În cazul transferării unui teritoriu, când o parte a teritoriului unui stat trece sub suveranitatea
altui stat, se aplică în general următoarele reguli:
-Pe teritoriul transferat îşi încetează aplicabilitatea tratatelor încheiate de statul de la care s-a
făcut transferul şi intră în vigoare tratatele statului dobânditor;
-Bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec în proprietatea statului dobânditor;
-Datoriile se transferă de regulă în baza unui acord , iar în lipsa acestuia datoria de stat trece de la
statul predecesor la statul succesor într-o proporţie echitabilă, luându-se în considerare, pentru
comparare, proprietăţile sau drepturile care trec la celălalt stat.
În 1927, Alexander Nahum Sack, juristul rus şi fostul ministru al ţarului Nicolae al II-lea, primul
care s-a oprit cu pricepere asupra datoriilor odioase, scria: „Dacă o putere despotică contractează
o datorie nu pentru nevoile şi în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a
reprima populaţia care-l combate, această datorie este odioasă pentru populaţia din întreg statul.
Această datorie nu este obligatorie pentru naţiune: este una a regimului, o datorie personală a
puterii care a contractat-o, în consecinţă ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

Doctrina lui Sack introduce excepţia în principiul „continuităţii statului” prevăzută de Convenţia

privind succesiunea statului în materie de bunuri, arhive şi datorii ale statelor: în cazul datoriei
odioase, guvernul succesor poate să se sustragă obligaţiilor asumate de guvernul predecesor care-
i revin în mod normal. Este calificată ca „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim
sau datoria a cărei utilizare se determină că este contrară nevoilor şi intereselor poporului. Mai
mult decât atât, nici responsabilitatea creditorilor nu este neglijată: dacă cunosc intenţiile
împrumutatului, ei comit „un act ostil faţă de popor” şi se expun riscului nerambursării acesteia
dacă regimul cade. Deci, nu pot reclama plata împrumutului.

Capitolul 3. SITUATII DE SUCCESIUNE SI REGULILE APLICABILE

Problema succesiunii se ridica în urmatoarele situatii: a.în cazul crearii de noi state pe teritoriile
fostelor colonii; b.în cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare; c.în cazul succesiunii
la calitatea de membru în organizatiile internationale; d.în cazul unei revolutii sociale. Regulile
aplicabile în fiecare din aceste situatii: a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului
lor la autodeterminare, se constituie într-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect
de drept international. O consecinta fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care
instituiau protectoratul si tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce
priveste celelalte tratate de colaborare internationala ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate
de catre noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaratii interpretative,
fata de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin
încheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin aderarea la
tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de
exemplu, între Anglia si fostele sale colonii. b) Prin fuziune se întelege reunirea mai multor state
într-un singur stat, care va deveni noul subiect de drept international. De exemplu, unificarea
R.F.G. cu R.D.G. în 1990. Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care
vor reprezenta fiecare subiecte independente de drept international. De exemplu, dezmembrarea
U.R.S.S în 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state. În asemenea cazuri, de regula,
noului stat continua sa aplice tratatele încheiate anterior. c) Succesiunea statelor la calitatea de
membre în organizatiile internationale se rezolva în functie de procedura de admitere a
membrilor prevazuta în actul constitutiv al organizatiei. Aceasta presupune si manifestarea de
vointa expresa din partea statului de a deveni membru într-o organizatie ca succesor al altui stat.
d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei succesiuni
propriu-zise, întrucât, teritoriul si populatia ramânând aceleasi, nu apare un nou subiect de drept
international. Dupa o revolutie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o
40 declaratie în care-si precizeaza pozitia fata de tratatele si conventiile încheiate de fosta putere.
De exemplu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, în comunicatul exprimat în decembrie 1989
arata ca, va mentine tratatele si conventiile încheiate de România, anterior acelei date.

Concluzie si recomandari.