Tema 9: Cadrul instituţional al Uniunii Europene

9.1 Structura instituţională a UE.

UE şi EURATOM sunt deservite de un cadru instituţional unic, în care Consiliul European activează împreună cu un număr de
instituţii create de Tratatele instituind Comunităţile Europene.
 Cadrul instituţional al UE: art. 13-19
TUE şi Partea a şasea a TFUE.
Aceste dispoziţii se aplică şi pentru
EUROATOM, art. 106a TCEEA.
Consiliul European nu era prevăzut de
Tratatele constitutive, fiind un organ
informal, cunoscut sub denumirea de
Instituţia politică aflată în vîrful piramidei*:
„reuniunile şefilor de stat sau de
guvern”, care se desfăşurau în afara
Consiliul European cadrului comunitar. Este ridicat la rang
de instituţie prin Tratatul de la
Lisabona.

Cu excepţia BCE, aceste

instituţii reprezentau
tabloul instituţional al
celor 3 Comunităţi
Europene, iar odată cu
TM, serviciile instituţiilor
comunitare erau folosite
în ex pilonul II şi III al UE.
Financiare: Banca Centrală Europeană (ridicată la rang de instituţie, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona), Curtea de Conturi.
Jurisdicţionale: Curtea de Justiţie a UE;
Politice: Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia;

Celelalte instituţii politice, judiciare şi financiare:

Numeroase organisme interinstituţionale şi agenţii specializate.

Autoritatea europeană pentru protecţia datelor;
Ombudsmanul European;
Banca Europeană de Investiţii;
Organe consultative: Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor (art. 13(4) TUE);

Exemple de organe, oficii şi agenţii care nu sunt numite „instituţii”:

Notă:
Deşi art. 13 TUE menţionează PE ca prima instituţie a UE, la drept vorbind, Consiliul European apare în vîrful
instituţiilor politice, de vreme ce defineşte orientările şi priorităţile UE şi joacă un rol decisiv în revizuirea TFUE.

9.2 Importante modificării instituţionale ca urmare a Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona introduce importante modificări instituţionale, în special, în ceea ce priveşte numărul parlamentarilor europeni,
dar şi structura Curţii de Justiţie a UE. De asemenea, acesta creează un nou oficiu al Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate şi un Preşedinte semi-permanent al Consiliului European.
 Preşedinte semi-permanent al Consiliului European ( vezi Tema 11)

Un nou oficiu, propus iniţial de Tratatul Constituţional (vezi Tema 2). Art. 15(5) TUE: 2.5 ani.

Modificări structurale în privinţa PE şi a CJUE

Un PE mai mic O nouă structură pentru CJUE,

posibil mai mulţi avocaţi generali

Se modifică numărul deputaţilor europeni (vezi Tema 10). Schimbări în structura CEJ şi în denumirea organelor
jurisdicţionale ale Curţii (art. 19(1) TUE) (vezi Tema 14):

În viitor nu vor fi mai mulţi de 750 de membri + Curtea de Justiţie (CJ);

Tribunalul (pre-Lisabona: Tribunalul de Primă Instanţă -
Preşedintele PE (art. 14(2) TUE).
TPI);
Tribunale specializate (Tribunalul Funcţiei Publice - TFP).

Mai mulţi avocaţi generali (AG)

La solicitarea CJ, Consiliul, hotărînd în unanimitate, poate

accepta o mărire a numărului de AG, de la 8 la 11.

Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (ÎR AEPS) (vezi Tema 13)

Serviciul European pentru Acţiune Externă

 Un nou oficiu, în loc de Ministrul Afacerilor Externe al UE, propus iniţial prin Tratatul Constituţional (art. 18 TUE) (vezi
Tema 2);
 Serviciul European pentru Acţiune Externă: un nou serviciu care asistă ÎR AEPS în exercitarea mandatului său (art.

9.3 Sediile instituţiilor Uniunii Europene (şi a unor organe şi agenţii UE)
O decizie formală în privinţa sediilor instituţiilor UE este luată abia în anul 1992, în cadrul reuniunii Consiliului European de la
Edinburgh. Ca urmare a modificărilor operate la Lisabona, sediile instituţiilor UE au fost menţionate într-un Protocol separat.
Sediul instituţiilor Uniunii se stabileşte de comun acord de către guvernele statelor membre (art. 341 TFUE)

 Timp îndelungat au existat doar soluţii provizorii în privinţa sediilor;

 Decizia Consiliului European de la Edinburgh din 1992 în privinţa sediilor stabilite;
 În prezent, Protocolul nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituţii şi a a numitor organe,
oficii, agenţii şi servici ale UE:

Parlamentul European ▪ Strasbourg (Franţa) -12 sesiuni plenare

▪ Bruxelles (Belgia) - sesiunile plenare
suplimentare, Comisiile PE

▪ Luxemburg (Luxemburg) - Secretariatul General

al PE şi Serviciile PE
Consiliul Bruxelles (Belgia)

Curtea de Justiţie a UE Luxemburg (Luxemburg)

Curtea de Conturi Luxemburg (Luxemburg)

Banca Centrală Europeană Frankfurt pe Main (Germania)

Sediile unor organe şi agenţii

Banca Europeană de Investiţii Luxemburg (Luxemburg)

Comitetul Economic şi Social Bruxelles (Belgia)

Comitetul Regiunilor Bruxelles (Belgia)

Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) Haga (Olanda)

Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Alicante (Spania)

Interne
Agenţia Europeană de Mediu Copenhaga (Danemarca)

Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Parma (Italia)

Alimentară
Agenţia Europeană pentru Medicamente Londra (Regatul Unit)

Agenţia pentru Drepturile Fundamentale a UE Viena (Austria)

Institutul European pentru egalitatea de şanse Vilnius (Lituania)

Tema 10: Parlamentul European (PE)

10.1 Generalităţi

Primul Tratat semnat în 1957 instituia o Adunare Comună. În 1957, TCEE şi TCEEA au extins Adunarea Comună CECO, instituind o
„Adunare”, cu puteri de deliberare şi control pentru cele 3 Comunităţi. Aceasta şi-a luat mai întîi numele de „Adunare Parlamentară
Europeană”, iar în 1962 pe cel de „Parlament European”, care a fost oficializat prin Actul Unic European (AUE). Este singura instituţie
a UE, care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct. La început atribuţiile sale erau minore, dar treptat ponderea sa în structura
instituţională a Uniunii a crescut. Cu fiecare nou Tratat, PE dobîndeşte puteri cu caracter democratic , de supraveghere şi legislativ
din ce în ce mai pronunţat.

Tratatul cel mai recent, Tratatul de la Lisabona, consolidează PE, acordă cetăţenilor UE puterea de iniţiativă legislativă , măreşte
prerogativele PE în calitate de colegislator pe deplin recunoscut, cu puteri bugetare sporite, acordîndu-i şi un rol determinant în
alegerea Preşedintelui Comisiei. O sursă de îngrijorare este, însă, faptul că interesul electoratului european a evoluat invers
proporţional cu extinderea rolului PE: participarea la alegerile pentru PE a fost de 61,99% în 1979, cînd s-a organizat primul scrutin
european şi a scăzut continuu, ajungînd la 43% în 2009.

Sediul PE a fost fixat de statele membre la Strasbourg, unde se ţin 12 reuniuni plenare. Reuniunile suplimentare se desfăşoară la
Bruxelles unde lucrează şi comisiile parlamentare. Secretariatul General al PE şi Serviciile sale se găsesc la Luxemburg.

10.2 Componenţa PE, alegerea şi statutul parlamentarilor

 Componenţa PE

 Potrivit art. 14 TUE, PE este compus din „reprezentanţii cetăţenilor Uniunii”. Tratatul menţionează că numărul
acestora nu poate depăşi 750+Preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor se va asigura în mod proporţional descrescător,
astfel încît pragul minim să fie de 6 membri pentru fiecare stat membru, iar pragul maxim de 96. În cursul negocierilor,
Italia mai obţine un loc (vezi Declaraţia nr. 4).
 Deoarece alegerile PE s-au desfăşurat în luna iunie 2009, pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
distribuţia parlamentarilor europeni s-a făcut după formula Tratatului de la Nisa, constituind 736 membri.

Preşedintele ales de PE

Ceilalţi membri ai PE pentru legislatura 2009-2014

735 de membri (în total 736, cu Preşedintele PE) aleşi de către cetăţenii tuturor statelor membre, în baza unui vot universal
direct pentru un mandat de 5 ani. La moment nu există un sistem electoral uniform la nivel european (art.223 TFUE).
 Distribuţia mandatelor:

Germania 99
72 fiecare
Franţa, Regatul Unit, Italia 50 fiecare
33
Polonia, Spania 25
22 fiecare
România 18
17 fiecare
Ţările de Jos 13 fiecare
12 fiecare
Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia 8
7
Suedia 6 fiecare
5
Austria, Bulgaria
TOTAL: 736
Danemarca, Finlanda, Slovacia

Notă: În Lituania
Irlanda, cadrul Consiliului European din 18 şi 19 iunie 2009, statele membre ai decis adoptarea
măsurilor tranzitorii pentru a mări numărul membrilor PE de la 736 la 754, pînă la finele legislaturii
Letonia
2009-2014.

Slovenia

Cipru, Estonia, Luxemburg Rezultat

Malta

Protocolul de amendare a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii

Art. 2: „Pentru perioada 2009-2014...şi cu derogare de la numărul de locuri prevăzute la art. 14(2)
TUE, 18 locuri adiţionale vor fi distribuite celor 736 existente, prin urmare, cu titlu provizoriu, numărul
total de membrii ai PE va fi de 754 pînă la finele perioadei parlamentare 2009-2014”.

Bulgaria 1 Olanda 1
Spania 4 Austria 2
Franţa 2 Polonia 1
Italia 1 Slovenia 1
Letonia 1 Suedia 2
Malta 1 Regatul Unit 1

TOTAL: 18

Distribuţia mandatelor potrivit Tratatului de la Lisabona

Germania 96
74
Franţa 73
73
Regatul Unit 54
51
Italia 33
Spania
România
 Olanda 26
22
Grecia 22
22
Portugalia 22
22
Belgia 20
Cehia 19
18
Ungaria 13
13
Suedia 13
12
Austria 12
9
Bulgaria 8
6
Danemarca 6
6
Slovacia 6

Finlanda
TOTAL: 751

Irlanda

Lituania

Letonia Alegerea parlamentarilor

Slovenia

Estonia

 Iniţial,Cipru
parlamentarii europeni erau desemnaţi dintre membrii parlamentelor naţionale, după procedura fixată de
fiecare stat; Luxemburg
 În 1976, prin decizia Consiliului este adoptat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct;
 Maltadeputaţii sunt aleşi în mod direct de cetăţenii europeni;
Din 1979
 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în baza cetăţeniei europene, au drept de vot în statul în
care îşi au reşedinţa şi cetăţenii unui alt stat membru;
 Statele n-au izbutit să se pună de acord asupra unui sistem electoral uniform la nivel european;
 Fiecare stat membru decide cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicînd aceleaşi reguli democratice:
egalitatea între sexe şi votul secret;
 Deşi fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat, eligibilitate şi modul de desfăşurare a scrutinului, alegerile
europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională, un mandat de 5 ani
care se poate reînnoi, vîrsta minimă pentru vot de 18 ani, excepţie făcînd Austria (drept de vot de la 16 ani), principiul
votului unic. Alegerile se desfăşoară în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre, începînd cu joi dimineaţa, pînă
duminică, în cursul aceleiaşi săptămîni, deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate
statele membre.

Statutul parlamentarilor

 Statutul parlamentarilor europeni nu este încă unul uniform, fiind supus unor reguli atît unionale, cît şi naţionale;
 Urmărind uniformizarea acestui statut, art. 223(2) TFUE prevede că: „PE stabileşte statutul şi condiţiile generale
privind executarea funcţiilor membrilor săi, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, care hotărăşte cu VMC.
Consiliul decide în unanimitate în cazul normelor sau conduitelor privind regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri”.
  Noul statut al deputaţilor europeni care este în vigoare din 2009, asigură o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte
regulile şi condiţiile de muncă ale deputaţilor, introducînd, totodată, acelaşi salariu pentru toţi deputaţii, plătit din bugetul
UE (Decizia Biroului PE din 19 mai şi 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a statutului deputaţilor în PE);

Notă: Pînă la legislatura 2009-2014, indemnizaţiile deputaţilor erau reglementate de dispoziţiile naţionale (şi suportate de
bugetele naţionale), situîndu-se de obicei la nivelul celor primite de parlamentarii naţionali, ceea ce atrăgea disproporţii în
raport de naţionalitate (aproximativ 12.000 Euro - un deputat italian, pînă la 900 Euro – deputaţii unguri şi slovaci).
Conform noului statut, salariul de bază este stabilit la 38,5% din salariul de bază al unui judecător la Curtea de Justiţie.
Exemplu: în 2011 salariul lunar brut este de 7956,87 Euro, salariul net fiind de 6200,72 Euro.

 Îşi exercită mandatul în mod independent;

 Nu pot fi obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ;
 Mandatul eurodeputatului este incompatibil cu: funcţia de membru al guvernului unui stat membru, membru al
Comisiei, judecător, avocat general, grefier la Curtea de Justiţie sau Tribunal, membru al Curţii de Conturi, al Comitetului
Economic şi Social, al Comitetul Regiunilor, al unui organism al UE. Din 2009, mandatul este incompatibil cu cel de
membru al unui parlament naţional;
 Poate exercita orice funcţie privată;

10.3 Organizarea şi funcţionarea PE

 Organizarea PE

Organizarea şi funcţionarea PE sunt reglementate de TFUE, de regulamentul său de procedură, adoptat cu majoritatea
membrilor săi, în temeiul art. 232 TFUE şi de alte acte interne.

Deputaţii Grupuri politice Comisii Delegaţii Organe politice

Preşedintele europeni
PE

Preşedintele PE

 Din rîndul membrilor săi, PE îşi alege preşedintele cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, prin vot secret. Dacă
după 3 tururi de scrutin nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu o majoritate simplă, în al 4-lea tur;
 Mandatul este de 2.5 ani (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit;
 Coordonează toate lucrările PE şi ale organelor sale constitutive, precum şi dezbaterile din şedinţe plenare;
 Asigură respectarea regulamentului de procedură şi garantează buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei
instituţii şi ale organelor sale constitutive;
 Reprezintă PE în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii UE;
 Se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări care au drept scop consolidarea
UE;
 Prezintă punctul de vedere al PE la deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European;
 Semnează bugetul UE, după adoptarea lui de PE, devenind astfel operaţional;
 Semnează, alături de Preşedintele Consiliuuli, toate actele legislative adoptate prin procedură legislativă ordinară;

Notă: Vezi Regulamentul de procedură cu privire la funcţiile Preşedintelui: art. 14, 20, 73, 111, 116, 122, 126, 128, 149,

Grupurile politice

Deputaţii europeni se constituie în grupuri politice, ei nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor
politice;
La moment, există 7 grupuri politice în cadrul PE;
Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (în cazul anumitor grupuri, doi preşedinţi),
a unui birou şi a unui secretariat;
Repartiţia locurilor deputaţilor în hemiciclu se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stînga, la dreapta, cu acordul
preşedinţilor de grup;
Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 25. Cel puţin ¼ din statele membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului;
Deputaţii care nu fac parte din nici un grup politic sunt deputaţi neafiliaţi;
Grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile parlamentare şi prezintă amendamentele înaintea şedinţelor
plenare;
Grupul politic adoptă o poziţie în cadrul consultărilor;
Niciunui membru al grupului politic nu i se poate impune o anumită variantă de vot.

7 grupuri politice

Grupul Partidului Grupul Alianţei Grupul Alianţei Grupul

Popular European Progresiste a Liberalilor şi Conservatorilor şi
(Creştin Democrat) Socialiştilor şi Democraţilor pentru Reformiştilor
Democraţilor Europa Europeni

Grupul Grupul confederal al Grupul Europa

verzilor/Alianţa Stîngii Unite Libertăţii şi
Liberă Europeană Europene (Stînga Democraţiei
verde nordică)
 Comisiile Parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale PE, deputaţii se constituie în comisii parlamentare.

Comisii speciale Comisii de anchetă Comitetul de conciliere

Comisii permanente (temporare)

Comisiile permanente

 Există 20 de comisii permanente. Exemplu: afaceri externe; drepturile omului; securitate şi apărare; dezvoltare;
comerţ internaţional; bugete, control bugetar; afaceri economice şi monetare; ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale;
mediu; sănătate publică şi siguranţă alimentară; industrie; cercetare şi energie; piaţa internă şi protecţia consumatorilor;
transport şi turism; dezvoltare regională; agricultură şi dezvoltare rurală; pescuit; cultură şi educaţie; afaceri juridice;
libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; afaceri constituţionale, drepturile femeii şi egalitate de gen; petiţii;
 O comisie este alcătuită din 24 pînă la 76 de deputaţi, are un preşedinte, un birou şi un secretariat;
 Se reunesc 1 dată sau de 2 ori pe lună la Bruxelles în şedinţe publice;
 În cadrul comisiilor permanente se examinează iniţiativele legislative ale Comisiei, propunerile Consiliului, se
elaborează, se modifică şi se adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă (vezi Regulamentul de
procedură, art. 45, 50, 52, 183, etc.)

Comisiile speciale (temporare) şi de anchetă

 PE poate constitui subcomisii şi comisii speciale temporare pentru gestionarea unor probleme specifice. Ele
funcţionează timp de maxim 12 luni, dar mandatul lor poate fi prelungit (vezi art. 184, 188, 190 din Regulamentul de
procedură);
 PE poate constitui şi comisii oficiale de anchetă în cadrul competenţelor sale de control pentru a examina învinuirile
privind încălcarea sau administrarea defectuoasă a dreptului UE. Pot fi anchetate instituţiile şi organele UE, administraţiile
statelor membre, precum şi persoanele mandatate de dreptul UE pentru a-l aplica. Comisiile de anchetă nu pot acţiona
dacă pentru faptele invocate s-a deschis o procedură judiciară (vezi art. 185 din Regulile de procedură).
 Comitetul de Conciliere

 Concilierea este cea de-a treia şi ultimă fază a celei mai importante proceduri legislative a UE: procedura legislativă
ordinară (vezi Tema 8);
 În cazul unui dezacord între PE şi Consiliu, se constituie un Comitet de conciliere, care reuneşte 27 de deputaţi şi 27
de membri ai Consiliului;
 Acest comitet are sarcina de a elabora un proiect comun care va fi supus spre aprobare, în a treia lectură, Consiliului
şi Parlamentului;
 Acordul final al celor două instituţii este indispensabil pentru adoptarea textului.

Delegaţiile PE

La moment, există 41 de delegaţii, iar numărul membrilor fiecărei delegaţii variază de la 12, la peste 70. Delegaţiile PE întreţin
relaţii şi schimburi de informaţii cu parlamentele statelor terţe. Preşedinţii delegaţiilor îşi coordonează activitatea în cadrul
Conferinţei preşedinţilor de delegaţie. Reuniunile interparlamentare se desfăşoară se desfăşoară o dată sau de două ori pe an,
alternativ, în unul din locurile de desfăşurare a activităţii PE şi, respectiv, într-un loc stabilit de parlamentul partener. Exemplu:
în ţara terţă în cauză (vezi art. 198 din Regulile de procedură).

4 categorii de delegaţii

Comisii parlamentare Comisii parlamentare Celelalte delegaţii Delegaţiile la adunările

mixte de cooperare interparlamentare parlamentare
multilaterale

 Constituite Constituite în Îşi desfăşoară activitatea 4 adunări parlamentare:

împreună cu
parlamentele statelor
asociate la UE sau ale
statelor cu care au fost
lansate negocieri de
aderare.
conformitate cu un acord
de cooperare semnat
între UE şi statul terţ;
Cooperează cu statele
cărora le este consacrată
Politica Europeană de
Vecinătate (inclusiv RM)
şi cu statele care au
semnat un acord de
parteneriat strategic cu
UE (Federaţia Rusă).
de cooperare şi
întreţinerea relaţiilor cu
parlamentele ţărilor care
nu fac parte din UE şi nu
sunt candidate la
aderare.
Adunarea parlamentară
Paritară Africa, Caraibe,
Pacific – UE (ACP-UE);
Adunarea parlamentară a
UE pentru mediterană
(AP-UPM);
Adunarea parlamentară
Euro-Latinoamericană
(EUROLAT);
Adunarea parlamentară
EURONEST.
 Adunarea parlamentară EURONEST

 A fost constituită la sfîrşitul lunii septembrie 2009;

 Reprezintă dimensiunea parlamentară a Parteneriatului Estic – politică lansată de UE pentru apropierea ţărilor din
vecinătatea estică (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina şi Belarus) şi sprijinirea eforturilor depuse de
acestea în cadrul proceselor de reforme politice, juridice, economice, sociale, etc. Acest sprijin se concretizează prin:
încheierea acordurilor de asociere, crearea de zone de liber schimb, liberalizarea regimului de vize cu UE, dar şi punerea
la dispoziţie de resurse financiare;
 Este constituită din 60 de membri din partea PE şi din 10 membri ai parlamentelor naţionale ale fiecăruia dintre
partenerii estici cu excepţia Belarus;
 Participarea Belarusului a fost suspendată temporar din raţiuni politice. Admiterea sa în EURONEST este
condiţionată de organizarea unor alegeri libere şi democratice;
 Este consacrată dialogului parlamentar multilateral în numeroase domenii de interes comun, precum stabilitate,
democraţie, armonizarea legislaţiei, comerţ, energie, etc.

Organele politice

5 organe politice (Regulamentul de procedură al PE)

Conferinţa Colegiul Conferinţa Conferinţa

preşedinţilor Biroul chestorilor preşedinţilor de preşedinţilor de
comisie delegaţie

- Se compune din - Se compune din - Compus din 5 - Se compune din - Se compune din
Preşedintele PE Preşedintele PE, chestori care sunt preşedinţii tuturor preşedinţii tuturor
şi preşedinţii 14 vicepreşedinţi membri ai comisiilor delegaţiilor
grupurilor politice, şi 5 chestori, aleşi Biroului; permanente şi interparlamentare
plus un de PE pentru 2.5 - Mandatul lor temporare şi îşi permanente şi îşi
reprezentant al ani, mandat care este de 2.5 ani; alege din rîndul alege din rîndul
se poate reînnoi; - Este organul PE său preşedintele; său preşedintele;
deputaţilor
- În cazul responsabil de - Este organul - este organul
naţionali fără
deliberărilor problemele politic al PE care politic al PE, care
drept de vot; Biroului, în caz de administrative şi asigură o mai examinează în
- Organizează egalitate de voturi, financiare, care îi bună cooperare mod periodic
Preşedintele are privesc în mod între diferitele toate problemele
lucrările PE;
votul decisiv. direct pe deputaţi comisii legate de buna
- Stabileşte Chestorii au vot şi de condiţiile de parlamentare. Se funcţionare a
componenţa şi consultativ; muncă ale reuneşte o dată delegaţiilor
competenţa - Are numeroase acestora; pe lună, la interparlamentare
atribuţii - Are un rol Strasbourg, în şi a delegaţiilor la
comisiilor şi
administrative şi consultativ în timpul şedinţelor comisiile
delegaţiilor; financiare în cadrul Biroului; perioadelor de parlamentare
- Relaţii cu cadrul PE (art. 22, - Se reunesc o sesiune (art. 27). mixte.
celelalte instituţii 23, 29, 209). dată pe lună (art.
16, 27, 29).
ale UE, cu
parlamentele
naţionale şi cu
 Funcţionarea PE

Perioade de activitate

Legislatura Sesiunea Reuniunile

Coincide cu durata mandatului
deputaţilor, fiind de 5 ani.
PE ţine o sesiune anuală (art.
229(1) TFUE). El se reuneşte de
drept în a doua zi de marţi a lunii
martie;
PE se poate întruni şi în
perioada de sesiune
extraordinară la cererea
majorităţii membrilor care îl
compun, a Consiliului sau a
Comisiei (art. 229(2) TFUE);
În practică, sesiunile se succedă
fără întrerupere.
Sesiunea de un an este împărţită
în 12 sesiuni plenare (numite
perioade de sesiune sau
reuniuni);
O reuniune ordinară se
desfăşoară la Strasbourg, timp
de doar o săptămînă (de facto 4
zile) în fiecare lună;
Reuniunile plenare suplimentare
de la Bruxelles ţin 2 zile;
De regulă, se ţin 6 reuniuni
plenare suplimentare, în restul
timpului, deputaţii lucrează în
Comisii la Bruxelles.

Dezbaterile şi votul

 Dezbaterile sunt publice;

 Cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, PE poate decide să ţină sesiunile secrete;
 Votul este personal (nominal), cel prin procură este interzis;
 Lucrările PE se desfăşoară în prezenţa unui cvorum de 1/3 din membri săi;
 Existenţa cvorumului nu este verificată sistematic (verificarea se face la solicitarea a cel puţin 40 de deputaţi);
 Regula: PE decide cu majoritatea membrilor săi (art. 231 TFUE);
 Excepţie: Poate decide cu majoritatea absolută a membrilor săi, cînd condiţia este prevăzută de texte speciale.
Exemplu: în etapa a doua a procedurii legislative ordinare (art. 294(7) lit. b) TFUE).
10.4 Atribuţiile PE
 Atribuţiile PE

Art. 14(1) TUE:

PE exercită împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în

Alte atribuţii ale PE:

a) Atribuţii legislative:

PE partajează competenţa legislativă cu Consiliul UE. El are deci puterea de a adopta legislaţia UE
derivată (directive, regulamente, decizii);
El poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei UE;
În cadrul procedurii legislative ordinare, PE se plasează pe picior de egalitate cu Consiliul (art.294
TFUE); (vezi Tema 8)
În cadrul consultării, ca procedură legislativă specială (art. 289 TFUE), PE poate aproba sau respinge
o propunere legislativă, Consiliul neavînd obligaţia de a ţine seama de avizul PE, însă, potrivit
jurisprudenţei CEJ, Consiliul nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestui aviz al PE; (vezi Tema 8)
În cazul procedurii de aprobare, ca procedură legislativă specială (art. 289(2) TFUE), PE are drept de
veto, avînd rolul de a aproba sau respinge propunerea legislativă, fără amendamente, iar Consiliul nu
va putea ignora avizul PE; (vezi Tema 8)
Poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care
consideră că necesită elaborarea unui act al UE (art. 225 TFUE).

b) Atribuţii în numirea Comisiei:

PE are dreptul de a alege Preşedintele Comisiei Europene, propus de Consiliul European, care
hotărăşte cu VMC şi care va ţine seama de rezultatele alegerilor pentru PE (art. 17(7) TUE). Dacă PE
refuză să-l aleagă, Consiliul European trebuie să prezinte în termen de o lună un nou candidat;
PE aprobă ÎR AEPS în calitate de membru al Comisiei (art. 17(7) TUE.

c) Atribuţii în domeniul încheierii acordurilor internaţionale de către UE:

Scopul procedurilor care cer, fie aprobarea din partea PE, în anumite cazuri, sau consultarea
obligatorie a acestuia, în alte cazuri, a fost extins – în cazul ambelor proceduri (art. 218(6) TFUE). Mai
mult, PE trebuie informat de îndată şi pe deplin, pe parcursul tuturor etapelor procedurii de negociere
a acordurilor internaţionale (art. 218(10) TFUE). Aceasta va necesita proceduri adecvate în vederea
păstrării confidenţialităţii negocierilor.

d) Atribuţii în privinţa actelor de delegare şi de executare:

Un rol de control în privinţa competenţei de delegare a Comisiei (art. 290 TFUE) şi în stabilirea
mecanismului de control, împreună cu Consiliu, al executării competenţelor de executare a Comisiei
(art. 291 TFUE). (vezi Tema 8)
e) În domeniul Spaţiului de Libertate, Securitate şi Justiţie:

PE dobîndeşte dreptul de a controla şi evalua activitatea Europol şi Eurojust (art. 85(1), subpar. 3 şi
art. 88(2) subpar. 2 TFUE), precum şi dreptul de a fi informat în privinţa conţinutului şi rezultatelor
sistemului de „evaluare mutuală”, potrivit art. 70 TFUE.

f) Atribuţii bugetare:

Noua procedură extinde competenţele bugetare ale PE, deoarece nu vor mai exista aşa-numitele
„cheltuieli obligatorii” (ce cuprindeau, mai ales, sumele pentru politica agricolă comună, unde Consiliul
avea ultimul cuvînt) şi, respectiv, „cheltuieli non-obligatorii” (legate, mai ales, de fondurile structurale
utilizate pentru dezvoltarea regională, unde PE avea ultimul cuvînt). Potrivit art. 314 TFUE, astăzi PE
codecide împreună cu Consiliul în privinţa tuturor tipurilor de cheltuieli.

g) În privinţa „clauzei de flexibilitate”:

Aprobarea din partea PE este cerută pentru adoptarea oricărui act juridic adoptat de Consiliu în baza
acestei clauze (art. 352 TFUE). Acest articol permite o acţiune a Uniunii, dacă ea este necesară
pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în Tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile
necesare în acest sens. Pre-Lisabona, Consiliul hotăra în unanimitate, după consultarea PE. Astăzi,
Consiliul are obligaţia de a obţine aprobarea PE.

h) Atribuţii în privinţa Tratatelor:

PE are dreptul de a propune o amendare a Tratatelor, atît în cadrul procedurii ordinare, cît şi în cadrul
procedurii simplificate.

i) În privinţa retragerii unui stat membru din Uniune:

Este necesară aprobarea de PE a acordului de retragere din Uniune, încheiat de Consiliu (art. 50(2)
TUE).

j) Atribuţii de control a activităţilor UE:

Are dreptul de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare
defectuoasă a dreptului UE de către statele membre, instituţiile UE, etc. (art. 226 TFUE);
Alege Ombudsmanul european pe perioada legislaturii sale, care va soluţiona cauzele de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor UE, cu excepţia CJUE (art. 228 TFUE);
Competenţa de control în domeniul economic şi monetar (art. 283 TFUE, art. 284(3) TFUE);
Poate sesiza CJUE pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru abţinerea de a
acţiona (art. 263 TFUE, 265 TFUE).

k) Menţinerea unor legături strînse cu parlamentele naţionale ale statelor membre, prin intermediul
Conferinţei organelor specializate în afaceri comunitare (COSAC) (vezi COSAC: www.cosac.eu)
Ce face Parlamentul European?

Parlamentul are trei roluri principale.

Rol legislativ

 Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.
 Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
 Ia decizii cu privire la extinderea UE.
 Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.

Rol de control

 Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.

 Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la o moțiune
de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
 Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.
 Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
 Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
 Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
 Participă la misiuni de observare a alegerilor.

Rol bugetar

 Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.

 Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Componență

Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în practică se aplică
sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de
96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 705 (704 plus președintele). Membrii Parlamentului
European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Președintele Căutați traducerile disponibile pentru linkul precedent EN••• reprezintă Parlamentul atât
în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul
Uniunii.

Cum lucrează Parlamentul?

Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.

 Comisiile pregătesc legislația.

Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii, fiecare ocupându-se de un anumit domeniu
politic. Comisiile examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile politice pot propune
modificarea sau respingerea unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor
politice.
 Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.
Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a amendamentelor propuse.
În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot organiza și
sesiuni suplimentare la Bruxelles.
Parlamentul și cetățenii

Dacă doriți ca Parlamentul să acționeze cu privire la o anumită chestiune, îi puteți adresa o petiție (on-line
sau prin poștă).

Petițiile se pot referi la orice subiect care intră în sfera de competență a UE.

Pentru a depune o petiție, trebuie să fiți cetățean al unui stat membru al UE sau să fiți rezident în UE.
Întreprinderile sau alte organizații trebuie să aibă sediul în Uniune.

De asemenea, puteți contacta deputații europeni care vă reprezintă sau Biroul de informare al Parlamentului
European din țara dumneavoastră.

Tema 11: Consiliul European

11.1 Generalităţi

Consiliul European nu era prevăzut iniţial de tratatele constitutive, fiind creat la sugestia preşedintelui francez Valery Giscard
d`Estaing în decembrie 1974, cînd s-a decis întrunirea regulată a şefilor de stat sau guvern ai ţărilor membre. A fost recunoscut prin
Actul Unic European, iar Tratatul de la Lisabona pentru prima dată îl ridică la rang de instituţie a UE (art. 13TUE).

Anterior Tratatului de la Lisabona, Consiliul European era un organ informal care oferea Uniunii impulsurile necesare pentru
dezvoltarea şi definirea direcţiilor politice în general, dar, totodată, şi în domeniul PESC şi a SLSJ, în special. În componenţa sa intră
şi preşedintele Comisiei. Astăzi, Consiliul European este o instituţie a UE, compusă din şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei (art. 15(2) TUE. Este o instituţie distinctă de cea a Consiliului UE, fiind supus
aceloraşi constrîngeri ca şi alte instituţii. Împuternicirile Consiliului European sunt atribuite şi supuse principiului subsidiarităţii, iar
acţiunile sale vor putea fi atacate în faţa CJUE.

11.2 Organizarea şi funcţionarea Consiliului European

 Structura Consiliului European

Şefii de stat sau de guvern ai Preşedintele Preşedintele Comisiei

statelor membre Consiliului European

 Pot fi asistaţi de un Poate fi însoţit de un comisar.

ministru naţional (nu
neapărat Ministrul afacerilor
externe).

Notă:

Înaltul Reprezentant al UE nu este un membru, dar este invitat să participe la lucrările Consiliului European (art. 15(2) TUE).

Preşedintele Consiliului European

Una din marile inovaţii ale Tratatului Constituţional, preluată de Tratatul de la Lisabona este stabilirea unei
Preşedinţii permanente a Consiliului European:

Este ales de preşedintele Consiliului European cu VMC pe 2.5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o
singură dată, mandatul lui încetează potrivit aceleiaşi proceduri (art. 15(5) TUE).
 Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European

Prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European şi între timp, încercînd să faciliteze consensul şi coeziunea în cadrul
acestuia;
Asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu Preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor
Consiliului Afaceri Generale (CAG);
Prezintă raport Parlamentului European după fiecare reuniune a Consiliului European;
Asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant.

Notă:

Misiunea preşedintelui Consiliului European este bidimensională: ex post şi ex ante. Ex ante: presupune
organizarea, coordonarea şi asigurarea unui traseu pentru Consiliul European, stabilind alianţe şi facilitînd
agendele. Ex post: presupune să asigure aducerea la îndeplinire şi implementare a Deciziilor Consiliului
European.

Funcţionarea Consiliului European

 Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la Bruxelles, la convocarea preşedintelui său. Sunt
posibile şi reuniuni extraordinare (art. 15(3) TUE);
 Reuniunile Consiliului European sunt pregătite de CAG, în colaborare cu Comisia;
 Consiliul European se întruneşte pe durata a 2 zile;
 În ziua întîi, reuniunea este limitată la şefii de stat sau de guvern, împreună cu Preşedintele Consiliului European şi
cel al Comisiei, care discută, mai ales, chestiuni de actualitate din viaţa Uniunii;
 A doua zi sunt tratate, de obicei, chestiuni de politică externă şi se pun la punct concluziile şedinţei;
 Programul, de obicei, e suplu şi lasă loc unor reuniuni neformale bilaterale sau multilaterale;
 Concluziile sunt pregătite de Secretariatul General al Consiliului UE şi cuprind orientările politice, hotărîrile , hotărările
adoptate, declaraţii, precum şi paşi concreţi pe care trebuie să-i întreprindă instituţiile UE pentru ducerea la
îndeplinire a celor stabilite la şedinţa Consiliului European.

Notă:

La reuniunile Consiliului European participă şi Preşedintele PE, dar numai la deschiderea lucrărilor. După un
schimb de viziuni pe marginea principalelor subiecte ale ordinii de zi, el părăseşte şedinţa.
 Modalităţile de vot

Consens VMC Unanimitate Majoritate simplă

 Consensul În cazul în care decide În caz de vot, fiecare Se utilizează în

devine regulă, cu VMC, Consiliului membru al Consiliului chestiuni de
formalizat prin Tratate, European i se aplică European poate primi procedură, pentru
cu excepţia cazului art. 16(4) TUE şi art. delegare din partea adoptarea
cînd Tratatele dispun 238(2) TFUE; unui singur alt regulamentului de
altfel (art.15(4) TUE); Dacă Consiliul membru; procedură;
 De regulă, European se pronunţă Abţinerile membrilor De a lua decizia de a
prin consens se prin vot, Preşedintele prezenţi sau convoca sau de a nu
adoptă acţiunile Consiliului European reprezentaţi nu convoca Convenţia
politice. nu participă la vot (art. împiedică adoptarea pentru revizuirea
235(1) TFUE). deciziilor Consiliului Tratatelor.
Exemplu: numirea European petnru care
Preşedintelui este necesară Notă: Convenţia este
Consiliului European unanimitatea. compusă din
(art. 15(5) TUE), Exemplu: revizuirea reprezentanţii
numirea preşedintelui Tratatelor (art. 48 parlamentelor
Comisiei (art. 17(7) TUE). naţionale, şefii de stat
TUE), etc. sau de guvern, PE şi
Comisia.

11.3 Atribuţiile Consiliului European

 Art. 15(1) TUE:

Consiliul European oferă Uniunii impulsiunile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice
generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.

Alte atribuţii

Rol de „arhitect constituţional” al Uniunii:

Ia decizii în privinţa viitoarei forme a UE şi aderării la UE;
Stabileşte criteriile de aderare la UE, deşi nu este el care adoptă decizia formală în acest sens (art. 49
TUE);
Competenţa de a iniţia procedura de reformare a Tratatelor. După Tratatul de la Lisabona există 2
proceduri în acest sens: procedura ordinară (art. 48(2-4) TUE) şi procedura simplificată (art. 48(6-7) TUE -
passarela). (vezi Tema 4)
b) Competenţe organizaţionale:
Determină componenţa Parlamentului European (art. 4(2) TUE) şi a Comisiei (art. 17(5) TUE);
Numeşte Preşedintele Consiliului European (art. 15(5) TUE), Preşedintele Comisiei Europene şi membrii
Comisiei (art. 17(7) TUE), Înaltul Reprezentant (art. 18(1) TUE), pe membrii Comitetului executiv ai BCE
(art. 283(2) TFUE);
Numeşte judecătorii Curţii de Justiţie şi deşi aceştia nu sunt numiţi expres de Consiliul European sunt
numiţi „de comun acord de către guvernele statelor membre, pe un mandat de 6 ani”, ceea ce reprezintă,
de fapt, acelaşi lucru (art. 19(2) TUE).

c) Stabilirea informală a Agendei Uniunii (art. 15(1) TUE):

În anumite domenii are un mandat explicit (art. 148 TFUE): în domeniu ocupării forţei de muncă şi în
domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie (SLSJ) (art. 68 TFUE) - Consiliul European defineşte
orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul aceste domenii. Însă, în lipsa
prevederilor explicite, Consiliul European este cel care va aproba programele legislative în toate domeniile
de politici ale UE.

d) Competenţe de soluţionare a problemelor:

Şefii de stat vor soluţiona acele aspecte care au ajuns la un impas în cadrul Consiliului UE. În anumite
domenii sensibile cum ar fi PESC, în cazul în care un membru al Consiliului UE declară că, din raţiuni vitale
de politică naţională, are intenţia să se opună VMC – nu se trece la vot şi subiectul este transmis spre
examinarea Consiliului European;
Procedura de „frînare”, care permite unui membru al Consiliului să prezinte o propunere legislativă
Consiliului European, dacă prin aceasta se afectează aspecte importante ale sistemului de securitate
socială (art. 48 TFUE) sau care aduc atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie penală
(art. 82, 83(3) TFUE).

e) Rol proeminent în cadrul PESC:

Defineşte şi identifică obiectivele strategice ale UE în domeniul PESC şi celelalte domenii de acţiune
externă (art. 22 TUE);
Identifică interesele strategice ale UE, stabileşte obiectivele şi stabileşte orientările generale ale PESC,
inclusiv în chestiuni avînd implicaţii militare;
Este un for, unde statele membre se pun de acord în orice chestiune de interes general în acest domeniu.
Tema 12: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul)

12.1 Generalităţi

Consiliul este instituţia care reprezintă interesele guvernelor statelor membre în UE. Este principalul factor de decizie în cadrul
Uniunii. Instituţia purta numele de Consiliul Comunităţilor Europene sau Consiliul de Miniştri. După intrarea în vigoare a Tratatului de
la Maastricht, şi-a luat denumirea de Consiliul UE. Art. 13 TUE, modificat prin Tratatul de la Lisabona, utilizează denumirea de
Consiliu. Consiliul are sediul la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie îşi desfăşoară sesiunile la Luxemburg. Nu este un
organ cu o activitate permanentă.

12.2 Organizarea Consiliului

 Consiliul

Consiliul este format din cîte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot (art. 16(2) TUE).

Notă:

Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor. Astfel, instituţia se reuneşte periodic în mai multe
formaţiuni, de exemplu: miniştrii mediului se vor grupa în Consiliul pentru mediu, pentru a soluţiona problemele din acest
domeniu. Începînd cu 2002 s-a convenit că pot participa la reuniunile Consiliului mai mult de un ministru, în special atunci cînd
un subiect acoperă mai multe portofolii ministeriale (vezi regulile Consiliului, stabilite în Decizia 2002/682/CE, EURATOM

Configuraţiile Consiliului pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

9 configuraţii (1 generală şi 8 tehnice)

Afaceri generale şi relaţii externe

Afaceri economice şi financiare
Justiţie şi afaceri interne
Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare)
Folosirea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori
Transportatori, telecomunicaţii şi energie
Agricultură şi pescuit
Mediu
Educaţie, tineret şi cultură.

Notă: Deşi se vorbeşte despre Consiliul afaceri economice şi financiare, Consiliul justiţie şi afaceri interne, etc., acestea nu sunt
decît formaţiuni de lucru ale Consiliului, care rămîne una şi aceeaşi instituţie. Deciziile oricărei formaţiuni reprezintă acte ale
Consiliului. Consiliul afaceri generale şi relaţii externe era responsabil şi de coordonarea activităţilor desfăşurate de diferite
formaţiuni, pentru a asigura coerenţa acestora.
 Configuraţiile Consiliului după Lisabona

Tratatul de la Lisabona formalizează două configuraţii diferite.

Consiliul afaceri generale (CAG) Consiliul afaceri externe (CAE)

CAG asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni
ale Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate în colaborare cu Preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia (art. 16 (6) ξ2
TUE).
CAE elaborează acţiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul
European şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.
Lucrările Consiliului sunt prezidate de Înaltul
reprezentant pentru PESC (art. 16 (6) ξ3 TUE).

Notă:

Tratatul de la Lisabona prevede că Consiliul European va adopta o decizie cu VMC asupra configuraţiilor Consiliului, altele
decît CAE şi CAG (art. 236 TFUE). Pînă la adoptarea Deciziei, CAG poate adopta o asemenea decizie cu majoritatea simplă
(Protocolul nr. 10 privind dispoziţiile tranzitorii, art. 4).

10 Configuraţii ale Consiliului

10 configuraţii (1 generală şi 9 tehnice)

Afaceri generale
Afaceri externe
Afaceri economice şi financiare (inclusiv bugetul)
Justiţie şi afaceri interne (inclusiv protecţia civilă)
Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori
Competitivitate (piaţă internă, industrie, cercetare şi spaţiu, inclusiv turismul)
Transporturi, telecomunicaţii şi energie
Agricultură şi pescuit
Mediu
Educaţie, tineret, cultură şi sport (inclusiv, domeniul audiovizualului).
12.3 Funcţionarea Consiliului
 Managementul Consiliului

Preşedinţia Consiliului Secretariatul Consiliului COREPER

(art. 16(9) TUE (art. 240(2) TFUE) Comitetul reprezentanţilor

236(b) TFUE) permanenţi ai guvernelor
statelor membre

(art.16(7) TUE
art. 240(1) TFUE)

Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului, cu excepţia configuraţiei afaceri externe este asigurată pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite
de 3 state membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avîndu-se în vedere
diversitatea acestora şi echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotaţie pentru o durată de 6
luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu excepţia CAE. Ceilalţi membri ai grupului asistă preşedinţia în îndeplinirea
tuturor responsabilităţilor acesteia, în baza unui program comun.

Exercitarea preşedinţiei Consiliului

Germania ianuarie-iunie 2007

Portugalia iulie-decembrie
Slovenia Ianuarie-iunie 2008

Franţa iulie-decembrie
Republica Cehă ianuarie-iunie 2009
Suedia iulie-decembrie

Spania ianuarie-iunie
2010
Belgia iulie-decembrie
Ungaria ianuarie-iunie
2011
Polonia iulie-decembrie
Danemarca ianuarie-iunie
Cipru iulie-decembrie 2012

Irlanda ianuarie-iunie
Lituania iulie-decembrie 2013
Grecia ianuarie-iunie
2014
 Italia iulie-decembrie
Letonia ianuarie-iunie 2015
Luxemburg iulie-decembrie

Ţările de Jos ianuarie-iunie 2016

Slovacia iulie-decembrie
Malta ianuarie-iunie
2017
Regatul Unit iulie-decembrie
Estonia ianuarie-iunie
Bulgaria iulie-decembrie 2018

Austria iulie-decembrie
România ianuarie-iunie 2019
Finlanda iulie-decembrie
2020

Atribuţiile preşedinţiei Consiliului

 Elaborează programul de 18 luni al activităţii Consiliului pentru această perioadă împreună cu preşedintele CAE, în
ceea ce priveşte activitatea acestei formaţiuni în colaborare cu Comisia şi cu Preşedintele Consiliul European;

Notă: Programul pe 18 luni include o secţiune generală care situează programul în contextul orientărilor strategice pe
termen lung ale Uniunii. Cele 3 preşedinţii responsabile de elaborarea programului pe 18 luni se consultă cu cele 3
preşedinţii ulterioare. El va ţine seama, printre altele, de aspectele relevante care rezultă din dialogul privind
priorităţile politice pentru anul respectiv, desfăşurat la iniţiativa Comisiei.

 Aranjează şi prezidează şedinţele Consiliului şi stabileşte Agenda acestora (cu excepţia CAE);
 Întocmeşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune a Consiliului, stabilind ordinea în care se abordează
punctele şi durata dezbaterilor pe marginea acestora;

Notă: Ordinea de zi are două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative şi care sunt publice şi, respectiv,
activităţilor fără caracter legislativ care nu au caracter public

 Reprezintă Consiliul în faţa altor instituţii şi în lume în general;

 Secretariatul general

Sprijină activitatea Consiliului fiind condus de un secretar general numit de Consiliul cu VMC.

Atribuţiile Secretariatului general

 Secretarul general adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura buna funcţionare a Secretariatului general;
 Coordonează şi controlează consecvenţa lucrărilor Consiliului şi a punerii în aplicare a programului său pe 18 luni
(organizează conferinţele, aranjează traducerea, ia note, organizează sălile de şedinţe);

Notă: asigură această sarcină, inclusiv şi pentru Consiliul European (art. 235(4) TFUE).

 Asistă Consiliul la identificarea soluţiilor sub responsabilitatea şi îndrumarea preşedinţiei;

 Asigură Consiliului consultanţă juridică şi îl reprezintă în faţa altor instituţii, în special, în faţa CJUE, dar şi a
comitetelor parlamentare;
 Prezintă Consiliului un proiect de estimare a cheltuielilor Consiliului pentru a se asigura că termenele prevăzute în
dispoziţiile financiare sunt asigurate;
 Contribuie la achitarea Serviciului de Acţiune Externă şi îl va asista pe ÎR AEPS în îndeplinirea mandatului său (art.

COREPER

Din Consiliu fac parte miniştrii statelor, care nu pot fi prezenţi în mod constant la Bruxelles. Aceasta face ca activitatea instituţiei
să nu fie permanentă. Pentru a asigura continuitatea activităţii, dar şi pentru a-şi apăra interesele în cadrul Uniunii, membrii
acestuia au instituit reprezentanţe permanente la Bruxelles, conduse de reprezentanţi permanenţi ai statelor membre, cu rang
de ambasadori, asistaţi de reprezentanţi permanenţi adjuncţi.

COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi):

un organ auxiliar al Consiliului, care studiază propunerile Comisiei, pregăteşte lucrările Consiliului şi execută mandatele

COREPER II COREPER I
COREPER II – reprezentanţi permanenţi cu
rang de ambasadori, care se ocupă de
probleme mai sensibile, cum ar fi cele politice,
economice şi financiare, instituţionale şi relaţii
externe.
COREPER I – la nivelul adjuncţilor
reprezentanţilor permanenţi, care tratează
problemele tehnice, cum ar fi mediu, politica
socială, piaţa internă, transport, etc.
 Grupuri de lucru

COREPER I şi II sunt secundaţi şi asistaţi de

cca. 250 grupuri de lucru compuse din
funcţionari publici naţionali.

Rolul COREPER în mecanismul decizional al Uniunii

Nucleul competenţelor COREPER stă în stabilirea Agendei pentru reuniunile Consiliului şi divizarea Agendei Consiliului în
listele „A şi B”. Acordul reprezentanţilor permanenţi asupra unei probleme face ca aceasta să fie trecută în lista punctelor A de
pe ordinea de zi a Consiliului, ce cuprinde chestiunile pe care Consiliul le adoptă automat. Întrucît la şedinţele COREPER
participă şi un reprezentant al Comisiei, în acest cadru au loc negocierile şi cu Comisia: dacă o propunere a Comisiei nu este
acceptabilă, se fac încercări de a convinge această instituţie să o modifice, pentru atingerea acordului. Punctele B sunt cele
asupra cărora persistă dezacordul în cadrul COREPER, ori între COREPER şi Comisie, fiind supuse dezbaterilor în cadrul
Consiliului. Astfel, un subiect de pe lista A este efectiv decis de către COREPER, iar de pe lista B, de către Consiliu. Există şi
falsele puncte B care, deşi s-au agreat în COREPER, sunt trecute în a doua categorie numai pentru că privesc nişte chestiuni
foarte importante. Majoritatea deciziilor Consiliului (aproximativ 70%) se iau de facto la nivelul COREPER.

COREPER nu acţionează ca o „artilerie uşoară”, ci ca un canal de informare a capitalelor naţionale despre lucrul în UE şi
pentru a face posibilă protejarea mai bună a poziţiilor naţionale. Acest organ permite desfăşurarea unui dublu dialog: al
reprezentanţilor permanenţi între ei şi al fiecăruia cu guvernul propriu. În acest sens, el este asistat de cca. 250 grupuri de lucru
formate din funcţionari publici. Propunerea Comisiei este transmisă iniţial în grupurile de lucru pentru analiză. Aceste grupuri
emit rapoarte care stabilesc agenda pentru reuniunile COREPER, indicînd punctele în privinţa cărora a fost găsit un acord în
cadrul grupurilor de lucru (punctele I) şi, respectiv, puncte care necesită a fi discutate în COREPER (punctele II). COREPER
este văzut ca un model complex de reţele ale administraţiilor naţionale, care muncesc împreună pentru a accepta legislaţia UE.

Notă:

Întîlnirile COREPER nu sunt publice, procesele verbale nu sunt date publicităţii şi nu sunt responsabile în faţa niciunei
asambleei parlamentare (nici la nivel naţional, nici la nivel european).
12.4 Modalităţile de vot în Consiliu

Modalităţile de vot în Consiliu

Majoritatea simplă Unanimitatea VMC

Decizia este adoptată cu votul a
jumătate plus unu din numărul
statelor membre. Se aplică la
chestiuni de mai mică
importanţă.
Exemplu: la adoptarea propriului
regulament interior (art. 204(3)
TFUE); la solicitările adresate
Comisiei de a efectua anumite
studii sau de a înainta Consiliului
propuneri (art. 241 TFUE).
Decizia este adoptată dacă nici Majoritatea calificată este
un stat nu se opune. Abţinerea modalitatea de vot cea mai
unor state nu împiedică frecvent aplicată.
adoptarea deciziei. Modalitatea
este prevăzută în domenii de VMC devine regulă de adoptare
interes special pentru state. a actelor în Consiliu (art. 16(3)
Această modalitate se aplică la TUE).
61 de cazuri prevăzute de
Tratate.
Exemplu: deciziile în cadrul
PESC (art. 23(1) TUE); măsuri
de securitate socială şi protecţie
socială (art. 153(2) TFUE,
încheierea acordurilor de
asociere, de aderare la UE,
aderarea UE la CEDO (art.
218(8), ξ2), etc.

Votul cu majoritate calificată în Consiliu: formula pre-Lisabona: după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, există două
formule utilizate pentru a calcula majoritatea calificată în Consiliu. Vechea formulă, care implică o ponderare a voturilor pentru fiecare
membru al Consiliului va continua să se aplice pentru o anumită perioadă de timp.
 Formula pre-Lisabona în privinţa VMC

Această formulă este introdusă prin Tratatul de revizuire de la Nisa şi a ulterioarelor (viitoarelor) Tratate de aderare, astăzi
descrisă la art. 3(3) a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii.
 Sistemul bazat pe ponderarea voturilor

Ponderarea voturilor exprimă însemnătatea statului în UE, în special din punct de

vedere demografic, dar şi politic şi economic.

Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29

Spania, Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4

Malta 3

TOTAL: 345

Cerinţe pentru majoritatea calificată

(Două, posibil, trei condiţii cumulative)

Votul majorităţii 255 voturi din 345 La solicitarea unui

statelor membre
Majoritatea statelor membre
trebuie să accepte măsura
legislativă.
În anumite cazuri (atunci cînd
propunerea nu este înaintată de
Comisie) – votul a 2/3 din statele
membre.
stat membru, 62% din populaţia
UE
Cel puţin 255 voturi trebuie să fie
pronunţate în favoarea măsurii Voturile trebuie să reprezinte cel
legislative. puţin 62% din totalul populaţiei
UE.
Exemplu: 73.9%

Termenele de aplicare a vechii formule

 Art. 16(5) TUE: perioade de tranziţie pînă la 31 octombrie 2014 şi de la 1 noiembrie 2014, pînă la 31 martie 2017
 Perioada de tranziţie 1: sistemul de mai sus continuă să se aplice pînă la 31 octombrie 2014 (art. 3(3) şi (4) din
Protocolul nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii)
 Perioada de tranziţie 2: sistemul de mai sus se va aplica de la 1 noiembrie 2014, pînă la 31 martie 2017, la solicitarea
unui stat membru (art. 3(2) a Protocolului nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii).
VMC – formula Lisabona: Tratatul de la Lisabona introduce un nou sistem al VMC în Consiliu. El abandonează sistemul ponderat de
voturi.
 Formula Lisabona în privinţa VMC

Această formulă este introdusă prin Tratatul de revizuire de la Lisabona, descrisă la art. 16(4) TUE.

Schimbarea decisivă:
Sistemul nu se va mai baza pe ponderarea voturilor.

Cerinţe cumulative pentru VMC, potrivit art.16(4) TUE

(aplicabil în cazul în care toate statele membre în cadrul Consiliului participă la vot)

55% din membrii Consiliului 15 membri ai Consiliului 65% din populaţia UE

55% din statele membre trebuie
să aprobe măsura. În anumite
cazuri – 72% (art. 238(3) lit. b
TFUE – cînd iniţiativa vine de la
alte instituţii).
Membrii Consiliului care aprobă Membrii Consiliului care aprobă
măsura trebuie să reprezinte cel măsura trebuie să reprezinte cel
puţin 15 state membre. puţin 65% din totalul populaţiei
UE.

Minoritatea de blocaj: 4 membri

ai Consiliului

O minoritate de blocaj trebuie să

includă cel puţin 4 membri. În
cazurile în care nu toţi membrii ai
Consiliului participă la vot, există
o formulă puţin diferită (art.
238(3) lit. (a) TFUE).

Mecanismul „Ioannina” revitalizat şi adaptat, Declaraţia nr. 7

În cazul în care statele membre care se opun în Consiliu să adopte o măsură prin VMC sunt semnificative
numeric, dar în acelaşi timp, insuficient pentru a bloca decizia (1/3 din statele membre sau 25% din populaţia
UE), Consiliul se obligă să depună toată diligenţa pentru a găsi o soluţie de compromis.

Termenele de aplicare a noii formule:

Art. 16(4) TUE: în principiu, din 1 noiembrie 2014
Art. 16(5) TUE: perioadele de tranziţie: pînă la 31 octombrie 2014 şi din 1 noiembrie 2014 pînă la 31 martie 2017, în cursul
cărora vechea formulă se va aplica sau va putea fi aplicată.
12.5 Atribuţiile Consiliului

Art. 16(1) TUE:

Consiliul exercită, împreună cu PE, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute de Tratate.

Alte atribuţii ale Consiliului

De fapt, catalogate în tot cuprinsul Tratatelor, atribuţiile Consiliului sunt multifaţetate şi variate. Printre
acestea putem menţiona:

În ariile de politici, în cadrul cărora responsabilitatea ţine de statele membre, cum ar fi politica
economică, Consiliul acţionează ca un forum în cadrul căruia statele membre se pot consulta şi îşi pot
coordona conduita (art. 121 TFUE);
Poate sesiza CJUE pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru abţinerea de a
acţiona (art. 263 TFUE, art. 265 TFUE);
Poate cere Comisiei să efectueze studii pe care acesta le consideră oportune pentru realizarea
obiectivelor comune sau să-i prezinte propuneri legislative corespunzătoare (art. 241 TFUE);
Pregăteşte reuniunile Consiliului European şi asigură aducerea la îndeplinire a măsurilor legislative
adoptate (art. 16(6) TUE);
Elaborează PESC şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe
baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European (art. 26(2) TUE);
Deşi partajează competenţa legislativă cu PE, Consiliul are puterea de a adopta decizia finală în
privinţa adoptării legislaţiei în majoritatea domeniilor de politici ale UE.
Tema 13: Comisia Europeană

13.1 Generalităţi

Comisia ilustrează una din deosebirile semnificative dintre Uniune şi organizaţiile internaţionale clasice: Comisia este independentă
de state, apărînd interesele generale ale Uniunii. Comisia adesea este descrisă ca un singur organism cu o singură agendă de
promovare a integrării europene. Realitatea este însă mai complexă. Comisia recurge la serviciile a circa 30.000 funcţionari europeni
(traducători, interpreţi, experţi, cercetători) şi întreţine relaţii de cu un număr variat de actori. Sediul principal este la Bruxelles, iar
anumite servicii ale sale sunt la Luxemburg.

13.2 Organizarea Comisiei Europene

Deşi în termeni legali este un singur organism, ar fi mai bine să privim Comisia ca fiind o instituţie compusă din trei nivele.

Comisia Europeană

Cabinetele comisarilor

DG-urile (Directoratele Generale)

şi Serviciile

Preşedintele Comisiei
Colegiul Comisarilor

Colegiul Comisarilor

Componenţa:

Formal, Comisia este compusă din 27 comisari, cetăţeni ai statelor membre, cîte unul de fiecare stat (art. 17(4)
TUE).

Notă:

Începînd cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzînd preşedintele şi Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate (ÎR AEPS), corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre, atît
timp cît Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărînd în unanimitate (art. 17(5) TUE). În decembrie 2008,
Consiliul European adoptă o decizie care statuează că principiul „un comisar, un stat membru” se va aplica şi după acea dată –
 Statutul Comisarilor

 Comisarii sunt numiţi în baza competenţei lor generale;

 Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. În exercitarea funcţiei, li se interzice să solicite sau să accepte
instrucţiuni din partea unui guvern sau din partea altor instituţii, organe sau agenţii;
 Statele membre trebuie să respecte independenţa comisarilor şi nu vor încerca să-i influenţeze în îndeplinirea
sarcinilor lor (art. 245(1) TFUE);
 Incompatibilităţi cu mandatul de comisar: pe durata mandatului, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă funcţie,
fie ea remunerată sau nu; la preluarea funcţiei, ei se angajează solemn, ca pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea
ei, să îndeplinească obligaţiile impuse de mandat, în special, datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în
acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încheierea mandatului (art. 245(2) TFUE);
 În cazul nerespectării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu, hotărînd cu majoritate simplă, sau de
Comisie, poate decide destituirea Comisarului în cauză, ori îl poate declara decăzut din dreptul la pensie sau la alte
avantaje care înlocuiesc acest drept (art. 245, 247 TFUE);
 Comisarii beneficiază de privilegiile prevăzute de Protocolul nr. 7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii.

Excepţie de la principiul independenţei

Această excepţie vizează oficiul ÎRPES;

Responsabil pentru conducerea PESC, ÎR AEPS este un membru al Comisiei şi unul din cei 27 comisari (17(4)
TUE);
Participă la lucrările Consiliului European (art. 15(2) TUE), prezidează Consiliul afaceri externe (CAE) (art. 18(3)
TUE) şi acţionează ca un împuternicit al Consiliului (art. 18(2) TUE);

Notă: Intenţia acestui “scaun dublu” este de a crea o politică externă mai integrată şi coordonată şi de a oferi UE
un profil internaţional mai proeminent.

Oscilînd între Comisie şi Consiliu, Înaltul Reprezentant este subiectul unei duble responsabilităţi – este numit de
Consiliul European cu VMC, cu acordul Preşedintelui Comisiei (art. 18(1) TUE). Mandatul acestuia încetează în
conformitate cu aceeaşi procedură (art. 17(6) TUE) şi este singurul membru al Comisiei care nu poate fi destituit
unilateral de Preşedintele Comisiei.

Notă: Totuşi, PE poate adopta o moţiune de cenzură împotriva întregii Comisii, iar ÎR AEPS va trebui să
demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei (art. 17(8) TUE).

Mandatul Comisarilor

Odată numiţi, Comisarilor le este repartizată responsabilitatea în cursul mandatului de către Preşedintele Comisiei (cu excepţia
ÎR AEPS), fiecărui Comisar revenindu-i cîte un portofoliu în cadrul Comisiei;
Notă: Portofoliile pentru membrii Comisiei 2010-2014 sunt: justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie; concurenţă; transport;
agenda digitală; industrie şi antreprenoriat; relaţii interinstituţionale şi administraţie; afaceri economice, monetare şi moneda
euro; mediu; dezvoltare; piaţa internă şi servicii; educaţie, cultură, multilingvism şi tineret; impozitare şi uniune vamală, audit şi
anti-fraudă; comerţ; sănătate şi protecţia consumatorilor; cercetare, inovare şi ştiinţă; programare financiară şi buget ; afaceri
maritime şi pescuit; cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţia la situaţii de criză; energie; politica regională;
combaterea schimbărilor climatice; extinderea şi politica de vecinătate; ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune;
afaceri interne; agricultură şi dezvoltare rurală.

 Mandatul Comisarului poate înceta înainte de termen prin deces, demisie voluntară sau demitere din oficiu;
 Comisarul poate fi declarat demis de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dacă nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare pentru exercitarea funcţiei sau dacă a comis o abatere gravă (art. 247 TFUE) (vezi
„Statutul comisarilor”);
 Comisia mai poate înceta mandatul în mod colectiv, prin moţiunea de cenzură a PE (membrii Comisiei vor demisiona
colectiv din funcţiilor lor, iar ÎR AEPS trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei (art. 17(8)
TUE, art. 234(2) TFUE) sau prin demisie colectivă voluntară;
 Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care Preşedintele îi solicită acest lucru (cu excepţia ÎR AEPS -

Procedura de numire a Comisiei (art. 17(7) TUE):

3 etape

I. Prima etapă este dedicată consultărilor pentru alegerea preşedintelui,

ţinînd seama de alegerile pentru PE. Acesta este desemnat de Consiliul
European cu VMC. Candidatul desemnat este ales de PE cu votul
majorităţii membrilor care îl compun.

II. În a doua etapă sunt desemnaţi ceilalţi membri ai Comisiei. Ei sunt selecţionaţi de
Consiliu, de comun acord cu Preşedintele ales. Libertatea de alegere a Preşedintelui
nu este totuşi prea largă pentru că lista membrilor este stabilită după propunerile
prezentate de fiecare stat. Fiecare membru propus este audiat de PE, după care
Comisia desemnată (Preşedintele, ÎR AEPS şi ceilalţi membri ai Comisiei) este supusă,
în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare din partea PE.

III. În ultima fază a procedurii, Comisia (Preşedintele, ÎR AEPS şi ceilalţi membri) este numită de
Consiliul European, care hotărăşte cu VMC.

Preşedintele Comisiei

Comisia este condusă de un Preşedinte, asistat astăzi de 8 Vicepreşedinţi. La origine, rolul Preşedintelui era mai ales
administrativ, constînd în convocarea şi prezidarea şedinţelor, precum şi cel protocolar. Treptat, graţie unor personalităţi ca
Walter Hallstein (1958-1967) şi Jaques Delors (1985-1995), funcţia de Preşedinte a căpătat o importantă dimensiune politică.
Preşedintele în funcţie este Jose Manuel Barroso. Atribuţiile Preşedintelui au evoluat în ultimele decenii şi dacă, iniţial, acesta
nu avea dreptul de a „concedia şi angaja”, Tratatul de la Lisabona transformă Preşedintele (singurul comisar fără portofoliu) în
cea mai puternică şi importantă personalitate din Comisie.
 Atribuţii: 5 atribuţii importante

Este implicat în procedura de numire a celorlalţi comisari. Împreună cu şefii de guvern el desemnează ceilalţi comisari, care
sunt subiectul unei aprobări colective din partea PE, fiind desemnaţi ulterior de Consiliul European prin VMC (art. 17(7) TUE);
Decide în privinţa organizării interne a Comisiei. Aceasta implică nu doar alocarea portofoliilor individuale la începutul
mandatului, dar şi posibilitatea de a modifica repartizarea acestor responsabilităţi în cursul exercitării funcţiilor ex officio (art.
248 TFUE);
Comisarii îşi exercită funcţiile atribuite sub autoritatea şi responsabilitatea directă a Preşedintelui . Poate cere demisia unui
comisar (art.17(6) TUE);
Asigură „îndrumarea politică” a Comisiei. La nivel formal, aceasta implică prezidarea şi stabilirea agendei pentru şedinţele
săptămînale ale Comisiei. Mai concret, aceasta semnifică formularea priorităţilor politice ale Comisiei şi promovarea adoptării
lor chiar şi în defavoarea altor propuneri;
Poate schimba cursul politicii Comisiei. Şi, deşi acest lucru poate crea o stare tensionată în privinţa unui comisar vizat,
Preşedintele îşi va putea asuma un anumit domeniu şi va dirija politica Comisiei la acest subiect.

Directoratele Generale şi Serviciile

Comisia este alcătuită din mai multe Directorate Generale (DG) şi Servicii, în care lucrează marea majoritate a personalului
Uniunii. DG-urile sunt echivalente ministerelor dintr-un guvern naţional. În Comisia actuală sunt 44 DG-uri şi Servicii. DG-urile
sunt clasificate pe domeniile de activitate, iar Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de ordin general sau au
un mandat specific. De exemplu, combaterea fraudei sau realizarea de statistici.

Clasificarea DG-urilor şi Serviciilor:

4 grupuri

Politici Relaţii externe Servicii generale Servicii interne

Exemplu: afaceri Exemplu: comerţ, Exemplu: comunicare, Exemplu: resurse

economice şi
financiare; întreprinderi
şi industrie;
concurenţă; afaceri
interne, justiţie;
ocuparea forţei de
muncă, afaceri sociale
şi incluziune, etc.
dezvoltare şi oficiul european de umane, Biroul
cooperare, Europe Aid, luptă anti-fraudă; Consilierilor de politică
ajutor umanitar, Eurostat; Oficiul pentru europeană;
extindere, etc. publicaţii, Secretariatul Responsabilul cu
General, etc. prelucrarea datelor din
cadrul Comisiei;
infrastructură şi
logistică; serviciul
juridic , traduceri, etc.

Notă:

În timp ce toate acestea (40 DG-uri şi Servicii) cad sub incidenţa portofoliului a cel puţin unui Comisar şi îi răspund direct în faţa
lui, în practică, nu există o divizare perfectă a activităţii acestora. De altfel, DG-urile sunt mai mult responsabile în faţa Comisiei
ca organ colegial, decît în faţa unui Comisar individual.
 Cabinetele Comisarilor

Dacă Colegiul Comisarilor reprezintă arma politică a Comisiei, iar DG-urile reprezintă arma administrativă, între ele se
situează cabinetele. Formal numite de Preşedinte, fiecare Cabinet este şi oficiul Comisarului. Este format din 7-8 oficiali
(cabinetul Preşedintelui este mai larg, fiind constituit din 11 oficiali);
Cabinetele acţionează în primul rînd ca o interfaţă între Comisar şi DG, aflîndu-se sub auspiciile Comisarului;
Ele îi informează pe Comisari despre evoluţia politicilor UE, de competenţele acestora, precum şi despre întreaga activitate a
Comisiei;
Şeful de Cabinet este mîna dreaptă a Comisarului, cu un rol care nu poate fi ignorat în ceea ce priveşte funcţionarea
Comisiei;
Şefii de cabinet se întîlnesc în mod regulat, pentru a coordona activităţile şi a pregăti reuniunile Comisiei;
Dacă Cabinetele Comisarilor ajung la un acord asupra unei probleme ce figurează pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei, de
obicei, Comisarii o adoptă fără dezbateri.

13.3 Funcţionarea Comisiei Europene

Ca regulă, Comisia acţionează în baza principiului colegialităţii, însă pentru operativitate, regulamentul intern al Comisiei prevede şi
proceduri mai simplificate.

Principiul colegialităţii
 Comisia acţionează „în
colegiu”;
 Comisarii nu au, în
principiu, nici o putere de decizie
proprie;
 Orice decizie, luare de
poziţie sau declaraţie a unui
membru, reprezintă expresia de
voinţă a colegiului şi angajează
întreaga instituţie;
 Deciziile Comisiei sunt
colective, chiar dacă fiecare
membru are anumite domenii de
competenţă;
 În lumina acestui
principiu, deciziile se adoptă în
şedinţă;
 Comisia se reuneşte la
Bruxelles săptămînal (dar se
poate întîlni ori de cîte ori este
nevoie);
Principiile funcţionării Comisiei
Atenuări ale principiului colegialităţii
Procedura scrisă Procedura de delegare internă
Este procedura prin care se Colegiul poate delega unuia sau
constată acordul Comisarilor mai multor comisari să ia în numele
asupra unei propuneri venite din şi sub controlul Comisiei, măsuri de
partea unuia (unora) dintre ei; gestiune şi administrative clar
După ce propunerea este aprobată definite.
de Serviciul juridic şi Directoratele
Generale asociate, ea este
comunicată în scris Cabinetelor
celorlalţi comisari, care pot formula
amendamente sau rezerve într-un
anumit termen;
  Dacă există un acord în Dacă la expirarea termenului nu
cadrul Cabinetelor, subiectul va există obiecţii, propunerile sunt
fi formal adoptat şi plasat pe lista considerate adoptate de Comisie,
„A” pentru care nu vor mai exista devenind decizii ale acesteia;
discuţii formale în cadrul Procedura scrisă „ordinară” oferă
Colegiului; Cabinetelor 5 zile lucrătoare pentru
 Fiecare punct de pe examinarea propunerii;
ordinea de zi este prezentat de Procedura scrisă „de urgenţă”
Comisarul în a cărui trebuie să fie autorizată de
responsabilitate cade problema Preşedinte. În asemenea
supusă discuţiei; circumstanţe, Cabinetele dispun de
 Colegiul ia o decizie 3 zile lucrătoare.
colectivă;
 Dacă membrii Comisiei
au opinii divergente,
Preşedintele decide trecerea la
vot;
 Decizia este adoptată cu
votul a jumătate, plus unu din
numărul total al Comisarilor;
 După adoptare, actul
beneficiază de sprijinul
necondiţionat al tuturor
Comisarilor, indiferent de punctul
de vedere exprimat în timpul
dezbaterilor;

13.4 Atribuţiile Comisiei Europene

 Art. 17 TUE

 Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură
aplicarea Tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea
dreptului UE sub controlul Curţii de Justiţie a UE. Comisia execută bugetul şi gestionează programele. Ea exercită funcţii
de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii
externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în Tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituţionale;
 Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care Tratatele
prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care Tratatele prevăd acest lucru.

Diverse competenţe ale Comisiei

Deşi compilarea atribuţiilor Comisiei într-un singur articol este binevenită, ar fi şi reuşit să le examinăm în
lumina rolului diferit pe care Comisia îl are, făcînd referinţă la dispoziţiile Tratatelor în privinţa anumitor
competenţe.
a) Competenţe legislative şi quasi-legislative:

Comisia are competenţe legislative directe în 2 domenii limitate: 1) în domeniul libertăţii de circulaţie a lucrătorilor (art. 45(3) lit.
(d)) – de a adopta regulamente şi de a determina condiţiile în cadrul cărora cetăţenii statelor membre vor putea rămîne pe
teritoriul unui alt stat membru, după ce a fost încadrat în muncă în acel stat şi 2) să se asigure că întreprinderile publice se
supun normelor Tratatelor în domeniul concurenţei – Comisia poate adresa statelor membre directivele sau deciziile
corespunzătoare (art. 106(3) TFUE);
Comisia are puteri mai importante în domeniul legislaţiei de delegare, prin care Consiliul poate conferi Comisiei puteri quasi-
legislative (art. 290(1) şi (2) TFUE);

b) Stabilirea Agendei UE:

Decide asupra programului legislativ anual;

În marea majoritate a domeniilor deţine monopolul iniţiativei legislative (excepţia principală PESC (art. 30(1) TUE);
Putere de iniţiativă financiară – iniţiază procedura bugetară, prezentînd proiectul de buget PE şi Consiliului (art. 314(2) TFUE);
Dezvoltarea strategiilor de politică generală a UE (Exemplu: Cartea Albă a Comisiei privind realizarea pieţii interne, care a
stabilit agenda şi termenele limite de definitivare a pieţei interne pînă la finele anului 1992; iniţiativele sub preşedinţia lui Jaques
Delors au contribuit la dezvoltarea Uniunii Economice şi Monetare);

Notă: În legătură cu originea propunerilor făcute de Comisie, conform datelor prelucrate chiar de către Comisie, 35% reprezintă
obligaţii internaţionale, între 25-30% sunt amendamente la legislaţia existentă, 20% reprezintă răspunsul la solicitări venite din
partea altor instituţii ale UE, state membre sau grupuri de interes, 10% sunt generate de prevederile incluse în Tratate şi numai
5-10% reprezintă iniţiative pure „spontane” ale Comisiei.

c) Competenţe executive:

Comisia este responsabilă să asigure colectarea şi transferarea corespunzătoare a veniturilor UE către autorităţile naţionale,
dar şi aplicarea corectă a ratelor de schimb;
Este responsabilă pentru supravegherea şi coordonarea cheltuielilor UE, fie e vorba de ajutoarele acordate în agricultură,
politica structurală, menită să asigure regiunile mai sărace, fie de fonduri sociale, etc.;
Este responsabilă de administrarea ajutoarelor UE ţărilor terţe.

d) Competenţe în domeniul relaţiilor externe:

ÎR AEPS, care este şi unul din cei 27 de Comisari, reprezintă UE în domeniul PESC. Acesta conduce dialogul politic în numele
UE şi reprezintă poziţia UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi conferinţelor internaţionale (27(1) şi (2) TUE. În exercitarea
mandatului său, ÎR AEPS este susţinut de un Serviciu pentru Acţiune Externă (SAE) (art. 23(3) TUE);
Comisiei îi sunt încredinţate responsabilităţi importante legate de cererile de aderare la UE. La primirea unei cereri, de regulă,
Consiliul solicită Comisiei să desfăşoare o investigaţie detaliată asupra posibilelor consecinţe şi înaintează o opinie motivată.
La începerea negocierilor, Comisia acţionează în limitele prescrise de Consiliu, ca principalul negociator din partea UE.

e) Competenţe de supraveghere:

Comisia acţionează ca „conştiinţa Uniunii”. Ea dispune de anumite competenţe regulatorii – poate constata că ajutorul acordat
de un stat nu este compatibil cu piaţa internă sau că este utilizat în mod abuziv (art. 108(2) TFUE);
Poate adopta măsuri, acţionînd în adresa întreprinderilor de stat, care încalcă Tratatele (art. 106(3) TFUE);
Are dreptul să declare anti-concurenţiale şi ilegale practicile aplicate de întreprinderile private şi poate sancţiona aceste
întreprinderi;
Are dreptul de a taxa anumite bunuri provenind din state terţe, care beneficiază de practici neloiale, cum ar fi „dumping” sau
subsidiile la export;
Comisia poate acţiona un stat membru la CJUE pentru încălcarea dreptului UE (art.258 TFUE);
Ea este responsabilă de monitoringul executării de către statele membre a Deciziilor CJUE (art. 260 TFUE).

Notă: În 2006, Comisia a iniţiat procedura de infringement în 2.518 cazuri. Statistica, totuşi, arată că doar o mică proporţie de
cazuri duc procesul atît de departe, în faţa CJUE. Responsabilitatea administraţiilor naţionale pentru transpunerea, aplicarea şi
administrarea dreptului UE sub stricta responsabilitate a Comisiei de a supraveghea şi coordona acest proces, conduce la un
angajament comun între Comisie şi autorităţile naţionale, care încearcă mai degrabă să găsească un interes comun, decît să
aplice antagonismul în relaţiile reciproce.