NESECRET

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE NESECRET

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I” Exemplar __
Unitatea militară nr. _______ Dosar nr.__
Nr. _________ din ____________

Colonel ENE Roland – Dorian

TEZĂ DE DOCTORAT
TEMA: EVOLUŢII ŞI TENDINŢE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Col.prof.univ. dr.
Constantin IORDACHE
Teză elaborată în vederea obţinerii
titlului de DOCTOR în Ştiinţe militare şi Informaţii

BUCUREŞTI - 2011
NESECRET
Pagina 1 din 388
 NESECRET

Pagina albă

NESECRET
Pagina 2 din 388
 NESECRET

CUPRINS

INTRODUCERE 5
CAPITOLUL 1. EVOLUŢII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR 19
ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII
1.1 ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR 24
1.2 EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR 30
1.2.1 Regulile de drept umanitar din antichitate până la căderea Imperiului Roman 31
(anul 476)
1.2.2 Regulile de purtare a războiului în perioada de la căderea Imperiului Roman (anul 36
476) până la Pacea Westfalică (anul 1648)
1.2.3 Evoluţia dreptului războiulu de la Pacea Westfalică (1648) la Conferinţa de pace de la 38
Paris din 1856
1.2.4 Dezvoltarea dreptului internaţional umanitar de la Conferinţa de pace de la Paris 42
(1856) până la Convenţiile de la Geneva 1949
1.2.5 Convenţiile de la Geneva din 1949 şi instrumentele juridice până la încheierea 49
Războiului Rece
1.2.6 Dreptul internaţional umanitar după încetarea războiului rece, o preocupare centrală a 53
comunitaţii internaţionale
1.3 ROLUL INSTITUŢIILOR JURISDICŢIONALE INTERNAŢIONALE ŞI INTERNE 59
PENTRU SANCŢIONAREA INFRACŢIUNILOR ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI
APĂRĂRII
1.3.1 Evoluţii istorice ale răspunderii internaţionale 60
1.3.2 Crimele şi delictele internaţionale 69
1.3.3
Instanţe jurisdicţionale internaţionale pentru aplicarea Dreptului Internaţional 76
Umanitar
1.3.4 Reprimarea infracţiunilor individuale la Dreptul Internaţional Umanitar prin 84
legislaţiile naţionale
CAPITOLUL 2. APLICAREA NORMELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL 91
UMANITAR ÎN ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ACŢIUNILOR MILITARE
2.1. AMENINŢĂRI ŞI PERICOLE LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII ÎN 91
EPOCA GLOBALIZĂRII
2.2. APLICAREA NORMELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ÎN 103
EPOCA CONTEMPORANĂ
2.2.1 Principii şi reguli comune ale Dreptului Internaţional Umanitar aplicabil în conflictele 112
armate
2.2.2 Statutul juridic al categoriilor de persoane participante la conflictul armat 120
2.2.3 Regimul juridic al mijloacelor si metodelor de război aplicabile în operaţiile militare 126
moderne
2.2.4 Contextul general şi derogările care admit utilizarea legală a forţei pentru rezolvarea 142
diferendelor internaţionale
2.3. FUNDAMENTELE JURIDICE PENTRU ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA 153
ACŢIUNILOR MILITARE ÎNTRUNITE. REGULILE DE ANGAJARE. PRECAUŢII
PE TIMPUL DESFĂŞURĂRII ACŢIUNILOR OFENSIVE/DEFENSIVE
2.3.1 Responsabilitatea structurilor comandamentului operativ privind aplicarea dreptului 155
operational
NESECRET
Pagina 3 din 388
 NESECRET
2.3.2 Elaborarea Regulilor de angajare (Rules of Engagement) ROE 166
2.3.3 Protecţia populaţiei civile şi a bunurilor civile în operaţiile militare şi în conflictele 180
armate
2.4. ACTIVITATEA COMPARTIMENTULUI JURIDIC, A CONSILIERULUI JURIDIC 185
MILITAR ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA OPERAŢIILOR MILITARE
2.4.1 Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate 188
2.4.2 Răspunderea juridică pentru violarea/încălcarea normelor Dreptului Internaţional 200
Umanitar
CAPITOLUL 3. TENDINŢE ÎN DOMENIUL APLICĂRII NORMELOR 223
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
3.1. ASPECTE GENERALE ÎN DOMENIUL APLICĂRII NORMELOR DREPTULUI 224
INTERNAŢIONAL UMANITAR
3.2. IMPORTANŢA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN APLICAREA 237
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
3.3. TENDINŢE ÎN APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR 252
PENTRU RĂZBOAIELE ASIMETRICE
3.3.1 Apariţia de noi conflicte armate şi schimbarea tipologiei acestora 252
3.3.2 Evoluţia sistemului juridic ONU de combatere a terorismului internaţional după 11 257
septembrie 2001
3.3.3 Tendinţe de modificare a strategiei NATO de combatere a terorismului în perspectiva 259
aplicării noului concept strategic
3.3.4 Strategia de securitate a Uniunii Europene - ”O Europă mai sigură într-o lume mai 269
bună”
3.3.5 Strategia naţională a României de combatere a terorismului 274
3.3.6 Necesitatea obiectivă privind aplicabilitatea Dreptului Internaţional Umanitar în 278
situaţii de „Conflicte armate - transfrontaliere”
3.4 TENDINŢE PRIVIND ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI NAŢIONALE CU 306
ACQUISUL NATO ŞI AL UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI
APĂRĂRII
3.4.1 Contribuţii privind armonizarea legislaţiei naţionale cu normele şi cerinţele NATO în 307
domeniul securităţii şi apărării naţionale
3.4.2 Dezvoltarea durabilă integrată a securităţii şi apărarii naţionale în contextul politicii 313
europene de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene
3.4.3 Evoluţiile legislaţiei naţionale privind participarea la misiuni internaţionale de 317
menţinere a păcii
CONCLUZII ŞI PROPUNERI 333
ABREVIERI 351
BIBLIOGRAFIE 353
GLOSAR DE TERMENI 365
LISTA ANEXELOR 369
ANEXE 370

NESECRET
Pagina 4 din 388
 NESECRET

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia.

Problematica dreptului internaţional umanitar ar putea să nu fie „unanim
interesantă”, dar problema războiului şi a păcii este problema fundamentală a
relaţiilor internaţionale contemporane. Conflictele armate actuale, violenţa oarbă şi
actele de terorism, reprezintă ameninţări grave la siguranţa, securitatea şi pacea
locuitorilor planetei. La începutul acestui al treilea mileniu, teroriştii au declarat
„război total” societăţilor democratice, acestea răspunzând printr-o adevarată terapie
de şoc pentru universul nostru. S-ar putea să credem că dreptul internaţional umanitar
nu mai este şi nu mai poate fi eficace în protecţia şi sprijinul oamenilor, în condiţiile
vitrege de conflict intern sau internaţional.
Dreptul Internaţional Umanitar este o realitate la fel de veche ca şi războiul pe
care-l reglementează, în măsura în care au evoluat armele şi arta militară conţinutul
său s-a adaptat noilor cerinţe, aspectelor moderne ale conflictele armate, s-a pliat pe
noile caracteristici ale „câmpului de luptă” progresat şi adaptându-se mereu.
Ameninţările la adresa păcii şi securităţii, terorismul internaţional, nu pot fi oprite
decât prin utilizarea violenţei armate legale de către întreaga umanitate, care trebuie
însă să vegheze atent la respectarea legilor şi obiceiurilor umanitare ale războiului.
Din experienţa acumulată în ultimul deceniu, am avut ocazia să constat, în special în
ceea ce priveşte rezolvarea aspectelor juridice, o abordare reactivă, în sensul
rezolvării problemelor la momentul apariţiei acestora, deşi predictibilitatea era uşor
de dedus. Acest tip de abordare şi-a pus desigur amprenta atât asupra eficienţei
planificării acţiunilor, multe din etapele procesului de planificare impunându-se a fi
reluate, cât şi asupra eficienţei desfăşurării operaţiilor multinaţionale, fiind dese
situaţiile în care legitimitatea şi legalitatea mijloacelor şi metodelor de luptă folosite
au fost puse în discuţie.
Scopul şi obiectivele cercetării ştiinţifice. Ţinând cont de actualitatea şi
importanţa temei propuse spre cercetare, scopul principal al studiului nostru constă în

NESECRET
Pagina 5 din 388
 NESECRET
cercetarea complexă a conceptului de drept internaţional umanitar, precum şi a
principiilor şi regulilor comune, de drept internaţional umanitar, aplicabile în
conflictele armate, a fundamentelor juridice pentru organizarea şi conducerea
acţiunilor militare întrunite ca factori ai respectării angajamentelor luate de Romănia
în privinţa respectării şi diseminării Dreptului Internaţional Umanitar; în analiza
principalelor tendinţe în domeniul aplicării normelor Dreptului Internaţional
Umanitar şi examinarea noului concept de securitate naţională şi internaţională,
raportat la necesitatea obiectivă de aplicare a Dreptului Internaţional Umanitar în
situaţii de conflicte armate moderne – transfrontaliere, elaborarea argumentărilor
teoretice şi recomandărilor practice pentru optimizarea politicii naţionale şi
internaţionale de aplicare a instrumentelor şi mecanismelor Dreptului Internaţional
Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului. Constă în efectuarea unei
cercetări complexe a importanţei cunoaşterii şi respectării dreptului internaţional
umanitar, a identificării sarcinilor ce stau în faţa comandanţilor şi mai ales a
consilierilor juridici pe timpul planificării şi desfăşurării unor acţiuni de luptă/operaţii
militare. Desigur demersurile ştiinţifice nu au putut viza abordarea tuturor aspectelor
juridice ce se cer soluţionate în desfăşurarea unei operaţii ofensive/defensive, având
în vedere faptul că orice acţiune sau inacţiune poate avea relevanţă juridică şi, pe cale
de consecinţă, impune implicarea consilierilor juridici şi identificarea principiilor şi
normelor juridice aplicabile.
Din păcate, astfel de problematici, deşi fac obiectul cercetării ştiinţifice a unor
institute şi academii internaţionale de prestigiu, deşi sunt uneori reflectate şi în mass-
media românească, sau fac obiectul analizei şi condamnării, din partea unor foruri şi
organisme internaţionale, nu au fost abordate în mod corespunzător şi de către
specialişti militari şi ai dreptului din România, fapt pentru care apreciez că lucrarea
de faţă sporeşte importanţa demersului ştiinţific iniţiat. Luîndu-se în considerare
faptul că războiul/conflictele armate constituie cauza unor probleme majore în
asigurarea securităţii internaţionale, iar garantarea păcii şi stabilităţii în lume este
dependentă şi de respectarea principiilor şi normelor de drept internaţional umanitar,
tematica cercetărilor în cazul prezentei teze de doctorat se prezintă foarte actuală şi de
NESECRET
Pagina 6 din 388
 NESECRET
un interes deosebit. Fiind singurul mijloc eficace de a-i „îmblânzi” pe „beligeranţi” –
actorii conflictelor armate moderne actuale, trebuie ca toată omenirea să facă efortul
de a cunoaşte şi aplica dreptul internaţional umanitar, în cea mai largă măsură
posibilă. Acest obiectiv se regăseşte şi în lucrarea de faţă, conştientizând creşterea
numărului actelor de violenţă şi a ameninţărilor la adresa populaţiei civile, dar şi
importanţa difuzării/diseminării dreptului internaţional umanitar.
Pentru atingerea scopului propus au fost trasate următoarele sarcini:
 Lămurirea conceptelor de Drept Internaţional Umanitar, Drept al
conflictelor armate, Dreptul războiului; Drept umanitar, ş.a.; analiza domeniului de
aplicabilitate şi a evoluţiei istorice a Dreptului Internaţional Umanitar;
 Examinarea fundamentelor juridice pentru organizarea şi
conducerea acţiunilor militare întrunite; a responsabilităţilor structurilor
comandamentelor operative privind aplicarea Dreptului operaţional;
 Determinarea rolului instituţiilor jurisdicţionale internaţionale şi
interne în prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor în domeniul securităţii şi apărării;
 Identificarea tendinţelor în abordarea conceptului de securitate
umană din perspectiva relaţiei Drept Internaţional Umanitar – Securitate naţională în
contextul integrării europene a României;
 Constatarea terorismului internaţional ca factor al destabilizării
securităţii internaţionale, al apariţiei de noi conflicte armate şi al schimbării tipologiei
acestora;
 Determinarea pericolului la adresa securităţii mondiale pe care îl
prezintă noile forme de terorism şi atentatele contra persoanelor care beneficiază de
protecţie; a necesităţii obiective privind aplicarea instrumentelor şi mecanismelor
Dreptului Internaţional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului;
 Reflectarea evoluţiei legislaţiei naţionale privind participarea la
misiuni internaţionale de menţinere a păcii şi tendinţele de armonizare a legislaţiei
naţionale cu aquis-ul NATO şi UE în domeniul securităţii şi apărării;

NESECRET
Pagina 7 din 388
 NESECRET
Evidenţierea particularităţilor şi tendinţelor în aplicarea Dreptului Internaţional
Umanitar în cadrul conflictelor/războaielor asimetrice, a tendinţelor de modificare a
strategiei naţionale şi crearea unui nou concept strategic aplicabil conflictelor armate
moderne – transfrontaliere.
Problematica tradiţională şi fundamentală a Dreptului Internaţional Umanitar
trebuie abordată coroborat cu realităţile lumii contemporane, încercând o dublă
soluţionare a faptelor concrete, atât din perspectiva necesităţilor militare ale statelor,
cât şi din cea a umanismului. Pentru a selecta aspectele relevante am apelat la analiza
problematicii aflate pe agenda unor organisme şi institute internaţionale de prestigiu
şi în urma analizei menţionate, am apreciat că unul din primele aspectele
semnificative ce ridică probleme deosebite şi trebuie clarificat este cel al
recunoaşterii Dreptului Internaţional Umanitar ca ramură de drept care reglementează
mijloacele şi metodele de purtare/ducere a războiului şi cel al controlului forţelor
militare, prin intermediul compartimentului/consilierului juridic. Chiar dacă nu
reuşeşte decât să atenueze distrugerile provocate de războaie, Dreptul Internaţional
Umanitar a reprezentat şi reprezintă şi azi singura frână în calea erorilor posibile ale
recurgerii la violenţa armată în apărarea intereselor diferitelor comunităţi umane
aflate în confruntare.
Ipotezele principale de la care porneşte analiza ştiinţifică se referă la
următoarele aspecte:
 acţiunile militare ale prezentului în care trăim şi-au modificat în mod
substanţial caracteristicile în urma revoluţiei în afacerile militare, accentul căzând
astăzi nu pe operaţiile de război propriu-zis, ci pe cele de stabilitate şi sprijin, în care
forţele armate efectuează poliţia ordinii politice şi juridice internaţionale;
 concomitent, în pofida ajustărilor intervenite în ultimii ani, dreptul
conflictelor armate nu reuşeşte întotdeauna să stăvilească ororile săvârşite de unii
beligeranţi în timp de război, nefiind adaptat pe deplin la noile realităţi ale
începutului de mileniu;
 viziunile specifice ale politicienilor, diplomaţilor, militarilor şi juriştilor
afectează adeseori aplicarea şi respectarea principiilor, legilor şi obiceiurilor
NESECRET
Pagina 8 din 388
 NESECRET
războiului din dorinţa expresă de eficacitate, creând o anumită falsă opoziţie între
strategia militară şi dreptul internaţional umanitar;
 necesitatea multiplicării eforturilor în sensul creşterii solidarităţii şi
responsabilităţii naţionale şi internaţionale pentru implementarea unei noi ordini
juridice în care dreptul conflictelor armate să fie armonizat cu noile tipuri de
ameninţări la adresa securităţii tuturor comunităţilor umane.
În partea a doua a tezei accentele cercetării ştiinţifice s-au deplasat, într-un
mod voluntar şi firesc, de la aspectele teoretice către problemele practice, insistându-
se, mai ales, pe valenţele asistenţei juridice în operaţiile militare actuale, pe rolul
comandamentelor în elaborarea regulilor de angajare conform cu cerinţele juridice şi
pe obligaţia statelor şi organizaţiilor internaţionale de a promova dreptul conflictelor
armate, inclusiv reprimare violării acestuia. Extrem de utilă în sistematizarea şi
analiza compatibilităţii dintre principiile artei militare moderne şi dreptul actual al
conflictelor armate a fost experienţa rezultată în ultimii ani în armata română în
procesul adoptării noilor acte normative specifice, din teoria şi practica instruirii
militare precum şi din participarea pe diferite teatre de operaţii de război/ stabilitate
sau sprijin unde, contactul cu forţele armate ale altor state ca şi cu organizarea şi
doctrina multinaţională a avut consecinţe favorabile perfecţionării continue a
pregătirii profesionale a militarilor români.
Cercetarea ştiinţifică a reflectării normelor şi principiilor de drept internaţional
umanitar, a respectării limitărilor impuse în folosirea mijloacelor şi metodelor de
luptă în operaţiile militare moderne ar putea fi un punct de vedere şi de sprijin în
epopeea mereu neterminată a reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional
umanitar, prin care se tinde să se creeze o cultură a drepturilor omului chiar şi în
vremurile de restrişte ale războiului. Nu e niciodată de prisos să repeţi mereu şi mereu
ceea ce e adevărat şi just, cucerind în cele din urmă cuvenita preţuire, deoarece
niciodată nu s-a spus prea des că e necesară pacea şi niciodată nu e zadarnic adevărul,
iar în cazul de faţă, pacea, adevărul şi justiţia poartă un singur nume, şi anume:
DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR.

NESECRET
Pagina 9 din 388
 NESECRET
Trebuie să recunoaştem o tendinţă a dreptului conflictelor armate şi anume că
a progresat lent, în salturi, la intervale mari de timp, când conştiinţa publică era
favorabilă unui demers moderator, sub impresia puternică a unei catastrofe
umanitare. Nimeni nu poate contesta rolul motor al progresului tehnologic mult mai
rapid decât al reglementărilor juridice. Nu întâmplător se utilizează expresia
„revoluţie în domeniul militar” fiind cea mai adecvată pentru a exprima mutaţiile
radicale care au loc în acest domeniu. Creşterea nivelului de performanţă al
armamentului convenţional, coroborat cu adaptarea unui stil de conducere mult mai
eficient, efect al introducerii sistemelor noi, a condus la căderea în desuetudine a
doctrinelor „războiului total”. Una din consecinţe a fost nevoia de reglementare a
limitărilor, domeniu în care un rol aparte l-a jucat dreptul conflictelor armate.
Acest drept reprezintă un set de constrângeri, restrângeri şi recomandări
juridice, cea mai mare parte dintre ele cu efect strategic, operativ, tactic şi implicit în
activitatea de stat major. Analiza responsabilităţii autorităţilor militare în aplicarea
dreptului conflictelor armate în operaţiile militare moderne a implicat ordonarea,
sistematizarea şi gruparea cunoştinţele referitoare la acest subiect, pornind de la ceea
ce este deja recunoscut ca fiind fundamente ştiinţifice în conţinutul tezei, de la
cunoscut la necunoscut, de la cert la incert, pentru ca prin argumente pertinente şi
convingătoare să se demonstreze ipoteza fundamentală conform căreia în paralel cu
adoptarea instrumentelor juridice noi, cerute de evoluţiile recente ale acţiunilor
militare, este necesară într-un mod imperios voinţa de a respecta convenţiile
umanitare deja existente, ceea ce implică eforturi susţinute atât la nivel politic cât şi
militar. În cadrul acestei teze de doctorat abordez problematica importanţei Dreptului
Internaţional Umanitar din perspectiva evoluţiei în domeniul securităţii şi apărării, a
aplicării normelor sale în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare, a tendinţelor
în aplicare - organizaţii internaţionale care impun respectarea, principiile de bază
ale aplicării în operaţiile multinaţionale, cadrul punitiv internaţional.
În Capitolul 1 pornesc de la istoricul apariţiei normelor şi principiilor de ducere
a războiului, urmărindu-le evoluţia, în timp, în norme şi principii ale dreptului
internaţional umanitar, şi analizându-le apoi nivelul de implicare în sistemul de
NESECRET
Pagina 10 din 388
 NESECRET
securitate european şi global prezint necesitatea şi condiţiile apariţiei organizaţiilor
internaţionale, cu rol în apărarea securităţii umane, evoluţia şi perspectiva lor.
Această analiză nu ar fi completă dacă nu aş face referire la instanţele penale
internaţionale/tribunalele militare internaţionale şi noii actori de pe scena securităţii
internaţionale. Am relevat evoluţia şi tendinţele evolutive ale răspunderii
internaţionale cu evidenţierea crimelor şi delictelor, a instanţelor jurisdicţionale
pentru aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea Dreptului Internaţional Umanitar, cât
şi particularităţile naţionale.
Capitolul 2 se axează pe modul cum intervine compartimentul
juridic/consilierul juridic militar în pregătirea şi elaborarea deciziilor militare, modul
de acţiune/interacţiune a principiilor dreptului internaţional umanitar cu principiile şi
normele luptei armate, în procesul decizional la nivel strategic, tactic şi operativ,
structurile implicate în luarea deciziilor, considerentele, de drept operaţional, ce stau
la baza luării deciziilor privind organizarea şi desfăşurarea operaţiilor militare
multinaţionale în scopul declarat de a menţine pacea şi securitatea internaţională. Vor
fi prezentate principii şi reguli comune ale dreptului internaţional umanitar, regimul
juridic al mijloacelor şi metodelor de război utilizabile în operaţiile militare moderne,
fundamentele juridice pentru organizarea şi conducerea acţiunilor militare întrunite,
regulile de angajare, cât şi precauţiile/limitările pe timpul desfăşurării acţiunilor
ofensive/defensive.
Un alt aspect important, în opinia mea, este reglementarea instituţiei
consilierului juridic militar şi a asistenţei juridice pe timpul conflictelor/acţiunilor
militare în vederea realizării/impunerii sau menţinerii păcii ca obiectiv prioritar al
securităţii internaţionale. Se examinează conceptele folosite de: dreptul războiului;
legile si obiceiurile războiului; legile şi obiceiurile aplicabile în conflictele armate;
dreptul conflictelor armate; drept umanitar; „dreptul internaţional aplicabil în
conflictele armate”, „dreptul internaţional al conflictelor armate” sau cel de „drept
internaţional umanitar”, dar şi noţiunea de drept operaţional, prin care se încearcă
definirea unei ramuri de drept care nu este pe deplin consacrată, dar care se impune tot
mai mult în sfera raporturilor juridice militare, analizând izvoarele dreptului operaţional,
NESECRET
Pagina 11 din 388
 NESECRET
izvoare care stau la baza conducerii operaţiilor militare multinaţionale precum şi
consecinţele modului cum este reglementată din punct de vedere juridico-militar
conducerea unei acţiuni militare naţionale şi multinaţionale. Analiza în această direcţie
trebuie extinsă şi la statutul juridic al forţei militare aflată pe teritoriul altor state, având în
vedere faptul că fiecare teatru de operaţii îşi are specificul său şi nu peste tot pot fi aplicate
la fel normele juridice internaţionale incidente în domeniu. Responsabilitatea în aplicare şi
răspunderea juridică pentru violarea/încălcarea normelor de drept internaţional umanitar,
pe care o are comandantul forţei este un alt aspect al cercetării. Am încercat să prezint
obiectivele asistenţei juridice şi activitatea consilierului juridic pe timpul planificării şi
desfăşurării conflictelor armate /acţiunilor militare, activitatea desfăşurată de structura
juridică a comandamentelor operaţionale pentru pregătirea şi desfăşurarea misiunii,
accentul punându-l pe implicarea consilierului juridic în elaborarea planurilor de acţiune şi
în special pe coordonarea activităţii sale cu activitatea de planificare a ofiţerilor de statul
major din cadrul forţei militare multinaţionale, tipologia infracţiunilor în materia dreptului
internaţional umanitar, aspecte referitoare la ordinul militar şi modul de sancţionare a
violării normelor de drept internaţional umanitar şi responsabilitatea structurilor
comandamentului operativ privind aplicare dreptului operaţional.
Datorită complexităţii lor, acţiunile militare moderne demonstrează faptul că
pentru a le fi asigurată eficienţa este necesar ca principiile/normele militare să
intercondiţioneze cu principiile/normele juridice, politice şi morale, constituind un
ansamblu de norme care să genereze cadrul general ce reglementează organizarea,
conducerea şi desfăşurarea activităţilor şi acţiunilor militare atât pe timp de pace cât şi
in situaţii de criză sau război (conflict armat). Organizarea, pregătirea şi desfăşurarea
operaţiilor militare sub egida unor organisme sau organizaţii internaţionale, urmare
statutului de membru al alianţei, tratatului, pactului necesită implementarea, adoptarea,
elaborarea şi aplicarea de norme juridice (legi, hotărâri şi ordonanţe de guvern,
directive, regulamente etc.) care să asigure alianţelor (coaliţiilor) exercitarea comenzii
unice (planificare după criterii şi concepţii unice, interoperabilitatea armamentului,
tehnicii de luptă şi a sistemului logistic.) În acest context se regăsesc şi regulile de

NESECRET
Pagina 12 din 388
 NESECRET
angajare menite să încadreze în anumite „tipare” acţiunile forţelor militare în desfăşurarea
operaţiilor militare.
Cercetarea s-a cantonat pe definirea, clasificarea şi funcţiile regulilor de angajare
(ROE), elaborarea şi implementarea lor, mai precis la aspecte privind precauţii pe timpul
desfăşurării operaţiilor militare multinaţionale. În abordarea acestui obiectiv al cercetării
ne-am folosit de prezentarea instituţiei „Reguli de angajare” plecând de la general la
particular şi de la complex la simplu, încercând astfel o abordare globală a ceea ce
reprezintă această instituţie în domeniul juridico-militar. În ansamblu, cercetarea
ştiinţifică demonstrează că există o interferenţă între legitimitatea, legalitatea normele
de ducere a luptei armate/desfăşurare a operaţiilor militare, că legitimitatea a fost
întotdeauna asociată ordinii, iar ordinea prescripţiilor legale.
Legitimitatea şi legalitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale au
fost multă vreme atributul indiscutabil al statelor naţionale, acţionând individual sau
colectiv pentru supravieţuirea societăţilor pe care le apărau; doar statele naţionale
puteau decide dacă sunt îndrituite (legitimitate) să acţioneze pentru menţinerea şi
conservarea comunităţii organizate şi tot ele dispuneau asupra conformităţii acestei
acţiuni cu principiile şi normele dreptului internaţional (legalitatea).
În Capitolul 3 am urmărit sistematizarea tendinţelor, crearea unei metodologii
de „aranjare” a curentelor, opiniilor şi ideilor manifestate, în acţiunea de promovare,
de către principalele şcoli şi profesori de Drept Internaţional Umanitar. În aceeaşi
măsură, documentele şi instrumentele juridice, cu incidenţă în materia combaterii
terorismului, au reprezentat obiectul de studiu şi de analiză din cuprinsul capitolului.
Au fost analizaţi unii factori de instabilitate (terorismul, crima organizată
transfrontalieră), din perspectiva apariţiei unor noi tipuri de conflicte, a modificării
strategiei NATO şi UE de combatere a terorismului şi pentru relizarea unei Europe
mai sigură într-o lume mai bună, cât şi în vederea determinării metodelor şi
mijloacelor de aplicare, de către România, ainstrumentelor şi mecanismelor Dreptului
Internaţional Umanitar în contextul luptei împotriva terorismului
Odată cu apariţia şi dezvoltarea formelor de organizare internaţională şi
supranaţională, s-a pus şi problema şi legitimităţii şi legalităţii folosirii forţei în
NESECRET
Pagina 13 din 388
 NESECRET
operaţii multinaţionale decise de organisme transnaţionale, astfel că operaţiile
militare colective nu sunt îndreptate împotriva propriilor membrii -state naţionale, ci
au ca obiectiv cooperarea multilaterală a acestora împotriva riscurilor şi ameninţărilor
regionale şi globale la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Constatăm că
principalele tendinţe urmează evoluţiile istorice ale Dreptului Internaţional Umanitar,
ambele – evoluţie şi tendinţă – fiind tributare conceptelor despre securitate şi apărare
care impun liniile directoare.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. La elucidarea subiectului propus,
în calitate de bază metodologică au servit unele metode de cercetare general-
ştiinţifice, cum ar fi analiza comparată şi cea sistemică, inducţia şi deducţia, istoricul
şi logicul, precum şi unele metode particular-ştiinţifice ca cea istorico-juridică,
analitică. De asemenea, în abordarea multiaspectuală a cadrului normativ
internaţional au fost utilizat principiile structural-funcţional şi sistemic.
Cercetările au avut ca bază normativă Constituţia României, acordurile şi
tratatele bilaterale/multilaterale încheiate între România şi alte state, Codul penal
român şi un şir de legi naţionale. La fel, studiul a fost realizat în baza tratatelor
internaţionale, convenţiilor şi protocoalelor, diverselor hotărîri, rezoluţii ale
organismelor internaţionale, regulamente, directive şi declaraţii adoptate de către
organe ale organizaţiilor internaţionale, a documentelor şi actelor internaţionale care
au tangenţă directă cu tematica abordată şi, nu în ultimul rând, a rezoluţiilor Adunării
Generale a ONU şi a hotărîrilor Consiliului de Securitate al ONU.
Suportul teoretico-o ştiinţific al procesului de cercetare a inclus studierea
materialului doctrinar, teoretic şi practic de specialitate în domeniul dreptului
internaţional umanitar, dreptului constituţional, dreptului penal român, al securităţii
naţionale şi internaţionale, acţiunilor militare şi conducerii acestora, al doctrinelor
privind organizarea/desfăşurarea operaţiunilor de pace, al artei şi strategiei militare
contemporane, marilor probleme umanitare la începutul secolului XXI, lucrărilor
unor savanţi, cercetători şi specialişti.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Deşi în literatura de specialitate
din România se regăsesc mai multe lucrări privind dreptul internaţional umanitar,
NESECRET
Pagina 14 din 388
 NESECRET
prezentul studiu este consacrat cercetării aprofundate, sub diverse aspecte, a acestei
complexe ramuri de drept în ascensiune în societatea contemporană, completînd
astfel domeniul ştiinţific respectiv.
Teza vine cu o analiză a cadrului juridic internaţional, relevantă în raport cu
subiectul investigat, precum şi cu anumite constatări şi opinii, cât şi propuneri de lege
ferenda. Noutatea ştiinţifică şi valoarea practică a cercetărilor efectuate sunt
determinate de scopul şi sarcinile lucrării, de noţiunile şi aprecierile rezultate în urma
investigaţiilor realizate, de principalele concluzii şi opinii enunţate, inclusiv de
următoarele idei înaintate spre susţinere:
- elucidarea noţiunii de drept internaţional umanitar, analiza conceptelor
dreptul războiului/dreptul conflictelor armate, existente în câmpul disciplinei, cu rolul
evidenţierii particularităţilor identificate şi propuse de fiecare “şcoală de drept
militar” şi necesitatea instituirii unui concept contemporan care să asigurare definirea
şi identificarea ramurii şi în condiţiile specifice, generate de terorism;
- se supun studiului şi analizei tendinţele de bază şi unele forme de manifestare
ale terorismului contemporan corelate cu contextul general şi derogările care admit
utilizarea legală a forţei în contextul luptei împotriva terorismului; folosirea, în cadrul
conflictelor armate destructurate/asimetrice, ca metodă de luptă atacurile contra
persoanelor care beneficiază de protecţie, factor de risc ce destabilizează pacea şi
securitatea internaţională;
- se argumentează necesitatea activităţii/asistenţei juridice în pregătirea şi
desfăşurarea operaţiilor militare, a limitării/interzicerii folosirii unor metodelor şi
mijloace de război şi a precauţiilor pe timpul desfăşurării acţiunilor militare
ofensive/defensive, de reglementare juridică a activităţilor de organizare şi conducere
a a acţiunilor militare întrunite în contextul luptei împotriva terorismului
internaţional, al noului concept strategic şi modificării strategiei NATO de combatere
a terorismul şi formularea unor puncte de vedere în contextul participării României la
acţiunile de prevenire, reprimare şi contracare a fenomenului;
- necesitatea obiectivă a realizării unei politici de organizare şi conducere a
acţiunilor militare întrunite, în contextul luptei împotriva terorismului, mai bine
NESECRET
Pagina 15 din 388
 NESECRET
conturate în ce priveşte asigurarea securităţii naţionale; a aplicării dreptului
internaţional umanitar în situaţiile de participare, ca membru al Alianţei Nord –
Atlantice, la soluţionarea unui conflict armat modern –transfrontalier.
Respectând principiul succesiunii logice a ideilor, au fost scoase în evidenţă:
regulile de purtare a războiului din antichitate şi până după încetarea Războiului
Rece; formele principale de purtare/organizare/conducere a acţiunilor militare
întrunite; contextul general şi derogările care admit utilizarea legală a forţei pentru
rezolvarea diferendelor internaţionale; ameninţările şi pericolele la adresa securităţii
şi apărării în epoca globalizării; premisele generale de apariţie de noi conflicte armate
şi schimbarea tipologiei acestora, evoluţia sistemului ONU de combatere a
terorismului internaţional după 11 septembrie 2001; strategia naţională a României de
combatere a terorismului; tendinţele în aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar
pentru războaiele asimetrice, în armonizarea legislaţiei naţionale cu aquis-ul
comunitar NATO şi UE în domeniul securităţii şi apărării naţionale şi necesitatea
obiectivă privind aplicarea principiilor şi normelor Dreptului Internaţional Umanitar
în situaţii de conflicte armate moderne transfrontaliere, a instrumentelor şi
mecanismelor Dreptului Internaţional Umanitar în contextul luptei împotriva
terorismului; răspunderea internaţională a statelor şi a organizaţiilor internaţionale
pentru violarea normelor şi principiilor Dreptului Internaţional Umanitar, rolul
instituţilor jurisdicţionale internaţionale şi interne pentru sancţionarea infracţiunilor
în domeniul securităţii şi apărării.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Studiul efectuat în
cadrul tezei ar putea prezenta interes ştiinţific şi practic pentru organizarea şi
conducerea acţiunilor militare ale structurilor/forţelor participante, în cadrul coaliţiei
şi nu numai, la soluţionarea unor conflicte armate moderne - transfrontaliere, sau în
acţiuni de combatere a terorismului internaţional.
Cercetarea în ansamblu, generalizările şi propunerile formulate în cuprinsul
tezei ar putea aduce o contribuţie substanţială raportându-ne la necesitatea obiectivă
privind aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar, de către structurile/forţele armate,
în situaţii de conflicte armate moderne - transfrontaliere, sau în contextul luptei
NESECRET
Pagina 16 din 388
 NESECRET
împotriva terorismului, la ajustarea cadrului legislativ naţional în domeniul reprimării
infracţiunilor individuale la Dreptul Internaţional Umanitar.
Teza ar putea fi folosită ca bază şi motiv pentru iniţierea unor alte lucrări
ştiinţifice care ar lua în dezbatere pericolele reale la adresa structurilor
comandamentului operativ ca urmare a neaplicării normelor şi principiilor dreptului
operaţional, răspunderea juridică ce se poate stabili pentru violarea/încălcarea
normelor Dreptului Internaţional Umanitar. Materialul expus ar putea fi utilizat atît în
cadrul procesului didactic din învăţămîntul juridic superior, cît şi în calitate de sursă a
ridicării cunoştinţelor juridice a tuturor persoanelor interesate în această problemă.
Ne dorim ca prin teza noastră să oferim un punct de reviriment al epopeii mereu
neterminate a dezvoltării şi reafirmării dreptului internaţional umanitar. Pacea,
securitatea, siguranţa viitorului depind de un singur lucru, şi anume aplicarea şi
respectarea întotdeauna a Dreptului Internaţional Umanitar.
Prin elaborarea acestei teze nu am avut în vedere realizarea unei lucrări care să
constituie o cercetare a diferitelor interpretări din perspectiva sistemelor de drept sau
a legislaţiei interne a diferitelor state. Finalitatea lucrării propuse are în vedere o
abordare a aspectelor de ordin juridic ce trebuie avute în vedere pe timpul planificării
şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale, fiind destinată în egală măsură atât juriştilor,
cât şi comandanţilor si statelor majore, dorindu-se a se constitui ca temă de meditaţie
asupra aspectelor practice privind aplicarea cerinţelor dreptului internaţional şi a
dreptului intern în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale.
Lipsa asistenţei juridice calificate şi interpretările divergente, raportat la cadrul
legal naţional/internaţional, pot avea un impact negativ semnificativ asupra
militarilor.

NESECRET
Pagina 17 din 388
 NESECRET

Pagina albă

NESECRET
Pagina 18 din 388
 NESECRET

CAPITOLUL 1
EVOLUŢII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII

Ca fiinţă istorică omul este violent, iar istoria umanităţii s-a caracterizat prin
luptă, prin violenţă armată. Istoria umană avansează pe ruinele civilizaţiilor şi pe
cadavrele inocenţilor, iar statele se edifică prin violenţă şi se menţin prin forţă,
devenită instituţie, camuflaj al unei violenţe ce nu mai poate fi percepută nici măcar
de cei ce o suportă pentru că prin violenţă îşi regăseşte propria umanitate, se
umanizează, violenţa cicatrizând rănile pe care le-a produs1. Deşi poate părea inuman,
putem afirma că existenţa războaielor, pe toată durata istoriei omenirii, a fost un rău
necesar în evoluţia individului şi a societăţii umane, în progresul întregii omeniri,
pentru că, în anumite situaţii concrete ale existenţei umane răul se dovedeşte util - el
creează ocaziile pentru manifestarea binelui2.
Din antichitate şi până în prezent, acţiunea militară a constituit o modalitate de
promovare a politicii şi intereselor actorilor prezenţi pe scena istoriei, cu scopul de a
cuceri noi teritorii, resurse, aservirea populaţiei, sau de apărare a identităţii naţionale,
etnice şi religioase în faţa agresorilor. Dacă obiectivul războiului este de a slăbi sau
chiar de a nimici duşmanul, aceasta nu se face oricum, nu poate fi purtat în dispreţul
unor reguli minime de drept - recurgerea la forţa militară în scop de agresiune este
considerată în conformitate cu prevederile Cartei ONU ilegală. Această restricţie a
apărut ca o necesitate, ca reacţie a comunităţii internaţionale la distrugerile şi
suferinţele din ce în ce mai mari produse omenirii ca rezultat al evoluţiei şi
dezvoltării spectaculoase mai ales în ultimul secol a armamentelor şi tehnicii de luptă
folosite în războaie. Este necesar să se asigure un standard de reguli ce se cer
respectate, astfel încât războiul să nu-şi piardă caracterul său “military”,
transformându-se într-un genocid la adresa populaţiei civile, la adresa celor care nu
sunt implicaţi direct în acţiunile militare. Profesorul de drept internaţional, din

1
RAYMOND, Aron – Istoria si dialectica violentei, Editura Babel, Bucuresti, 2002, pp. 222-223.
2
DRAGOMAN, I; RADU, M – Modernitate in problemele fundamentale de drept international al conflictelor armate
– teze si sinteze, Editura Universitatii Nationale de Aparar, Bucuresti, 2004, p. 8.
NESECRET
Pagina 19 din 388
 NESECRET
perioada interbelică, George Meitani arăta că, deşi războiul este o stare violentă,
popoarele au găsit o cale să reglementeze violenţa, să elaboreze regulile după care să
se exercite această violenţă3. Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite a marcat un
progres fără precedent în evoluţia societăţii, prin stabilirea de principii, regului şi
norme menite să asigure funcţionarea comunităţii mondiale în conformitate cu “forţa
dreptului” şi nu a “dreptului forţei”. Este o iluzie să credem însă că acest lucru a
încetat sau va înceta vreodată, dimpotrivă el se va manifesta în permanenţă de la
forme nonviolente cum ar fi presiunile economice, embargourile şi culminând cu
acţiunile militare, altele decât războiul - operaţiuni de impunere a păcii sau de
intervenţie umanitară.
„ Multitudinea de actori din arena internaţională sau, mai bine spus, din cea
globală şi mai ales diferenţa de putere de care dispun aceştia, cât şi voinţa de a
utiliza efectiv această putere în scopul îndeplinirii unor obiective politice specifice
diferenţiază astăzi actorii internaţionali, unii acceptând să se supună normelor şi
cutumelor instituite în practica relaţiilor internaţionale de către state şi de către
organizaţiile create de acestea, în timp ce alţi actori refuză să se supună regulilor
jocului4”. De-a lungul istoriei, statele puternice au intervenit, sub pretexte din cele
mai variate, în treburile statelor mai slabe, utilizând, de obicei, forţa armelor şi
atentând astfel la independenţa şi suveranitatea lor.
Desfăşurarea războiului, ca activitate militară, depinde de mijloacele şi
metodele tehnice din dotarea forţelor combatante, acestea aflându-se într-un continuu
proces de perfecţionare, pe baza dezvoltărilor din domeniile tehnicii şi ştiinţei. Ca
atare, războiul devine din ce în ce mai productiv, afectând un număr tot mai mare de
persoane şi bunuri, creând probleme care ajung să repună în cauză prezentul şi
viitorul omenirii. Un eventual război în care s-ar folosi cele mai perfecţionate arme
existente în prezent în arsenalele statelor puternic înarmate ar echivala cu sinuciderea
umanităţii.

3
DRAGOMAN, I; CRACIUN, A; CRACIUN, M – Instrumente juridice din domeniul militar in dreptul international
public, Editura VIS Print-BREN, Bucuresti, 2005, pp. 7-9.
4
FRUNZETI Teodor, Globalizarea Securităţii, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p.8.
NESECRET
Pagina 20 din 388
 NESECRET
Lumea contemporană nu mai are de ales între pace şi război, ci între pace şi
sinucidere.5. În prezent, organizaţii internaţionale umanitare, societăţi academice
prestigioase, personalităţi ştiinţifice, numeroase asociaţii şi organizaţii de profil
dezbat, în seminarii, mese rotunde, lucrări etc, problematica umanitară în ideea de a
degaja soluţii interesante destinate a adapta normele şi principiile dreptului umanitar
la imperativele lumii contemporane. Stadiul actual al relaţiilor internaţionale şi al
situaţiei geopolitice internaţionale, precum şi cursul evenimentelor de pe scena
internaţională au ridicat serioase probleme referitoare la conţinutul şi interpretarea
regulilor referitoare la folosirea forţei în relaţiile dintre state. În mod tradiţional, în
sistemul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, interzicerea folosirii forţei şi a
ameninţării cu forţa apare ca unul dintre fundamentele esenţiale ale construcţiei
juridice a societăţii internaţionale, fiind rezultatul unei evoluţii normative şi istorice
constante. Răspunzând provocărilor generate de noua situaţie a modernităţii, de noile
ameninţări şi riscuri globale, dreptul internaţional umanitar trebuie să se transforme şi
el, deoarece, ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă şi
susţinută pentru realizarea sa efectivă în practica relaţiilor sociale.
Iar dacă oamenii, statele şi întreaga comunitate internaţională îi vor conferi
suficientă forţă în aceste momente de schimbare globală, în sensul modernităţii,
dreptul internaţional umanitar va putea ieşi învingător în această luptă de care
depinde nu numai bunăstarea şi fericirea ci şi existenţa noastră a tuturor ca specie pe
planeta Pământ. Războiul există în continuare în raporturile dintre state, dar criteriile
sale operaţionale sunt altele din cauza mutaţiilor intervenite în lume, mutaţii aflate în
relaţie directă cu „situaţia de pe teren”, schimbării tipului de conflicte armate, cu
efecte diferite de cele anterioare, implicării Consiliului de Securitate, prin operaţiile
de menţinere şi restabilire sau impunere a păcii şi acţiuni umanitare. Apariţia şi
generalizarea noilor tipuri de conflicte armate, a conflictului destructurat sau identitar
– care este un conflict neinternaţional, caracterizat prin destabilizarea sau dispariţia
statului, inclusiv a centrului de comandă militar, a indus în câmpul umanitar acte de

5
CLOŞCĂ, I; SUCEAVĂ, I – Drept international umanitar, Casa de editura şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1992,
p. 5.
NESECRET
Pagina 21 din 388
 NESECRET
barbarie fară precedent în istorie. Un motiv de îngrijorare a provocat conceptul de
„drept la supravieţuire” lansat în însăşi incinta Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga cu prilejul avizului consultativ solicitat de Adunarea Generală a ONU în
problema legalităţii sau nelegalităţii folosirii armelor nucleare, care a divizat corpul
magistraţilor.6 Conform adepţilor conceptului, statul care s-ar afla, în timpul unui
conflict armat, în pragul prăbuşirii ar avea, în virtutea acestui concept, dreptul de a
recurge la orice mijloc de luptă, inclusiv la folosirea armelor nucleare, cu toate
consecinţele catastrofale pe care le poate provoca. Aceste situaţii repun în cauză
întregul sistem de norme şi principii ale dreptului umanitar şi constituie un atentat la
valorile umane şi materiale pe care acesta le protejează, iar prezenţa forţelor armate
ale Naţiunilor Unite în conflictele cu caracter intern, ca al treilea combatant, repune
în discuţie atât normele dreptului internaţional public, cât mai ales, cele ale dreptului
umanitar. Aceste forţe de impunere sau menţinere a păcii acţionând în conflictele cu
caracter intern – Rwanda, Somalia, Bosnia-Hertegovina, Afganistan, Irak, au avut un
mandat extrem de „larg” şi au exercitat, printre altele, şi atribuţii cu caracter
umanitar, care, prin Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele lor adiţionale, reveneau
în exclusivitate puterilor protectoare sau organizaţiilor internaţionale, neutre şi
imparţiale, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Prin tendinţa de
concentrare în mâinile sale a acţiunilor cu caracter umanitar, Consiliul de Securitate a
introdus în domeniul Dreptului Internaţional considerentele de ordin politic şi militar,
contrare principiului nediscriminării – piatra de fundament a dreptului umanitar.
Acest organ principal, Consiliul de Securitate, deţine monopolul exercitării
forţei pe plan internaţional şi el este în mâna puterilor membre ale consiliului.
Continuând pe aceeaşi linie, dorim să aducem în atenţie că potrivit Convenţiilor de la
Geneva, asistenţa umanitară se acordă de către Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, fără nici un fel de discriminare, tuturor victimelor, inclusiv celor ce aparţin
unei părţi agresoare potrivit unui principiu de drept umanitar care interzice
înfometarea populaţiei ca metodă de război, Consiliul de Securitate, în cazul
embargourilor impuse unor state –Irak şi Iugoslavia, a procedat părtinitor acordând
6
Revue Internationale de la Croix-Rouge, nr. 823, ian – feb. 1997.
NESECRET
Pagina 22 din 388
 NESECRET
ajutoarele umanitare pe criterii politice; mai mult, nu a asigurat ajungerea ajutoarelor
umanitare la toate victimele7. Crearea de zone şi localităţi de securitate, de culoare
umanitare, înfiinţarea de tribunale internaţionale penale pentru judecarea persoanelor
bănuite de comiterea de crime de război şi crime contra umanităţii, inclusiv acte de
genocid, sunt alte direcţii în care forţele Naţiunilor Unite acţionează în domenii
guvernate de dreptul internaţional umanitar fără a se supune reglementărilor şi
normelor acestuia. În 1999, când conflictul din Kosovo, declanşat de NATO, s-a
soldat cu rezultate nefaste pentru populaţiile din fosta Iugoslavie, Naţiunile Unite,
Uniunea Europeană şi NATO au adoptat documente referitoare la respectarea
Dreptului internaţional umanitar de către forţele lor armate8.
Astfel, se pune problema dacă situaţia internaţională actuală justifică
abandonarea normelor şi principiilor dreptului internaţional umanitar în vigoare sau
implică adaptarea acestuia la realităţile contemporane. Chiar dacă nu reuşeşte decât
să atenueze distrugerile provocate de războaie, dreptul internaţional umanitar
reprezintă şi azi singura oprelişte în calea ororilor ce urmează recurgerii la violenţa
armată în apărarea intereselor diferitelor comunităţi umane aflate în confruntare. Nu
trebuie să facem să fie adevarat ceea ce spunea Cicero, că atunci când armele
vorbesc, legile trebuie să tacă; războiul nu trebuie să mai fie o simplă luptă pentru
existenţă şi supravieţuire, el trebuie să devină şi să rămână „o acţiune umană” şi să se
supună principiului „UBI SOCIETAS IBI JUS”, astfel încât, conflictul armat să
dispună de o „reflectare legală”, de o reglementare a „drepturilor şi îndatoririlor”
părţilor, inclusiv de stabilirea limitelor unde necesităţile militare să se oprească în faţa
exigenţelor umanităţii.9 Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au
intrat în relaţii unele cu altele, la început sporadic şi incidental, pentru ca, pe măsura
trecerii timpului, să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind
toate domeniile vieţii sociale - economic, politic, cultural, medical, sportiv etc.
7
TOMA, D – Crucea Roşie şi Dreptul International Umanitar, Editura Fundatiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, pp. 17-18.
8
Documentul ST/SGB/1999/13 – „Respectarea regulilor dreptului internaţional umanitar de către Forţele Naţiunilor
Unite” – primul document prin care Naţiunile Unite se angajează să respecte şi să aplice dreptul internaţional
umanitar; Rezoluţia Parlamentului European din 16 martie 2000 asupra promovării Convenţiilor de la Geneva – 12
august 1949 şi a dreptului internaţional umanitar; Rezoluţia 287 din 15 noiembrie 1999 a Adunării Atlanticului de
Nord – „Respectarea şi garantarea dreptului internaţional umanitar”.
9
DRAGOMAN, I; RADU, M. – Modernitate in problemele fundamentale de drept international al conflictelor armate,
Editura Universitatii Nationale de Apărare, Bucureşti, 2004, pp. 8-10.
NESECRET
Pagina 23 din 388
 NESECRET
Aceste relaţii au îmbrăcat de la început forme principale de colaborare şi de luptă, de
confruntare. Relaţiile de colaborare sunt guvernate de norme juridice, făcând parte
din dreptul internaţional public; cele de luptă - de conflict armat - fiind guvernate de
norme ce alcătuiesc dreptul internaţional umanitar10.

1.1 ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL UMANITAR

Conceptul de drept internaţional umanitar are o mulţime de substitute, iniţial, el

intrând în limbajul de specialitate sub denumirea de „dreptul războiului” („Droit de
la guerre”; „Law of war”; „Kriegsrrecht”), cu două accepţii: JUS AD BELLUM,
expresie care desemnează regulile referitoare la condiţiile în care un stat putea
recurge la folosirea forţei armate şi JUS IN BELLO, adică ansamblul de norme
aplicabile în raporturile dintre părţile aflate în conflict armat. Odată cu crearea, în
1863, a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, care şi-a asumat misiunea de a
stimula codificarea normelor de protecţie a persoanelor scoase din luptă şi a celor
care nu iau parte directă la război, precum şi a bunurilor cu caracter civil, JUS IN
BELLO se divide în două ramuri –Dreptul Războiului şi Dreptul Umanitar.
Conferinţele de codificare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX au consacrat dreptul războiului în formula „legile si obiceiurile războiului”.
Ulterior, ultima mare codificare din 1977 a reunit cele două ramuri – Dreptul
războiului şi Dreptul umanitar – într-un nou concept:”Dreptul Internaţional
Umanitar al conflictelor armate”, aceasta fiind denumirea oficială.
În dispoziţiile Protocolului I sunt utilizate şi alte expresii precum: „reguli de
drept internaţional privind relaţiile diplomatice” (art. 5); „orice altă regulă de drept
internaţional aplicabilă acestei Înalte Părţi contractante” (art. 36); „reguli existente
generalmente recunoscute de drept internaţional aplicabile spionajului şi folosirii
pavilioanelor şi conducerea conflictelor armate pe mare” (art. 39. par.3); „reguli de
drept internaţional aplicabile în conflictele armate pe mare sau în aer” (art. 49, par.
3); „alte acorduri internaţionale care leagă Înaltele Părţi Contractante, precum şi
10
CLOSCA, I; SUCEAVA, I. – Tratat de drept international umanitar, Editura VIS PRINT SRL, Bucuresti, 2000, pp.
12-13.
NESECRET
Pagina 24 din 388
 NESECRET
celelalte reguli de drept internaţional relative la protecţia civililor şi a bunurilor cu
caracter civil contra efectelor ostilităţilor pe pământ, pe mare şi în aer” (art.49, par.
4); „alte reguli de drept internaţional aplicabile” (art. 51, par.1); „dreptul
internaţional” (art. 56, par.3); „alte norme de drept internaţional care guvernează
protecţia drepturilor fundamentale ale omului în timpul unui conflict armat cu
caracter internaţional” (art.72); „reguli de drept internaţional aplicabile” (art. 75,
par. 7, alin.a si par. 8). Această diversitate terminologică, cu unele mici nuanţe, este
echivalentă, deşi în concepţia unor autori anumite formulări nu ar avea nicio
justificare. Unii autori folosesc alte denumiri din considerente de accesibilitate, aşa
cum procedează, de exemplu, reputatul jurist elveţian Frederic de Mulinen.
„Militarii, explică el, fiind antrenaţi de a se bate în caz de război, înţeleg mai bine
expresia „dreptul războiului”, noţiune care nu cere deloc vreo explicaţie prealabilă,
ca aceea de „dreptul conflictelor armate” sau „drept umanitar”.
Reputaţii profesori Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, promotori şi creatori de drept
umanitar, din considerente de rigoare ştiinţifică, optează pentru formula „drept
internaţional umanitar aplicabil în caz de conflict armat”, formulă oficializată de
Conferinţa diplomatică de la Geneva din 1974-1977, cu toate că în lucrările lor sunt
întâlnite şi utilizate formulele prescurtate „drept internaţional umanitar” şi „drept
umanitar”. În opinia noastră, termenul „drept internaţional umanitar” respectă atât
rigoarea ştiinţifică cât şi criteriile de înţelegere şi accesibilitate. Considerăm că
statutul dreptului internaţional umanitar este acela de ramură a Dreptului internaţional
public, ramură în plină evoluţie şi foarte actuală. „Arhitectura” contemporană a
Dreptului Internaţional Umanitar o apreciem ca fiind formată din trei subramuri:
Dreptul conflictelor armate; Dreptul umanitar şi Dreptul penal internaţional, alături
de care se regăsesc instituţiile : „protecţiei drepturilor omului prin instrumente de
drept umanitar”, „protecţiei umanitare a mediului natural în situaţii de conflict
armat”; „conflictului armat neinternaţional”, „protecţiei patrimoniului spiritual al
umanităţii; „protecţiei noilor categorii de persoane în suferinţă sau ameninţate –
populaţiile deplasate şi refugiaţii”. Dreptul internaţional umanitar apare ca un
ansamblu de norme juridice care, vizând limitarea efectelor distrugătoare ale
NESECRET
Pagina 25 din 388
 NESECRET
războiului, conciliază necesităţile acestuia cu exigenţele umanitare, făcând distincţie
între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în pregătirea şi ducerea acţiunilor
militare. El reglementează ostilităţile militare în vederea atenuării urmărilor lor
distrugătoare, fixând drepturile şi îndatoririle beligeranţilor în conducerea şi
executarea acţiunilor militare, limitând metodele şi mijloacele de luptă ce pot fi
folosite şi protejând victimele războiului – prizonieri, răniţi, bolnavi, naufragiaţi etc,
ca şi persoanele care nu participă direct la ostilităţi.11
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii defineşte dreptul internaţional umanitar
ca fiind „o parte a dreptului internaţional public compus din ansamblul regulilor
care, în timp de război, are menirea de a proteja persoanele care nu (mai) participă
la ostilităţi şi restricţionează utilizarea mijloacelor şi metodelor de război”, iar
Institutul Internaţional de Drept Umanitar îl defineşte ca fiind: ”regulile
internaţionale stabilite prin tratat sau cutumă, care limitează dreptul părţilor la
conflict de a utiliza la alegerea lor mijloace şi metode de război şi care protejează
statele care nu iau parte la conflict precum şi persoanele sau bunurile care sunt sau
pot fi afectate de conflict”. NATO a formulat şi ea o definiţie a dreptului internaţional
umanitar, definindu-l astfel: „este o parte largă a dreptului internaţional provenind
dintr-o combinaţie de tratate, convenţii şi norme internaţionale cutumiare care
reglementează activităţile militare pe timpul războiului”.
Ceea ce ar fi interesant de reţinut, la această definiţie, este faptul că NATO nu
a folosit termenul de conflict, înfruntare armată, acţiune militară etc., ci a folosit
termenul de „RĂZBOI”. O primă concluzie pe care o desprindem din definiţiile
prezentate este aceea că dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului
internaţional public. El reprezintă acea ramură inspirată din sentimentul de umanitate
în condiţiile în care violenţa se dezlănţuie. Dreptul internaţional umanitar, ca ramură
a dreptului internaţional public, are toate caracteristicile acestuia, în speţă: apariţia sa
este urmarea acordului dintre state, fiind din acest punct de vedere un drept
consensual (în baza unor înţelegeri, în baza acordului, consensului între părţi), toate
statele fiind în acelaşi timp şi creatoare şi destinatare ale acestuia, trebuind, ca
11 TOMA, D. – Crucea Roşie si Dreptul International Umanitar, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, pp. 30 – 31.

NESECRET
Pagina 26 din 388
 NESECRET
urmare, să-l aplice, să-l difuzeze si să-l respecte. Totuşi, între dreptul internaţional
umanitar şi dreptul internaţional public există o delimitare netă, în sensul că dreptul
internaţional umanitar are propriile sale izvoare, mecanisme de aplicare specifice şi o
vastă jurisprudenţă. Se reţin, în literatura de specialitate,12 ca existând şi alte deosebiri
- dreptul internaţional public interzice, în principiu, războiul, considerând agresiunea
ca fiind cea mai gravă crimă internaţională, aceasta în timp ce dreptul internaţional
umanitar îl presupune; dacă nu ar exista război, nu ar exista nici acest drept.
Obligativitatea aplicării dreptului internaţional umanitar de către părţile la un conflict
armat nu are nicio relevanţă pe planul dreptului international public asupra statutului
lor - agresor sau victima a agresiunii, recunoaşterea internaţională etc.
Există deosebiri şi în ce priveşte condiţiile de aplicare - dreptul internaţional
public se aplică, în general, prin bună credinţă pe baza principiului ”PACTA SUNT
SERVANDA”. Dreptul internaţional umanitar, aplicându-se în condiţii dramatice de
existenţă a statului, implică condiţii de aplicare mult mai severe, statele se angajează
de la început “să respecte” şi “să facă să fie respectate” ( şi de către alţii) „în toate
împrejurările” convenţiile umanitare. Este unanim admis că războiul este o stare
excepţională a “grupurilor organizate politic” care impune astfel o reglementare
juridică specială. În dreptul public românesc antebelic nu era contrazisă în niciun fel
ideea existenţei distinct a dreptului războiului şi a dreptului militar 13. De asemenea,
literatura juridică occidentală admite fără rezerve că ansamblul normelor juridice
referitoare la conflictele armate formează un domeniu distinct în cadrul dreptului 14.
Dreptul internaţional umanitar este o ramură specială şi excepţională a dreptului
internaţional public care se aplică în condiţii de conflict armat când, în mod
imperativ, exercitarea drepturilor omului se restrânge în timp ce legislaţia drepturilor
omului reprezintă principii mai generale care au ca obiect să asigure şi să garanteze în
toate timpurile indivizilor drepturi şi libertăţi fundamentale şi să-i protejeze de

12
12 CLOŞCĂ I., SUCEAVĂ I., Tratat de drept internaţional umanitar, Ed. VIS. Print SRL, Bucureşti, 2000; TOMA
D., Crucea Roşie şi Dreptul International Umanitar, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, pp. 32-33.
13
DAŞCOVICI N., Dreptul războiului şi neutralitatea, Tipografia Alex.A.TEREK, Iaşi, 1942; DRAGOMAN I.,
CRĂCIUN M. şi A., Instrumente juridice din domeniul militar in dreptul international public, Ed. VIS Print-BREN,
Bucuresti, 2005, pp. 34-36.
14
Idem.
NESECRET
Pagina 27 din 388
 NESECRET
flagelele sociale. Concluzionând, dreptul internaţional umanitar reglementează
îndeosebi relaţiile dintre state şi cetăţenii inamici, iar legislaţia drepturilor omului, pe
cele dintre stat şi personele aflate sub jurisdicţia sa. În prezent există o tendinţă de
convergenţă între cele două sisteme, care postulează crearea unor mecanisme mixte
de protecţie care să acopere toate situaţiile de pericol pentru persoana umană.
Drepturile fundamentale ale omului, consacrate prin instrumente juridice
internaţionale, au un caracter de universalitate şi, ca atare, trebuie garantate şi
respectate în toate împrejurările – în timp de pace, de conflict armat şi internaţional şi
neinternaţional, de tensiuni şi tulburări interne.
Tendinţa de interconexiune între cele două sisteme poate fi reţinută şi din faptul
că principii ale drepturilor fundamentale ale omului enunţate în Declaraţia universală
din 10 decembrie 1948 au fost transpuse în norme juridice, pentru prima dată, în
Convenţiile a II-a şi a IV-a de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la statutul
populaţiei civile în caz de război. De asemenea, regulile referitoare la drepturile
omului consacrate în Pactul internaţional cu privire la dreptul civil şi politic şi-au
găsit reflectarea în Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, înainte ca Pactul să fi
intrat în vigoare. Totodată, unele drepturi prevăzute în convenţii şi în Protocol,
referitoare la interdicţia torturii, a pedepselor crude şi degradante, la luarea de
ostateci, la protecţia copiilor etc., au fost enunţate în convenţii de sine stătătoare din
sistemul juridic al drepturilor omului. Această tendinţă de interconexiune a început să
se manifeste mai pregnant din 1968, când, la Conferinţa de la Teheran, convocată cu
prilejul aniversării a 20 de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, problematica umanitară a intrat în sfera de preocupări a Naţiunilor Unite.
Obiectivele pe care şi le-a propus ONU în acest domeniu vizau respectarea
drepturilor omului în perioada de conflict armat; prevenirea şi reprimarea crimelor de
război şi a crimelor contra umanităţii şi asigurarea drepturilor omului prin
interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme15. În aceeaşi direcţie, a
interconexiunii între sistemele de protecţie din domeniul drepturilor omului cu cele

15
CLOŞCĂ I., SUCEAVĂ I., Tratat de drepturile omului – Capitolul XII Protectia drepturilor omului in perioada de
conflict armat, Ed. Europa Nova, 1995, p.221-251, tratează in detaliu problematica.
NESECRET
Pagina 28 din 388
 NESECRET
din domeniul dreptului internaţional umanitar, pledează şi tendinţa de consolidare a
funcţiei pacifice a dreptului umanitar, precum şi rezoluţia Comisiei drepturilor
omului din 1990 care impune guvernelor obligaţia de a introduce studierea dreptului
internaţional umanitar şi a drepturilor omului în rândul forţelor de poliţie şi în
armată16. Schimbările produse în Europa şi în lume, în ceea ce priveşte problematica
drepturilor omului, a condus la impunerea acesteia ca „o cheie a tuturor problemelor
mondiale”. În măsura în care se va găsi şi se va reuşi o soluţionare a acestei
problematici, fiinţa umană îşi va vedea respectate toate drepturile sale inerente, în
aceeaşi măsură vom avea o soluţionare a celorlalte mari probleme precum securitatea,
dezvoltarea,pacea etc. Cele ce preced evidenţiază complementaritatea celor două
sisteme care se completează reciproc. Pentru acest motiv, în doctrină s-a sugerat
unificarea lor sub denumirea comună de „DREPT UMAN”.

1.2 EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR

Dezvoltarea istorică a dreptului internaţional umanitar se caracterizează prin

două tendinţe contradictorii, prima evidenţiind un enorm progres - dreptul
internaţional umanitar a devenit una dintre cele mai cuprinzătoare ramuri
reglementate ale dreptului internaţional. Cele mai multe aspecte ale protecţiei
victimelor conflictelor armate şi ale managementului ostilităţilor au fost tratate prin
prevederi detaliate, Convenţiile de la Geneva din 1949 bucurându-se de o
recunoaştere cvasi-universală. Ele au fost ratificate de mai multe state decât orice altă
convenţie, exceptând Carta ONU şi Convenţia privind drepturile copilului. Un mare
număr din prevederile Convenţiilor de la Geneva din 1949 au devenit recunoscute ca
reguli cutumiare şi „JUS COGENS”. Acest succes contrastează cu tendinţa
secundară, reprezentând violările grave continue ale dreptului umanitar şi creşterea
înspăimântătoare a actelor inumane de cruzime comise în recentele conflicte armate,
dezastrele umanitare legate de ostilităţile armate devenind una din problemele majore
ale timpului nostru. Evident, reglementările legale nu au avut totdeauna efectele

16
CLOŞCĂ I, SUCEAVĂ I., Tratat de drept international umanitar, V.I.S. PRINT SRL, Bucureşti, 2000, p. 20-23
NESECRET
Pagina 29 din 388
 NESECRET
aşteptate la adoptarea lor. Este de necontestat că legile şi obiceiurile războiului există
încă de când istoria înregistrează primele comunităţi organizate. Se spune chiar că ele
au fost forţa dinamică a dreptului internaţional public, deoarece războiul a fost cea
dintâi formă de contact între state.17 Istoria umanităţii demonstrează că până în zorii
mileniului al treilea războaiele au fost o formă importantă de determinare a formelor
de organizare şi funcţionare statală a comunităţilor umane. O succintă sinteză a
genezei şi evoluţiei dreptului internaţional umanitar are la bază constatarea, uşor
verificabilă, că atenuarea rigorilor războiului şi protejarea victimelor acestora, ca şi a
persoanelor care nu iau parte la ostilităţi este o preocupare străveche a omenirii. 18 „În
realitate, legile războiului sunt tot atât de vechi ca şi războiul însuşi şi războiul tot
atât de vechi ca şi viaţa pe pământ.19 În plan ideatic, rădăcinile acestor preocupări se
pierd în negura vremurilor, fiind prezente în mai toate zonele geografice ale globului.

1.2.1. Regulile de Drept Umanitar din Antichitate până la căderea

Imperiului Roman (Anul 476 d.H.)

Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar au fost puternic influenţate

de starea social-politică a epocii, de curentele filozofice ale antichităţii, fiind
rezultanta incidenţei acestui element cu alţi factori – comandamentele religioase,
principiile dreptului natural şi ascendenţa formelor de civilizaţie. Studierea
comportamentului primelor comunităţi primitive a evidenţiat faptul că aici „domnea”
cel mai adesea legea junglei – victoria într-o bătalie era urmată de masacre şi
atrocităţi abominabile. Printr-un cod nescris al onoarei, războinicilor le era interzis să
se predea, singura alternativă fiind – a învinge sau a muri. Chiar şi în această epocă
de început se constată existenţa anumitor reguli de desfăşurare a luptei. Quiney
Wright a identificat la popoarele primitive anumite reguli de purtare a războiului care
ulterior au fost consacrate ca norme de drept pozitiv, cum ar fi: legi care disting
anumite categorii de inamici; reguli care definesc împrejurările, formalităţile şi

17
DAŞCOVICI, N. – Războiul, neutralitatea şi mijloacele de constrângere între state, Institutul de Arte Grafice „N.V.
Ştefănoiu”, Bucureşti, 1934, p. 21.
18
CLOŞCĂ, I; SUCEAVĂ, I – Op. cit. pp. 23-25.
19
PICTET, J. – Developpement et principes du droit international humanitaire, Institut H. Dunant, Geneve, Edition A.
Pedorne Paris, 1983, p. 12.
NESECRET
Pagina 30 din 388
 NESECRET
dreptul de a începe şi a încheia un război – reguli ce prescriu limite în ce priveşte
persoanele, sezoanele, locurile şi modul de desfăşurare a luptelor şi reguli care scot
războiul în afara legii20. Perioada istorică cuprinsă între anii 3000 şi 1500 înainte de
Hristos, începe să fie mai bine cunoscută datorită descoperirilor arheologice. Izvoare
chineze, având o vechime de peste trei milenii, atestă existenţa unor tratate cu statele
străine pentru condamnarea războaielor fără justificare. Astfel, China antică a
cunoscut instituţia diplomaţiei, ale cărei funcţii erau îndeplinite de „călători”
(ambasadori) şi de „tălmaci” (interpreţi).
Documentele istorice atestă că spre anul 2000 îH apar şi se fac cunoscute
anumite uzanţe. Un exemplu în acest sens este Codul Hammurabi, regele
Babilonului, care ab initio, spune: ”Prescriu aceste legi spre a împiedica pe cel
puternic să oprime pe cel slab”. Egiptul antic a jucat un rol important în cadrul
relaţiilor internaţionale, acesta întreţinând multe legături comerciale şi politice cu
toate ţările Orientului. La TELL-AMARNA au fost descoperite 360 de tăbliţe din lut
ars, care conţin corespondenţa diplomatică a Egiptului, în sec. XVI-XV î.H., cu
Babilonul şi cu alte state din Orient. Aceste tăbliţe, în conţinutul lor, tratează
probleme legate de pace şi de război.
Tot de la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate internaţionale, un
tratat de prietenie şi alianţă denumit „Tratatul Sublim” – încheiat în 1296 îH între
Hattusil, regele hitiţilor şi Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, care consemnează
unele reguli de drept convenite între părţi. Se poate cita, de asemenea, în Egipt, „Les
sept oevres de la veritable Miséricard”, care prescriu „hrănirea celor înfometaţi,
adăparea celor însetaţi, îmbrăcarea celor goi, cazarea străinilor, eliberarea
prizonierilor, îngrijirea bolnavilor, îngroparea morţilor”. Lumea hindusă a jucat şi
ea un rol important în legiferarea războiului, vechile cărţi indiene Mahabharata şi
Ramayana conţin principii foarte avansate în comparaţie cu epoca respectivă, unele

20
CLOŞCĂ, I; SUCEAVĂ, I. – Tratat de drept international umanitar, VIS PRINTER SRL, Bucuresti, 2000, pp. 24-
26; QUINCY, W., A Study of War, London, 1992. „Astăzi triburile sălbatice din Papua Noua Guinee, aflate
permanent în stare de beligeranţă, îşi au regulile lor – avertizarea publică a adversarului înainte de a ataca; stabilirea
unui termen ca cele două forţe combatante să-şi termine pregătirile de luptă; utilizarea de săgeti neîmpănate pentru a
nu produce suferinţe inutile; stabilirea unui armistiţiu de 15 zile după rănirea sau uciderea unui combatant”.

NESECRET
Pagina 31 din 388
 NESECRET
apropiindu-se de prevederile Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 asupra legilor şi
obiceiurilor războiului terestru. (nu toate mijloacele de luptă sunt licite - art. 22;
armele otrăvite, precum şi săgetile aprinse sunt interzise - art.23, lit. 2; rechiziţia şi
proprietatea inamică sunt reglementate - art. 23, lit. g şi h; interdicţia de a declara
că nimeni nu va fi cruţat - art. 2, lit. d; de asemenea, se prescria interzicerea uciderii
unui inamic dezarmat care se predă, repatrierea răniţilor după vindecare ş.a.), iar
Legea lui Manu (sec. XIII – sec. VI î.H.) păstrată într-o versiune datând din sec. II
î.H. – sec. II d.H. conţine prevederi cu privire la comportamentul participanţilor la
conflict de o incredibilă modernitate (Anexa 1).
Exemple de toleranţă faţă de adversar găsim şi la perşi, iar Vechiul Testament
recomandă evreilor să nu ucidă inamicul care se predă şi să manifeste milă faţă de
femei, răniţi, bătrâni şi copii. Aici legea talionului, care cere ochi sau dinte în locul
vieţii, apare ca o limitare a violenţei. Trăsătura caracteristică a perioadei cuprinsă
între anii 1500 îH şi 476 dH (căderea Imperiului roman) o constituie izolarea
comunităţilor umane şi un sentiment de ostilitate reciprocă, fiecare dintre aceste
comunităţi considerându-le pe celelalte inamici naturali ce trebuie învinşi, aserviţi şi
distruşi. Războiul a fost, ca atare, singurul mijloc de apropiere forţată între popoare.
În aceste condiţii nu s-au putut crea norme juridice în adevăratul înţeles al cuvântului,
însă anumite uzanţe s-au putut constata la mai toate statele.
Documentele istorice menţionează existenţa unui tratat încheiat în sec. al VI-
lea îH, între statele Chinei antice, privind renunţarea la război şi soluţionarea
conflictelor dintre ele prin intermediul unui arbitru.
Şi în vechile lucrări juridice hinduse – Gautama Sutra - se folosea denumirea
de „legile ţărilor”, toate acestea atestând existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc.
Dreptul internaţional a cunoscut o amplă dezvoltare în Grecia antică. Datorită
comunităţii de limbă şi religie care a suscitat un puternic sentiment naţional, statele
cetăţi s-au constituit în amficţionii – cea mai importantă a fost amficţionia
philadelphică, formată în jurul sanctuarului zeiţei Demeter, aproape de Termopile;

NESECRET
Pagina 32 din 388
 NESECRET
din sec. al VIII-lea îH, locul de reuniune s-a mutat în Templul Delphes 21, - sau în
federaţii, între ele stabilindu-se raporturi normale, de bună vecinatate. Ca urmare a
întinselor relaţii economice, politice şi culturale, între nenumăratele state cetăţi a luat
naştere un drept internaţional convenţional. În practica internaţională a statelor
greceşti antice se folosea arbitrajul, prevăzut în clauzele tratatelor, precum şi
mediaţiunea pentru rezolvarea diferendelor între cetăţi. Celelalte state, însă, erau
considerate de greci barbare, duşmanii săi naturali, care în concepţia unor filozofi,
precum Platon şi Aristotel, erau în afara dreptului.
Inamicul învins şi capturat era considerat un lucru ce aparţinea învingătorului
care îl putea ucide sau face sclav. Din cauza acestei situaţii, nu s-au putut crea relaţii
guvernate de drept, însă existenţa unor stări de lucruri reale a determinat statele să
admită şi să respecte anumite reguli umanitare (Pactul elenilor cu hereenii – sec V
îH; Tratatul argeenilor cu lacedemonienii – sec. V î.H.; Jurământul depus de toţi
grecii la invazia Medicii – sec. V î.H.22). Alexandru din Isios a pronunţat celebrele
cuvinte, care mai târziu vor sta la baza dreptului războiului: ”Odată suprimată cauza
conflictului, a lăsa războiul să continue pentru ea ar fi opera unui nebun”.
Pe această bază, mai ales după ce Alexandru cel Mare a ajuns la apogeul
cuceririlor sale, s-a creat doctrina stoică ce a deschis o eră nouă în lumea antică – a
creat noţiunea de umanism care a generat admiterea arbitrajului ca mijloc de
reglementare a diferendelor, a consacrat imunitatea solilor, neutralitatea anumitor
locuri, răscumpărarea prizonierilor de război, respectarea rămăşiţelor pământeşti ale
inamicului, dreptul de azil ş.a.23
Roma şi Statul roman au fundamentat, chiar din prima perioadă a istoriei lor,
anumite norme de drept internaţional, aducând, astfel, o contribuţie însemnată
reglementării juridice a relaţiilor cu celelalte popoare. Este cunoscut faptul că Roma
s-a caracterizat nu numai prin geniul organizării şi prin forţă, ci şi prin drept. UBI

21
LE FUR Luis – Recueil des texts de droit international public, Librairie Dalloz, Paris, 1928, p. 4. (Association
amphietioniques), CLOŞCĂ, I; SUCEAVĂ, I. – Tratat de drept international umanitar, VIS PRINT SRL, Bucureşti,
2000, p. 27.
22
LE FUR Louis, op. cit. p. 5-6. CLOŞCĂ, I; SUCEAVĂ, I, op. cit. p. 27.
23
BONFILS, H. – Manual de droit international public (droit des gens), Paris, Arthur Rousseau, Editeur, 1905, pp. 31-
60.
NESECRET
Pagina 33 din 388
 NESECRET
SOCIETAS IBI JUS – şi într-adevăr, dreptul a cunoscut o extraordinară dezvoltare
între graniţele statului roman. JUS NATURALE – era destinat exclusiv propriilor
cetăţeni, iar JUS GENTIUM era aplicat străinilor aflaţi pe teritoriul Romei, astfel el
era un drept concedat şi nu avea sensul dreptului internaţional de astăzi. JUS
GENTIUM – reprezintă ansamblul de reguli pe care raţiunea naturală le-a stabilit
între oameni. (QUOD NATURALIS RATIO INTER HOMINE CONSTITUIT). El
avea un conţinut mai larg decât la dreptului internaţional, întrucât, în afara normelor
privind relaţiile dintre popoare, el cuprindea şi norme de drept civil care reglementau
raporturile juridice ale cetăţenilor romani. Pentru romani, statele din jurul lor
reprezentau numai duşmani ce trebuiau învinşi, aserviţi si anexaţi, ca atare rămâneau
în afara dreptului. În relaţiile diplomatice romanii foloseau ambasadori (legaţi),
oratori (oratores) şi vestitori (nuncii). Viaţa solilor era considerată inviolabilă.
În afară de contribuţia adusă de romani la dezvoltarea normelor de drept
internaţional, trebuie relevat aportul filozofilor şi jurisconsulţilor romani în
fundamentarea instituţiilor juridice. Odată cu încheierea acţiunilor cuceritoare,
doctrina stoică, care, prin străluciţii ei reprezentanţi – Cicero şi Seneca - a proclamat
egalitatea între oameni şi a denunţat sclavagismul, începe să joace un rol din ce în ce
mai însemnat în promovarea spiritului umanist, căutând să orienteze domeniul
securităţii statelor în direcţia respectării legilor şi în toleranţă. Afirmând că războiul
nu rupe toate legăturile juridice, Seneca a înlocuit ancestralul adagiu „HOMO
HOMINI LUPUS” prin deviza „HOMO HOMINI RES SACRA”- omul este un lucru
sfânt pentru om sau „HOSTES DUM VULNERATI FRATRES”, pentru a exprima
sintetic doctrina fraternităţii universale, împingând mai departe graniţele
umanismului. Marc Aureliu a rostit celebrele cuvinte: „Pentru mine, în calitatea mea
de împărat, Roma este oraşul meu şi patria mea; în calitatea mea de fiinţă umană,
am lumea întreagă drept patrie. Ceea ce este bun pentru aceste două societăţi poate
fi singurul lucru bun pentru mine”.
În anul 313, prin Edictul de la Milano, prin care împăratul Constantin
îmbrăţişează religia creştină, biserica se aliază cu statul şi deţine, pentru mai multe
secole, o mare influenţă în societate. Sfântul Augustin, la începutul sec. V,
NESECRET
Pagina 34 din 388
 NESECRET
formulează teoria „războiului just” care, preluată de doctrina stoică, dar greşit
înţeleasă, avea să joace în Evul Mediu un rol nefast. Este evident că fiecare parte
beligerantă pretindea că numai cauza sa este singura justă.24

1.2.2 Regulile de purtare a războiului în perioada de la căderea Imperiului

Roman (anul 476) până la Pacea Wesphalică (anul 1648 )

Pe ruinele fostului Imperiu roman s-au format, de către popoarele slave şi

germanice, o serie de noi state, în unele din acestea situaţia rămând neschimbată, din
acest motiv, la crearea Sfântului Imperiu roman de naţiune germană (anul 800) Carol
cel Mare (Charlemagne) n-a întâmpinat nicio dificultate să impună, ca regulă
comună, dreptul roman considerat în principiile sale cele mai generoase şi confundat
cu JUS GENTIUM, în sensul de drept natural25. În această perioadă încep să apară
primele reguli juridice de purtare a războiului, atât pe uscat cât şi pe mare.
Factorii care au influenţat formarea dreptului umanitar în această epocă au fost
doctrina religioasă, cavalerismul, dezvoltarea comerţului, marile descoperiri
geografice, naşterea imperiilor coloniale şi războiul corsarilor. Principiile umaniste,
influenţate de doctrina religioasă, iniţial contrară stării de ostilitate, încep să-şi facă
apariţia puţin câte puţin. Datorită caracterului său centralizat Biserica reuşeşte să
exercite un rol însemnat în viaţa socială, cunoscute fiind medierile sale într-o serie de
diferende, precum şi vestitele concilii ecumenice, adevărate congrese la care luau
parte principi şi regi.26 În sec. al XI-lea, Biserica emite aşa numitele "TREUGA DIE
(Trêve de Dieu) armistiţii ale lui Dumnezeu care stabileau anumite zile când războiul
trebuia suspendat. În acest context îşi face apariţia, din nou, teoria eronat formulată şi
reţinută de dreptul laic, a „războiului just”. Cert este că în această perioadă dreptul
războiului nu s-a putut dezvolta, în primul rînd din cauza luptei acerbe între papalitate
şi împăraţi care a atins apogeul odată cu edictarea bulei ,,UMAN SANCTUM"
promulgată de papa Bonifaciu al VII-lea în anul 1302. Sfârşitul secolului al XIV-lea
aduce pe câmpul de luptă armele de foc, care vor revoluţiona arta războiului şi vor

24
Calvo, C. – Manuel de droit international public et privè, Troisième Revue et Angmantée, Paris, 1892, p. 6.
25
Calvo, C. – Op. Cit., p. 6 – 7.
26
CLOŞCĂ, I.; SUCEAVĂ, I. Op. Cit., p. 31.
NESECRET
Pagina 35 din 388
 NESECRET
influenţa ideile umaniste. Încep să ia fiinţă armatele profesioniste, iar războaiele
private şi obligaţiile către suzeran sunt abolite; ca efect al acestei situaţii, în secolul al
XVI-lea se observă o anumită solicitudine faţă de prizonieri, care pot fi răscumpăraţi
precum şi faţă de răniţi.
În această perioadă este enunţată teoria dreptului natural, ai căror promotori
condamnă suferinţele inutile. ,,Legitimarea‫ ײ‬războiului se schimbă, nu mai are o
motivaţie de ordin divin ci este fundamentată pe ideea de necesitate. Hugo Grotius,
(1583 – 1645) considerat părintele dreptului internaţional (modern spunem noi) şi cel
mai de seamă reprezentant al şcolii dreptului natural, în acum deja celebra lucrare
,,DE JURE BELLI AC PACIS", considera că războiul nu există, întrucât, după el,
orice război este un fapt antijuridic şi antisocial.
El admitea un singur lucru, acela că atunci când un război se declanşează trebuie
să se respecte îndatoririle umanitare. În secolul al XVI-lea, asistăm la declinul puterii
pontificale şi formarea statelor moderne; relaţiile între acestea încep să fie guvernate
de norme juridice –jus inter gentes, iar în practica internaţională îşi fac apariţia
cartelurile şi capitulaţiile încheiate între şefii militari în timp de război. Ţelul comun,
al ideilor dreptului natural a influenţat ordinele de cavaleri. Preceptele acestora –
onoare, credinţă, loialitate, fidelitate, spirit de sacrificiu – au influenţat într-o oarecare
măsură dreptul războiului.
Aceste două curente de gândire au pregătit o etapă de civilizaţie în care omul a
devenit conştient că, respectând suferinţele semenului, îi impunea acestuia respectul
propriei suferinţe şi s-au regăsit în dreptul războiului, în premisele a două mari
principii, care le-au atestat autoritatea: principiul necesităţii, după care părţile
beligerante nu au niciun drept de a folosi forţa peste limitele necesare obţinerii
victoriei şi principiul umanitarismului, conform căruia războiul trebuie astfel purtat
încât să nu pricinuiască adversarului mai multe suferinţe şi distrugeri decât cele
impuse de necesităţile operaţiunilor militare. Din punctul de vedere al Dreptului
Internaţional Umanitar, regăsim o serie de principii şi reguli încorporate într-o serie

NESECRET
Pagina 36 din 388
 NESECRET
27
de texte care au un efect obligatoriu . De reţinut că din această perioadă, cuprinsă
între anii 476 şi 1648, datează două reguli juridice foarte importante – abolirea
războaielor private şi protecţia ambasadelor permanente.

1.2.3 Evoluţia Dreptului Războiului de la Pacea Westfalică (1648) la

Conferinţa de pace de la Paris (1856 )

Datorită concentrării întregii puteri de stat în mâinile monarhului, în perioada

de destrămare a feudalismului iau naştere, în apusul şi răsăritul Europei, puternice
state naţionale. Apar şi se dezvoltă relaţiile capitaliste, care duc la formarea şi
consolidarea statelor centralizate, iar statul absolutist, deşi instrument al clasei
feudalilor, este obligat să ţină seama, în politica sa externă, de interesele naţionale. În
Europa, politica echilibrului puterii se manifestă după anul 1648 –Tratatele
Westphalice, încheiate la 24 octombrie 1648, punând punct războaielor religioase “de
30 de ani“ şi constituind adevăratul punct de plecare al dreptului războiului.
Conceptul de “echilibru al puterii”, elaborat de Anglia în secolul al XVIII- lea, a
reflectat convingerile reprezentanţilor curentului illuminist, dominând diplomaţia
europeană pe parcursul a două secole.
Datorită acestor factori determinanţi ai schimbării, în perioada dintre anii 1648
şi 1815 (Congresul de la Viena), procesul de umanizare a războiului a făcut paşi
însemnaţi fiind convenite o serie de norme juridice referitoare la libertatea comerţului
neutrilor în timp de război maritim; confiscarea proprietăţii private inamice pe mare;
dreptul la vizită; contrabanda de război; condiţiile blocadei; interzicerea în timp de
război a comerţului colonial (admis în timp de pace); dreptul de intervenţie; condiţiile
calităţii de beligerant ş.a., au fost condamnate mijloacele perfide şi crude. Drept
urmare rapoartele dintre beligeranţi s-au ameliorat, la fel şi tratamentul prizonierilor
de război. În acest secol al luminilor se formulează o doctrină esenţialmente
umanitară, după care războiul să se limiteze la lupta între militari, fără a produce rău
nici populaţiei civile, nici bunurilor care nu au caracter militar.
27
OGREN, K – Le droit humanitaire dans les Articles de guerre décrétés en 1621 par le roi Gustave II Adolphe de
Suede ,,RICR" nr. 820, 1996, pp. 475-480. 150 de reguli decretate de regele Gustav Adolf al Suediei, în 1621, care
conţineau o serie de reguli referitoare la legile unui război, semnate în preajma plecării armatei suedeze să se lupte cu
forţele ruse în provinciile baltice.
NESECRET
Pagina 37 din 388
 NESECRET
Făuritorii acestei concepţii sunt consideraţi Jean-Jaques Rousseau în
“Contractul social” şi Emeric de Vattel în ”Dreptul ginţilor”. Generalizarea practicii
cartelurilor duce la definirea poziţiei, a soartei, victimelor de război şi începerea
încheierii unor capitulaţii pentru predarea locurilor fortificate. Încep să se încheie
acorduri de armistiţiu în care sunt enunţate reguli privind tratamentul răniţilor şi al
bolnavilor (sistemul cartelurilor). Totodată, în practica diplomatică apar primele
tratate de pace, dintre care cel mai remarcabil este ”Tratatul de prietenie şi pace”
încheiat la 10 septembrie 1785 între Statele Unite ale Americii şi Prusia, care
cuprinde dispoziţii ce se vor regăsi în convenţiile din secolul următor. 28 Revoluţia
franceză de la 1789 proclamă “nemuritoarele principii” – de justiţie, egalitatea
tuturor oamenilor în faţa legii, libertatea de conştiinţă, abolirea sclaviei, libertatea
individuală a cetăţeanului ş.a. – care trebuiau să ducă la pacea universală. Cu toate că
războaiele duse, la începutul existenţei sale, de Republica Franceză urmăreau
apărarea noului regim împotriva intervenţiei altor state, aceste războaie se transformă
treptat în războaie de cucerire. Odată cu luarea puterii de către Napoleon Bonaparte,
încălcările principiului neintervenţiei se manifestă prin instaurarea unor regimuri
politice fidele Franţei în ţările asupra cărora îşi stabileşte dominaţia. Va începe
perioada “războaielor dezlănţuite”, care vor marca un teribil recul umanitar.
După ce a spus că “războaiele inevitabile sunt întotdeauna juste”, Napoleon nu
s-a mai interesat de răniţi, de populaţia civilă a statelor ocupate, de prizonieri.
Cartelurile, armistiţiile şi capitulaţiile, nemaifiind încheiate, şi-au pierdut orice
autoritate. Peste normele ce păreau a fi intrat definitiv în patrimonial comun al
naţiunilor s-a aşternut uitarea. “Sub Napoleon I – mortalitatea este înspăimântatoare.
În spatele scenelor de glorie decorul este sinistru”29. După epopeea războaielor
napoleoniene, suveranii marilor puteri europene au trecut la reorganizarea relaţiilor

28
Printre prevederile acestui tratat se regăsesc prevederi referitoare la faptul că: în caz de război se va renunţa la
blocadă; civilii inamici vor putea părăsi ţara imediat după declanşarea războiului; prizonierii de război vor fi hrăniţi şi
cazaţi la fel ca şi militarii ţării deţinătoare; un om de încredere îi va vizita şi le va acorda îngrijiri; spitalele nu vor fi
atacate; ele vor fi marcate cu un fanion; răniţii şi bolnavii nu vor fi consideraţi prizonieri de război, ei vor fi îngrijiţi ca
şi cei ai armatei captoare şi vor fi repatriaţi după vindecare; medicii şi ajutoarele lor, precum şi preoţii nu vor fi ţinuţi în
captivitate ci repatriaţi; populaţia civilă nu va fi molestată.
29
PICTET,J., La pendule de l’histoire et le développement du droit humanitaire pendant un siècle, 1874-1973, in”Actes
du colloque international de droit humanitaire”, Bruxelles, 12-14 decembrie 1974, p.1.
NESECRET
Pagina 38 din 388
 NESECRET
internaţionale pe baze noi, astfel că secolul al XIX-lea va intra în istorie ca secolul
abolirii sclaviei, al creării Crucii Roşii Internaţionale şi elaborării primelor convenţii
generale cu caracter umanitar, înregistrându-se progrese sensibile în domeniul
ameliorării suferinţelor umane şi al consolidării protecţiei victimelor de război.
Punctul de pornire l-a constituit Congresul de la Viena al cărui act final a fost semnat
la 09 iunie 1815 şi care a schimbat complet faţa lumii; a creat un nou echilibru
European, dar artificial, a încercat să adopte măsuri de natură a preîntâmpina noii
mişcări revoluţionare şi a modificat harta politică a Europei, fără a ţine seama de
realităţile naţionale, etnice şi istorice30.
Pentru permanentizarea noii configuraţii politice a Europei, Rusia, Austria şi
Prusia, noii stăpâni ai lumii, au semnat în anul 1815, un tratat prin care se obligă să-şi
acorde asistenţă reciprocă în scopul restabilirii dominaţiei şi frontierelor proclamând
“principiul legitimităţii”. Tratatul încheiat a reprezentat şi actul de constituire al
“Sfintei Alianţe”, la care, mai târziu, au aderat şi alte state. Împotriva “doctrinei
Sfinei Alianţe” se manifestă, în mod deschis, preşedintele Monroe al Statelor Unite
ale Americii. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului American, la 2
decembrie 1823, este proclamată “doctrina Monroe” care afirma, în esenţă, faţă de
intervenţia proiectată de Sfânta Alianţă în lupta dintre Spania şi statele din America
de Sud, că “ După cum SUA nu au intervenit în războaiele europene, ele nu vor
permite puterilor europene aliate să extindă sistemul lor politic în vreo parte a
Americii şi să încerce să intervină împotriva îndependenţei republicilor sud-
americane".
Dacă în momentul proclamării sale "doctrina Monroe” a avut un caracter
progresist, ea s-a transformat ulterior într-o justificare a hegemoniei SUA în America
de Sud. O asemenea deviere a “doctrinei Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le
cuprindea cu privire la interzicerea colonizării din partea puterilor europene a
continentului american. Pornind de la aceste teze, SUA au considerat că pot interveni
în orice conflict dintre un stat european şi unul american. Practica statelor, în secolul

30
CLOŞCĂ I, SUCEAVĂ I, Op. cit., p. 33-35 Le BN Ferel de Cussy, Recueil, manuelet et pratique de Traités,
conventions et autres actes diplomatiques, Tome Troisiéme, Leipzig, 1846, pp.16-19.
NESECRET
Pagina 39 din 388
 NESECRET
al XIX-lea, cunoaşte şi intervenţii sub motivul protecţiei persoanei şi bunurilor
cetăţenilor unui stat, aflaţi în străinătate, denumite şi intervenţii de poliţie
internaţională. Dacă în motivarea unui amestec în treburile altui stat se invoca
necesitatea de a ocroti cetăţenii săi împotriva unor acte de încălcare flagrantă a
drepturilor comise de către acel stat (acte de cruzime, persecuţii, masacre), intervenţia
era calificata “în interesul umanităţii”. Asemenea motivări ”umanitare” ascundeau de
fapt interesele economice şi politice ale marilor puteri.
În secolul XIX, cancelarul austriac Metterrich a reuşit reconstituirea unităţii
Europei, dar, ulterior, cancelarul german Bismarch a demontat-o prin politica sa de
forţă. Intervenţiile au continuat să se producă în mod frecvent, proclamări ale
principiului neintervenţiei încep să apară în tratate, ca de exemplu în Tratatul de pace
de la Paris din 1856, prevăzându-se că “puterile contractante nu au dreptul să se
amestece, nici colectiv, nici fiecare în parte, în raporturile sultanului cu supuşii săi,
nici în administraţia Imperiului Otoman”. Un amănunt demn de reţinut, din această
perioadă, este înfiinţarea în 1863 a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Începe,
astfel, să-şi croiască drum sentimentul unei comunităţi de interese, a unei solidarităţi
în faţa pericolelor şi ameninţărilor, fără ca prin aceasta interesele naţionale să se
diminueze. Pe acest fundal, în planul dreptului internaţional umanitar se elaboreaza
norme referitoare la drepturile şi îndatoririle statelor neutre în timp de război şi se
dezvoltă cele privind blocada, contrabanda etc. În această perioasă apar primele
manuale naţionale de drept militar şi reguli de angajare, cel mai cunoscut manual
naţional, prin care se prevedea respectarea/utilizarea legilor şi obiceiurilor războiului,
de către forţele armate, şi una din primele încercări de codificare a legilor războiului
terestru, a fost “Instrucţiunile pentru Conducerea Armatelor Statelor Unite în
Operaţie” -1863, manual folosit în războiul civil american . (Anexa 2)
El a devenit un model pentru multe alte manuale naţionale care subliniază
compatibilitatea conducerii militare a unui conflict armat cu un set de reguli juridice
destinate să reglementeze politic acea conducere. Renaşterea a adus cu sine şi
formarea ştiinţei dreptului internaţional în centrul căruia a găsit “ca o preocupare
constantă şi majoră formularea regulilor războiului, aceasta fiind rezultatul faptului
NESECRET
Pagina 40 din 388
 NESECRET
că din secolul al XII-lea ţările europene şi-au creat armate permanente, necesitând
obiceiuri şi practice ale războiului cu caracter uniform” 31, totuşi, în practica statelor
se manifestă în continuare concepţia că războiul constituie chiar o procedură juridică,
ultimul mijloc la care suveranii sunt îndreptăţiţi să recurgă pentru a-şi apăra
drepturile.

1.2.4 Dezvoltarea Dreptului Internaţional Umanitar de la Conferinţa de

pace de la Paris (1856) până la Convenţiile de la Geneva (1949).

Principalul obiectiv al Conferinţei de Pace de la Paris (23/25 februarie 1856) l-

a constituit încetarea războiului din Crimeea, dar s-a realizat şi un alt obiectiv care, în
opinia mea şi raportat la necesitatea şi importanţa sa pentru viitor, se constituie în
obiectivul major al conferinţei. În speţă, Conferinţa de la Paris a adoptat la 16 aprilie
“Declaraţia referitoare la dreptul maritim”, fapt ce marchează momentul istoric al
trecerii la codificarea, prin instrumente juridice multilaterale, a normelor dreptului
internaţional umanitar al conflictelor armate. Aceste norme sintetizează standardele
umanitare consacrate în decursul timpului pe cale cutumiară sau enunţate în reguli
curente prin acte normative interne ale diferitelor state ori prin acorduri încheiate
între ele. La acestea s-au adăugat reglementări inspirate sau determinate de noile
realităţi trăite de omenire32.
Dreptul Războiului a fost prima ramură a dreptului internaţional a cărei
codificare s-a impus prioritar, conflictele armate fiind mai crude şi distructive.
Aceasta a determinat şi impulsul pentru fondarea Crucii Roşii în 1863 şi încheierea
Convenţiilor de la Geneva pentru ameliorarea condiţiei răniţilor în confruntările
armate terestre din 186433.
Primele standarde consacrate în dreptul pozitiv s-au materializat în convenţii
speciale prin care au fost interzise metode şi mijloace de război: Declaraţia de la
Sankt - Petersburg din 11 decembrie 1868; Declaraţia de la Haga din 29 iulie 1899;

31
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1977,
p.27.
32
Cloşcă I, Suceavă I. op.cit. pag.36.
33
Schindler Dietrich, Toman Jiri (eds) The Laws of Armed Conflicts. A Collection of Conventions, Resolutions and
other Documents; 4-th. Edition Klumer Lan Internaţional, The Hague, to appear in 2004, no. 38.
NESECRET
Pagina 41 din 388
 NESECRET
Convenţia de la Haga din 1907; Regulamentul anexat Conferinţelor de la Haga din
1899 (II) şi 1907 (IV) referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru . Toate
aceste standardele umanitare de protecţie a victimelor de război şi a populaţiei civile
sunt urmarea, mai mult sau mai puţin, înfiinţării în 1863 a Comitetului Internaţional
al Crucii Roşii. În esenţa lor, acestea sunt documente de drept internaţional la graniţa
dreptului umanitar. Ele au o semnificaţie aparte, întrucât D.I.U. se aplică exclusiv în
perioada de conflict armat, când dreptul internaţional îşi încetează, practic, funcţiile
şi când multe din drepturile omului sunt supuse unor limitări care merg până la
suspendarea lor. Lumea avansa rapid în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar
nu pe atât de rapid cât şi-ar fi dorit lumea occidentală, urmările distrugerilor din
ultimele conflicte atârnau greu în progresul societăţii. „Civilizaţia anului 1900” a
constatat necesitatea ”restrângerii forţei distructive a războiului”34, faptul că „
progresul civilizaţiei ar trebui să aibă efectul de a se diminua cât mai mult posibil
calamităţile războiului”35, a constatat „nevoile progresive permanente ale
civilizaţiei”36. Codificarea dreptului civil şi a dreptului penal a stimulat codificarea
legilor războiului, astfel, secolul XIX a cunoscut progrese însemnate, a reprezentat
începutul procesului de elaborare a unor norme juridice internaţionale.
Un merit incontestabil în acest sens l-au avut unele personalităţi ale epocii,
animate de spiritul umanitar, cum ar fi: Florence Nightingale, din Anglia, care a pus
bazele sistemului de îngrijire a răniţilor de către surorile medicale; Francis Lieber,
care a redactat primul cod cu regulile de comportare în luptă promulgat de guvernul
Statelor Unite; Henri Dunant martor al sângeroasei bătălii de la Solferino, care a fost
iniţiatorul Mişcării internaţionale de Cruce Roşie. Prima tentativă de codificare a
dreptului războiului a aparţinut profesorului Francis Lieber de la Colegiul Columbia
din New York (Codul Lieber).
Preşedintele Lincoln, apreciind conţinutul actului şi considerându-l ca fiind util
în reglementarea desfăşurării conflictelor armate viitoare, la 24 august 1863, sub
denumirea de General Orders No. 100, l-a promulgat ca act normativ intern al SUA..
34
Oxford Manual of the law of mar on land – no.3, preface.
35
Declaraţia de la Sankt-Petersburg şi din 11 decembrie 1868.
36
Ibid., Schindler and Toman, No.7-8.
NESECRET
Pagina 42 din 388
 NESECRET
Deşi era proiectat pentru războiul civil, el cuprindea un mare volum de reguli
privind dreptul războiului (Anexa 2). Dramaticul spectacol oferit de peste 40.000 de
victime ale bătăliei de la Solferino (Lombardia) dintre trupele franco–sarde şi cele
austriece, din iunie 1859, a tulburat într-o asemenea măsură pe negustorul genovez
Henry Dunant, venit în acele locuri să-l caute pe împăratul francez Napoleon al III-
lea, încât acesta creat la Geneva, Comitetul internaţional pentru ajutorarea răniţilor
cunoscut sub denumirea de “Comitetul celor cinci”. Comitetul a convins guvernul
elveţian să convoace, tot la Geneva, o conferinţă diplomatică la sfârşitul căreia a fost
semnată, la 22 august 1864, Convenţia pentru ameliorarea sorţii militarilor răniţi în
armatele în campanie.
Din punctul de vedere al întinderii protecţiei, Convenţia a avut un caracter
limitat, ea nu a reglementat decât statutul militarilor bolnavi şi răniţi în forţele
militare terestre, nu şi a celor din forţele navale. Cu toate că în această perioadă nu
exista o distincţie clară între „Dreptul de la Haga,” care reglementa conducerea
ostilităţilor şi „Dreptul de la Geneva,” care reglementa protecţia victimelor
războiului, Convenţia de la Geneva din 1864 a creat prima breşă în corpul de legi
privitoare la dreptului războiului, separând cumva Dreptul de la Geneva de restul.
Ulterior conferinţei diplomatice din 1864, Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii şi guvernul elveţian au considerat că este responsabilitatea lor să acţioneze
„pentru aplicarea şi dezvoltarea Convenţiilor de la Geneva”, excluzând din
preocupările lor regulile privind conducerea ostilităţilor care antrenau divergenţe de
vederi politice spre deosebire de regulile privind victimele de război. Războiul
Austro-Prusac din 1866 a constituit ocazia pentru Johann Caspar Bluntschli, profesor
la Universitatea din Heidelberg, de a realiza un proiect privat cuprinzător privind
dreptul războiului, iar mai târziu, la Conferinţa experţilor militari, convocată de
guvernul imperial rus la Sankt Petersburg, s-a adoptat “Declaraţia de renunţare la
folosirea, în timp de război, a proiectilelor explozive mai uşoare de 400 grame”, care
a fost semnată la 29 noiembrie /11 decembrie 1868 de 17 state.
Deşi nu a reuşit să găsească soluţii adecvate tuturor problemelor înscrise pe
ordinea de zi, conferinţa experţilor militari, convocată de guvernul imperial rus la
NESECRET
Pagina 43 din 388
 NESECRET
Sankt Petersburg, în noiembrie/decembrie 1868, are meritul de a fi codificat o serie
de norme cu caracter cutumiar, adoptând:
- Convenţia (a II-a) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru,
însoţită de un Regulament anexă;
- Convenţia (a III-a) pentru adoptarea la războiul maritim a principiilor
Convenţiei de la Geneva din 22 august 1864;
- Declaraţia privind gazele asfixiante;
- Declaraţia cu privire la gloanţele dilatatoare;
- Declaraţia relativă la interzicerea pe termen de 5 ani a lansării de
proiectile şi explozive din baloane şi alte noi mijloace de aceeaşi natură.
Importanţa deosebită a conferinţei constă în proclamarea principiilor generale
ale războiului care au anunţat viitoarea dezvoltare a dreptului. Declaraţia stipulează
că „singurul obiectiv legitim a cărui realizare ar trebui urmărită de state în timpul
războiului este slăbirea forţelor militare inamice”.
Acest început promiţător de codificare a celor două ramuri ale dreptului
conflictelor armate – dreptul războiului şi dreptul umanitar – a trezit îndreptăţite
speranţe, drept pentru care au fost elaborate standarde de protecţie a tuturor
combatanţilor, inclusiv a civililor, a personalului sanitar şi religios militar şi civil,
precum şi a bunurilor civile, materializate în convenţiile speciale prin care au fost
interzise unele metode şi mijloace de război. A început să se vorbească “de o nouă
eră în istoria umanităţii”, şi “de dezarmare generală”.
În 1874, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei a iniţiat desfăşurarea unei conferinţe
(delegaţii din 15 state europene s-au întâlnit la Bruxelles) care să examineze proiectul
unui acord internaţional la legile şi obiceiurile purtării războiului. Conferinţa a
adoptat proiectul cu modificări minore, dar acordul nu şi-a găsit aplicabilitatea
niciodată. Lumea nu era încă pregătită să accepte un tratat obligatoriu. El a
reprezentat modelul pentru Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind legile şi
obiceiurile războiului terestru. Institutul de Drept Internaţional mai încercase, în
1880, un astfel de proiect pentru codificarea regulilor privind ducerea războiului,
rezultând „Oxford Manual on the law of war on land”(Manualul de la Oxford
NESECRET
Pagina 44 din 388
 NESECRET
privind dreptul războiului terestru). D.I.U., în special dreptul de la Haga sau dreptul
războiului propriu-zis, a luat naştere pe cale cutumiară. Prima Conferinţă de pace de
la Haga, din 1899, a constituit momentul de început al trecerii de la calea cutumiară,
la codificarea normelor dreptului războiului, nu au făcut altceva decât să codifice, în
cea mai mare măsură, normele cu caracter cutumiar existente. Cu prilejul acestei
prime conferinţe s-a revizuit Declaraţia privind legile şi obiceiurile războiului,
elaborată în 1874 de Conferinţa de la Bruxelles; cea mai importantă realizare a
constituit-o adoptarea Convenţiei privind respectarea legilor şi obiceiurilor
războiului terestru şi a anexei acesteia „Reguli privind respectarea legilor şi
obiceiurilor războiului”, la 29 iulie 1899.
Cu acelaşi prilej a fost adoptată o nouă convenţie, privitoare la dreptul
conflictelor pe mare, adaptându-se principiile Convenţiei de la Geneva din 1864 la
războiul maritim. Au fost formulate şi primele declaraţii privitoare la „modalităţile şi
mijloacele de ducere a războiului aerian”, în speţă lansarea proiectilelor şi
explozivilor din baloane.
Luările de poziţie, ale participanţilor la conferinţă, au avut ca obiect şi folosirea
gazelor asfixiante; gloanţelor explozive şi a celor care se turtesc în corpul uman
(gloanţele dum-dum). Urmare solicitărilor reprezentanţilor statelor, participanţi la
Conferinţei de la Haga din 1899, guvernul elveţian a organizat în 1906 o Conferinţă
specială pentru revizuirea Convenţiei de la Haga din 1864 în care s-a adoptat o
versiune nouă, mai detaliată a Convenţiei privind răniţii şi bolnavii în armatele
beligerante. Cea mai importantă operă de codificare a avut loc la cea de-a doua
Conferinţă de pace de la Haga (15 iunie - 18 octombrie 1907) când, cele două
convenţii adoptate în 1899 şi două dintre cele trei declaraţii au fost reiterate, cu unele
completări, în plus, a adoptat şase convenţii privind războiul maritim, două privind
neutralitatea şi o nouă declaraţie privind lansarea proiectilelor şi explozivilor din
baloane. Mai mult, au fost adoptate convenţii noi referitoare la începerea ostilităţilor,
la drepturile şi îndatoririle statelor neutre în războiul terestru şi în războiul maritim.

NESECRET
Pagina 45 din 388
 NESECRET
În total, la Conferinţă, au fost adoptate paisprezece convenţii (douăsprezece
reglementând purtarea războiului/desfăşurarea conflictului şi numai două relaţiile
paşnice între state).
La patru decenii de la începutul procesului de codificare, în 1907, putem
afirma că s-a realizat prima codificare completă a dreptului războiului din epoca
modernă. Până la prima conflagraţie mondială, nu a mai existat decât o singură
încercare de codificare a dreptului internaţional umanitar. Astfel, la Conferinţa navală
de la Londra din 1909 a fost adoptată declaraţia privind legile războiului naval,
semnată de statele participante, dar niciodată ratificată, războiul întrerupând eforturile
în acest scop. Continentul american a cunoscut o evoluţie mai puţin spectaculoasă
decât în Europa, a dreptului conflictelor. În 1868, Calvo - jurist şi diplomat
argentinian- referindu-se la intervenţiile diplomatice sau armate, ale unor state, pentru
recuperarea daunelor provocate cetăţenilor aparţinători, în urma războiului civil,
susţinea că acestea nu trebuie admise, întrucât ele contravin egalităţii în drepturi a
statelor. Mai târziu, în anii 1902 şi 1903, ministrul de externe al Argentinei, Drago,
sublinia, ca o reacţie la intervenţia Germaniei, Angliei şi Italiei împotriva Venezuelei
în scopul de a o sili să-şi plătească datoriile, că intervenţia armată împotriva unui stat
care nu-şi plăteşte creanţa publică în scopul de a asigura astfel datoria creditorilor
străini de la care statul debitor a contractat împrumuturi este inadmisibilă. Aceste idei
şi luări de poziţie în epocă s-au constituit în „Doctrina Drago” care şi-a găsit
recunoaşterea în Convenţia Drago-Porter, adoptată la cea de-a doua Conferinţă de la
Haga, din 1907. Convenţia considera însă licită intervenţia armată atunci când statul
debitor respinge sau lasă fără răspuns o propunere de arbitraj sau împiedică
efectuarea arbitrajului ori nu îndeplineşte hotărârea acestuia, dar chiar şi cu aceste
limite, Convenţia Drago-Porter nu a fost implementată niciodată de convenţiile
internaţionale.
Anii interbelici s-au caracterizat prin neglijarea dreptului internaţional
umanitar, deşi reanalizarea dreptului de la Geneva a condus, în 1929, la revizuirea
Convenţiei de la Geneva privind răniţii şi bolnavii şi la adoptarea unei convenţii
suplimentare privind prizonierii de război. Eforturile de revizuire a Dreptului de la
NESECRET
Pagina 46 din 388
 NESECRET
Haga, din această perioadă, au fost ezitante întrucât s-a crezut că încercarea de a
adopta convenţii adiţionale ar mina încrederea în capacitatea Ligii Naţiunilor de a
preveni războiul. Primordial în perioada interbelică a fost asigurarea păcii, totuşi, în
această perioadă au fost adoptate două tratate empirice: Protocolul din 1925 pentru
interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare sau de altă natură şi
a metodelor bacteriologice de război şi Procesul-Verbal din 1936 privind războiul
submarin.
Deşi urmările primei conflagraţii mondiale erau proaspete, problema protecţiei
populaţiei civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian, care
şi-a semnat în mod oficial actul de naştere cu această ocazie, nu a înregistrat o atenţie
deosebită. Este adevărat că s-au redactat mai multe variante de propuneri, dar niciuna
nu a condus la adoptarea unei convenţii obligatorii în acest domeniu al războiului
aerian - În anul 1922, la Washington, s-a desfăşurat o convenţia privind limitarea
armamentelor. Cu această ocazie s-a numit o comisie de jurişti să pregătească
regulile războiului aerian. Comisia a elaborat aceste reguli, cunoscute ca ,,Regulile
de la Haga privind războiul aerian" din 1923, dar ele nu au fost adoptate niciodată
într-o formă juridică obligatorie. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a încercat să
se implice în acest domeniu al protecţiei populaţiei civile împotriva efectelor
războiului, mai ales ale războiului aerian, invitând principalele state la mai multe
Conferinţe Internaţionale la care a pregătit proiecte pentru o „Convenţie privind
protecţia civililor”, dar nu a găsit sprijinul necesar din partea guvernelor.
De aceea, niciun proiect nu a putut fi prezentat nici la Conferinţa din anul
1929, dar totuşi, cu acest prilej, s-a recomandat pregătirea unui studiu exhaustiv
privind protecţiei populaţiei civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale
războiului aerian, vizând încheierea unei convenţii. Proiectul de convenţie, aprobat de
Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la Tokio din 1934, a fost remis
guvernelor, dar datorită întârzierii răspunsurilor acestora o dată a desfăşurării
conferinţei, pentru adoptarea convenţiei, nu a putut fi stabilită într-un termen
rezonabil, astfel, desfăşurarea Conferinţei a fost fixată pentru începutul anului 1939.
Începutul celei de a doua conflagraţii mondiale, în septembrie 1939 a împiedicat
NESECRET
Pagina 47 din 388
 NESECRET
ţinerea Conferinţei şi, astfel , în timpul celui de-al doilea război mondial nu a existat
nicio convenţie pentru protecţia civililor împotriva efectelor războiului, mai ales ale
războiului aerian.

1.2.5 Convenţiile de la Geneva din 1949 şi instrumentele juridice până la

încheierea Războiului Rece

Cele mai multe standarde vizează protecţia populaţiei civile, în special a

anumitor componente vulnerabile ale acesteia, şi în principal a copiilor, femeilor şi
bătrânilor. Să nu uităm că ulterior conferinţei diplomatice din 1864, Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii şi guvernul elveţian au considerat că este
responsabilitatea lor să acţioneze „pentru aplicarea şi dezvoltarea Convenţiilor de la
Geneva”, excluzând din preocupările lor regulile privind conducerea ostilităţilor care
antrenau divergenţe de vederi politice spre deosebire de regulile privind victimele de
război. Astfel, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, în 1949
Convenţiile de la Geneva au fost revizuite şi, mai mult, celor trei Convenţii privind
răniţii, bolnavii, naufragiaţii şi prizonierii de război li s-a adăugat "Convenţia a IV-a
privind protecţia persoanelor civile în timp de război".
Exceptând unele prevederi minore, ea nu reglementează protecţia civililor
împotriva efectelor ostilităţilor, întrucât astfel de prevederi erau considerate ca
aparţinând dreptului de la Haga. Dacă în 1949, prin cea de a IV-a Convenţie nu s-a
avut în vedere decât protecţia populaţiei civile aflată sub puterea inamicului, (în
teritoriul inamicului sau în teritoriul ocupat de inamic) în perioada ce a urmat s-a
urmărit crearea unor standarde eficiente de protecţie a populaţiei civile în toate
situaţiile posibile în care aceasta s-ar putea afla în caz de conflict armat.
Aspecte incipiente ale transformării progresive a dreptului războiului într-un
drept orientat spre drepturile omului, pot fi deja sesizate în Convenţiile din 1949 care
se referă la ,,drepturi ale persoanelor protejate" în loc să impună doar obligaţii
pentru beligeranţi şi care stipulează că persoanele protejate nu pot renunţa la
drepturile lor37. Mai mult, art. 3 comun Convenţiilor din 1949 constituie o cvasi-

37
Art. 7 din Convenţiile a I-a, a II-a şi a III-a, art. 8 din Convenţia a IV-a.
NESECRET
Pagina 48 din 388
 NESECRET
prevedere referitoare la drepturile omului. El reglementează relaţia dintre guverne şi
conaţionalii lor în cazul unui conflict armat intern, problemă reglementată tradiţional
de prevederile din domeniul drepturilor omului. Protecţia drepturilor omului în toate
timpurile şi în toate împrejurările este unul din scopurile Naţiunilor Unite înscris în
actul său constitutiv – Carta ONU – care obligă la respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale.
În vederea atingerii acestui scop, Adunarea Generală a ONU şi alte instituţii
specializate din sistemul său au adoptat o serie de documente prin care proclamă
standarde umanitare de protecţie, care vizează, direct sau indirect, situaţii de conflict
armat. Profesorul Dietrich SCHINDLER, în volumul „Mari probleme umanitare în
dezbaterile oamenilor de ştiinţă”, vorbind despre dezvoltarea Dreptului Internaţional
Umanitar de la al II-lea război mondial până prin 1960, aprecia că: „În această
perioadă ONU a ignorat elaborarea Convenţiilor de la Geneva... În ciuda abţinerii
de la procesul de codificare şi reglementare, în această perioadă ONU a exercitat o
influenţă considerabilă, deşi puţin observată, asupra rezultatelor acestei conferinţe,
puţin mediatizată”.
Primul document internaţional, având ca obiectiv standarde umanitare de
protecţie, care vizează, direct sau indirect, situaţii de conflict armat l-a constituit
„Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948, prin Rezoluţia sa nr.260/III. Prin
această Convenţie, statele membre ale ONU declară genocidul, comis în timp de pace
sau de război, drept crimă internaţională. La 28 iulie 1951, conferinţa
plenipotenţiarilor, convocată de ONU în aplicarea Rezoluţiei 428/V a adunării
Generale din 14 decembrie 1950, a adoptat Convenţia relativă la statutul refugiaţilor
şi ei victime, directe sau indirecte, ale războiului. Tot în această perioadă a fost
adoptată şi "Convenţia UNESCO din 1954, pentru protecţia bunurilor culturale în
caz de război".
Războaiele din Coreea şi Indochina, în anii 50‫׳‬, nu au adus nimic nou în ceea
ce priveşte dezvoltarea şi modernizarea/actualizarea normelor Dreptului Internaţional
Umanitar, influenţa Convenţiilor de la Geneva în desfăşurarea acţiunilor de luptă,
NESECRET
Pagina 49 din 388
 NESECRET
alegerea obiectivelor şi protecţia populaţiei minoră. Cu timpul, datorită faptului că
războiul a fost prohibit ca mijloc/metodă de soluţionare a conflictelor, normele de
drept internaţional umanitar au fost date aproape uitării. Mai mult, din cauza faptului
că în Convenţiile de la Haga nu s-a operat nicio modificare de la adoptarea lor în anul
1907, în timp ce Convenţiile de la Geneva au fost revizuite în 1949, au început să se
manifeste discrepanţe crescânde între normele pe care acestea le cuprindeau.
Asumându-şi în continuare rolul de gestionar şi promotor al “Dreptului de la
Geneva”, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a pregătit în 1956 ,,Draft rules for
the limitation of the dangers incurred by the civilian population in time of war"
–Reguli propuse pentru limitarea pericolelor la care este expusă populaţia civilă în
timp de război, reguli aprobate de Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la New
Delhi în anul 1957 şi remise guvernelor. Neexistând, însă, nicio reacţie din partea
guvernelor, mai ales în ce priveşte dispoziţiile referitoare la armele cu efecte
necontrolate, nu s-a putut adopta nicio Convenţie. C.I.C.R a perseverat în demersurile
sale, anul 1968 marcând o nouă etapă în care ONU a intervenit impulsionând dreptul
umanitar. Conflictele armate grave din Vietnam 1964-1975, Nigeria-Biafra 1967-
1970 şi războaiele de eliberare naţională au stimulat ONU să devină activă în
domeniul dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate astfel, la jumătatea anilor
1960, s-a evidenţiat un nou interes faţă de dreptul umanitar. Adunarea Generală a
ONU a trecut la solicitarea adoptării unor rezoluţii prin care războaiele de eliberare
naţională să fie privite ca fiind conflicte armate internaţionale în care Convenţiile de
la Geneva să fie aplicate integral şi luptătorii pentru libertate să fie trataţi ca
prizonieri de război.38 Momentul de vârf şi de reuşită l-a constituit „Conferinţa
internaţională privind Drepturile Omului”, organizată de ONU în 1968 la Teheran,
când, Adunarea Generală a răspuns cererii adoptând Rezoluţia 2444(XXIII) vizând
‫״‬respectarea drepturilor omului în conflictele armate‫( ״‬Respect for human rights in
armed conflicts)39.

38
38 Resolution 3103 (XXXVIII) of 12 December 1973, Schindler and Toman, No 54
39
Karlshoven Frits and Zequeld Lisbeth,Constraints on the Waging of War,Geneve,ICRC,2001,p.33
NESECRET
Pagina 50 din 388
 NESECRET
Unul din scopurile principale ale ONU obligă la respectarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, în acest scop, combinând dreptul conflictelor armate cu
drepturile omului, ONU a devenit principalul promotor al normelor privind protecţia
drepturilor omului în toate timpurile şi în toate împrejurările în problemele de drept
umanitar. Conferinţă diplomatică de la Geneva dintre anii 1974-1977, a adoptat cele
două Protocoale ‫״‬adiţionale la Convenţiile de la Geneva‫( ״‬la fel de bine s-ar fi putut
numi ‫״‬adiţionale la Convenţiile de la Haga‫ ״‬din 1907), protocoale care au acoperit
lacunele resimţite de-a lungul anilor.
În primul rând, ele au îmbunătăţit protecţia acordată populaţiei civile
împotriva ostilităţilor (Protocolul I, art.48; Protocolul II, art.13) şi au reafirmat şi
dezvoltat „Principiile fundamentale ale convenţiilor de la Haga din 1899 şi din 1907
privind conducerea ostilităţilor” (mijloace şi metode de război), Protocolul I
consemnând o nouă definiţie pentru ‫״‬forţele armate‫ ״‬şi ‫״‬combatanţi‫ ״‬şi trecând peste
distincţia dintre forţele rezultate şi cele neregulate (art.43 şi 44). ONU şi-a continuat,
în perioada analizată (anii 1960-1980), acţiunea de promotor al normelor privind
protecţia drepturilor omului în toate timpurile şi în toate împrejurările, patronând
adoptarea a încă două Convenţii în contextul Dreptului de la Haga - Convenţia din
1976 privind interzicerea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau
în orice alte scopuri ostile40 şi Convenţia din 1980 cu interdicţii şi restricţii privind
folosirea anumitor arme convenţionale considerate a fi excesiv de vătămătoare sau
cu efecte necontrolate. (‫״‬Convenţia armamentelor convenţionale‫)״‬, însoţită de
Protocoale speciale referitoare la armele specificate.

1.2.6 Dreptul Internaţional Umanitar după încetarea Războiului Rece, o

preocupare centrală a comunitaţii internaţionale

După anul 1989, Dreptul Internaţional Umanitar a cunoscut o dezvoltare

deosebit de intensă, apreciată ca explozivă şi revoluţionară. Căderea „CORTINEI de
FIER” a dat frâu liber conflictelor interne, anterior ţinute în frâu de regimurile
totalitariste sau de puterile externe (Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Somalia, Liberia,

40
Schindler and Toman,op.cit., No.18; Roberts and Guelff, No.23
NESECRET
Pagina 51 din 388
 NESECRET
Burundi, Sierra-Leone, Rwanda, Haiti.), asistând, astfel, la lupte/conflicte deosebit
de violente şi sângeroase, urmare a fanatismului religios sau etnic, la prăbuşiri de
guverne sau grupări totalitariste conducătoare. Toate aceste conflicte interne au
determinat, stimulat, indus dezvoltări de mare anvergură ale dreptului internaţional
umanitar. Prima şi apreciem noi cea mai mare dezvoltare a fost decizia Consiliului de
Securitate referitoare la faptul că violările dreptului omului pe scară largă; suferinţele
cauzate de aceste violări pot constitui o ameninţare pentru pacea şi securitatea
internaţională şi pot intra sub incidenţa măsurilor prevăzute de capitolul VII din Carta
ONU. În aceste condiţii aspectele de drept internaţional umanitar, legislaţia, acţiunile
umanitare au fost evident reliefate, ca importanţă, sensibilizând atenţia internaţională.
ONU a obţinut, la începutul anilor 1990, în unele situaţii, rezultate
mulţumitoare, trimiţând misiuni de observatori sau organizând şi intervenind cu forţe
de menţinere a păcii, intervenţia având la bază acceptul părţilor în conflict (El
Salvador 1990-1995; Cambodgia 1991-1995 şi Mozambic 1992-1995.) Uneori, însă,
asemenea misiuni s-au dovedit imposibile sau inadecvate datorită complexităţii
conflictului. (Ne referim la conflictele din Timorul de est, Rwanda, Somalia, Liberia,
Sierra Leone sau cele din fosta Iugoslavie).
Asumându-şi, din propria-i iniţiativă, rolul de apărător suprem al dreptului
internaţional umanitar, dar şi de promotor al principiilor şi legităţilor acestuia,
Consiliul de Securitate a autorizat folosirea forţei pentru contracararea dezastrelor
umanitare şi a înfiinţat ad-hoc două tribunale penale internaţionale, în baza acestei
decizii. În opinia noastră, însă, există un impediment în asumarea şi exercitarea
statusului de apărător suprem al dreptului internaţional umanitar şi promotor al
principiilor şi legităţilor acestuia, întrucât Consiliul de Securitate este dependent de
consimţământul a cel puţin nouă membri din cei cincisprezece membri ai săi şi al
celor cinci membri permanenţi. În aceste condiţii, Consiliul de Securitate nu poate
acţiona decât selectiv.
Chiar şi în condiţiile existenţei acestui ,,impediment", Consiliul de Securitate a
adoptat un număr însemnat de rezoluţii în baza capitolului VII din Carta ONU ce
vizează catastrofe umanitare.
NESECRET
Pagina 52 din 388
 NESECRET
Rezoluţia 688/5 aprilie 1991 a consemnat faptul că acţiunile irakiene au
generat valuri întregi de refugiaţi şi ,,ameninţă pacea şi securitatea internaţională",
Irakul fiind invitat să permită de urgenţă accesul organizaţiilor umanitare
internaţionale, prin reprezentanţii lor, la toţi aceia care au nevoie.
Urmare acestei rezoluţii, forţele aliate au intervenit în nordul Irakului, în cadrul
operaţiunii ,,Provide Comfort" (Ajutorarea), ce a avut ca obiectiv acordarea asistenţei
umanitare populaţiei de origine kurdă din nordul Irakului, deşi în acest caz nu a fost
autorizată folosirea forţei. Apreciem ca fiind relevantă şi Rezoluţia 770 din 13 august
1992, referitoare la Bosnia-Herţegovina, prin care s-a făcut explicit referire la
capitolul VII din Carta ONU şi invitând statele să ia ,,toate măsurile (neexcluzând
folosirea forţei) pentru a facilita....asigurarea asistenţei umanitare în Sarajevo şi
oriunde e nevoie în alte părţi din Bosnia-Herţegovina".41 Consiliul de Securitate a
adoptat Rezoluţii similare în timpul conflictelor din Somalia - Rezoluţia 794/3
decembrie 1992; Rwanda - Resolution 918 of 17 May 1994; Resolution 925 of 8
June 1994, Resolution 929 of 22 June 1994; Haiti - Rezoluţia nr. 940 din 31 iulie
1994 şi Albania - Rezoluţia 1110 din 28 Martie 1997 şi Rezoluţia 1114 din 19 Iunie
1997, prin care a autorizat folosirea forţei, pentru soluţionarea conflictelor.42
În cazul Kosovo, deşi au fost adoptate două rezoluţii, de către Consiliul de
Securitate, în anul 1998, cu referire la capitolul VII din Carta ONU, nu a fost
autorizată folosirea forţei43. Astfel, intervenţia NATO din martie-iunie 1999 a fost
neautorizată, putând fi calificată ca acţiune armată nelegitimă, act de agresiune
împotriva unui stat. Dorind să legitimeze,însă, intervenţia NATO, Consiliul de
Securitate a adoptat Rezoluţia 1244 din 10 iunie 1999, prin care a autorizat folosirea
forţei de către ,,forţele de securitate prezente" ce trebuie desfăşurate în Kosovo.
Rezoluţii ulterioare, privind autorizarea folosirii forţei pentru scopuri umanitare, au
44
fost adoptate şi în cazul conflictelor din Timorul de est -1999 sau Sierra Leone
41
Further resolution of the Security Council on Bosnia Herţegovina: Resolution 758 of 8 june 1992, Resolution 761 of
29 june 1992.
42
Resolution 814 of 26 March 1993.
43
Resolution1199 of 23 Septembrie 1998 and Resolution 1203 of 24 October 1998.
44
Rezoluţia 1264 din 15 septembrie 1999 autoriza contingentul forţei multinaţionale din Australia să restabilească
pacea şi securitatea şi să faciliteze operaţiile de asistenţă umanitară. Condoreli Luigi, La Rosa Anne-Marie and Scherrer
Sylvie (eds) The United Nations and International Humanitarian Law, Actes du Colloque international, Gerera, 1995,
NESECRET
Pagina 53 din 388
 NESECRET
45
1999-2000 , impuse fiind din cauza violărilor dreptului umanitar. Ele pot fi
considerate, în acelaşi timp, şi aplicări ale celor două prevederi ale Convenţiilor de la
Geneva şi ale Protocolului Adiţional I, art. 89, text de lege extrem de explicit în ceea
ce priveşte autorizarea statele şi implicit a organizaţiilor internaţionale să ia măsuri
(exceptând folosirea forţei) împotriva statelor care violează dreptul umanitar 46. În
aceeaşi măsură este de reţinut faptul că, în conformitate cu art. 1 comun al celor patru
Convenţii şi art.1, alin.1 identic, al Protocolului I, părţile contractante ,,se obligă să
respecte şi să asigure respectarea prezentei Convenţii în toate împrejurările".
Urmare, Consiliul de Securitate, în aplicarea măsurilor de restabilire şi menţinere a
păcii, a luat măsuri în vederea stabilirii răspunderii penale a unor state/persoane,
pentru încălcarea normelor internaţionale în fosta Iugoslavie47 şi în Rwanda48, dar, din
păcate, depăşind astfel măsurile strict şi pur militare în cazul celor două, a decis
înfiinţarea unor tribunale militare internaţionale. Multe state au legiferat, la nivel
naţional, urmăirea persoanelor care încalcă dreptul internaţional umanitar, iar la nivel
internaţional, a fost creată Curtea Penală Internaţională, organism permanent prin
Statutul de la Roma din 1998, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002 49. Pentru această
perioadă, a doua mare realizare, în domeniul dreptului internaţional umanitar, a
constituit-o asimilarea progresivă a normelor dreptului conflictelor armate non-
internaţionale în dreptul conflictelor armate internaţionale. Pe parcursul
edictării/evoluţiei normelor şi principiilor ce reglementează cele două tipuri de
conflict, principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar, dezvoltate mai
ales pentru conflictele non-internaţionale, şi-au pierdut importanţa, principiile
fundamentale dezvoltate pentru conflictele internaţionale, fiind considerate aplicabile
şi în această situaţie, cu atât mai mult cu cât, în 1968 şi apoi 1970, Adunarea
Generală a ONU a statuat, că unele principii umnitare de bază enumerate în

Edition Pedone, Paris, 1996.

45
Resolution 1270 of 22 october 1999.
46
,,În situaţii de violări serioase ale convenţiilor sau ale acestui Protocol, Înaltele Părţi Contractante se obligă să
acţioneze, împreună sau individual, în cooperare cu ONU şi în conformitate cu Carta ONU"
47
Rezoluţia 827 din 25 mai 1993. Schindler and Toman, op.cit. No. 109.
48
Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994. Schindler and Toman, op.cit. No. 109.
49
International legal Materials, vol. 37, September, 1998, p. 999 şi Pejic Jelena, Accountability for international crimes:
From conjecture to reality, International Review of the Red Cross, vol. 84, March 2002, pp. 13-33.
NESECRET
Pagina 54 din 388
 NESECRET
rezoluţiile sale, erau aplicabile ,,în toate conflictele armate" ori ,,în conflictele armate
de toate tipurile"50 iar, ulterior, Consiliul de Securitate a reţinut atenţia statelor părţi
să respecte dreptul internaţional umanitar, să se abţină de la orice încălcare a acestuia
şi în acţiunile lor să nu se limiteze doar la regulile conflictelor armate non-
internaţionale, contrar autorii încălcărilor fiind judecaţi, ca singuri responsabili. 51 În
acelaşi sens, Curtea Internaţională de Justiţie a statuat, în cauza Nicaragua, din anul
1986, că articolul 3 comun, privind conflictele non-internaţionale constituie ,,o
măsură minimală" aplicabilă în conflict, recunoscând astfel că tipul de conflict este
irelevant pentru cele mai multe dintre normele şi principiile fundamentale ale
dreptului internaţional umanitar. Statutul Tribunalului pentru Rwanda din 1994 a
confirmat această opinie, declarând pedepsibile violările dreptului internaţional
umanitar în situaţii de conflicte interne. Ulterior, prin Decizia jurisdicţională TADIC
din 2 octombrie 1995 a Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internaţional pentru
fosta Iugoslavie, s-a cristalizat această dezvoltare, tribunalul concluzionând
că: ,,Ceea ce este inuman şi, în consecinţă, interzis în războaiele internaţionale, nu
poate fi decât inuman şi inadmisibil în confruntările armate civile (interne)". Urmare,
Tribunalul a hotărât că violările grave ale regulilor aplicabile în conflictele interne
constituie ,,violări ale legilor şi obiceiurilor războiului" în sensul articolului 3 al
Statutului Tribunalului şi, în concluzie, sunt pedepsite/pedepsibile considerându-se
crime de război comise în conflicte internaţionale".
Asimilarea progresivă a normelor dreptului conflictelor armate non-
internaţionale în dreptul conflictelor armate internaţionale este practic reliefată de
faptul că toate tratatele de drept umanitar adoptate după anul 1995 au aplicare
bivalentă, atât pentru conflictele armate internaţionale, cât şi pentru cele non-
internaţionale. Nu trebuie neglijat, totuşi, faptul că nu există o compatibilitate
perfectă şi, astfel, nu este practic posibil să se aplice toate prevederile dreptului
conflictelor internaţionale la conflictele armate interne, Tribunalul Penal pentru fosta
Iugoslavie statuând că numai ,,esenţa generală, iar nu reglementarea detaliată" a
50
Resolution 24444 (XXIII) of. 19 December 1968 and 2675 (XXV) of 9 December 1970; Schindler and Toman,
op.cit. No. 109.
51
Resolution 794 (1992) and 814 (1933) on Somalia, Schindler and Toman, op.cit. No. 109.
NESECRET
Pagina 55 din 388
 NESECRET
convenţiilor este aplicabilă în conflictul intern (regulile privitoare la prizonierii de
război sau teritoriul ocupat nu pot fi aplicate ca atare în conflictele interne).
Aprecierile sunt unanime în ceea ce priveşte calificarea creşterii importanţei dreptului
cutumiar ca fiind a treia mare realizare/dezvoltare a dreptului internaţional umanitar.
Deşi, înainte şi după Războiului Rece, suntem în prezenţa unui drept internaţional
umanitar codificat, urmare preocupării pentru codificarea extinsă a dreptului
internaţional umanitar, dezvoltările posterioare, cât şi faptul că s-a acordat foarte
puţină atenţie dreptului cutumiar au readus în atenţie importanţa acestei instituţii.
Dreptul cutumiar a jucat întotdeauna un rol aparte atunci când o convenţie nu a fost
acceptată de o parte în conflict. (Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg
constata, în 1945, că regulile umanitare conţinute în Convenţia a IV-a de la Haga din
1907 privitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru şi Anexa la
Convenţie erau, declarate, de drept cutumiar)52. Referindu-se la Protocolul Adiţional
II, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie aprecia că multe din
prevederile acestuia ,,acum se pot considera consemnări ale regulilor existente sau
cristalizări ale regulilor emergente din dreptul cutumiar".
Chiar şi Secretarul General al ONU, în raportul său din 3 mai 1993 privind
înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, sublinia
53
caracterul cutumiar al multor reguli consemnate prin convenţii . Curtea
Internaţională de Justiţie constata, în 1996, că marea majoritate a regulilor
convenţionale de drept internaţional umanitar au devenit cutumiare şi statua, cu
privire la prevederile Protocolul Adiţional I, ,,care, la adoptare erau expresia fidelă
a dreptului cutumiar preexistent", că toate statele sunt obligate să le respecte.
Interesul crescut pentru dreptul cutumiar a stat la baza hotărârii Comitetului
International al Crucii Roşii de a se implica în determinarea importanţei dreptului
internaţional umanitar cutumiar în conţinutul Dreptului Internaţional Umanitar. În
decembrie 2003, a fost prezentat, la Geneva, cu ocazia celei de-a 28-a Conferinţă
Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunei Roşii, studiul intitulat ,,Customary
52
The International Court of Justice referred to this statement in its Advisory Opinion on nuclear weapons of 1996.
53
Document nr. S125704, reproduced in International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia, Basic Documents,
1995, pp. 175-177.
NESECRET
Pagina 56 din 388
 NESECRET
international humanitarian law” (Primul volum cuprinde regulile identificate ca
fiind cutumiare, cu comentariile anexe, iar cel de-al doilea volum cuprinde o
compilaţie pe care s-a bazat raportul, raport ce poate fi considerat un fel de
codificare a dreptului cutumiar existent).
Influenţa crescândă a “Dreptului Drepturilor Omului” în cadrul procesului
evolutiv al Dreptul Internaţional Umanitar, dezvoltare care a început odată cu
adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 1949, o apreciem ca fiind a patra mare
dezvoltare importantă a dreptului internaţional umanitar. Desfăşurarea conflictelor
armate din ultimele decenii, în cea mai mare parte conflicte interne, a accelerat
integrarea şi dezvoltarea normelor/principiilor dreptului drepturilor omului în dreptul
internaţional umanitar, întrucât atât dreptul umanitar cât şi drepturile omului jucat un
rol aproape la fel de important în desfăşurarea conflictele armate interne, cât şi
datorită faptului că aceste ramuri de drept conţin, pe anumite domenii de
reglementare, reguli şi prevederi similare.
Legătura strânsă între cele două ramuri de drept, cu aplicabilitate în conflicte
armate interne, a fost reţinută şi de Protocolul Adiţional II din 1977, care, în art. 4-6,
reglementând ,,Tratamentul uman”, reproduce pe larg cuprinsul Pactului
internaţional referitor la drepturile civile şi politice, din 1966.
Putem aprecia, ca fiind o dezvoltare importantă a dreptului internaţional
umanitar, a cincea, aserţiunea Curţii Internaţionale de Justiţie, care, în Avizul
Consultativ din 1996 privind armamentul nuclear, precizează că principiile
fundamentale ale dreptului internaţional umanitar constituie ,,principii inviolabile ale
dreptului internaţional cutumiar", prin aceasta regulile fundamentale ale dreptului
umanitar fiind calificate ca unele dintre cele mai importante norme ale comunităţii
internaţionale şi putând fi considerate parte a ,,Constituţiei" nescrise a comunităţi
nucleare.
Interesul deosebit din această perioadă pentru dreptul internaţional umanitar şi
normele acestuia rezultă şi din promovarea şi realizarea, în regim privat, a mai multor
proiecte având ca obiect de reglementare aspecte în care acordul între guverne ar fi
fost imposibil de realizat - Regulile din 1990 de la San – Remo privind conflictele
NESECRET
Pagina 57 din 388
 NESECRET
armate non – internaţionale ; Declaraţia din 1990 de la Turku privind standardele
umanitare minime ; Manualul din 1994, de la San – Remo privind dreptul
conflictelor armate pe ; Principiile din 1998 de la Helsinki privind dreptul
neutralităţii maritime şi Rezoluţia din 1999 privind ,,Relevanţa dreptului umanitar
internaţional şi a drepturilor fundamentale ale omului în conflictele armate în care
părţile sunt entităţi non - statale" adoptată de Institutul de Drept Internaţional.

1.3 ROLUL INSTITUŢIILOR JURISDICŢIONALE

INTERNAŢIONALE ŞI INTERNE PENTRU SANCŢIONAREA
INFRACŢIUNILOR LA DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR, ÎN
DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII

Normele juridice vizează întotdeauna conduita umană, mai precis efectele

acestei conduite. Dacă efectele acţiunii omului sunt apreciate ca pozitive şi eficiente,
ordinea juridică este favorizată. În caz contrar, conduita trebuie corectată. Corecţia se
realizează prin răspundere (nu numai), care este condiţia ordinii juridice atât în
interiorul statului, cât şi în cadrul societăţii. Aceasta din urmă, evoluând spre
societatea internaţională şi exprimată prin relaţii la care participă nu numai statele, ci
şi alte subiecte, devine mai complexă şi mai imperativă în raport cu nevoia de ordine
juridică. Astfel, răspunderea juridică este nu numai o instituţie-garanţie a dreptului în
interiorul statului, ci şi una a dreptului internaţional public. Guvernate de reguli
juridice create chiar de ele, subiectele dreptului internaţional public îşi creează şi
propria instituţie juridică prin care să garanteze respectarea lor.
Prin urmare, este pe deplin justificată aprecierea că „răspunderea internaţională
contribuie la realizarea legalităţii internaţionale, la garantarea ordinii juridice
internaţionale, la stabilirea relaţiilor internaţionale şi la dezvoltarea colaborării între
state şi popoare”54. Scopul dreptului internaţional este de a asigura un comportament
internaţional legal al statelor şi al altor subiecte, adică o finalitate care „poate avea loc
tocmai ca urmare a perspectivei consecinţelor pe care le antrenează o abatere, deci a
funcţionării instituţiei răspunderii internaţionale”55.

54
Niciu M.I., Drept internaţional public, p.104.
55
Anghel I.M., Anghel V.I., Răspunderea în dreptul internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.104.
NESECRET
Pagina 58 din 388
 NESECRET
Importanţa care se dă răspunderii internaţionale rezultă şi din preocupările
unor organisme internaţionale, în mod deosebit ale Comisiei de Drept Internaţional a
ONU.
1.3.1 Evoluţii istorice ale răspunderii internaţionale

Chiar jurisprudenţa internaţională a recunoscut răspunderea internaţională ca

un principiu al dreptului internaţional. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
arăta într-o decizie că reprezintă un principiu de drept internaţional faptul că
încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara într-o formă adecvată.
Reparaţia este complementul indispensabil aplicării unei convenţii, fără a fi necesar
ca acest lucru să fie înscris în convenţie”56.
Răspunderea internaţională nu este definită în documentele juridice
internaţionale. Dicţionarul de Drept Internaţional Public defineşte răspunderea
internaţională ca „instituţie a dreptului internaţional public în temeiul căreia statul sau
alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este
răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în
cazul crizelor internaţionale”57. De asemenea, răspunderea în dreptul internaţional
public este definită şi ca obligaţie pentru cei care au încălcat normele acestuia de a
suporta consecinţele conduitei lor ilicite, obligaţie care le este impusă sub forma
sancţiunilor stabilite de către state.
Referitor la natura juridică a răspunderii internaţionale, aceasta reprezintă un
raport juridic între două sau mai multe subiecte de drept internaţional public, în
special între state,58 respectiv între statul vinovat şi statul lezat, opinie însuşită şi de
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Chiar şi atunci când se produce o daună
unui particular, raportul de răspundere se naşte între statul care şi-a încălcat obligaţia
şi statul al cărui cetăţean este victima. Precizez că, atunci când gravitatea încălcărilor
este de mare amploare şi vizează întreaga comunitate internaţională, raportul juridic
de răspundere se naşte între statul autor şi toate celelalte state, ca o obligaţie erga

56
Scăunaş S., Răspunderea pentru violarea dreptului unanitar, Bucureşti, p.52.
57
Dicţionarul de Drept Internaţional Public, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.249.
58
Niciu M.I., Marţian I., Op. Cit, p.105.
NESECRET
Pagina 59 din 388
 NESECRET
omnes (în cazul acţiunilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională).
Fundamentul răspunderii internaţionale trebuie analizat în contextul distincţiei care se
face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi
răspunderea pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Doctrina şi
practica judiciară consideră că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată
dacă fapta îi este imputabilă şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului
internaţional public. Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei,
prejudiciului şi legăturii cauzale. Cât priveşte culpa, aceasta este o condiţie care
aparţine dreptului internaţional clasic şi a pierdut din importanţă în prezent, în
favoarea răspunderii obiective59. Potrivit Proiectului de articole al Comisiei de Drept
Internaţional, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte ilicite,
în sensul că numai existenţa prejudiciului nu determină direct răspunderea dacă nu
există şi o încălcare a dreptului internaţional public.
Funcţionarea instituţiei răspunderii internaţionale este decisivă în cazul
regulilor care alcătuiesc dreptul internaţional umanitar. În general, faptele ilicite care
declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei categorii:
comise în timp de pace de particulari/împuterniciţi ai statului/guvernului său; în
timpul dezordinii sociale interne (tulburări interne, insurecţii) sau comise în timp de
război. Prin urmare, statele răspund de pentru actele lor – acte de stat – şi pentru
actele particularilor, dacă sunt ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional.
Statele pot săvârşi acte ilicite, din punct de vedere internaţional, fie adoptând decizii
contrare obligaţiilor internaţionale asumate prin tratatele internaţionale, fie prin
neadoptarea deciziilor interne corespunzătoare obligaţiilor internaţionale. Ele răspund
pentru actele ilicite prin care au produs prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor
acestuia, pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează
pagube altui stat prin luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne. Statele
răspund şi pentru faptele resortisanţilor săi, persoane particulare, când nu au luat
măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor.

59
Popescu D., Năstase A., Coman F., Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p.310.
NESECRET
Pagina 60 din 388
 NESECRET
Cât priveşte dreptul internaţional umanitar, răspunderea internaţională a
statului este angajată de fapta sa ilicită, care constituie, ca fundament al răspunderii, o
încălcare a obligaţiilor internaţionale pe care statul şi le-a asumat.
Ca părţi la tratatele umanitare, statele se obligă „să respecte” şi „să facă să fie
respectat” dreptul internaţional umanitar60. Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin
tratatele umanitare reprezintă o faptă ilicită a cărei consecinţă este angajarea
răspunderii statului autor. Răspunderea, în funcţie de gravitatea şi conţinutul violării,
poate fi morală, politică sau materială şi nu poate fi penală pentru că SOCIETAS
DELINQUERE NON POTEST. Statul, ca persoană morală (juridică), nu poate
răspunde penal, o persoană morală poate să răspundă penal, pentru infracţiunile
comise, pentru că a avut aptitudinea de a comite asemenea fapte prin propria voinţă 61.
Actuala legislaţie penală acceptă aptitudinea persoanei morale de a comite infracţiuni,
dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le acceptă în mod cu totul
excepţional, însă, prin noul cod penal se prevede aplicarea sancţiunilor penale şi
persoanelor juridice.
În doctrina dreptului internaţional umanitar, actualmente, se afirmă că
răspunderea internaţională nu are decât în mod excepţional un caracter penal şi acest
tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că este „singura care are
voinţă conştientă şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici
responsabilitate penală pentru o colectivitate”62. Pericolul care s-ar naşte în cazul
admiterii răspunderii penale colective ar fi acela că, la adăpostul acesteia, cei cu
adevărat vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ar rămâne nepedepsiţi. Răspunderea
penală nu poate opera pentru subiectele dreptului internaţional umanitar, ci numai în
cazul persoanei fizice, al omului ca individ. De aceea, statele nu răspund penal în
sensul strict al acestei forme a răspunderii juridice, ci numai moral, politic şi material.
Răspunderea morală este o formă a răspunderii internaţionale a statelor (satisfactio)
determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător, încălcarea
uzuanţelor internaţionale) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului
60
Convenţiile de la Geneva din 1948, art. 1 şi Protocolul adiţional I,1977, art. 1.
61
Pella V., La criminalite collective des Etats et le droit de l”avenir, Bucureşti, 1926.
62
Anghel M.I., Anghel V.I., Răspunderea în dreptul internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.64;
NESECRET
Pagina 61 din 388
 NESECRET
internaţional. Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de
scuze datorate de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea de onoruri sau
promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Uneori, răspunderea morală se poate
concretiza chiar prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au
săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive. Rezultă că
răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci,
prin reafirmarea normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului
internaţional.
Răspunderea politică (politico-juridică) este o formă a răspunderii
internaţionale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor
sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a
pune capăt actului ilicit şi până la acţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în
cazul actelor de agresiune. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în
diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare, moţiuni şi
rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare
sau de excludere din organizaţie a statului autor, încetarea sau suspendarea totală sau
parţială a tratatelor pentru încălcările lor substanţiale 63, întreruperea relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor, ruperea relaţiilor diplomatice, folosirea forţei armate
aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza
deciziilor/aprobărilor Consiliului de Securitate64.
Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii internaţionale prin
care statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el altui stat
sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi
restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Spre deosebire de răspunderea morală,
reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv.
Principiul aplicabil este „restitutio in integrum”, cu precizarea că practica
internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele
directe, nu şi pe cele indirecte. Ca principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei

63
Convenţia privind dreptul tratatelor, Viena, 1969, art. 60.
64
Carta ONU, art. 41.
NESECRET
Pagina 62 din 388
 NESECRET
anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor
compensaţii pentru prejudiciile provocate (reparatio). Dacă prejudiciul rezultă dintr-
un conflict armat, despăgubirile sunt, de regulă, stabilite prin tratatele de pace. Statul
răspunde material atât pentru acţiunile sale directe de încălcare a dreptului
internaţional, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, ori pentru
prejudiciile cauzate de un resortisant al său.
Societatea internaţională a devenit mult mai complexă decât societatea
interetatică, ca urmare a fenomenelor derulate după al doilea război mondial -
universalitate (concretizată prin creşterea numărului statelor datorită destructurării
europene şi a decolonizării), instituţionalizare (identificată cu creşterea
impresionantă a numărului organizaţiilor internaţionale guvernamentale),
transnaţionalizare (exprimată prin creşterea şanselor de a participa la relaţiile
internaţionale şi a altor entităţi decât statele, chiar a particularilor 65). Prezenţa tot
mai accentuată a organizaţiilor internaţionale guvernamentale a schimbat profund
imaginea societăţii internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii
internaţionale.
Recunoscându-se personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, rezultă
că acestea au drepturi şi obligaţii în raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional
public, ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor sunt violate, au posibilitatea să le
valorifice prin intermediul instituţiei răspunderii internaţionale. În acelaşi timp, ele
însele răspund dacă nu îndeplinesc obligaţiile internaţionale asumate sau dacă
săvârşesc fapte ilicite din punct de vedere internaţional. Dar, organizaţiile
internaţionale au şi personalitate juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul
jurisdicţiei unui stat.
Prin urmare, organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de
drept internaţional. Ca o concluzie, se poate afirma că răspunderea internaţională a
organizaţiilor internaţionale guvernamentale, precum şi a celor neguvernamentale,
indiferent de natura lor – politică, militară, umanitară – va opera şi în situaţia violării
dreptului internaţional umanitar, cunoscut fiind faptul că implicaţiile acestora în
65
. Sur S., Relations internationales, Montchrestien, Paris, 1994, pp. 71-97.
NESECRET
Pagina 63 din 388
 NESECRET
conflictele armate au fost şi sunt de mare amploare în ultimele decenii. Printre
instituţiile noi ale dreptului internaţional umanitar, create cu scopul de a întări
eficienţa principiului nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa şi pentru a asigura
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a răspunderii pentru crime de război şi
pentru crime împotriva umanităţii, instituţia răspunderii internaţionale penale ocupă
un loc central.
Ea a fost axată pe idea că dacă actul de agresiune constituie cea mai gravă
faptă a unui stat, sancţiunea aplicată pentru comiterea acestei fapte trebuie să fie pe
măsura gravităţii acesteia. Pentru a răspunde scopului pentru care a fost creată,
instituţia răspunderii internaţionale penale a fost fundată pe un sistem de norme,
măsuri şi garanţii având la bază, ca idei fundamentale, faptul că un stat nu poate
acţiona discreţionar în viaţa internaţională şi că orice acţiune ilegală, prejudiciantă,
trebuie reparată, după caz, pe plan material, moral, politic şi penal. Instituţia
răspunderii internaţionale penale are o dublă funcţie: preventivă, adică să descurajeze
un stat să recurgă la acte de agresiune şi reparatorie, să aducă lucrurile în starea
iniţială şi suportarea consecinţelor actelor de agresiune. Rolul şi funcţiile acestei
instituţii s-au dezvoltat în mod gradual, în contextul social, politic şi militar în care a
acţionat66.
Primele reguli referitoare la răspunderea internaţională pentru crime de război
şi crime împotriva umanităţii au fost înscrise în tratatul de pace de la Versailles, care
prevedea înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea fostului Kaiser al
Germaniei – Wilhelm II de Hohenzolern. În baza articolului 227, Wilhelm II urma să
fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate şi asociate pentru “ ofensă
supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”.
Ceilalţi autori de acte contra resortisanţilor unei Puteri aliate şi asociate urmau
a fi aduşi în faţa tribunalelor militare ale acestei Puteri (art. 229). Nici Wilhelm al II-

66
. În trecut, când relaţiile dintre state erau guvernate de normele dreptului internaţional clasic, care admitea războiul ca
instituţie legală şi concepea suveranitatea în mod absolut, statele nefiind obligate să dea socoteală de actele lor, nu se
putea vorbi de o răspundere internaţională; ori de câte ori considerau că interesele lor erau lezate, statele încercau să-şi
facă singure dreptate, recurgând la mijloace de forţă - război, represalii, blocade, etc., sau de constrângere - retorsiune,
boicot, ruperea relaţiilor diplomatice, rechema-rea reprezentanţilor diplomatici, etc. Cu timpul au început să se
elaboreze unele reguli menite să îngrădească posibilitatea nesancţionată a statelor de a recurge la război şi să
pedepsească persoanele vinovate.
NESECRET
Pagina 64 din 388
 NESECRET
lea, care se refugiase în Olanda, şi, cu mici excepţii, nici alte persoane vinovate de
crime de război n-au fost aduse în faţa tribunalelor militare pentru a fi judecate. Cu
toate acestea, apreciază profesorul Grigore Geamănu – Tratatul de la Versailles
prezintă importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal, pentru prima
dată în conţinutul acestuia aparând noţiunea de crimă de război67.
În perioada dintre cele două războaie mondiale au fost preconizate o serie de
planuri referitoare la răspunderea internaţională a statelor şi a persoanelor vinovate de
crime contra păcii, unele îmbrăcând forma unor proiecte de codificare. Unul dintre
acestea, intitulat “Bazele discuţiei”, aprecia că răspunderea statelor comportă
obligaţia de a repara prejudiciile cauzate, în măsura în care ele rezultă din
nerespectarea de către stat a angajamentelor sale internaţionale; ea poate de
asemenea, să includă, în funcţie de împrejurări şi când acestea decurg din principiile
generale ale dreptului internaţional, obligaţia de a acorda satisfacţie statului care a
suferit prejudiciul în persoana resortisantului său, sub formă de scuze prezentate cu
solemnitate şi, dacă este cazul, să pedepsească persoanele vinovate. Concepţia care a
stat la baza acestui document, care se referă la răspunderea materială şi morală, a fost
aceea de a crea un mijloc de protecţie a conaţionalilor rezidenţi din străinătate,
răspunderea internaţională a statelor urmând a fi angajată pe planul dreptului civil şi
pe plan moral. Desigur, nu se poate vorbi încă în această perioadă de o angajare a
răspunderii internaţionale a statelor pentru dezlănţuirea şi purtarea unui război de
agresiune când acesta era o instituţie legală a dreptului internaţional. Dar aceasta nu
înseamnă că statul putea acţiona discreţionar, în viaţa internaţională existau o serie de
norme care impuneau o anumită conduită în timp de război şi a căror încălcare îi
67
. O comisie internaţională creată după încheierea armistiţiului din 11 noiembrie 1918 a elaborat un Raport asupra
răspunderii criminalilor de război. Raportul stabilea două categorii de fapte care trebuiau sancţionate. Într-o primă
categorie erau cuprinse faptele legate de violări ale normelor cutumiare şi convenţionale referitoare la legile şi
obiceiurile războiului, precum şi uciderea ostaticilor, deportarea persoanelor civile, obligarea locuitorilor din teritoriile
ocupate la munci cu caracter militar, aplicarea de pedepse colective, jaful, bombardarea oraşelor neapărate, etc. Făptaşii
unor asemenea crime urmau a fi judecaţi în ţările care le-au comis. În categoria a doua erau cuprinse fapte criminale
care lezau mai multe state sau pe resortisanţii acestora: rele tratamente prizonierilor de război deţinuţi în lagăre
multinaţionale, ordine de a comite infracţiuni pe teritoriile mai multor state; comiterea de infracţiuni care sunt de
competenţa unui tribunal internaţional; neluarea de măsuri de către persoanele în drept să o facă, pentru pedepsirea
celor care au comis crime de război din propria armată Aceste fapte erau de competenţa unui tribunal internaţional a
cărui componenţă se propunea să fie următoarea: 3 judecători britanici, 3 francezi şi 3 japonezi, cărora urmau să li se
alăture judecători din statele cu interese limitate – Belgia, Grecia, Cehoslovacia, Polonia, Portugalia şi Serbia. La
obiecţia S.U.A. că dreptul internaţional nu prevede sancţiuni pentru violarea normelor umanitare, jurisdicţia
internaţională preconizată nu a mai putut fi creată.
NESECRET
Pagina 65 din 388
 NESECRET
antrenau răspunderea. Tratatul de la Versailles din 1919 conţinea clauza răspunderii
penale pentru crima de război; Pactul Societăţii Naţiunilor limita dreptul de a recurge
la război; Pactul Briand – Kellogg interzicea războiul ca mijloc al politicii
internaţionale.
O serie de jurişti au elaborat proiecte referitoare la crearea unei jurisdicţii
internaţionale penale, unul dintre cei mai reprezentativi fiind reputatul jurist român
Vespasian V. Pella. În lucrarea sa intitulată “Războiul crimă şi criminalii de război”,
publicată în 1946, autorul preconizează crearea unui drept penal interstatal destinat să
reprime actele ilicite comise de stat, iar la cererea Uniunii Interparlamentare a
elaborat “Planul unui Cod represiv mondial”.
Preocupările pentru crearea unei jurisdicţii penale internaţionale au continuat
în timpul şi după cel de-al doilea război mondial pe două planuri: pentru crearea unui
tribunal internaţional pentru pedepsirea principalilor criminali de război ai Puterilor
Axei şi pentru permanentizarea unei asemenea instanţe în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Măsurile adoptate în vederea creării unei instanţe jurisdicţionale
internaţionale au urmărit, pe de o parte, să precizeze în norme juridice, obiectul şi
subiectul răspunderii, cauzele şi faptele care antrenează răspunderea, formele
răspunderii, etc., iar pe de altă parte crearea unei instanţe de judecată competente
pentru fapte.
Declaraţia de la Saint James Palace/Londra, este primul document care
prefigurează reprimarea crimelor de război. Semnată, în 1942, de guvernele în exil
ale statelor ocupate de nazişti – Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda şi Polonia – declaraţia proclamă aplicarea de pedepse,
pe calea justiţiei, criminalilor de război.
Pedeapsa, se precizează în declaraţie, trebuie aplicată tuturor vinovaţilor, nu
numai de crime de război, dar de orice violenţe contra populaţiei civile, care nu au
nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice, în înţelesul
ţărilor civilizate. Au urmat Conferinţa de la Moscova din 19 – 30 octombrie 1943 a
miniştrilor de externe ai Chinei, Marii Britanii, Statelor Unite şi U.R.S.S, ulterior
fiind adoptate „Declaraţia cu privire la atrocităţi” şi „Acordurile de la Yalta”, în
NESECRET
Pagina 66 din 388
 NESECRET
cadrul Conferinţei la nivel înalt (Wilson, Stalin, Churchill) din 4 – 12 februarie;
“Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în
Germania de către guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către guvernele
Statelor Unite, Regatul Unit şi U.R.S.S.”, fondată pe acordurile de la Yalta;
“Acordurile de la Potsdam” din 2 august 1945, adoptate la Conferinţa
reprezentanţilor S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S.; “Acordul privind urmărirea şi
pedepsirea marilor criminali se război ai puterilor europene ale Axei, ale căror
crime sunt fără localizare geografică”68, semnat la 8 august 1945 de către U.R.S.S.,
S.U.A., Marea Britanie şi Franţa. În baza “competenţei legislative suverane” a
“Puterilor Aliate”69, a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg,
ulterior fiind adoptat “Statutul Tribunalului Militar Internaţional”.
Aderând la tratele şi convenţiile internaţionale, statele sunt obligate să respecte
obligaţiile cuprinse în textele acestor instrumente care fac referire la crimele de război şi
crimele împotriva umanităţii, art. 88 şi 89/ Protocolul Adiţional I din 1977 prevăzând că
statele vor coopera în materie de extrădare a criminalilor de război şi vor acţiona în
conformitate cu textul Cartei O.N.U. şi ale documentelor privind Curtea Penală
Internaţională.70 Autorităţile române, în baza Legii 159/1998, (Monitorul Oficial 283/
31.07.1998) cooperează cu tribunalele internaţionale privind urmărirea şi pedepsirea
persoanelor responsabile de violarea normelor de drept internaţional umanitar.
1.3.2 Crimele şi delictele internaţionale

Faptele internaţionale ilicite, ca fundament al răspunderii internaţionale a

statelor, sunt grupate în două categorii: crime internaţionale şi delicte internaţionale.
Crimele internaţionale fiind definite ca faptul ilicit din punct de vedere
internaţional, care rezultă din violarea unei obligaţii internaţionale atât de esenţială
pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societăţii internaţionale, încât ea

68
Conceptul de “mari criminali de război” enunţat în acord era fundat pe 3 criterii: geografic (faptele comise aveau
efecte în mai multe state); gravitatea atrocităţilor; poziţia în ierarhia oficială.
69
În virtutea acestui fapt, cele 4 puteri acţionau în numele tuturor Naţiunilor Unite, care aveau, de altfel, dreptul de a
semna Acordul, însă numai 19 dintre ele au făcut-o.
70
creată în urma Conferinţei Roma – 1998 şi având competenţa de a judeca crimele de război şi crimele împotriva
umanităţii, comise în timp de pace sau în situaţii de război.
NESECRET
Pagina 67 din 388
 NESECRET
este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă 71. Răspunderea pentru această
categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori universal acceptate de
societatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, dreptul
popoarelor la autodeterminare, protecţia fiinţei umane în timp de pace şi în timp de
conflict armat, mediul natural.
În cazul săvârşirii acestor fapte internaţionale ilicite, raportul juridic de
răspundere se naşte între statul autor al crimei internaţionale şi toate celelalte state
(obligaţie de răspundere erga omnes).
Delictele internaţionale reprezintă fapte internaţionale ilicite mai puţin grave
decât crimele internaţionale, iar raportul juridic de răspundere se naşte între statul
autor şi statul victimă (statele victime). Determinarea timpului obligaţiei este
importantă pentru individualizarea autorului şi normalizarea relaţiilor dintre state.
Există unele împrejurări în care statele nu răspund, chiar dacă săvârşesc o faptă
internaţională considerată ca ilicită.
Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, denumite generic crime
internaţionale sau crime de drept internaţional, sunt cele mai grave infracţiuni
internaţionale comise de o persoană fizică. Fiecare dintre cele două categorii de crime
au apărut şi au avut accepţii diferite. Între cele două războaie mondiale, expresia
“crime internaţionale” a fost folosită în unele documente internaţionale cu accepţie
de stigmatizare a războiului. Astfel, în preambulul Protocolului de la Geneva din
1924 cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale se menţiona că:
“Războiul de agresiune constituie…o crimă internaţională”. De asemenea, în
preambulul Rezoluţiei Adunării Societăţii Naţiunilor din 24 septembrie 1924 era
stipulat: “Adunarea…constatând că războiul nu trebuie să servească niciodată ca
mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi că din această cauză el
constituie o crimă internaţională”. În perioada postbelică o asemenea calificare s-a
extins şi la crima de genocid, în articolul 1 din Convenţia din 9 decembrie 1948,
prevăzându-se că ”părţile contractante confirmă că genocidul, indiferent dacă este

71
Popescu D., Năstase A., Coman F., Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p.312.
NESECRET
Pagina 68 din 388
 NESECRET
comis în timp de pace sau în timp de război este crimă de drept internaţional, pe care
ele se angajează să o prevină şi să o pedepsească”.
Cu această valoare de condamnare politico – morală a războiului, expresia
“crime internaţionale” a fost inclusă şi în unele documente adoptate în perioada
postbelică de unele organizaţii sau reuniuni internaţionale. Spre deosebire de
infracţiunile din dreptul intern, sancţionate de legislaţia penală naţională sub
denumirea de crime şi delicte care constituie un atentat la relaţiile sociale existente în
statele respective, crimele internaţionale constituie un atentat la sistemul relaţiilor
internaţionale (Anexa 3).
Crimele internaţionale sunt acele grave încălcări ale normelor de comportare
convenite de state care afectează sănătatea omenească în ansamblu şi în reprimarea
cărora toate statele sunt interesate. În raport de natura faptelor comise, crimele
internaţionale au fost divizate în: crime împotriva păcii, crime de război şi crime
contra umanităţii. Caracterul delictuos al faptelor definite în aceste crime rezidă atât
în normele dreptului convenţional, cât şi a celui cutumiar. Acest fapt rezultă din
Clauza Martens, stipulată în Regulamentul de la Haga din 1907, reiterată în
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi în protocoalele de la Geneva din 8
iunie 1977, precum şi din alte convenţii încheiate în perioada interbelică.
Crimele de război - Legile şi obiceiurile războiului au, după cum se ştie, o
origine cutumiară, şi s-au format într-o lungă perioadă de timp. În context au apărut
unele probleme de înlăturare a războiului din practica internaţională, de ilegalizare a
sa sau de încriminare a unor fapte neconforme cu regulile de purtare a războiului.
Astfel, a început să se cristalizeze cu timpul şi conceptul de “crimă de război”.
Primul document internaţional care prevede o sancţiune pentru încălcarea unei norme
de dreptul războiului este Convenţia a IX-a de la Haga din 18 octombrie 1907 cu
privire la legile şi obiceiurile războiului terestru al cărui articol 3 este astfel formulat:
“Partea beligerantă care ar viola dispoziţiile zisului Regulament (este vorba de
Regulamentul anexat la Convenţii n.n.) va fi obligată la o indemnizaţie, dacă este
cazul. Ea va fi responsabilă de toate actele comise de persoanele care fac parte din
forţa sa armată”.
NESECRET
Pagina 69 din 388
 NESECRET
Ororile săvârşite în timpul primului război mondial au determinat pe
participanţii la Conferinţa de pace de la Paris de a hotărî urmărirea şi pedepsirea
persoanelor vinovate de crime de război. Comisia juriştilor creată la Conferinţa
preliminariilor păcii, în 1919, a întocmit o listă cu violările la legile şi obiceiurile
războiului comise de puterile Centrale şi Aliaţii lor, astfel că la sfârşitul primului
război mondial conceptele: “crime de război”; “criminali de război” şi “răspundere
penală internaţională“ pentru crime de război erau bine precizate în dreptul
internaţional.
Progrese deosebite în cristalizarea „crimelor de război” şi a sancţiunii acestora
au fost înregistrate odată cu enunţarea lor în Tratatul de la Washington între Statele
Unite ale Americii, Imperiul britanic, Franţa, Italia şi Japonia relativ la folosirea
submarinelor şi a gazelor asfixiante în timp de război, încheiat la 6 februarie 1922
şi în Convenţia de la Geneva din 27 iulie 1929 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi
bolnavilor din armatele de campanie, document în care, pentru prima dată, statele se
angajează să incrimineze în legislaţia lor internă crimele de război. Adăugând faptul
că la Convenţia respectivă, au devenit părţi 59 de state, putem trage concluzia că în
dreptul internaţional instituţia răspunderii penale şi, implicit crimele de război, au
căpătat „drept de cetate”. De altfel, acest grup de probleme a început în ultimul tip să
formeze, în literatura juridică, o ramură separată a dreptului internaţional – dreptul
internaţional penal.
Preocuparea sistematică şi organizată la scară generală pentru a instituţionaliza
răspunderea penală pentru crimele de război s-a manifestat după 1945, când
comunitatea internaţională a fost alarmată de atrocităţile comise în timpul celei de a
doua conflagraţii mondiale72. Prin dispoziţiile Statutului Tribunalului militar
internaţional de la Nürenberg conceptul de “criminal de război” a fost extins. Astfel,
dacă după reglementările anterioare, autorii crimelor de război erau, de obicei,
militarii şi civilii care participau la acţiunile militare, prin includerea în definiţie a
unor crime precum “deportarea civililor pentru munci forţate” şi a civililor în
72
Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată şi deschisă spre semnare şi
ratificare de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 3068 / XXVIII din 30 noiembrie 1973. Intrată în vigoare la 18
iulie 1976.
NESECRET
Pagina 70 din 388
 NESECRET
teritoriile ocupate (în scopul exploatării economice) s-au extins şi categoriile de
persoane pasibile de a comite astfel de crime, incluzând de acum şi civili şi în special
funcţionari civili.
Conceptul de “crimă de război” a mai fost extins, de asemenea, prin
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război şi prin
Protocolul I din 8 iunie 1977 adiţional la aceste convenţii, documente care au făcut o
distincţie între crimele de război şi “crimele universale”, acestea din urmă fiind
denumite “infracţiuni grave”, care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor, conform
principiului AUT DEDERE, AUT JUDICARE (a extrăda sau a judeca). Semnificativ
este faptul că în cel de-al 4-lea aliniat, care tratează infracţiuni grave pe un teritoriu
ocupat, printre altele a fost inclusă şi crima de apartheid, care fusese în prealabil
incriminată şi printr-o Convenţie specială adoptată sub auspiciile Naţiunilor Unite.
Crimele contra umanităţii - Spre deosebire de crimele de război, a căror
consacrare în dreptul internaţional umanitar a cunoscut un proces mai îndelungat,
amorsat încă în secolul al XVIII-lea, crimele contra umanităţii nu au apărut decât în
cel de-al doilea război mondial73, fiind definite pentru prima oară în Statutul
Tribunalului militar internaţional de la Nürenberg.
Statutul defineşte drept crime împotriva umanităţii - asasinatul, exterminarea,
reducerea la sclavie, deportarea şi orice act inuman comis contra populaţiei civile în
timpul războiului; persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, când
aceste acte sau persecuţii, indiferent dacă au constituit sau nu o violare a dreptului
intern al ţării în care au avut loc, au fost comise ca urmare a oricărei crime care intră
în competenţa Tribunalului, sau în legătură cu această crimă. Dar crimele contra
umanităţii pot fi comise şi în timp de pace.
Această categorie de crime este în prezent guvernată de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
la 9 decembrie 1948, prin Rezoluţia 260/III. Datorită importanţei pe care o prezintă
materia reglementată, foarte multe state au făcut rezerve şi declaraţii de interpretare.
73
Până la această dată nu se cunoşteau decât delictele de dreptul ginţilor (DELICTA JURIS GENTIUM), care
cuprindeau traficul cu sclavi, traficul cu femei şi copii, traficul cu stupefiante, pirateria, falsificarea de monedă etc.

NESECRET
Pagina 71 din 388
 NESECRET
Printre acestea, foarte corectă este, după opinia noastră, declaraţia făcută de Statele
Unite ale Americii. (... în ceea ce priveşte articolul IX al Convenţiei, pentru ca un
diferend la care Statele Unite sunt părţi să poată fi supus jurisdicţiei Curţii
Internaţionale de Justiţie în virtutea acestui articol, consimţământul expres al
Statelor Unite este necesar în fiecare caz. Nici o dispoziţie a Convenţiei nu cere sau
nu justifică adoptarea de către Statele Unite de măsuri legislative sau altele,
interzise de Constituţia Statelor Unite, aşa cum este ea interpretată de Statele Unite.
În ceea ce priveşte menţinerea unei Curţi Criminale Internaţionale (articolul 6 al
Convenţiei), Statele Unite ale Americii declară că-şi rezervă dreptul de a nu
participa la un astfel de tribunal decât în virtutea unui tratat încheiat în mod expres
în acest scop, cu avizul şi consimţământul Senatului... ”).
Imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii a
fost declarată din cauza gradului de pericol pe care-l reprezintă, făptuitorii lor putând
fi urmăriţi şi judecaţi oricând, indiferent de timpul trecut de la comiterea faptelor lor
criminale. Principiul imprescriptibilităţii acestor crime a fost consacrat într-o serie de
instrumente postbelice, precum: Acordurile încheiate de statele coaliţiei antifasciste
(între 1941 – 1945); Legea nr. 10 a Consiliului de Control din Germania (20
decembrie 1945); Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürenberg, etc. De
asemenea, de la crearea sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a acţionat în vederea
urmăririi şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra
umanităţii, recomandând statelor membre să adopte măsuri corespunzătoare în acest
sens.
La rândul său, Consiliul Economic şi Social al O.N.U. a adoptat două rezoluţii
privind pedepsirea criminalilor de război şi a persoanelor vinovate de crime contra
umanităţii. Întrucât niciunul dintre aceste documente şi nici altele nu au prevăzut
limite de timp privind urmărirea şi pedepsirea crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, la 28 noiembrie 1968 Adunarea Generală O.N.U. a adoptat şi deschis spre
ratificare sau aderare (prin Rezoluţia 2391/XXVIII) Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii care, pornind
de la convingerea că reprimarea efectivă a crimelor de război şi a crimelor contra
NESECRET
Pagina 72 din 388
 NESECRET
umanităţii este un element important al prevenirii acestor crime, al protecţiei
dreptului omului şi libertăţilor fundamentale, de natură a încuraja încrederea, a
stimula cooperarea între popoare şi a favoriza pacea şi securitatea internaţională,
consacră principiului imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, asigurându-i o aplicabilitate universală. Prin Convenţie, statele se
angajează să ia măsuri interne de ordin legislativ sau de altă natură pentru a permite
extrădarea persoanelor vinovate, precum şi măsuri în vederea asigurării
imprescriptibilităţii acestor crime şi pedepsirea vinovaţilor 74. La 3 decembrie 1973,
considerând că este necesar să intensifice acţiunea internaţională în vederea asigurării
şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de astfel de crime, Adunarea Generală a adoptat
documentul intitulat Principiile Cooperării internaţionale în ceea ce priveşte
depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de
război şi crime contra umanităţii (Rezoluţia 307.3074/XXVIII). Inspirându-se din
principiile şi scopurile enunţate în Carta O.N.U., în ceea ce priveşte dezvoltarea
cooperării între popoare şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea
Generală proclamă în acest document următoarele: Crimele de război şi crimele
contra umanităţii, indiferent de locul şi momentul unde şi când au fost comise, trebuie
să facă obiectul unei anchete şi indivizii contra cărora există probe că ar fi comis
astfel de crime trebuie să fie căutaţi, arestaţi, traduşi în justiţie şi, dacă sunt
recunoscuţi vinovaţi, pedepsiţi. Orice stat are dreptul să judece proprii resortisanţi
pentru astfel de crime, iar statele vor coopera pe o bază bilaterală şi multilaterală
pentru a face să înceteze şi să prevină crimele de război şi crimele contra umanităţii şi
să ia în acest scop măsuri naţionale şi internaţionale indispensabile. Statele îşi vor
acorda reciproc concursul în vederea depistării, arestării şi judecării indivizilor
bănuiţi a fi comis astfel de crime, iar indivizii împotriva cărora există probe că ar fi
comis crime de război şi crime împotriva umanităţii, traduşi în justiţie şi recunoscuţi
vinovaţi, vor fi pedepsiţi (ca regulă generală), în statele care au comis crimele.
Statele vor coopera în vederea strângerii de informaţii şi documente care să
faciliteze judecarea făptaşilor şi nu vor acorda azil indivizilor asupra cărora există
74
România a ratificat-o la 15 septembrie 1969.
NESECRET
Pagina 73 din 388
 NESECRET
bănuieli temeinice că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război şi o crimă
contra umanităţii. Statele nu vor lua nicio măsură legislativă sau de altă natură care ar
putea să aducă atingere obligaţiilor internaţionale asumate în ceea ce priveşte
depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război
şi crime împotriva umanităţii. Semnificaţia largă, politică şi umană a acestor
instrumente juridice, care resping idea de prescripţie a crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii nu constă numai în faptul că statele de pretutindeni au
adoptat prin hotărâre comună diverse mijloace pentru combaterea şi reprimarea
crimelor internaţionale, ci şi în rolul lor activ, în poziţia fermă de a nu lăsa
nesancţionate asemenea fapte.
Existenţa în dreptul internaţional umanitar a unor numeroase acte investite cu
autoritatea naţiunilor lumii, unite în lupta pentru pace – prin care se condamnă
săvârşirea de crime de război şi crime împotriva umanităţii – creează un cadru legal
eficient pentru urmărirea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi pentru comiterea unor
astfel de crime, pentru împiedicarea lor de a se sustrage de la dreapta judecată a
umanităţii.
1.3.3 Instanţe jurisdicţionale internaţionale pentru aplicarea Dreptului
Internaţional Umanitar
Cel de-al doilea război mondial a întrecut cu mult efectele criminale ale celui
dintâi. Lacunele manifestate în reglementarea protecţiei victimelor războiului şi, mai
ales, ideologiile duse spre extreme groteşti au făcut din acest război partea cea mai
neagră a istoriei umanităţii. Crimele de război şi împotriva umanităţii săvârşite cu
acest prilej au schimbat radical atitudinea comunităţii internaţionale cu privire la
justiţia penală internaţională. Tribunalele militare internaţionale instituite, nu au fost
o instanţă de judecată, în sensul propriu al cuvântului, aşa cum sunt ele consacrate în
dreptul internaţional. Erau o jurisdicţie de excepţie creată de statele victorioase75,
pentru a judeca persoane, numai din tabăra inamicilor, vinovate de atrocităţi.

75
Fiecare dintre cele 4 state semnatare ale Acordului de al Londra a desemnat un membru al Tribunalului şi un
supleant. Prin rotaţie, fiecare membru al Tribunalului sau, în absenţa acestuia, supleantul prezida câte un proces.
Hotărârile erau uate cu majoritate de voturi; în caz de balotaj votul preşedintelui era preponderent. Pedepsele nu puteau
fi pronunţate decât cu votul a 3 membri ai Tribunalului.
NESECRET
Pagina 74 din 388
 NESECRET
Tribunalul militar internaţional de la Nürenberg a fost abilitat să judece şi să
pedepsească pe marii criminali de război ai puterilor europene ale Axei, denumirea de
tribunal internaţional fiind urmare faptului că a fost creat în baza unui acord
internaţional (Acordul de la Londra), însă el era alcătuit numai din statele
învingătoare, care erau părţi la acord. Judecătorii proveneau numai din aceste state,
„învinşii” neavând nici un reprezentant, aşa cum cere principiul echităţii şi justiţiei,
tribunalul nefiind creat cu consimţământul tuturor părţilor în cauză conform acestui
principiu unanim admis. Statutul Tribunalului stabilea, încă din art.1, că această
instanţă va fi creată „ ... pentru a judeca şi a pedepsi, în mod cuvenit şi fără
întârziere, pe marii criminali de război din ţările europene ale Axei”. Prin urmare,
tribunalul a fost competent să judece şi să pedepsească toate persoanele care,
acţionând în contul ţărilor europene ale Axei, au comis, individual sau cu titlu de
membri de organizaţii, crimele stabilite în statut. Caracterul de instanţă de judecată
este departe de a fi atribuit acestui organism, pentru că tribunalul, astfel constituit şi
învestit, nu putea aplica principiile specifice unei instanţe judecătoreşti veritabile,
precum imparţialitatea, neutralitatea, independenţa. Această imagine, care reflectă
mai ales un instrument politic şi nu jurisdicţional, o vor avea toate instanţele de
judecată ad-hoc ulterioare.
Totuşi, Tribunalul Militar Internaţional de la Nǘrnberg constituie un moment
de maximă importanţă. Prin crearea lui, şi prin ceea ce a hotărât, s-a demonstrat că o
justiţie penală internaţională, chiar cu imperfecţiunile specifice acelor timpuri
deosebit de tulburi, este necesară şi că a sosit vremea ca cei cu adevărat vinovaţi de
fapte penale să răspundă penal. Procedura după care a judecat era în contradicţie cu
concepţia unanim admisă despre justiţia internaţională, iar judecătorii erau, de regulă,
militari care au judecat după o procedură simplificată.
Ratione materiae, Tribunalul era competent să judece crimele contra păcii,
crimele de război şi crimele contra umanităţii; ratione personae, pe indivizii care au
comis crime din cele menţionate mai sus, 76 precum şi anumite organizaţii care erau

76
Situaţia oficială a acuzaţilor, ca şefi de stat sau înalţi funcţionari ai diverselor ministere, nu putea constitui o cauză
exoneratorie de responsabilitate, iar excepţia ordinului ierarhic nu putea fi un motiv de diminuare a pedepsei
NESECRET
Pagina 75 din 388
 NESECRET
elemente constitutive ale partidului nazist şi ale gestapoului 77. Tribunalul era îndrituit
şi de a judeca în lipsa acuzaţilor, când aceştia nu au fost depistaţi; de a-i condamna pe
vinovaţi la moarte sau la orice pedeapsă pe care Tribunalul o va considera justă şi de
a aplica o pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândite ilegal de
condamnat. Drepturile acuzaţilor constau în a prezenta Tribunalului fie personal, fie
prin apărător, probele în apărarea lor.
În administrarea probelor, Tribunalul nu era limitat de nicio formalitate, el
trebuia să preîntâmpine prelungirea nejustificată a procesului. Pentru aceasta, nu se
cereau probe pentru dovedirea unor fapte de notorietate, pe care le considera probate.
Tribunalul a fost considerat legal constituit deoarece Germania, ca urmare a
capitulării necondiţionate şi a debellatio, a încetat să mai existe ca stat şi ca atare nu
se mai putea bucura de un tratament egal conform principiilor unanim recunoscute.
Dincolo de oricare critici fundamentale care se pot aduce acestei instanţe,
rezultatele existenţei sale vremelnice sunt de necontestat. Acesta a pronunţat primele
sentinţe penale internaţionale, în dreptul contemporan constituind un precedent care
va contribui hotărâtor la acţiunile de realizare a unei justiţii penale universale, mai cu
seamă prin demersurile promovate sub egida ONU, organizaţie care abia se înfiinţase,
dar pe o idee nouă în comparaţie cu Societatea Naţiunilor.
Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient (de la Tokio) - la
puţin timp după capitularea Germaniei, şi-a desfăşurat lucrările „Conferinţa de la
Potsdam” la care, S.U.A., Marea Britanie şi China 78 au publicat “Proclamaţia de la
Potsdam”, în care erau enunţate condiţiile de capitulare ale Japoniei. La 14 iulie
1945, printr-o Declaraţie imperială, Japonia a acceptat Declaraţia de la Potsdam, iar
la 1 septembrie 1945 a semnat, la bordul crucişătorului american “Missouri” actul de
capitulare, care proclama predarea necondiţionată a forţelor armate japoneze şi
subordonarea autorităţii Împăratului şi a guvernului nipon, Comandantului Suprem al
Puterilor Aliate (Mc. Arthur).

77
Reprezentantul sovietic al Ministerului public a cerut punerea sub acuzare a altor 3 inculpaţi precum şi a Cabinetului
Reichului, a Statului Major General şi a Înaltului Comandament al forţelor armate germane, cerere refuzată de Tribunal;
78
La 8 august 1945, în preziua lansării celei de-a doua bombe atomice asupra oraşului japonez Nagasachi, Uniunea
Sovietică, a aderat la Declaraţie intrând, din 9 august în război împotriva Japoniei.
NESECRET
Pagina 76 din 388
 NESECRET
Principiile după care Japonia trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile decurgând
din predarea necondiţionată au fost stabilite la Conferinţa de la Moscova din 16 – 26
decembrie 1945, la care au participat U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie, China
urmând să adere ulterior. Conferinţa a decis crearea unei Comisii pentru Extremul
Orient, competentă, între altele, să urmărească, să judece şi să pedepsească pe
criminalii de război japonezi, şi un Consiliu Aliat pentru Japonia, cu rol consultativ
pe lângă Comandatul Suprem. În baza acestor documente, Comandantul Suprem a
instituit, prin Proclamaţia de la 19 ianuarie 1946, „Tribunalul militar internaţional
pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient”.
Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokio era asemănător cu cel al
Tribunalului Militar Internaţional de la Nǘrnberg, cu următoarele deosebiri mai
semnificative: RATIONE PERSONAE, era competent să judece numai indivizi, nu şi
organizaţii; RATIONE MATERIAE, nu era competent să judece crime contra
umanităţii; hotărârile puteau fi atacate cu recurs; preşedintele tribunalului, judecătorii
şi procurorul general au fost numiţi de Comandantul Suprem al Puterilor Aliate,
dintre candidaţii desemnaţi de statele învingătoare.
În schimb, structura Tribunalului era complet diferită. Dat fiind că Statele
Unite ale Americii erau singura putere de ocupaţie în Japonia, iar Comandantul
Suprem al puterilor aliate era un american, S.U.A. a avut rolul esenţial în constituirea
tribunalului. Astfel, preşedintele şi judecătorii tribunalului erau numiţi de
Comandantul Suprem dintre candidaţii desemnaţi de ţările participante 79, de
asemenea şi Procurorul general80. Prin urmare, nici Tribunal Militar Internaţional de
la Tokio nu a reprezentat o veritabilă instanţă de judecată internaţională. În afară de
tribunalele militare internaţionale, în zonele de ocupaţie din Germania şi alte ţări ale
coaliţiei Naţiunilor Unite au fost instituite tribunale militare pentru judecarea
criminalilor de război.
În genere, aceste tribunale au aplicat aceleaşi criterii de responsabilitate ca şi
tribunalele militare internaţionale. Preocupările pentru crearea unei jurisdicţii penale
79
Acestea erau: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa, din partea marilor puteri, precum şi Australia, Noua –
Zeelandă, Canada, Olanda, India şi Filipine.
80
Celelalte state puteau numi câte un substitut.
NESECRET
Pagina 77 din 388
 NESECRET
internaţionale au continuat după cel de-al doilea război mondial, mai ales în cadrul
ONU, dar, pentru o lungă perioadă, numai în plan teoretic.
Tribunalele penale internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda - conflictul
din Iugoslavia de la începutul anilor 1990 a intrat în atenţia ONU, mai ales din
perspectiva respectării drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar,
pornind, evident, de la premisa că o soluţionare globală a conflictului este preferabilă
din punct de vedere al menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Numeroase
rezoluţii ale Consiliului de Securitate din perioada 1992-1993 vizau obligaţia părţilor
de a respecta dreptul internaţional umanitar şi condamnau încălcările grave ale
drepturilor omului.
Cu toate acestea, comportamentul autorităţilor şi combatanţilor a devenit
intolerabil, născându-se astfel ideea creării unei instanţe penale internaţionale pentru
sancţionarea autorilor de crime de război şi şi crime contra umanităţii.
Conflictul din Rwanda rămâne, poate, cel mai sângeros conflict din perioada
postbelică, prin efectele sale pe termen scurt. Practic, în câteva luni a făcut aproape
un milion de morţi. Această situaţie a determinat Consiliul de Securitate, ca şi în
cazul Iugoslaviei, să adopte mai multe decizii pentru soluţionarea situaţiei din
Rwanda, printre care cea mai importantă este Rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994,
prin care decidea constituirea Tribunalului Internaţional pentru pedepsirea crimelor
din Rwanda şi cooperarea tuturor statelor cu acest tribunal. Statutul Tribunalului
Internaţional penal pentru Rwanda stabileşte încă de la început că Tribunalul este
instituit de Consiliul de Securitate în conformitate cu prevederile capitolului VII al
Cartei ONU.
Curtea Penală Internaţională şi obligaţia statelor de a coopera în realizarea
jurisdicţiei sale - Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (CPI) a fost
adoptat şi deschis ratificării la Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţialilor la 17 iulie
1998 (cu 120 de voturi pentru, 7 contra şi 21 de abţineri) şi a intrat în vigoare după
ce la 11 aprilie 2002, într-o ceremonie istorică desfăşurată la sediul ONU, au fost
depuse simultan instrumentele de ratificare a tratatului respectiv de către zece state,
depăşindu-se astfel numărul de 60 de ratificări necesare începerii instruirii noului
NESECRET
Pagina 78 din 388
 NESECRET
organism. De fapt, potrivit art.126 al Convenţiei 81, Statutul de la Roma a început să
producă efecte juridice la 1 iulie 2002 instituind jurisdicţia primului tribunal
internaţional permanent, competent să investigheze şi să aducă în faţa justiţiei
persoanele care comit cele mai grave violări ale dreptului internaţional şi anume
genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii. Curtea Penală
Internaţională dispune de capacitatea de a pune sub acuzare persoane fizice spre
deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie, a cărei jurisdicţie e limitată la state.
Cei 18 judecători ai Curţii au fost aleşi în februarie 2003 şi CPI a fost
inaugurată oficial la 11 martie 2003 printr-o ceremonie solemnă desfăşurată la Haga.
În aprilie 2003 a fost ales în unanimitate de către Adunarea statelor părţi Procurorul
şef care a depus jurământul la 16 iunie 2003 iar odată cu alegerea Grefierului Curţii,
toate organele instituţiei au devenit funcţionale.
În conformitate cu Preambulul şi art.1 al Convenţiei, Curtea Penală
Internaţională este complementară jurisdicţiilor penale naţionale şi poate interveni
numai atunci când sistemul judiciar naţional a fost incapabil sau n-a intenţionat în
mod serios să ancheteze şi să urmărească crimele respective (art. 20 NON BIS IN
IDEM). De asemenea, jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale nu este retroactivă, ea
aplicând-se doar crimelor comise după intrarea în vigoare a Statutului82.
Până în februarie 2004, Statutul de la Roma fusese semnat de 139 de state, iar
92 l-au ratificat sau au aderat la acesta, fiind creată şi o coaliţie pentru Curtea Penală
Internaţională formată din peste 2000 de organizaţii ale societăţii civile din peste 150
de ţări care sprijină eforturile pentru instalarea şi eficacitatea noii instanţe şi difuzarea
de informaţii în acest sens. Chiar şi după instituirea CPI, garantarea încetării
impunităţii autorilor celor mai grave crime împotriva păcii şi securităţii lumii 83,
eficacitatea acesteia în anchetele şi urmăririle ce ţin de competenţa sa, vor depinde
într-o măsură considerabilă de cooperarea internaţională şi asistenţa juridică a
statelor, fapt pentru care Convenţia Statutului CPI conţine un număr de 17 articole în

81
Oprea G., Suceavă I., Cloşcă I., Drept Internaţional Umanitar – instrumente internaţionale, Regia Autonomă –
Monitorul Oficial, Bucureşti , 2003, pp. 500-561.
82
Până la instituirea Procurorului Şef, Curtea fusese deja sesizată cu mai bine de 200 de cazuri.
83
Obiectiv prevăzut în considerentul al cincilea din Preambulul Convenţiei.
NESECRET
Pagina 79 din 388
 NESECRET
acest sens ( art. 86-102), grupate în capitolul IX al documentului. Prin acest capitol se
dispune atât o obligaţie generală a statelor de a coopera (art. 86) cât şi obligaţii
specifice de a da curs cererilor de cooperare ale Curţii privind arestarea şi predarea 84
(în special art. 89, 91 şi 92), sau cererilor de asistenţă ale acesteia legate de o anchetă
sau de urmăriri (art. 93) şi de a consulta Curtea atunci când statul sesizat cu o cerere 85
constată că aceasta prezintă dificultăţi de executare (art. 97). Statutul de la Roma
reglementează în art. 90 şi situaţia cererilor concurente de predare, când un stat
primeşte o astfel de cerere de la Curtea Penală Internaţională cât şi o cerere de
extrădare a aceleiaşi persoane, pentru acelaşi comportament penal, din partea altui
stat; în acest caz, statul solicitat avizează atât Curtea cât şi statul solicitant.
Având în vedere complementaritatea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale,
dacă statul solicitant este un stat parte la Statut, statul solicitat dă prioritate cererii
Curţii dacă aceasta a decis că cererea de predare este admisibilă (art. 18 şi 19) sau
poate, dacă doreşte, să înceapă instrumentarea cererii de extrădare. Şi în cazul în care
statul solicitant nu e parte la Statut, statul solicitat dă prioritate cererii de predare
către Curte dacă aceasta a hotărât că este admisibilă cauza respectivă, dar numai dacă
nu are o obligaţie internaţională de a extrăda pe cel interesat către statul solicitant.
Aceeaşi condiţie a inexistenţei altei obligaţii internaţionale de extrădare se
pune şi în situaţia concurenţei dintre o cerere de predare a Curţii şi o cerere a altui stat
de extrădare a aceleiaşi persoane pentru comportament penal diferit de cel care
constituie crima pentru care Curtea cere predarea; dacă este ţinut de o obligaţie
internaţională de a extrăda persoana către statul solicitant, statul solicitat are dreptul
de a alege între predarea către instanţă sau extrădarea către statul solicitant, ţinând
seama de toate considerentele pertinente şi mai ales, de ordinea cronologică a
cererilor , de interesele statului solicitant şi de posibilitatea ca statul solicitant să

84
Potrivit art. 102, prin „predare” se înţelege faptul că un stat predă o persoană Curţii în aplicarea Statutului.
85
Art. 93 prevede că cererile de asistenţă ale Curţii pot avea ca obiect: identificarea unei persoane, locul unde aceasta
se află sau localizarea bunurilor, strângerea probelor, inclusiv a declaraţiilor făcute sub jurământ şi producerea de
probe, inclusiv expertizele şi rapoartele de care Curtea are nevoie; interogatoriul persoanelor care fac obiectul unei
anchete sau urmăriri; înmânarea de documente, inclusiv actele de procedură; măsurile care facilitează înfăţişarea
voluntară în faţa Curţii a persoanelor care depun ca martori sau experţi; transferul temporar de persoane deţinute
pentru identificare; examinarea de situri şi localităţi, în special exhumarea şi examinarea de cadavre îngropate în
gropi comune; executarea de percheziţii şi sechestre, etc.
NESECRET
Pagina 80 din 388
 NESECRET
procedeze la predarea persoanei către Curte. Cooperarea internaţională şi asistenţa
juridică au drept scop garantarea în mod durabil a respectării şi realizării justiţiei
internaţionale86, într-o lume în care statelor suverane încă nu li se pot impune
autorităţi superioare decât cu condiţia acceptării acestora prin consimţământul expres
al semnării şi ratificării tratatelor internaţionale. Aşa se face că prin crearea CPI s-au
instituit două ordini juridice, una aplicabilă statelor părţi la Statutul de la Roma şi alta
celorlalte state care nu s-au angajat decât la reprimarea în cadrul naţional a crimelor
respective. Convenţia Statutului CPI nu putea să nu ţină cont de această situaţie,
astfel încât a inclus în capitolul IX şi art. 98 referitor la cooperarea în legătură cu
renunţarea la imunitate şi consimţământul pentru predare care, în viziunea unor state
are semnificaţia rezolvării eventualelor cereri de predare concurente87.
Este evident că obligaţii în materie de imunitate ale statelor părţi,
incompatibile cu cererile de asistenţă ale Curţii, nu pot rezulta decât dintr-un tratat
internaţional care, după intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, au luat şi forma
unor acorduri bilaterale de imunitate (ABI) expres încheiate pentru a sustrage
anumite persoane de la jurisdicţia Curţii88.
În încheiere, considerăm util să evidenţiem că instituirea jurisdicţiei penale
internaţionale nu va putea prin ea însăşi să stăvilească violarea DICA; comiterea
crimelor de război şi a celor contra umanităţii, a genocidului sau a infracţiunii de
agresiune este înrădăcinată în natura umană89, astfel încât sunt necesare în continuare
eforturi conjugate ale tuturor popoarelor şi statelor în direcţia instruirii şi educaţiei în

86
Obiectiv înscris în ultimul considerent al Preambulului Convenţiei pentru Statutul CPI.
87
Importanţa art. 98 în consideraţiile care urmează ne obligă să-l reproducem în întregime:„ ... Curtea nu poate
prezenta o cerere de asistenţă care ar constrânge statul solicitat să acţioneze de o manieră incompatibilă cu obligaţiile
care îi incumbă în dreptul internaţional în materie de imunitate a statelor sau de imunitate diplomatică a cărei
persoane sau bunuri ale unui stat terţ, în afară de cazul în care a obţinut în prealabil cooperarea acestui Stat terţ în
vederea ridicării imunităţii. 2. Curtea nu poate îndeplini executarea unei cereri de predare care ar constrânge statul
solicitat să acţioneze de o manieră incompatibilă cu obligaţiile ce îi revin în baza acordurilor internaţionale potrivit
cărora consimţământul statului de trimitere este necesar pentru a fi predată Curţii o persoană a acestui stat, în afară
de cazul în care Curtea nu poate obţine în prealabil cooperarea statului de trimitere pentru ca el să consimtă la
predare”.
88
Pentru detalii referitoare la încheirea unui astfel de acord cu România, care ulterior nu a mai fost ratificat de către
Parlament, vezi Balaban S., Ilie F., Eludează România prevederile Curţii Penale Internaţionale? În revista LEX nr.
1/2004, pag. 36.
89
Munoz- Rogas D., Frésard J.J., Originile comportamentului în război; a înţelege şi a preveni încălcările DIU, în
RRDU nr. 49/2004, p. 33.
NESECRET
Pagina 81 din 388
 NESECRET
spiritul înţelegerii şi prevenirii violărilor DIU în special în operaţiile militare
moderne.
1.3.4 Reprimarea infracţiunilor individuale la Dreptul Internaţional
Umanitar prin legislaţiile naţionale
Aderând la tratele de drept internaţional umanitar, statele se angajează să le
respecte cu bună credinţă, dar problema respectării normelor dreptului internaţional
umanitar, adică a punerii lor în aplicare, are anumite particularităţi. O bună parte a
acestor norme au un caracter imperativ, de JUS COGENS de la care nicio derogare
nu este permisă, ea neputând fi modificată (aşa cum dispune articolul 53 din
Convenţia de la Viena din 1959 asupra dreptului tratatelor) decât tot printr-o normă
având acelaşi caracter. O altă mare parte a normelor dreptului internaţional umanitar,
datorită clarităţii şi caracterului lor complet, “se aplică de la sine”, fără a necesita
măsuri legislative naţionale. Dar, există şi norme care necesită măsuri legislative
naţionale pentru punerea lor în aplicare. În această ultimă categorie intră mai ales
normele care impun obligaţia de a reprima pe plan penal infracţiunile grave la dreptul
internaţional umanitar.
Obligaţia statelor de a lua măsuri legislative necesare pentru a stabili
sancţiunile penale adecvate în caz de infracţiuni grave la dreptul internaţional
umanitar este stipulată în: articolele 49 şi 50 din Convenţia I de la Geneva din 1949;
art. 50 şi 51 din Convenţia a II-a; art. 129 şi 130 din cea de a III-a; art. 146 şi 147 din
Convenţia a IV-a şi în articolele 85 la 91 din Protocolul I. Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii, bazându-se pe competenţa ce i-a fost recunoscută “de a acţiona pentru
aplicarea fidelă” a dreptului internaţional umanitar, a luat mai multe iniţiative pe
lângă statele părţi la tratatele umanitare şi societăţile naţionale de Cruce Roşie pentru
a le sensibiliza de importanţa adoptării acestor măsuri. Astfel, la cea de-a XXV-a
Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii (Geneva 1986) a prezentat un document
intitulat “Respectarea dreptului internaţional umanitar. Măsuri naţionale de punere
în aplicare în timp de pace a Convenţiilor de la Geneva şi a Protocoalelor
adiţionale” şi un proiect de rezoluţie, care, în urma unor amendamente a fost adoptat.
(Rezoluţia a-V-a intitulată ”Măsuri naţionale de punere în aplicare a dreptului
NESECRET
Pagina 82 din 388
 NESECRET
internaţional umanitar”). La 28 aprilie 1988, CICR a adresat guvernelor statelor părţi
la Convenţii în vederea obţinerii de informaţii asupra măsurilor avute în vedere
pentru punerea în aplicare a obligaţiilor decurgând din tratatele de drept internaţional
umanitar, dar văzând că după mai mult de un an, la cele 160 de scrisori circulare au
răspuns numai 27 de state, CICR a adresat din nou, la 15 august 1989 şi la 18 ianuarie
1991, aceloraşi destinatari, un document intitulat “Propuneri vizând să asiste statele
pentru adoptarea de măsuri naţionale de punere în aplicare a dreptului internaţional
umanitar”. Propunerile se refereau la crearea unui Centru de documentare care ar
culege informaţii asupra tuturor măsurilor legislative, administrative şi practice
adoptate de state; la organizarea de seminarii regionale, la elaborarea de legi – tip; la
instituţionalizarea unei cooperări internaţionale şi prezentarea, de către state, de
rapoarte periodice.
Societatea Internaţională de Drept militar şi Dreptul Războiului, cu sediul la
Bruxelles, instituţie neguvernamentală, a manifestat o preocupare constantă pentru
punerea în aplicare a normelor umanitare. Societatea a întocmit un chestionar cu
privire la “Reprimarea naţională a infracţiunilor grave la dreptul umanitar.
Aspectele criminaliste şi criminologice” pe care l-a înaintat statelor spre a răspunde la
întrebările cuprinse în el. La cel de-al IX-lea Congres al său, “Punerea în aplicare, pe
plan intern a dreptului internaţional umanitar”, raportul general, stabilit pe baza a 18
rapoarte naţionale provenind din toate zonele globului, a suscitat o vastă gamă de
opinii şi răspunsuri juridice la problemele privitoare la punerea în aplicare pe plan
naţional.
Nu poate fi omis nici Institutul Internaţional de Drept Umanitar de la San
Remo90, care în cei 40 de ani care au trecut de la înfiinţarea sa (septembrie 1970) a
înfăptuit o operă remarcabilă, prezentând iniţiative pentru activităţile umanitare
naţionale şi organizând cursuri şi seminarii internaţionale, încurajând continuu
dialogul umanitar. În reprimarea infracţiunilor individuale la Dreptul Internaţional
Umanitar, prin legislaţiile naţionale, de la început se impune să precizăm că există o

90
Unul din iniţiatorii şi fondatorii Institutului a fost şi profesor Univ. dr. doc. Tudor Popescu, azi membru de onoare al
Consiliului de conducere al Institutului şi vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Drept Umanitar.
NESECRET
Pagina 83 din 388
 NESECRET
foarte largă paletă de soluţii, mergând de la încercarea de a respecta “cu bună
credinţă” această obligaţie, până la ignorarea ei totală. Numitorul comun al acestor
soluţii a fost determinat de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii care, într-unul din
documentele sale preciza că “într-o manieră generală, trebuie să admitem că, în cea
mai mare parte a cazurilor, legislaţia penală ordinară (cod penal, cod militar) este
insuficientă pentru a asigura într-o manieră adecvată reprimarea infracţiunilor la
Convenţiile de la Geneva”.
Analiştii apreciază că un număr relativ redus de state şi-au respectat
angajamentul asumat, adoptând legi speciale sau legi complementare, prin care au
integrat în legislaţia naţională în materie de reprimare a infracţiunilor prevederi
referitoare la Convenţii şi la Protocolul I. (Belgia, Danemarca, Elveţia, Iugoslavia,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia şi Spania, Canada, Etiopia; Uganda; India,
Malaesia şi Noua Zeelandă). Unele din ţările menţionate şi-au modificat în ultimii ani
codurile penale militare, înscriind în ele toate infracţiunile menţionate în Convenţii şi
Protocol (Elveţia, Spania, Norvegia, Danemarca), iar altele au adăugat la acestea şi
reglementări privind procedura (Marea Britanie).
O altă categorie de ţări au adoptat legi speciale pentru reprimarea infracţiunilor
grave, precum Olanda, Australia, Canada, Islanda, India, Noua Zeelandă, Uganda,
Malaezia, Kenya etc. Legislaţii foarte complete în materie au Suedia (care şi-a
modificat legislaţia în 1964),şi Etiopia91. Există, în schimb, o serie de state care n-au
acordat atenţie acestei obligaţii, considerând că legile lor penale ordinare ar garanta
suficient reprimarea infracţiunilor grave. (acest lucru nu este posibil întrucât
infracţiunile la dreptul războiului prezintă caracteristici cu totul speciale.- n.n.)
Franţa a elaborat, după intrarea în vigoare a Protocolului I Adiţional 92, un nou
Cod de justiţie militară şi Regulamentul disciplinar al Forţelor armate, dar nu a
integrat în ele infracţiunile grave la dreptul internaţional umanitar, deşi unele delicte
coincid parţial cu cele menţionate în Convenţiile de la Geneva.

91
Codul penal Etiopian, redactat în 1957, sistematizează într-o manieră completă întregul spectru al infracţiunilor la
dreptul umanitar.
92
Până la 31 ianuarie 1992, Franţa nu aderase la Protocolul I, ci numai la Protocolul II (la 24 februarie 1984).
NESECRET
Pagina 84 din 388
 NESECRET
Portugalia reglementează într-o manieră apropiată această problemă. Codul
justiţiei militare portugheze sancţionează, în articolul 87, pe orice membru al forţelor
armate, pentru “orice act dezaprobat de o convenţie internaţională la care guvernul
portughez a aderat”, exceptând cazul când “actele respective sunt indispensabile
succesului operaţiunilor militare”.
Pe lângă generalitatea formulării, se observă în acest articol şi spiritul contrar
Convenţiilor de la Geneva şi Protocolului adiţional I.
Legislaţiile câtorva state precum Japonia, S.U.A., Germania, etc., prezintă
particularităţi care, în opinia noastră, trebuie relevate.
Japonia, de pildă, unde recurgerea la război este interzisă prin Constituţie
consideră ca atare că proprii săi cetăţeni nu pot în mod obiectiv să comită infracţiuni
grave la dreptul umanitar şi că, pe deasupra, legislaţia penală ordinară niponă
permite, în caz de nevoie, să fie sancţionate şi asemenea infracţiuni.
S.U.A, prin „Uniforme Code of Military Justice”, sancţionează, în articolele
18 şi 21, crimele de război comise de persoane care intră sub incidenţa acestui cod,
prin tribunalele militare. Totodată, cea mai mare parte a infracţiunilor grave comise
pe teritoriul Statelor Unite sunt considerate ca violări la legislaţia naţională şi intră în
competenţa tribunalelor civile. Deci, în baza acestei reglementări, infracţiunile grave
comise de inamic pe teritoriul S.U.A sau de persoane care acţionează în contul unui
inamic nu sunt considerate crime de război, ci infracţiuni la legea naţională.
Germania (fosta R.D.G.) considera, după reglementările din 1964, că toate
infracţiunile la Convenţiile de la Geneva cad sub incidenţa “dreptului penal public
german în vigoare”. Ulterior, a fost elaborat un proiect de lege special, complementar
dispoziţiilor penale publice care definesc infracţiunile care nu pot fi sancţionate prin
legislaţia ordinară, dar pentru care se prevăd sancţiuni excesiv de moderate.
U.R.S.S., Ungaria şi Cehoslovacia prin Codurile penale avute, în perioada
Tratatului de la Varşovia, reglementau numai infracţiunile comise împotriva
prizonierilor de război şi anumite infracţiuni contra populaţiei civile şi nu conţineau
nici o referire la procedură.

NESECRET
Pagina 85 din 388
 NESECRET
Raportând obligaţiile guvernului României decurgând din Convenţiile de la
Geneva şi din Protocolul adiţional I la aceste Convenţii la dispoziţiile legislaţiei
naţionale, referitoare la reprimarea violărilor dreptului internaţional umanitar, se pot
constata cu uşurinţă mari carenţe. În primul rând, o gravă eroare de interpretare se
regăseşte în Titlul XI din Codul penal, intitulat “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”,
unde îşi are sediul această materie dar în care, cu excepţia propagandei de război,
nici o infracţiune contra păcii nu este sancţionată. În schimb, sunt sancţionate unele
crime de război, despre care nu se face nicio referire în titlu. Pe lângă faptul că nu se
face nicio clasificare a infracţiunilor în conformitate cu instrumentele juridice,
neexistând nici o referire la infracţiunile grave, codul penal român nu sancţionează o
serie de infracţiuni - (atacurile contra populaţiei civile; contra lucrărilor sau
instalaţiilor care conţin forţe periculoase sau a localităţilor neapărate şi a zonelor
demilitarizate; atacurile fără discriminare care ating populaţia civilă;bunurile cu
caracter civil sau contra persoanelor scoase din luptă). Nici articolul 11, par. 2 din
Constituţie, conform căruia “Tratatele ratificate în parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern”, nu acoperă obligaţia de a încrimina prin legi penale infracţiunile
grave la dreptul internaţional umanitar.
Dacă obligaţia statelor de a reprima, în mod expres, prin legislaţia lor internă,
infracţiunile grave la Convenţie şi Protocol şi a lua măsuri pentru a face să înceteze
toate celelalte infracţiuni93 este limpede, să vedem cum acţionează obligaţia de a
sancţiona infracţiunile grave. Aceste infracţiuni sunt menţionate în mod expres în
Convenţii şi Protocoale dar, cu toate acestea, ele nu sunt oglindite, ca atare, în
legislaţiile naţionale. Se disting trei situaţii:
A. State care au preluat în legislaţia naţională clasificarea făcută
acestor infracţiuni în Convenţii şi Protocoale - în această categorie intrând marea
parte a statelor - Australia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Etiopia, India,
Irlanda, Marea Britanie, Kenya, Malaezia, Nigeria, Noua Zeelandă, Uganda, etc.;

93
Sunt considerate “alte infracţiuni”, acţiunile contrare regulilor de conduită impuse de normele dreptului internaţional
umanitar, care nu se încadrează în categoria de infracţiuni grave şi omisiunile contrare obligaţiei de a acţiona, definite
explicit în instrumentele juridice respective, care de asemenea nu sunt infracţiuni grave
NESECRET
Pagina 86 din 388
 NESECRET
B. State care au adoptat un sistem propriu de clasificare, şi şi-au
fondat legislaţia represivă pe criterii particulare, fără nici o referire la Convenţii şi
la Protocoale şi care nu acoperă toate infracţiunile prevăzute în aceste instrumente -
Belgia, Italia, Franţa, S.U.A. şi Germania94;
C. State care definesc infracţiunile pe baza criteriilor internaţionale,
însă într-un limbaj penal propriu – Spania, Etiopia, Iugoslavia, Olanda, Norvegia -
ele procedând la o redefinire a infracţiunilor grave, la care se adaugă şi alte delicte.
Mari diferenţe există, între legislaţiile naţionale, şi în ce priveşte cuantumul
sancţiunilor penale pentru reprimarea infracţiunilor grave.
Statele au datoria de a respecta singurul principiu impus de instrumentele
umanitare şi anume “de a fixa sancţiunile penale adecvate” în legislaţiile lor.
Criteriile pe care şi-au fondat statele legislaţiile lor penale în materie de
sancţiuni sunt greu de decelat, deşi o oarecare diferenţiere este sesizabilă între cele
care au printre resortisanţii lor un număr mai mare de vinovaţi şi cele care au un
număr mai mare de victime. Grosso modo se pot distinge două categorii de state
„care au prevăzut în legislaţiile lor sancţiuni penale severe, mergând în situaţii
excepţionale, până la pedeapsa capitală” - Cehoslovacia, Ungaria, U.R.S.S, Canada,
Olanda, Spania, Australia, etc. şi „care prevăd pedepse care merg de la moderat la
excesiv” - Brazilia, Danemarca, Elveţia, Germania, Norvegia, Thailanda.
Disparităţi enorme se constată şi în ce priveşte instanţele de judecată create în
vederea judecării persoanelor care au comis infracţiuni grave la dreptul internaţional
umanitar. Este vorba de instanţe care funcţionează în timp de conflict armat, când se
comit, de regulă, asemenea crime. Practica evidenţiază în acest domeniu următoarele
situaţii:
- State care, în timp de conflict armat, „trimit spre judecare infracţiunile
grave, la Convenţii şi Protocol, numai tribunalelor militare, indiferent dacă aceste
infracţiuni sunt comise de militari sau civili - Elveţia, Italia;
- State în care „infracţiunile la dreptul conflictelor armate se judecă de
tribunalele militare”, iar „tribunalele civile sunt competente a judeca infracţiunile de
94
Ibidem
NESECRET
Pagina 87 din 388
 NESECRET
această natură comise de persoane civile” - Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda,
Spania, S.U.A., etc.;
- State „în care sunt împuternicite tribunalele militare să judece şi
infracţiunile comise de civili pe teatrele de operaţiuni” - Marea Britanie, Norvegia.
Sistemul represiv al dreptului internaţional umanitar se înscrie, principial, în
sistemul represiv al dreptului internaţional public, dar are un obiect bine determinat şi
particularităţile sale. În timp de conflict armat, statele şi organizaţiile internaţionale
pot comite infracţiuni atât la dreptul internaţional public cât şi la dreptul internaţional
umanitar.
Pentru infracţiunile la dreptul internaţional comise de indivizi pe plan
internaţional există un sistem special de represiune, alcătuit din două componente:
componenta internaţională, care fixează cadrul juridic şi principiile reprimării, şi
componenta naţională, adică legislaţiile naţionale ale statelor care trebuie să pună în
aplicare dispoziţiile componentei internaţionale, conform angajamentelor asumate.
Numai aplicarea corectă şi cu bună credinţă de către fiecare stat a componentei
internaţionale va da măsură eficienţei sistemului în ansamblu.

NESECRET
Pagina 88 din 388
 NESECRET

CAPITOLUL 2
APLICAREA NORMELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR ÎN ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA
ACŢIUNILOR MILITARE

Problema securităţii a constituit obiect de cercetare pentru toate şcolile de

gândire, din momentul apariţiei statului ca entitate politică distinctă în cadrul relaţiilor
internaţionale şi a generat în ultimii ani, fără îndoială, una dintre marile dezbateri ale
lumi contemporane, cercetătorii supunând conceptul de securitate unei profunde
analize ştiinţifice. A apărut o impresionantă literatură de specialitate care, prin noţiuni
şi conţinut, face să sesizăm mai greu unde este graniţa dintre studiile de securitate şi
alte discipline care au ca obiect de studiu societatea umană.
”S-a ajuns la situaţia în care orice ameninţare sau pericol la adresa a CEVA
din societate/mediu internaţional să fie generatoare a unei probleme de securitate.”95

2.1. AMENINŢĂRI ŞI PERICOLE LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI

APĂRĂRII ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Termenul de securitate are o semnificaţie complexă, influenţând şi afectând

toate nivelurile de organizare sociale, de la individ, colectivitate, stat, până la mediul
internaţional. Securitatea nu mai este direct legată astăzi doar de preocuparea statelor
de a-şi proteja indivizii în faţa ameninţărilor clasice –agresiuni militare şi războaie –
ci şi de a găsi soluţii care să conducă la prosperitate, dezvoltare democratică şi
protejarea drepturilor omului.
Problema accesului la energie, a controlului surselor de apă şi hrană, a
siguranţei culoarelor de transport a devenit una la fel de importantă ca şi cea de
apărare a societăţii împotriva unor agresiuni militare sau teroriste96.

95
Hlihor Constantin, Politici de securitate în mediul internaţional contemporan, vol.1-Domeniul energetic-, Editura
U.N.Ap.”Carol 1”, Bucureşti, 2007, p.4.
96
Hlihor Constantin, Ibidem, p.9.
NESECRET
Pagina 89 din 388
 NESECRET
În definirea conceptului de securitate, există numeroase puncte de vedere
diferite, situaţie ce denotă, pe de o parte, lipsa unui sistem coerent de gândire asupra
securităţii şi, pe de altă parte, incompleta dezvoltare a conceptului în sine97.
Faptul că securitatea este un domeniu slab conceptualizat, dar puternic
politizat, a determinat mulţi cercetători să considere că predominarea ideii de
securitate naţională, în care componenta militară prevalează, reprezintă o abordare
simplistă şi reducţionistă, mult mai oportună fiind o viziune sistemică, care să se
bazeze pe relaţiile dintre state98. Noţiunea de securitate provine din latinescul
securitas – securitatis şi este prezentată, în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,
ca fiind: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi linişte
pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“; „protecţie, apărare“99. Într-o altă
accepţiune, potrivit “Glossary and Definitions”, elaborat de ONU, securitatea
reprezintă: „acel sentiment, individual sau statal, de siguranţă sau de linişte, protejat
de un atac sau conflict violent” sau „controlul unei ameninţări, integrat cu o
capabilitate de răspuns corespunzătoare”100.
Conceptul de securitate a fost corelat şi cu noţiunea de apărare militară a
teritoriului naţional împotriva unui atac convenţional, din afară. Desigur, securitatea
se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, iar un
sistem viabil de securitate va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste
două componente. Ca element acţional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces
de a-şi conserva caracteristicile funcţionale sub acţiunea unor factori distructivi sau
care pot să-i provoace astfel de mutaţii încât să devină periculos pentru mediul
înconjurător sau pentru sănătatea oamenilor care se află în zona de acţiune.
Abordarea nu ar fi completă dacă nu ar evidenţiate aspectele cuprinse în cadrul
normativ naţional, astfel, Strategia de securitate naţională a României defineşte
securitatea naţională ca reprezentând: „...condiţia fundamentală a existenţei naţiunii
97
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 200, p.15.
98
Ibidem, p.17.
99
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 968.
100
Glossary and Definitions, United Nations, Disarmament, Demobilization and Reintegration, Resource Centre, „An
individual’s or State’s feeling of safety or well-being, protected from attack or violent conflict, or the control of threat,
integrated with an appropriate response capability”, p. 63.
NESECRET
Pagina 90 din 388
 NESECRET
şi a statului român; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele
naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din
suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se
înfăptuieşte în contextul securităţii regionale, euroatlantice şi globale”.101
Conceptul de securitate cunoaşte o nouă abordare ca urmare a mutaţiilor
produse în manifestarea fenomenelor transnaţionale şi a pluralităţii originii şi naturii
noilor riscuri şi ameninţări, identificându-se cu protecţia a tot ceea ce afectează
bazele însăşi ale statului şi ale organizaţiilor internaţionale cu atribuţii în securitatea
regională sau globală.
„Comunitatea de securitate" este o structură în cadrul căreia „un grup de state
care dispun de condiţii similare şi care au aşteptări stabile privind dezvoltarea unor
relaţii paşnice între ele formează o structură ce are ca obiectiv să promoveze aceste
valori democratice. Exemplu clasic din acest punct de vedere îl reprezintă NATO
care, prin tratatul constitutiv al organizaţiei, consacră în mod explicit aceste principii
reglementate în Carta ONU.
Tipologia factorilor de risc - La începutul secolului XXI, mediul securităţii
şi apărării rămâne, în continuare, dinamic, complex şi potenţial periculos, ca
urmare a menţinerii unor riscuri şi pericole nemilitare şi neconvenţionale, care
creează noi tipuri de ameninţări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale.
Pentru a înţelege pericolele acestui nou mediu de securitate, în literatura de
specialitate (cadrul legislativ, studii de cercetare) se operează cu termenii
disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări şi pericol.
Drumul de la risc la ameninţare sau pericol este destul de scurt în multe
situaţii, fapt ce face ca în unele cazuri să fie confundat cu acestea sau să reprezinte
izvorul imediat de manifestare, estompându-l ca eveniment.
Factorii de risc pentru securitatea şi apărarea naţională reprezintă situaţii,
împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi externe, uneori dublate de
acţiune, care determină sau favorizează materializarea unei ameninţări la adresa
securităţii naţionale în funcţie de o vulnerabilitate determinată, generând efecte de
101
* * * Strategia de securitate naţională, Bucureşti, 2010.
NESECRET
Pagina 91 din 388
 NESECRET
insecuritate. Riscul are două caracteristici: incertitudinea – evenimentul poate să se
întâmple sau nu, respectiv – pierderea – un eveniment poate avea consecinţe
nedorite sau pierderi.
Ameninţările, ca indicator de apreciere al unui pericol sau prejudiciu iminent
la adresa securităţii şi apărării naţionale, sunt identificate în raport de natură -
politică, economică, militară, socială, de mediu, formă - atitudini, gesturi, acte,
fapte, evenimente, fenomene, acţiuni umane, stadiu - latente, posibile, probabile,
iminente şi după tipul acţiunilor preconizate - făţişe, mascate, mixte, viclene,
nonviolente (Anexa 4).
Agresiunea la adresa securităţii şi apărării naţionale este definită de acţiuni
violente sau nonviolente, desfăşurate prin mijloace armate, electronice, psihologice
sau informaţionale, pe baza unor strategii sau planuri de către o entitate (state,
grupuri de presiune, actori nonstatali, centre de putere) împotriva valorilor,
intereselor şi necesităţilor naţionale de securitate şi apărare. În actualul context de
securitate şi apărare, cea mai frecventă formă de agresiune este agresiunea
informaţională – materializată prin acţiuni informaţionale neprovocate (atacuri,
operaţiuni, campanii) întreprinse împotriva câmpului informaţional, în scopul
afectării informaţiilor,sistemelor informaţionale şi a proceselor de decizie.
Riscurile cunosc un evantai destul de larg, dat fiind în special de diversitatea
tipologiei acestora. Din punctul de vedere al mijloacelor, precum şi al efectelor,
factorii de risc pot fi militari (convenţionali) sau nemilitari (nonmilitari,
neconvenţionali). Dacă multă vreme problematica riscurilor nemilitare a fost mai
puţin abordată, astăzi ea ocupă un loc distinct în analizele ce se întreprind în vederea
stabilirii unor strategii de securitate şi apărare eficiente.
Când ne referim la riscurile nemilitare avem în vedere că natura acestora este
diversificată, ele putând proveni din diverse domenii ale activităţii umane, precum:
politic, social-cultural, economico-financiar, informaţional-comunicaţional,
psihologic, etnic-religios, ecologic, tehnologic etc.

NESECRET
Pagina 92 din 388
 NESECRET
Devine interesant contextul în care riscurile, la adresa securităţii şi apărării
naţionale, din domeniul politico-militar se diminuează, în timp ce riscurile din
segmentul economic, social, ecologic, precum şi cele generate de crima organizată şi
terorism cunosc o amploare deosebită. După mediul de provenienţă, factorii de risc
la adresa securităţii şi apărării naţionale pot proveni din mediul intern sau mediul
extern.
Acţiunile interne sunt considerate a fi toate actele, acţiunile şi manifestările
ostile îndreptate împotriva ordinii constituţionale. Într-o accepţiune generală,
acestea reprezintă forme de luptă mascată, adoptate de către elementele
antisociale, duşmănoase, în folosirea unor metode, procedee şi tehnici de luptă
terorist-diversioniste pentru atingerea scopului propus, de regulă, destabilizarea,
intimidarea, distrugerea, desfăşurate în timp şi spaţiu cu personal instruit, cu
mijloace adecvate şi deosebit de eficiente din punct de vedere tehnic.
Acţiunile externe au un spectru larg de manifestare, de la spionaj din zonele de
interes şi până la acţiuni agresive sau acte de agresivitate, urmărind să destabilizeze
ordinea constituţională, să aducă atingere intereselor naţionale şi instituţiilor statului
constituite democratic. În cadrul acţiunilor externe se înscriu şi practicile
protecţioniste, accesul limitat la capitalurile financiare şi tehnologiile de vârf,
prejudecăţile investitorilor străini, practicile discriminatorii din comerţul cu
armament, condiţionarea promovării unor interese vitale ale statului român de
acceptarea unor concesii dezavantajoase şi a unor concesii politice.
Acţiunile combinate constau în forma de manifestare în comun a elementelor
autohtone simultan cu acţiunile forţelor externe agresoare executate asupra
intereselor naţionale, în scopul destabilizării ordinii de drept, ocupării şi cuceririi
teritoriului naţional, parţial sau temporar. Riscurile şi ameninţările la adresa
securităţii şi apărării naţionale ar putea fi clasificate şi în funcţie de durata acestora,
ca riscuri permanente şi riscuri temporare.
O altă clasificare a riscurilor se poate face în funcţie de modul lor de asumare,
de temeinicia analizei care stă la baza asumării riscurilor, şi din acest punct de
vedere putem vorbi de : riscul absurd (nechibzuit) şi riscul conştient.
NESECRET
Pagina 93 din 388
 NESECRET
Ele se întâlnesc mai ales în perioada de conflict armat, dar şi pe timp de
pace. În funcţie de modul de manifestare, riscurile şi ameninţările la adresa
securităţii şi apărării naţionale pot fi: directe şi indirecte. Indiferent de categoria
acestora (militare sau nemilitare) important este modul în care acestea pot afecta
starea securităţii şi apărării şi mai ales consecinţele ce le-ar putea avea în cazul
nereuşitei de a le ţine sub control. Cele prezentate pot fi completate cu alte
abordări cuprinse în literatura de specialitate, precum: „lipsa de unitate şi consens
a forţelor politice şi a elementelor puterii privind percepţia identităţii şi a
conţinutului intereselor naţionale”102, „instabilitatea şi incoerenţa politică,
incompetenţa managerială la nivel macrosistem, pierderea controlului asupra
resurselor strategice, obedienţa politică faţă de unele atitudini externe
inadmisibile”103, dificultăţi datorită imaturităţii democratice etc.
O categorie aparte a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii şi
apărării naţionale o consţituie cele de ordin ştiinţifico-tehnologic, unele din ele
putând produce daune foarte mari. În acest sens se apreciază că sistemele moderne
de comunicaţii de date şi telecomunicaţii sunt, probabil, punctul cel mai slab al
infrastructurii economice şi militare din ţările industrializate, în special după
răspândirea masivă a INTERNET-ului.
O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, neconvenţionale, neoclasice,
ce pot consta în acţiuni armate şi nearmate, deliberate, având ca obiectiv afectarea
securităţii şi apărării naţionale prin provocarea de consecinţe directe sau indirecte
asupra vieţii social-economice a ţării.
Ameninţări la adresa securităţii şi apărării - Conceptul de „ameninţare”,
remarca sociologul german G. Bechmann, devine o funcţie de alarmă în raport cu
reprezentarea nesiguranţei.104 Conştientizarea riscurilor şi pericolelor facilitează
transformarea acestora în ameninţare. Ameninţările şi, în mod deosebit,
înţelegerea esenţei acestora, au cunoscut în timp abordări diferite. Investigaţiile
ştiinţifice din ultima vreme acordă o mare atenţie acestei problematici având în
102
.Juncu I, Insecuritatea naţională. Modalităţi de evaluare şi prognoză, în Buletinul AÎSM, nr.3/1996, p.31.
103
.Chelaru M, op.cit., p.31
104
Bechmann G.coord., Opladen Wesrdeutscher Verlag 1993, p.242
NESECRET
Pagina 94 din 388
 NESECRET
vedere faptul că ameninţările sunt într-o permanentă schimbare de formă. În planul
abordării problematicii securităţii există tendinţa de a considera sinonimi,
acordându-li-se aceeaşi valoare, termenilor de pericol, risc, ameninţare,
vulnerabilitate. Un număr considerabil de ameninţări convenţionale au fost
îndepărtate, dar numai pentru a fi înlocuite de altele noi, neconvenţionale, care se
dovedesc a fi mai periculoase. Securitatea este din ce în ce mai puţin o problemă
militară, aspectele de ordin militar şi strategic în ecuaţia securităţii fiind atenuate
de cele de ordin politic, economic, ecologic, social. Mediul de securitate
internaţional se află într-o continuă şi rapidă schimbare.
Ameninţările sunt din ce în ce mai deteritorializate, deoarece revendicările
teritoriale nu mai sunt un instrument al politicii externe a statelor, ci al grupărilor
etnice locale adesea enclavizate. Ameninţările la adresa securităţii internaţionale
provin de la asemenea surse, dislocate cu precădere în ceea ce unii analişti denumesc
state "eşuate" sau "slabe", state care au pierdut controlul asupra activităţilor criminale
de pe teritoriile proprii, iar alţi analişti contestă chiar caracterul statal al multor
asemenea entităţi. După sfârşitul Războiului Rece s-au multiplicat, ameninţările non-
clasice. Generic vorbind, evenimentele din septembrie 2001, precum şi cele ulterioare
au scos în evidenţă că neoterorismul a atins un nivel de periculozitate extremă.
Sunt necesare acţiuni conjugate şi complexe pentru contracararea acestuia,
prin noi metode de evaluare a riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor,
construirea capabilităţilor adecvate de acţiune şi adoptarea unor forme şi procedee de
acţiune eficace şi eficiente. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile dialogului politic şi
ale diplomaţiei preventive se menţin încă puncte de divergenţe. Amplificarea şi
diversificarea riscurilor şi direcţionarea acestora în condiţiile existenţei unor
vulnerabilităţi interne şi a unor conjuncturi favorizante pot genera ameninţări la
adresa mediului internaţional de securitate, care impun adoptarea unor noi modalităţi
de acţiune flexibile şi eficiente.
Terorismul şi faptele penale conexe fenomenului terorist au devenit o realitate
cu implicaţii globale greu de prevenit şi gestionat, consacrată ca o acţiune îndreptată
împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfăşurată în afara şi contra
NESECRET
Pagina 95 din 388
 NESECRET
normelor internaţionale. Evoluţia societăţilor în diversitatea lor confirmă că, la nivel
internaţional, s-a produs o interferare a elementelor de specificitate ale fenomenului
terorist cu cele ale crimei organizate, reprezentată prin mijloacele financiare obţinute
de grupările teroriste din comiterea unor activităţi specifice crimei organizate, care
facilitează dezvoltarea oportunităţilor organizatorice şi operative ale acestora, precum
şi consolidarea şi extinderea structurilor la nivel mondial; prin implicarea
terorismului în activităţile specifice crimei organizate conduce la generarea unor
conflicte de interese grave, pentru a căror rezolvare se folosesc metode ce conduc la
acte săvârşite cu grad sporit de violenţă şi prin interferenţa dintre faptele de terorism
şi cele care intră în sfera crimei organizate conduce la creşterea capacităţii de
execuţie a acesteia din urmă, fiind determinată şi modelată de accesul la
infrastructura şi experienţa organizaţiilor teroriste. Acţiunile de acest fel determină
presiuni din partea opiniei publice asupra factorilor decizionali. Desigur, fenomenul
terorismului necesită o abordare mult mai temeinică, pe baza legislaţiei, adoptate la
nivel internaţional.
Criminalitatea organizată transfrontalieră reprezintă o realitate cotidiană,
de o gravitate extremă, atât prin prejudiciile pe care le cauzează valorilor umane şi
materiale ale societăţii în ansamblul ei, cât şi prin forţa cu care este capabilă să
penetreze şi să altereze climatul economic, social, politic şi chiar militar, afectând nu
numai ordinea de drept, cât şi fiinţa naţională, în diversele sale forme de manifestare.
Criminalitatea organizată nu şi-a făcut nicio problemă din a acţiona dincolo de ceea
ce, până nu demult, erau considerate drept graniţe naţionale, exploatând regimul de
liberă circulaţie a mărfurilor, mijloacelor financiare şi a persoanelor. Organizaţiile,
criminale moderne au împrumutat de la mafia clasică modalităţi de acţiune,
comportându-se ca o putere totalitară, înregimentând, în scopul rezolvării intereselor
proprii, oameni politici, funcţionari din administraţia publică, judecători, poliţişti,
ziarişti etc. La ora actuală, se poate remarca tendinţa globalizării, organizaţiile
criminale evoluând de la ermetismul etnic original, spre o adevărată
internaţionalizare. Privită la scară planetară, criminalitatea transfrontalieră ar putea
deveni instrument politic şi vector de dominaţie şi control pe areale importante.
NESECRET
Pagina 96 din 388
 NESECRET
Traficul de droguri, substanţe psihotrope şi precursori ai acestora reprezintă
doar una din afacerile crimei organizate, o infracţiune de referinţă, deosebit de
profitabilă. Acest flagel al secolului XXI, prin gradul de periculozitate pe care îl
incumbă, impune tratarea cu prioritate şi exhaustivă, deoarece el este resimţit în egală
măsură de statele lumii.
Migraţia ilegală şi traficul de carne vie sunt alimentate de resortisanţi, mai ales
din ţări africane şi asiatice subdezvoltate, care se află, în majoritatea lor, în drum spre
ţările dezvoltate din Europa Occidentală sau chiar de dincolo de ocean. Este din ce în
ce mai evident că migraţia ilegală atrage după sine şi un adevărat import de
insecuritate, reprezentând o adevărată pepinieră pentru criminalitatea organizată
transfrontalieră. În paralel cu fenomenul migraţiei ilegale, o conotaţie aparte o are
emigraţia deghizată, reprezentată de prostituate, proxeneţi şi traficanţi de fiinţe
umane- foarte frecvent, de copii – care aduce după sine pericole nebănuite, precum
răspândirea virusului HIV, boli venerice, tuberculoză, şi chiar folosirea copiilor
vânduţi drept bancă de organe.
Spălarea de bani se poate defini prin preocuparea de a disimula provenienţa,
natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor provenite din infracţiuni din
domeniul infracţionalităţii organizate, incluzând mişcarea sau convertibilitatea prin
procedee electronice de transmitere, cu scopul de da acestor fonduri aspectul că sunt
rezultate din activităţi legale. Într-o ţară cu o situaţie financiară precară, scoaterea a
milioane sau miliarde de dolari anual din procesul normal de creştere economică
reprezintă un real pericol.
Contrabanda cu arme, muniţii şi explozivi - Schimbarea destinaţiei finale a
exporturilor de produse strategice contribuie substanţial la creşterea potenţialului
militar al unor state, la proliferarea armamentelor şi, prin urmare, la creşterea
instabilităţii şi tensiunilor pe plan regional şi internaţional. Conexat adesea cu
terorismul, acest comerţ ilicit este apanajul crimei organizate. Reţelele clandestine
internaţionale activează, de multe ori, cu acceptarea tacită a unor state, care sunt
interesate să alimenteze focarele de război din diferite colţuri ale planetei pentru a-şi
vinde armele din stoc, considerate depăşite sau uzate moral.
NESECRET
Pagina 97 din 388
 NESECRET
În acest sens, securitatea naţională ar putea fi afectată de proliferarea
deţinătorilor de arme de foc procurate prin intermediul traficanţilor; apariţia unor
bande organizate de infractori care pot utiliza în acţiunile lor armele de foc; apariţia
în unele zone ale ţării a formaţiunilor paramilitare şi a unor depozite clandestine de
armament şi muniţie; şantajul şi ameninţarea cu arme de foc; comerţul ilicit cu arme
ar putea favoriza apariţia unor „organizaţii” autohtone de tip terorist sau întări unele
nuclee de acest gen.
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă un proces prin care un
nou tip de armament este introdus într-un stat sau într-o zonă în care până atunci nu a
fost prezent, obiectul acesteia constituindu-l sistemele de armament de înaltă
tehnologie şi armele de distrugere în masă, de natură nucleară, biologică şi chimică,
cât şi mijloacele de transport la ţintă a acestora, precum şi rachetele. Proliferarea
armelor de distrugere în masă reprezintă o ameninţare de maximă importanţă la
adresa păcii şi securităţii internaţionale. În prezent, problemele nucleare care
preocupă comunitatea internaţională sunt determinate de Coreea de Nord şi Iran.
Testul nuclear efectuat de Coreea de Nord a generat o îngrijorare profundă în ceea ce
priveşte ameninţarea clară la adresa păcii şi securităţii internaţionale.
Ameninţări de natură ecologică cu caracter transnaţional - Transformările de
mediu pot afecta sistemul de securitate. În anumite condiţii, ameninţările de acest fel
pot deveni cauze ale unor confruntări militare. Se anticipează că o ţintă a activităţilor
teroriste o va constitui mediul înconjurător sau, mai bine zis, afectarea în mod
imprevizibil a ambientului cotidian al unei comunităţi, context în care asigurarea
securităţii ecologice va deveni o prioritate. Derularea cu intenţie, sub masca
activităţilor economice, a unor activităţi ce au ca rezultat deteriorarea mediului
înconjurător, constituie cele mai noi provocări la adresa securităţii, fiind atacuri
asimetrice care constau în acţiuni nearmate, deliberate, urmărind inducerea panicii şi
distrugerea unor simboluri ale stabilităţii regionale sau mondiale.
Ameninţări la adresa sistemelor informatice - Spaţiul cibernetic în care circulă
informaţiile nu mai aparţine statelor, ci este un bun universal. Orice atingere a acestei
zone reprezintă o ameninţare cu valenţe universale. Manifestarea riscului ca reţelele
NESECRET
Pagina 98 din 388
 NESECRET
de computere şi informaţiile în format electronic să fie folosite la comiterea de
infracţiuni şi ca probele în legătură cu aceste infracţiuni să fie distruse, necesită o
cooperare internaţională rapidă şi funcţională în probleme de drept penal, pentru
combaterea eficientă a cybercriminalităţii.
Corupţia – ameninţare la adresa securităţii naţionale reprezintă folosirea
greşită a oficialităţilor pentru motive neoficiale. Din ierarhia actelor de corupţie fac
parte: mita, estorcarea, folosirea influenţelor, nepotismul, frauda, alocarea greşită a
resurselor etc. Corupţia reprezintă un adevărat fenomen care s-a răspândit sub cele
mai diverse forme, în toate domeniile şi sectoarele de activitate, întâlnindu-se ca
mobil sau scop în activităţi infracţionale, fapte de sine stătătoare sau momente în
angrenajul unor infracţiuni complexe aparţinătoare crimei organizate. Stimulii
negativi sunt percepuţi de majoritatea populaţiei, care nu mai are încredere în
instituţiile statului, în libertatea şi corectitudinea deciziilor, dispărând încrederea în
actul justiţiar, în inviolabilitatea statului şi a instituţiilor sale. Aceste consecinţe în
forme de evoluţie gravă a corupţiei constituie factori de ameninţare pentru securitatea
naţională.
Declinul puterii sau suveranităţii statelor - reprezintă un fenomen în continuă
desfăşurare. Dreptul internaţional s-a schimbat fundamental atunci când ONU a
autorizat intervenţia armată în treburile interne ale unui alt stat, în condiţiile în care,
prin tradiţie, afacerile interne, bune sau rele, reprezentau atributul suveran al statului
respectiv. Evoluţiile şi schimbările de conţinut ale Dreptului Internaţional al Mărilor
generează tot mai multe îndoieli asupra drepturilor şi a zonelor exclusive, prevăzute
şi agreate iniţial, ale statelor de coastă privind pescuitul şi exploatarea fundurilor
mărilor şi oceanelor din vecinătatea lor. Acest aspect nu numai că subminează
puterea şi suveranitatea autorităţilor naţionale, dar se poate transforma într-o posibilă
sursă de conflict. Statele şi guvernele democratice sunt avantajate sau constrânse de
evoluţiile drepturilor constituţionale ale cetăţenilor lor, precum şi de către efectele
globalizării în mass-media, astfel încât evenimentele din diferite părţi ale lumii au
impact imediat asupra naţiunilor.

NESECRET
Pagina 99 din 388
 NESECRET
Dacă autorităţile statelor nu vor fi în măsură să răspundă nevoilor cetăţenilor
şi sub influenţa a ceea ce se întâmplă, pe glob, în situaţii apropiate sau similare, se va
apela la alte organizaţii pentru soluţii, ceea ce, în mod inevitabil, va conduce către
slăbirea suveranităţii statelor în cauză. Guvernele-marionetă şi statele lipsite de
autoritate prezintă reale motive de îngrijorare pentru ONU şi naţiunile democratice.
În statele nedemocratice, în special cele din lumea a treia, cu o creştere economică
insuficientă şi o distribuţie defectuoasă a venitului intern brut, se constată că
populaţia şi grupările de interese se coagulează în jurul triburilor, familiilor influente,
liderilor religioşi, criminalilor, conducătorilor facţiunilor armate etc. Prin definiţie,
puterea guvernelor va fi diminuată, uneori chiar dominată de corupţie, revolte sociale,
frică, teroare, criminalitate, brutalitate şi resentimente. Nu este dificil de imaginat că
asemenea state reprezintă raiul activităţilor criminale şi beligerante. Principalele
componente ale trendurilor transnaţionale sunt: extremismul şi terorismul;
proliferarea armamentelor; războiul cibernetic şi operaţiile informaţionale; crima
organizată. În opinia noastră, grupările teroriste se vor baza, în conflictele viitoare,
pe cele mai avansate realizări ştiinţifice, tehnologice şi informatice, pe cele mai
perfide şi periculoase arme şi se vor schimba metodele de acţiune folosite, acestea
vor aparţine arsenalului războiului asimetric, inclusiv terorismul şi extremismul.
Organizaţiile teroriste vor încerca să achiziţioneze şi să dezvolte capabilităţi
pentru războiul cibernetic, în măsură să distrugă sistemele computerizate şi să
blocheze reţele informatice esenţiale din domeniile transporturilor, energetic, bancar,
de apărare etc. În aceeaşi măsură, proliferarea armelor de distrugere în masă şi a
armelor nonletale cu efect în masă (Weapons of Mass Distruction – WMD; Weapons
of Mass Effect –WME) reprezintă un proces (fenomen) în derulare, iar posibilitatea
actorilor nonstatali de a intra în posesia WMD/WME este deosebit de periculoasă; un
fenomen foarte difícil de monitorizat, mai ales identificarea intenţiilor şi momentului
întrebuinţării acestora. Progresul spectaculos al tehnologiei informatice şi
concentrarea masivă a populaţiilor în zonele urbane determină sporirea
vulnerabilităţii societăţii umane şi noi oportunităţi de manifestare pentru ameninţări,
nu neapărat militare.
NESECRET
Pagina 100 din 388
 NESECRET
Tendinţele majore ce guvernează evoluţiile globale în epoca postbipolară
creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunităţi şi prezintă
riscuri la adresa securităţii şi apărării. Globalizarea este principalul fenomen care
influenţează mediul de securitate şi apărare contemporan, creând alte oportunităţi de
dezvoltare, cât şi noi riscuri şi ameninţări. Ca urmare, securitatea şi apărarea
internaţională tind tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea
internaţionala este tot mai conştientă de răspunderile globale ce îi revin.
Democraţia, guvernarea eficientă şi respectarea legilor, în calitate de noi
principii ale securităţii şi apărării globale, presupun ca relaţiile dintre state să ţină
cont de existenţa unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forţei ca
metodă de rezolvare a conflictelor. Aşadar, s-ar putea concluziona că actualul mediu
de securitate şi apărare implică redefinirea unor principii şi norme ale dreptului
internaţional, dezvoltarea capacităţilor internaţionale de a asigura respectarea acestora
şi încurajarea fenomenelor de integrare la nivel regional.

2.2 APLICAREA NORMELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR. ASPECTE GENERALE

În epoca contemporană, S.U.A. au considerat că statele lumii pot ajunge la

pace şi prosperitate abandonând diplomaţia tradiţională (europeană, asiatică etc.) şi
adoptând respectul pentru legile internaţionale şi valorile democraţiei (visul american
de libertate). Din momentul intrării în arena politicii internaţionale, anul 1917,
S.U.A. au tratat cu precauţie utilizarea forţei în detrimentul negocierilor, iar cele mai
importante aranjamente internaţionale ale secolului XX (crearea Ligii Naţiunilor
anul 1919, Pactul Briand–Kellogg anul 1928, ONU. şi Charta ONU. anul 1945;
Actul Final Helsinki anul 1975) au purtat amprenta sistemului de valori ale
diplomaţiei şi democraţiei americane. Principiul neintervenţiei este consacrat în
numeroase documente internaţionale începând cu Carta O.N.U., continuând cu
statutele altor organizaţii internaţionale (Pactul Ligii Statelor Arabe, Constituţia
U.N.E.S.C.O., Carta Statelor Americane), până la Convenţiile de la Viena din 1961
cu privire la relaţiile diplomatice, şi din 1963 cu privire la relaţiile consulare.
NESECRET
Pagina 101 din 388
 NESECRET
Principiul neintervenţiei a fost reafirmat de ONU. în numeroase rezoluţii ale
Adunării Generale (Rezoluţia 2131 (XX) din 1956 intitulată: “Declaraţia asupra
inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale statelor şi protecţia
independenţei şi suveranităţii lor”). Pe aceeaşi linie, a conferirii unui caracter absolut
principiului neintervenţiei, se înscrie şi definiţia dată conţinutului Actului Final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – Helsinki – 1975. “Principiul
neintervenţiei constituie un principiu fundamental al dreptului internaţional
contemporan. Acest principiu este corolarul suveranităţii şi independenţei politice ca
şi al egalităţii în drepturi ale statelor. În virtutea suveranităţii şi egalităţii lor în
drepturi statele îşi datorează respect reciproc şi sunt obligate să nu se amestece în
politica internă şi externă a altor state”.
Cu toate că afirmarea categorică a principiului neintervenţiei, după cel de-al
doilea război mondial, a fost tot mai accentuată în documentele internaţionale,
intervenţia sub formă armată a continuat să fie practicată, ca expresie a continuării şi
recrudescenţei politicii de forţă şi de reîmpărţire a zonelor de influenţă 105. În secolul
XXI, însă, relativa putere militară a S.U.A. se va diminua treptat 106, absenţa unui
adversar puternic, bine definit, producând o presiune internă (din partea societatăţii
civile) pentru trecerea resurselor de la apărare către alte priorităţi. Acele state care s-
au adăpostit sub umbrela N.A.T.O., implicit S.U.A., vor acţiona cu un grad mai mare
de responsabilitate pentru crearea unui sistem propriu de securitate. “Sistemul
internaţional al secolului XXI va fi marcat de o aparentă contradicţie 107- pe de o
parte fragmentare, pe de alta globalizare crescândă”108. La nivelul relaţiilor dintre
state, noua ordine internaţională va fi asemănătoare sistemului european din secolul
XVIII – Sistemul echilibrului puterii – raportându-se la cele şase mari puteri –
S.U.A., U.E., China, Japonia, Rusia şi probabil India.

105
John F. Kennedy declara în anul 1961, “S.U.A. sunt îndeajuns de puternice să plătească orice proiect, să poarte
orice povară pentru a asigura succesul libertăţii oriunde în lume”.
106
S.U.A. a reuşit “o victorie fără victorie” după terminarea războiului rece, obligate să rezolve celebra dilemă a
scriitorului Bernard Shaw “În viaţă sunt două tragedii. Una e să-ţi pierzi dorinţa inimii. Cealaltă este s-o câştigi”.
107
Fosta Uniune Sovietică a fost o supremaţie militară, dar în acelaşi moment un pitic economic. În aceeaşi perioadă ca
un alt paradox, Japonia era un uriaş economic, dar un stat irelevant sub aspect militar.
108
Kissinger Henry, Diplomaţia, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.187.
NESECRET
Pagina 102 din 388
 NESECRET
Relaţiile internaţionale vor deveni cu adevărat globale, iar economia va opera
simultan pe toate continentele. Războiul este un fenomen complex, ceea ce impune
studierea lui şi sub alte aspecte, de către alte ştiinţe decât ştiinţa militară. “Ştiinţa
războiului este cea mai complicată şi cea mai grea dintre toate ştiinţele cu
aplicaţiune practică, căci se bazează şi cuprinde elemente din toate ştiinţele aplicate
în practică, precum şi din alte ştiinţe cu fond puţin mai abstact: psihologia, morala,
dreptul, istoria”109.
Aceste din urmă ştiinţe au ajuns să determine, în interdependenţa lor faţă de
ştiinţa militară, adevărate ştiinţe de graniţă: psihologia militară, dreptul militar, istoria
militară, etc. Drept urmare, războiul şi acţiunile militare nu se supun numai acţiunilor
legilor luptei armate, ci şi unor altfel de legi, legilor juridice, adică normelor de drept
edictate de state, care sunt principalele subiecte ale conflictelor armate. Legile
juridice care reglementează războiul aparţin fie dreptului intern (actele normative
referitoare la problemele apărării naţionale de la Constituţie până la regulamentele
militare generale şi de luptă), fie dreptului internaţional (care prin cutume şi
convenţii internaţionale normează probleme ale declanşării, desfăşurării şi
încheierii ostilităţilor militare dintre state).
Starea de război este, cel mai adesea, o stare internaţională sau cu implicaţii
internaţionale, de aceea, statele înţeleg să-şi normeze relaţiile din timp de război,
impunând forţelor combatante anumite reguli pentru declanşarea, desfăşurarea şi
încheierea conflictului. Între scopurile acţiunilor militare şi restricţiile juridice impuse
de dreptul internaţional intervine o aparentă contradicţie deoarece dreptul nu
limitează în nici un fel conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare, ci creează doar
cadrul juridic în care să se ducă acestea, astfel încât să se evite pierderile şi pagubele
inutile. În acest sens, menţionăm acele prevederi ale convenţiilor internaţionale care
arată că unele norme juridice nu se aplică atunci când situaţia tactică nu o permite sau
în caz de necesitate militară.

109
General Tenesescu Florea, Cunoştiinţe generale asupra războiului şi studiul lui, Pagini din gândirea militară
românească, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p.378.
NESECRET
Pagina 103 din 388
 NESECRET
Apariţia regulilor cu privire la desfăşurarea acţiunilor militare aparţine celor
mai vechi timpuri110, prin ele urmărindu-se limitarea violenţelor şi distrugerilor
inutile, în special asupra civililor şi bunurilor civile. Deci, în mod obiectiv este
necesar ca războiul să fie reglementat prin norme juridice internaţionale pentru a
limita folosirea violenţei armate, pentru a proteja anumite valori importante ale
umanităţii, pentru a ţine în frâu dezlănţuirea instinctelor distrugătoare ce există în om,
în scopul final de a asigura continuitatea umanităţii.
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor amate este ramură a dreptului
internaţional public inspirată din sentimentul de umanitate, în condiţiile în care
violenţa se dezlănţuie. Atât în sens obiectiv cât şi în sens subiectiv, dreptul
internaţional al conflictelor armate reprezintă o necesitate imperativă pentru
umanitate şi are o determinare istorică evoluând la fel ca şi arta militară, odată cu
progresul mijloacelor şi metodelor de război dar şi al concepţiilor despre pacea şi
securitatea internaţională ori a naturii ameninţărilor la existenţa societăţilor
organizate. Important este însă, faptul că materia reglementată de dreptul umanitar şi
dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi instrumente juridice, unii autori
considerând că sunt sinonime111, alţii susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care
nu pun, totuşi sub semnul întrebării echivalenţa lor112.
Dreptul operaţional s-a născut în anul 1987113, în anul imediat următor,
literatura de specialitate formulând o definiţie a acestei noi ştiinţe: corp de norme
juridice naţionale, ale altor state şi de drept internaţional care reglementează în mod
specific activităţile forţelor militare de-a lungul întregului spectru de operaţii114.
Această definiţie a fost criticată ca fiind de prea mare extindere, astfel că în
anul 2000 definiţia devine mult mai suplă, respectiv: „corp de legi naţionale, ale
altor state şi documente de drept internaţional care afectează direct conducerea
operaţiilor”115.
110
Geamănu Grigore, Drept internaţional public, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.443.
111
Cf.. Renoux Y, Glossary of International Treaties in French, English, Spanish, Italian, Dutch, German and
Russian, Amsterdam, 1970, p. 198.
112
Cf. Veuthey Michael, Guérilla et Droit Humanitaire, C.I.C.R., Geneva, 1983, pag. 4.
113
Graham John, Operaţional Law (OPLAW) – a Concept Comes of Age, în „Army Law”, July 1987.
114
Operaţional Law Handbook, UN; New York,1999.
115
Operaţional Law Handbook 2000, UN; New York, 2000.
NESECRET
Pagina 104 din 388
 NESECRET
Se consideră că sintagma „drept operaţional” ar putea fi foarte bine substituită
cu „suportul legal al operaţiilor”. Azi este unanim admis că fenomenul militar a
cunoscut şi cunoaşte o perspectivă juridică prin care se creează un edificiu de norme
juridice care se raportează la edificiul normelor militare, numai astfel putându-se
vorbi de o adevărată şi substanţială reglementare a fenomenului militar116.
Dreptul conflictelor armate apare ca un drept special, elaborat pentru
reglementarea unor situaţii ce decurg în mod nemijlocit din starea de conflict sau de
război. Institutul Internaţional de Drept Umanitar defineşte dreptul conflictelor
armate ca fiind: reguli internaţionale stabilite prin tratat sau cutumă, care limitează
dreptul părţilor la conflict de a utiliza la alegerea lor mijloace sau metode de război
şi care protejează statele care nu iau parte la conflict precum şi persoanele sau
bunurile care sunt sau pot fi afectate de conflict. El guvernează, în principal relaţiile
dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de conflict armat cu
caracter internaţional şi neinternaţional. Nu este însă un drept exclusiv, în sensul că
poate guverna toate relaţiile care se leagă între subiectele de drept internaţional în
timp de conflict armat. În termeni juridici, obiectul dreptului conflictelor armate îl
formează relaţiile dintre părţile la un conflict armat referitoare la: desfăşurarea
operaţiunilor militare; utilizarea mijloacelor şi metodelor de război; la părţile
beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv, precum şi la cele
dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional117.
În opinia specialiştilor, dreptul conflictelor armate este ramura dreptului
internaţional public, destinată a reglementa ostilităţile şi de a le atenua efectele
distructive, atât cât necesităţile militare o permit. NATO consideră că acest drept al
conflictelor militare este o parte largă a dreptului internaţional provenind dintr-o
combinaţie de tratate, convenţii şi norme internaţionale cutumiare care reglementează
activităţile militare pe timpul războiului.
Dreptul conflictelor armate este un drept special, marea majoritate a
normelor sale se aplică în conflictele internaţionale, care se aplică în situaţia
116
Cf.. Armaş I., Purcărea C., Duţă P.D., Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară, Bucureşti, 2001,
p. 42.
117
Cf. Cloşcă I., Suceavă I., op. cit ., p. 63.
NESECRET
Pagina 105 din 388
 NESECRET
excepţională a conflictului armat, indiferent de cauza şi tipul acestuia. Aplicarea
dreptului conflictelor armate nu depinde de natura conflictului.
Distincţia între războaiele juste şi războaiele nejuste operează numai în cazul
lui jus ad bellum, care defineşte împrejurările în care se poate recurge la forţa armată
(de exemplu, un război de agresiune este injust, în timp ce un război de apărare este
just). De asemenea, aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi
servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire. Experienţa
războaielor a demonstrat că normele dreptului conflictelor armate nu sunt respectate
întotdeauna, ba chiar sunt încălcate în mod frecvent.
Această realitate a generat un anumit scepticism în ceea ce priveşte
credibilitatea sa. Cea mai bună probă, în acest sens, este faptul că societatea a creat
un aparat vast şi puternic – justiţie, poliţie şi forţe de ordine – numai pentru a
contracara violarea dreptului. Principalele trăsături caracteristice ale relaţiei dreptului
conflictelor armate cu statul, în virtutea faptului că este creat şi aplicat în urma
acordurilor interstatale, care apreciez că pot fi reţinute, vizează caracterul imperativ
– jus cogens - şi nu dispozitiv.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, din 25 mai 1969, după ce a
definit în articolul 53 dispoziţia imperativă ca „o normă acceptată şi recunoscută de
către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, de la care nu este
permisă nicio derogare şi care nu mai poate fi modificată decât printr-o nouă normă
de drept internaţional care are acelaşi caracter”, în articolul 60 statuează că vor
avea acest caracter imperativ „dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane
conţinute în tratatele cu caracter umanitar”.
Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat, ca regulă
generală, la modul absolut, deoarece conţine exigenţele minimale de umanitate. Ca
atare, recurgerea la derogări pe motiv de necesitate militară trebuie temeinic să fie
justificată şi să aibă un caracter de excepţie. Datorită caracterului său dezinteresat, a
valorilor superioare pe care le apără, a vechimii şi universalităţii sale, dreptul
conflictelor armate conţine angajamente cu caracter absolut.

NESECRET
Pagina 106 din 388
 NESECRET
El nu este format numai din norme scrise (nu sunt altceva decât reguli
cutumiare mai vechi, dezvoltate şi completate la momentul codificării), ci şi din
reguli cutumiare. Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice
împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate 118. A nu se aplica
instrumentele de drept ale conflictelor armate invocând nerespectarea lor de către
adversar ar echivala cu efectuarea de represalii împotriva persoanelor protejate.
Aplicarea dreptului conflictelor armate nu ar putea fi supusă unor condiţii,
indiferent de natura lor. În unele cazuri au fost tentative de a subordona îndeplinirea
obligaţiilor de drept internaţional umanitar sau de acceptare a unor anumite condiţii,
în general militare şi politice, străine de Convenţiile de la Geneva. Ca reacţie la
aceste tentative, C.C.I.R. a lansat un apel în 1974 în care sublinia că: „angajamentele
care decurg din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut, solemn, prin care
statele se obligă în mod unilateral, fiecare faţă de toate celelalte, chiar fără
reciprocitate, să respecte în toate împrejurările regulile şi principiile pe care le-au
recunoscut ca vitale”119.
Unii autori au considerat că sistemul „drepturilor omului“ şi cel al „dreptului
conflictelor armate“ urmăresc un scop suprem identic: impunerea unui minimum
ireductibil de garanţii pentru respectarea persoanei umane. Opinăm că autorizarea
anumitor entităţi, de regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică
de „forţe armate”, să comită acte de violenţă ar putea fi definite drept acte criminale.
În consecinţă, avem în vedere examinarea drepturilor şi obligaţiilor pe care
dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina beligeranţilor pe timpul ducerii
acţiunilor militare şi limitelor pe care le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a
adversarului. Considerăm că dreptul conflictelor armate, care deşi este o ramură a
dreptului internaţional umanitar, are propriul său obiect, propriile sale izvoare,
mecanisme proprii de aplicare şi o foarte bogată jurisprudenţă proprie.

118
După cum prevede art. 1 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949, dispoziţie inclusă şi în tratatele ulterioare;
tot atât de adecvat este că până în 1949 dreptul pozitiv al războiului este grevat de clauza reciprocităţii.
119
Appel sur le respect des règles et principes du droit international humanitaire, difuzat de Comité International de la
Croix- Rouge, Geneva, 21 ianuarie 1974.
NESECRET
Pagina 107 din 388
 NESECRET
Este un drept al violenţei şi al asistenţei, care se aplică, în genere, în situaţii de
conflict armat şi, în anumite limite el admite utilizarea forţei, a violenţei sub
acoperirea imunităţii, în acelaşi timp prescriind protecţie unor categorii de persoane,
bunuri şi locuri. Prin modul şi funcţiile pe care le îndeplineşte în epoca
contemporană, dreptul internaţional umanitar este considerat regele drepturilor
omului, pentru că el este chemat să protejeze fiinţa umană în condiţii dintre cele mai
vitrege, să conserve valorile materiale şi morale ale umanităţii. În acelaşi timp este un
drept în plină evoluţie, care şi-a extins câmpul de acţiune la protecţia drepturilor
omului în general, a anumitor grupuri vulnerabile (femei, copii, bătrâni, refugiaţi) sau
speciale (ziarişti, personal medical, etc.), precum şi la anumite categorii de bunuri şi
locuri. Prin Protocolul adiţional I, dreptul umanitar îşi instituie ca zonă de competenţă
proprie şi protecţia umanitară a mediului natural, care tinde să se constituie ca o parte
de sine stătătoare a dreptului umanitar120.
Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate este de a atenua efectele
războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face război, adică alegerii
mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru ducerea operaţiunilor militare şi apoi
impunând beligeranţilor să ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă (
sau nu mai participă) la ostilităţi. Dreptul conflictelor armate nu poate acoperi toate
situaţiile într-o manieră detaliată. Trebuie precizat faptul că acest lucru nu poate fi
făcut decât la nivel naţional, deoarece se aplică în funcţie de situaţia şi nevoile
specifice fiecărui stat. În fiecare stat, dreptul conflictului armat modern trebuie să fie
abordat într-o perspectivă strategică. Situaţia strategică (geografică, demografică,
economico-politică, militară) a statului este hotărâtoare în determinarea precizărilor
indispensabile respectării efective a dreptului conflictelor armate. Datorită implicării
crescânde a populaţiei civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern
a devenit subiect de preocupare comun pentru toate organismele şi agenţiile de stat
încă din timp de pace.

120
Uscoi N., Dreptul internaţional umanitar şi protecţia mediului în timp de conflict armat, în volumul Mari
probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, 2006, p. 439.
NESECRET
Pagina 108 din 388
 NESECRET
Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate în sens obiectiv nu este de a
interzice războiul, ci de a-i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele ce
le cauzează, de a elimina pierderile şi pagubele inutile, deci de a asigura protecţia
drepturilor omului în caz de conflict armat .
Ca urmare a analizei pe care am efectuat-o a rezultat o concluzie de maximă
importanţă şi anume: Principiile şi normele dreptului nu se aplică haotic, ca un dat de
la sine, în mod impersonal121. Ele au fost concepute, iniţial, pentru conflictele armate
internaţionale. Am examinat tipologia conflictelor având ca reper criteriul juridic
deoarece, din punct de vedere al conducerii strategice, are o foarte mare importanţă
stabilirea întinderii câmpului de aplicare al dreptului; dreptul nu poate fi aplicat fără a
fi cunoscut. Asocierea la cuplul comandant – consilier juridic, a statelor majore ale
marilor unităţi şi unităţilor din toate categoriile de forţe este un element principal de
noutate pe care trebuie să-l evidenţiem în această lucrare.
Dreptul conflictelor armate trebuie integrat organic în şirul de activităţi
realizate ciclic, specifice procesului de conducere al operaţiilor militare moderne la
toate nivelurile lor. Responsabilitatea de a califica conflictul o are conducerea
strategică – stabilind în funcţie de natura şi intensitatea ostilităţilor precum şi a
obligaţiilor asumate de adversar câmpul de aplicare al dreptului conflictelor armate.
Ca subramură a dreptului internaţional public, dreptul operaţional îmbracă
caracteristicile primului deci este un drept consensual, toate statele fiind în acelaşi
timp şi creatoare şi destinatare, ele trebuind ca atare să-l aplice şi să-l respecte. Există
însă o delimitare netă, principial dreptul internaţional public se aplică în timp de pace
guvernând relaţiile paşnice dintre state, iar dreptul operaţional guvernează raporturile
din perioada de conflict armat (Durante Bello), adică din momentul instituirii stării de
beligeranţă până la restabilirea păcii. Mai există şi alte deosebiri: dreptul internaţional
public interzice, în principiu, războiul, considerând agresiunea cea mai gravă crimă
internaţională, în timp ce dreptul operaţional îl presupune; dacă n-ar exista război,
n-ar exista nici acest drept.

121
Mocanu M., Principii ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate, în volumul Drept şi relaţii
internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, p. 371.
NESECRET
Pagina 109 din 388
 NESECRET
Dreptul operaţional conţine atât reguli ale dreptului militar internaţional, cât şi
regulile dreptului umanitar internaţional, deci este un drept internaţional umanitar al
conflictelor armate. Dreptul operaţional înseamnă impunerea de restricţii juridice
referitoare la: operaţiile militare în general; conducerea acţiunilor militare;
comportamentul participanţilor, al autorităţilor şi persoanelor civile, aparţinând
entităţii inamice, la operaţii militare; realizarea administraţiei şi impunerea ordinii în
teritoriile ocupate - Dreptul Ocupaţiei; relaţiile dintre statele beligerante şi statele
neutre - Dreptul Neutralităţii.

2.2.1 Principii şi reguli comune ale Dreptului Internaţional Umanitar

aplicabil în conflictele armate

Războiul a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană pe meridianele lumii,

fapt ce a determinat menţinerea în actualitate a dreptului internaţional aplicabil în
conflictele armate – JUS IN BELLO şi desigur dezvoltarea sa. Deasupra actelor de
violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii – legile războiului – care
purced din raţiune şi din sentimentul de umanitate şi a căror respectare se impune
tuturor122. La baza acestor legi stau principiile dreptului internaţional aplicabil în
conflictele armate derivate din principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public123 (Anexele 5 şi 6).
Principiul protecţiei victimelor războiului şi a populaţiei civile contra
pericolelor ce decurg din acţiunile militare impune ca persoanele puse în afara
luptelor şi cele care nu participă direct la ostilităţi să fie respectate, protejate şi tratate
cu umanitate, statele trebuind să asigure protecţia persoanelor căzute sub puterea sa.
„Omul care cade în luptă este inviolabil; inamicului care se predă i se va salva
viaţa". Acest principiu reprezintă piatra unghiulară a Convenţiilor de la Geneva - nu
poate fi ucis decât soldatul care este capabil să ucidă. Protocolul I - 1977 a confirmat
şi dezvoltat reglementările privitoare la inamicul care exprimă în mod limpede
intenţia sa de a se preda sau care este scos din luptă.

122
Mocanu M.,Idem, p. 97.
123
Pictet Jean, Développement et principes du droit internaţional humanitaire, Éditions A. Pedone, Paris, 1983.
NESECRET
Pagina 110 din 388
 NESECRET
Acest caz se referă şi la cei care şi-au pierdut cunoştinţa sau sunt într-o stare
evidentă de incapacitate cauzată de răni sau boală, şi ca atare, au devenit incapabili de
a se apăra.
Principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul conflictelor
armate impune ca exigenţele militare să fie întotdeauna compatibile cu respectul
persoanei umane, a vieţii sale, integrităţii fizice şi morale, toate persoanele fiind
tratate fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială,
avere, opinii politice, filozofice şi religioase sau pe orice criteriu analog.
Nimeni nu va fi supus torturii fizice sau mentale, nici pedepselor corporale sau
tratamentelor crude ori degradante. Tortura este interzisă şi de către dreptul naţional -
interdicţie prevăzută în capitolul consacrat "garanţiilor fundamentale" din Constituţia
României - 1991. Personalitatea juridică a fiecărui individ va fi recunoscută şi
garantată exercitarea drepturilor civile124, dar cu restricţii, conform Convenţiilor de la
Geneva (exercitarea drepturilor civile poate fi restrâns, în măsura în care
captivitatea o cere). La fel de gravă rămâne afectarea omului în integritatea
personalităţii sale, orice om care este bolnav va fi internat şi va primi îngrijirile pe care
le necesită starea sa. La fel de gravă este fapta în situaţia în care persoana este
deposedată de convingerile sale filosofice, politice sau religioase125. În aceeaşi măsură
fiecare persoană are dreptul să cunoască soarta membrilor familiei sale şi să
primească corespondenţa126.
Principiul nediscriminării, conform căruia persoanele vor fi tratate fără nici o
distincţie întemeiată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii
publice, filosofice sau religioase sau pe un alt criteriu analog, este regăsit în ambele
Protocoale Adiţionale din 1977. Trebuie realizat întotdeauna, un compromis
rezonabil între aspiraţiile umanitare şi necesităţile războiului.
Captivitatea în război nu este o pedeapsă, ci numai un mijloc de a menţine
adversarul în stare de imposibilitate în a desfăşura acţiuni militare, deci, captivitatea

124
Declaraţia universală a drepturilor omului, din anul 1948.
125
Aceste valori sunt protejate de Protocolul Adiţional I – 1977.
126
Protocolul Adiţional I – 1977.
NESECRET
Pagina 111 din 388
 NESECRET
nu este asimilată întemniţării de drept comun, prizonierii fiind eliberaţi şi repatriaţi la
sfârşitul ostilităţilor active.
Principiul neutralităţii asistenţei umanitare arată că activitatea umanitară a
personalului sanitar şi religios, a organizaţiilor naţionale şi internaţionale umanitare
nu reprezintă o ingerinţă în conflictul armat şi, de aceea, trebuie asigurată şi
respectată. În schimbul imunităţii acordate, personalul sanitar trebuie să se abţină de
la orice act ostil - sau ingerinţă directă sau indirectă. Nimeni nu va fi constrâns să
dea informaţii asupra răniţilor şi bolnavilor pe care îi îngrijeşte, dacă aceasta poate să
le aducă un prejudiciu. Nimeni nu va fi hărţuit sau pedepsit pentru că a acordat
îngrijiri răniţilor sau bolnavilor, nu va fi intimidat prin măsuri de natură punitivă.
Principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivelor militare (de
limitare "RATIONE LOCI") prevede că membrilor forţelor armate, care au dreptul
exclusiv de a ataca inamicul şi de a-i rezista, li se interzice atacarea populaţiei şi
bunurilor civile, bunurilor culturale, lucrărilor şi instalaţiilor ce conţin forţe
periculoase şi a altor categorii de persoane şi bunuri protejate.
Atacurile trebuie să se limiteze strict la obiectivele militare (bunurile care prin
natura, amplasamentul, destinaţia sau utilizarea lor aduc o contribuţie efectivă la
acţiunea militară şi a căror distrugere totală sau parţială, capturare sau
neutralizare, oferă, în împrejurările date, un avantaj militar precis).
Este interzis să se distrugă sau să se ridice bunurile indispensabile
supravieţuirii populaţiei, sau să se compromită supravieţuirea civililor. Efectele
ecologice ale principiului "RATIONE LOCI" sunt diferite în funcţie de mediul terestru,
aerian sau maritim. Ele sunt influenţate şi de natura mediului folosit ca teatru de
război : regiuni terestre temperate, tropicale, deşertice şi arctice, mediul marin (ce
include şi insulele), spaţiul cosmic.
Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă (el este numit uneori şi
principiul loialităţii), în conformitate cu care dreptul părţilor de a alege mijloacele şi
metodele de luptă nu este nelimitat, exclude utilizarea armelor, tehnicii şi metodelor
de război de natură a cauza pierderi inutile şi suferinţe excesive sau pe cele fondate
pe trădare sau perfidie. Conform principiului, mediul natural n-ar trebui să fie ţinta
NESECRET
Pagina 112 din 388
 NESECRET
atacurilor deoarece el nu este în sine un obiectiv militar, aşa cum poate fi considerat
mediul uman. Doar mediul natural de importanţă economică strategică poate fi
considerat ca obiectiv militar; este cazul mediului care conţine instalaţii şi industrii de
interes esenţial pentru ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare
oferă un avantaj militar precis127. Toate restricţiile prezentate mai sus au determinat
pe unii militari să considere că arta militară este sub "dictatură ecologică" în
sensul că libertatea de decizie a comandanţilor este limitată din moment ce nu
poate fi făcută o separaţie exactă între obiectivele militare şi mediul natural în
care ele se află, iar atacurile împotriva mediului fiind interzise pot fi considerate
crime de război. În actuala ordine juridică a lumii nu s-a precizat pe deplin dacă în
timp de război ceea ce contează mai mult este obţinerea victoriei, salvgardarea
suveranităţii ţării sau protejarea elementelor mediului natural pentru generaţiile
viitoare. Opinăm că, în caz de conflict armat, beligeranţii nu sunt exoneraţi de
obligaţie deoarece e unanim admis că există o răspundere şi o responsabilitate
internaţională pentru daunele transfrontiere cauzate mediului natural (Obligaţia
statelor de a respecta mediul în general se referă şi la spaţiile considerate ca
formând patrimoniu comun al umanităţii: marea liberă şi zona de fund a acesteia;
Antartica; spaţiul atmosferic; cosmosul şi figurează în nenumăratele instrumente
internaţionale convenţionale şi neoconvenţionale128)
Reafirmând principiul că beligeranţii sunt obligaţi să utilizeze numai mijloace
şi metode de război legitime, Protocolul adiţional-1977, prin articolul 35, aliniatul 3,
a consacrat principiul criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate destinat să
ilegalizeze mijloacele şi metodele de război ecologic
"Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de război care sunt concepute
să cauzeze sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune întinse, durabile şi grave
mediului natural". Există unanimitate de păreri în literatura de specialitate, din
păcate, că sub incidenţa acestui principiu nu intră armele nucleare întrucât dreptul
conflictelor armate nu conţine norme care să interzică în mod expres utilizarea
127
Art.52 al.2 din Protocolul Adiţional I din 1977.
128
Articolul 5 şi 20 din Charta Mondială a Naturii din 28 octombrie 1982, "natura va fi apărată de degradările
cauzate de război sau de alte acte de ostilitate" ;"activităţile militare care pot aduce prejudicii naturii vor fi evitate"
NESECRET
Pagina 113 din 388
 NESECRET
armelor nuclare, ci numai unele interdicţii parţiale de a nu efectua exprimente
nucleare în atmosferă; de a nu efectua exprimente nucleare în spaţiul cosmic; de a
nu efectua exprimente nucleare sub apă; de a nu fabrica, produce, primi, depozita,
instala arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor; de a nu experimenta, utiliza şi
de a nu plasa arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor129.
Se poate afirma că alături de bunurile culturale şi locurile de cult, de bunurile
indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, de lucrările şi instalaţiile conţinând
forţe periculoase, mediul ambiant este considerat ca fiind un bun cu caracter civil ce
trebuie să fie protejat în mod special. Pe termen lung se pune şi problema dezvoltării
dreptului internaţional ecologic aplicabil în timp de conflict armat 130. Este necesar ca
preocupările ecologice să completeze, într-o manieră explicită şi concretă, eforturile
generale de limitare a violenţei militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie
instaurată pe Terra în viitorul apropiat.
Principiul proporţionalităţii - principiu de limitare "RATIONE
CONDITIONIS"  impune fiecărei armate să pună în balanţă pe de o parte avantajele
militare, iar de celalată parte exigenţele militare - a cauza adversarului pagube şi
pierderi, decât în proporţie cu scopul acţiunilor militare, care este de a distruge sau
a slăbi potenţialul militar al inamicului.
„Proiectând viitoarea operaţie militară” comandantul trebuie să stabilească
limita permisă a acţiunilor şi dacă acestea pot conduce la pierderi inutile şi suferinţe
excesive. Conform Protocolului Adiţional I - 1977 este interzisă folosirea unor
metode şi a unor arme a căror precizie insuficientă nu permite realizarea distincţiei
fundamentale dintre militari şi civili sau ale căror efecte riscă să se extindă, în mod
necontrolabil, în timp sau spaţiu - atacurile fără discriminare sunt interzise;armele şi
metodele care ar cauza civililor şi bunurilor lor daune excesive în raport cu
avantajul militar concret şi direct sunt prohibite ; se va veghea la respectarea

129
De exemplu, după o explozie de 10.000 megatone (care corespunde stocurilor care ar fi utilizate în cazul unui război
nuclear) stratul de ozon al armosferei s-ar reduce cu 30-40%, iar creşterea bruscă a radiaţiilor ultraviolete ar face să
piară culturile agricole şi animalele.
130
Atacurile asupra mediului deveniseră în războiul din Vietnam o metodă de război curentă pentru forţele americane, o
adevărată strategie a devastării ce include: defolierea junglei şi plantaţiilor, distrugerea orezăriilor, bombardamentele
incendiare, incendiile provocate de infanterie, acţiunea buldozerelor de geniu etc.
NESECRET
Pagina 114 din 388
 NESECRET
mediului natural; utilizarea foametei ca metodă de război împotriva civililor este
interzisă;actele de război bazate pe perfidie sunt prohibite. Regula impune o anumită
loialitate în confruntarea dintre adversari, dar nu exclude posibilitatea utilizării
stratagemelor militare. Din punct de vedere ecologic, principiul proporţionalităţii îşi
are aplicabilitatea funcţie de tipul de armelor utilizate: convenţionale sau de nimicire
în masă. Mijloacele şi tehnicile de război convenţionale - muniţiile explozive şi
armele incendiare - au efecte importante pe plan ecologic. În Vietnam armata
americană a provocat un adevărat dezechilibru ecologic prin combinarea efectelor
defoliantelor chimice cu acelea ale incendiatoarelor de mare amploare a regiunilor
împădurite131. Efectele anti-ecologice ale armelor neconvenţionale sunt în mod
evident mai grave, mai întinse şi mai durabile; utilizarea lor în timpul conflictelor
armate reprezintă un veritabil “ecocid”. Armele nucleare formează cratere imense,
distrug, prin incendiu, sute de mii de hectare de vegetaţie şi pădure, contaminează
radioactiv cursurile de apă, fauna şi flora, creşte cantitatea de praf radioactiv din
atmosferă şi perturbarea stratului protector de ozon etc.132 Toate aceste principii sunt
într-o strânsă interdependenţă şi se concretizează într-o multitudine de reguli
specifice cuprinse în normele juridice internaţionale care formează dreptul
conflictelor armate. Normele de drept internaţional aplicabil conflictelor armate
reprezintă reguli de conduită obligatorie pentru subiectele de drept internaţional
stabilind drepturile şi obligaţiile lor în declanşarea, desfăşurarea şi încetarea
conflictelor armate. Aceste norme au un anumit grad de generalitate, se formează prin
acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional ca reguli convenţionale sau
cutumiare şi sunt susceptibile să fie aduse la îndeplinire prin constrângerea
individuală şi colectivă a statelor. Dreptul conflictelor armate cuprinde atât norme
imperative (jus cogens), acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a
statelor, cât şi norme supletive, astfel pregătirea şi ducerea acţiunilor întrunite se
poate face numai pe baza şi cu respectarea principiilor luptei armate (Anexa 6).

131
Arrassem M., op.cit., p.282, „Responsabilii militari ai acestui război ecologic n-au putut avea nici măcar satisfacţia
obţinerii unui avantaj militar cert”.
132
Explozia la sol a unei bombe de 9,1 megatone formează un crater de 57 de hectare şi distruge 116.500 hectare de
pădure. Explozia la altitudine a aceleiaşi bombe provoacă distrugerea a 83.250 hectare de pădure.
NESECRET
Pagina 115 din 388
 NESECRET
Definirea clară a obiectivului (misiunii) - articolul 48 din Protocolul adiţional
I din 1977 conţine regula fundamentală care obligă beligeranţii să facă întotdeauna o
diferenţiere între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi
obiectivele militare.
Principiul libertăţii de acţiune - conform cu articolul 35 din Protocolul I,
statele beligerante n-au un drept nelimitat de a folosi orice mijloace şi metode de
luptă, unele fiind interzise total iar altele restricţionate la utilizare;
Concentrarea eforturilor asupra punctelor decisive şi centrelor de greutate
este un principiu care se realizează în practică, aşa cum prevede chiar articolul 47 al
Doctrinei, prin identificarea cu precizie a ţintelor şi prin selectarea mijloacelor de
lovire şi a muniţiilor aferente ca şi prin minimizarea efectelor colaterale - toate
acestea făcând trimitere la articolul 52 din Protocolul I;
Principiul flexibilitatăţii trebuie înţeles în spiritul articolului 57 al Protocolului
I conform căruia un atac trebuie anulat sau întrerupt atunci când reiese că obiectivul
său nu este militar sau beneficiază de o protecţie specială ori când se poate aştepta ca
atacul să cauzeze incidental pierderi şi pagube civile excesive faţă de avantajul
militar concret şi direct aşteptat.
Tot flexibilitate este şi obligaţia alegerii unei ţinte pentru care se poate aştepta
ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele şi bunurile civile, atunci
când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru a obţine un
avantaj militar echivalent (un criteriu de selecţie a cursului optim al acţiunii militare
din perspectiva respectării dreptului conflictelor armate);
Principiul economiei de forţă poate fi interpretat ca raţionalizând acţiunea
militară prin angajament selectiv de precizie, identificare, localizare şi lovirea ţintelor
potrivit principiilor discriminării, proporţionalităţii şi necesităţii militare.
Este mai mult decât evident că a aloca resurse umane şi materiale pentru a lovi
persoane care nu participă la război sau au fost scoase din luptă ar fi în contradicţie
cu ideea economiei de forţe şi mijloace;
Surprinderea şi inducerea în eroare a inamicului reprezintă un principiu al
acţiunii întrunite care trebuie să aibă în vedere articolul 37 din Protocolul I prin care
NESECRET
Pagina 116 din 388
 NESECRET
perfidia (simularea posedării de statut protejat) este incriminată, nefiind însă
interzise stratagemele de război ( camuflaje, operaţiuni simulate, informaţii false);
Securitatea acţiunilor, etapizarea, coordonarea şi pregătirea forţelor -
celelalte principii ale acţiunii întrunite fac trimitere la asistenţa juridică ca sprijin al
acţiunii întrunite prin care se asigură cunoaşterea, respectarea şi aplicarea dreptului
operaţional al conflictelor armate;
Sinergia - conform acestui principiu dreptul naţional şi internaţional este numai
o chestiune de legitimitate şi legalitate, chiar un multiplicator de forţă în ansamblul
acţiunilor militare întrunite cu condiţia ca respectarea legilor interne şi internaţionale,
realizată prin intermediul consilierii juridice, să fie obiectivul asumat de către toate
compartimentele comandamentelor militare.
Diferenţa dintre normele/principiile juridice şi normele/principiile ştiinţei
militare este aceea că în timp ce normele militare se impun prin forţa legilor obiective
ale luptei armate, normele juridice se aplică prin forţa dreptului. Dacă normele
militare se aplică prin forţa obiectivă a necesităţii, aplicarea sau neaplicarea normelor
juridice nu este o chestiune de simplă apreciere a combatanţilor chiar dacă intervine
şi voinţa acestora. Ca urmare, sancţiunea nerespectării principiilor/normelor impuse
de legile luptei armate este neîndeplinirea obiectivelor acţiunii militare, pe când aceea
a nerespectării principiilor/normelor juridice este că se ajunge la aplicarea răspunderii
juridice pentru săvârşirea crimelor de război.

2.2.2 Statutul juridic al categoriilor de persoane participante la conflictul

armat

Din momentul în care s-a convenit că războiul este o relaţie între state şi nu de
la individ la individ, era necesar ca să li se acorde protecţia legală necesară
combatanţilor, acelor cetăţeni care îşi respectă obligaţiile militare faţă de statul din
care fac parte (Anexa 7).
Combatanţii legali - Dreptul Internaţional Umanitar a rezolvat problema
protecţiei legale, necesară persoanelor autorizate să comită acte de ostilitate împotriva
adversarilor, prin punerea combatantului (cu statut legal) sub protecţia legilor
NESECRET
Pagina 117 din 388
 NESECRET
133
naţionale . Combatanţii, se bucură de protecţia instituită de normele dreptului
internaţional umanitar şi sunt singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate
împotriva adversarilor. Ei au dreptul de a comite împotriva adversarilor, în timp de
război acte de violenţă cauzatoare de omoruri şi distrugeri fără a avea o răspundere
penală (Anexa 8).
Prerogativele pe care le au combatanţii în timp de război, în cazul capturării
lor, de către adversarul împotriva căruia au acţionat, au dreptul la statutul de prizonier
de război, au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate
categoriile de persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi şi condiţiile pe
care să le îndeplinească pentru recunoaşterea unui asemenea statut. În mod
tradiţional, dreptul cutumiar şi Convenţiile de la Haga din 1907 au stabilit categoriile
de persoane autorizate să participe la ostilităţi - cele care fac parte din armată,
trupele de jandarmi, formaţiunile de poliţie şi corpurile de voluntari, ş.a. - ca fiind
cele care îndeplinesc, cumulativ, condiţiile următoare: să fie recunoscute şi autorizate
de guvernul pentru care luptă; să fie organizate în mod ierarhic, având în fruntea lor
un şef responsabil şi să depindă de comandamentul suprem al armatei; să poarte un
semn distinctiv fix şi vizibil la distanţă; să poarte armele pe faţă; să se conformeze,
în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de
populaţia civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de
pregătire a unui atac; în acest sens, conform art.44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi
a practicii general acceptate de state, membrii forţelor armate permanente vor purta
uniforma, iar combatanţii care nu sunt membrii forţelor armate în uniformă vor avea
cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor purta armele la vedere.
În anumite condiţii, unii combatanţi pot îndeplini misiuni pe teritoriile
controlate de adversar - cercetaşii care culeg informaţii necesare luării deciziilor
militare; forţele de comando care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte atacuri în
spatele liniilor adversarului.

133
Conf.univ.dr. IORDACHE Constantin, „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
,Bucureşti, 2003, pp. 143-160.
NESECRET
Pagina 118 din 388
 NESECRET
În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor este condiţionată de
purtarea uniformei militare şi respectarea legilor războiului. Există situaţii, în
războaiele de eliberare naţională, când un combatant nu poate fi deosebit de civilii
obişnuiţi; acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la
vedere pe timpul fiecărei confruntări militare. În afara membrilor forţelor armate, se
mai bucură de statutul de combatant şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă
ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme pentru a combate
trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate, cu
condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului.
Combatanţii îmbrăcaţi în haine civile sau în uniforma adversarului pot fi
judecaţi şi condamnaţi- pentru infracţiunea de perfidie, după legislaţia statului captor.
Necombatanţi sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea
reglementărilor naţionale, nu au misiuni de luptă. Intră în această categorie juriştii;
funcţionarii; muncitorii; militarii care nu fac parte din forţele combatante; salariaţii
civili ai armatei (structurile similare). Având uniformă militară şi dreptul de a purta
arme, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare. De un
tratament special, din punctul de vedere al dreptului internaţional umanitar,
beneficiază personalul militar sanitar şi religios al forţelor armate; aceştia, în cazul în
care ajung în puterea adversarului, pot fi returnaţi forţelor armate pe lângă care îşi
îndeplinesc atribuţiile. Puterea deţinătoare îi poate reţine, însă, pentru a acorda
asistenţă prizonierilor de război; dar chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi
prizonieri şi vor beneficia de toate avantajele şi protecţia oferită prizonierilor de
război pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art.3 din Convenţia a II-a de
la Geneva). Referitor la posibilitatea femeilor şi copiilor de a participa la ostilităţi
trebuie precizat că fiecare stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate şi să
se abţină de a recruta copiii care nu au împlinit 15 ani. Combatanţii care cad în
mâinile adversarului vor fi prizonieri de război şi nu vor fi traşi la răspundere pentru
participarea la acţiuni militare legale, încălcările dreptului internaţional, însă, pot fi
judecate în conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare şi normele dreptului
umanitar internaţional.
NESECRET
Pagina 119 din 388
 NESECRET
În cazul în care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau de
necombatant al unei persoane care a participat la ostilităţi, art.45 din Protocolul I –
1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de prizonier de război, până
în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent.
Combatanţii ilegali - dacă, în accepţiunea art.44 par. 3 din Protocolul I din
1977 singura condiţie care se cere unui combatant este aceea de a purta armele la
vedere, per a contrario, putem considera că un combatant ilegal este acela care pe
durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele pe faţă participând
totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Pentru participarea la ostilităţi, ei vor putea fi
judecaţi şi condamnaţi de către puterea captoare. De asemenea, într-o tratare
doctrinară, nu poate fi considerat combatant spionul, mercenarul şi criminalul de
război. Nu pot fi consideraţi şi nu sunt consideraţi spioni militarii în uniformă care au
pătruns în zona de operaţii a inamicului pentru a culege informaţii. Este unanim
admis faptul că nu se încadrează în noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de
trupe de către o ţară aliată, de o organizaţie internaţională şi nici voluntarii străini
înrolaţi în unităţi care fac parte din forţele armate ale unui stat.
Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o
persoană care participă la ostilităţi militare fără a respecta una din condiţiile
fundamentale pentru statutul de combatant legal şi anume aceea referitoare la
respectarea legilor şi obiceiurilor războiului. Fără a fi reglementat de dreptul
internaţional umanitar, statutul dezertorilor şi trădătorilor ridică unele probleme.
Dezertorul, conform dreptului intern al statelor, este acela care, având mijloace
de a lupta, trece la adversar încetând lupta.
Trădătorul este cel care se pune în slujba unei puteri străine. În fapt, dezertarea
se poate combina uneori cu trădarea, având multe elemente în comun134.
Tratamentul prizonierilor de război - Secolul al XIX-lea a intrat în istorie prin
crearea Crucii Roşii Internaţionale (cu sediul la Geneva - Elveţia) şi desfăşurarea
primelor Convenţii Internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar care
134
Conf.univ.dr. IORDACHE Constantin, „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2003, pp. 150-160

NESECRET
Pagina 120 din 388
 NESECRET
au consacrat ideile de protecţie a prizonierilor de război. Treptat, tratamentul
prizonierilor de război va fi stipulat în tratate internaţionale bilaterale, această
modalitate devenind o veritabilă regulă în practica statelor. Reglementările acestea,
alături de o serie de cutume, se vor constitui în drept public la cea de-a doua
Conferinţă de pace de la Haga (1907), făcându-se precizări clare referitoare la statutul
prizonierilor de război.
După primul război mondial, în anul 1929, a fost adoptată la Geneva
"Convenţia pentru ameliorarea situaţiei prizonierilor de război", document care a
înlocuit Regulamentul din 1907 de la Haga. Sistemul de protecţie a prizonierilor de
război, instituit prin Convenţia a III-a de la Geneva din 12 august 1949 şi reiterat prin
Protocolul I din 1977, are ca idee fundamentală aceea că “... prizonieratul nu
constituie o acţiune represivă, ci o măsură de precauţie faţă de combatantul inamic
dezarmat, care se află sub autoritatea sa şi răspunde de tratamentul ce i-l aplică”.
Beneficiază de statutul de prizonier de război şi rezerviştii, membrii forţelor
armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii
sau distrugerea unor obiective militare ale acestuia, cât şi membrii mişcărilor de
rezistenţă. Nu se bucură de statutul de prizonier de război spionii, sabotorii,
mercenarii şi militarii care au comis crime de război, după ce un tribunal competent a
pronunţat o sentinţă împotriva lor. Convenţia de la Geneva, care a fost inspirată de
"Declaraţia universală a drepturilor omului", a transformat în norme o serie de
principii umanitare. Astfel, convenţia dispune că “... viaţa prizonierilor trebuie să fie
cruţată, iar persoana şi demnitatea lor, respectate şi protejate”.
Se interzice supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude şi degradante, la
experienţe medicale nereclamate de starea sănătăţii lor. Acelora care sunt suferinzi
trebuie să li se asigure asistenţă şi îngrijire fără nicio discriminare de rasă,
naţionalitate, religie, opinie politică ş.a. Diferenţierea de tratament nu este licită decât
dacă se bazează pe grad militar; stare de sănătate psihică sau fizică; aptitudini
profesionale; sex. Dispoziţiile convenţiei se aplică nu numai în cazul războiului
declarat, ci şi în cazul oricărui conflict armat ivit între părţile semnatare, chiar în
cazul în care una din ele nu recunoaşte starea de război.
NESECRET
Pagina 121 din 388
 NESECRET
Totodată, ele se aplică nu numai conflictele cu caracter internaţional, ci şi în
cazul războaielor cu caracter neinternaţional, precum şi în toate cazurile de ocupaţie
totală sau parţială..
În conflictul din IRAK - anul 2003, prizonierii irakieni au fost reţinuţi şi
cantonaţi în taberele din sudul statului. Pentru asigurarea respectării drepturilor lor
fundamentale au acţionat reprezentanţii Comitetului Internaţional de Cruce Roşie şi
medicii din cadrul "Organizaţia medicilor fără frontiere". Se estimează că au fost
supravegheaţi, îngrijiţi şi trataţi medical aproximativ 70.000 de prizonieri irakieni
cetăţeni şi combatanţi.
În conflictul din Iugoslavia, Comitetul Internaţional de Cruce Roşie a facilitat
realizarea a 3 milioane de schimburi de mesaje între prizonieri (refugiaţi) şi rudele
lor. În anul 1994 reprezentanţii acestui organism au vizitat 16.300 de prizonieri în
Bosnia-Herţegovina şi au intermediat eliberarea a 5.800 dintre aceştia. În Rwanda,
Crucea Roşie efectuează actualmente, misiuni umanitare în sprijinul zecilor de mii
de prizonieri (care trăiesc în condiţii deplorabile), ei reprezentând victimele unui
conflict intertribal.
În teritoriile ocupate de Israel (Gaza, Cisiordania, Platoul Golan), Comitetul
Internaţional de Cruce Roşie a iniţiat vaste programe de vizitare a prizonierilor
palestinieni de către familiile lor. În viitor, pentru ameliorarea situaţiei fizice şi
psihice a prizonierilor de război, este necesară o implicare mai puternică a
organismelor internaţionale şi lărgirea prerogativelor Comitetului Internaţional de
Cruce Roşie, în vederea garantării aplicării normelor de drept internaţional
umanitar în orice zonă de conflict armat.
Captivitatea - imediat ce a fost capturat, pe teatrul de război, prizonierul de
război este predat şi condus spre un loc de adunare, unde este supus formalităţilor de
înregistrare. Interogatoriul se face numai în scop de identificare, prizonierul de război
precizând gradul şi numele, datele personale şi numărul matricol purtat în armată sau
o indicaţie echivalentă şi datele gravate pe placa de identitate - cu două jumătăţi
identice, pe care se vor consemna grupa sanguină şi religia. În caz de deces, o
jumătate a plăcii de identitate va fi transmisă puterii de care depinde prizonierul.
NESECRET
Pagina 122 din 388
 NESECRET
Cu excepţia armelor, echipamentului militar şi a documentelor militare, restul
efectelor şi obiectelor de uz personal - căştile metalice, măştile contra gazelor,
obiectele de îmbrăcăminte, hrană şi protecţie personală - vor rămâne în posesia
prizonierilor de război. La fel actele de identitate, însemnele de grad, decoraţiile şi
obiectele cu valoare sentimentală şi personală vor rămâne în posesia prizonierilor de
război. Sumele de bani şi obiectele de valoare nu pot fi ridicate decât din ordinul unui
ofiţer şi numai după ce au fost înregistrate.
Prizonierii de război vor fi evacuaţi, - deplasarea se va face în condiţii
similare cu cele ale trupelor de cel mult 20 km/zi exceptând cazurile impuse de
necesitatea ajungerii la surse de hrană şi apă135- cât mai repede posibil, din zona
acţiunilor de luptă şi internaţi în tabere situate în afara acestei zone. Ei vor fi grupaţi
după naţionalitate, sex şi corp militar - ofiţeri, subofiţeri, trupă etc.
Condiţiile igenico-sanitare vor fi asigurate conform regulilor de igienă,
instalaţiile vor fi menţinute în permanentă stare de curăţenie. Prizonierii cu nevoi de
spitalizare şi/sau intervenţii chirurgicale vor fi admişi în orice formaţiune sanitară cu
posibilităţi de tratament. Toate cheltuielile privind tratamentul medical vor fi
suportate de puterea deţinătoare. Prizonierii de război care au profesia de medic,
stomatolog şi personalul mediu-sanitar, care nu au fost ataşaţi serviciului de sănătate
pot fi admişi de către puterea deţinătoare să îngrijească prizonierii de război. Ei vor
rămâne prizonieri de război, dar vor fi trataţi ca "personal medical şi religios reţinut
de puterea deţinătoare pentru a îngriji şi asista prizonierii de război”. Exercitarea
religiei va fi liberă şi se vor rezerva localuri speciale în acest scop.
Fiecare tabără de prizonieri va fi pusă sub autoritatea directă a unui ofiţer
responsabil din forţele armate regulate ale puterii deţinătoare. Această regulă
stabileşte nu numai responsabilitatea ofiţerului comandant al lagărului pentru violarea
prevederilor Convenţiei, ci şi responsabilitatea guvernului pentru actele ofiţerului
respectiv136.

135
Prof.univ.dr. Iordache C., Lector univ. dr. Coman D., Lector univ. dr. Bodescu A., DREPT INTERNAŢIONAL
UMANITAR, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2009.
136
Conf.univ.dr. Iordache C., DREPT OPERAŢIONAL, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”,
Bucureşti, 2003, p. 158.
NESECRET
Pagina 123 din 388
 NESECRET
2.2.3 Regimul juridic al mijloacelor si metodelor de război aplicabile în
operaţiile militare moderne.

De-a lungul timpului efectele distructive ale războiului, persoanele asupra

cărora sunt îndreptate acţiunile militare, locurile şi bunurile vizate de atacul armat, au
determinat elaborarea de norme juridice, pentru limitarea dreptului statelor de a
recurge discreţionar la metode şi mijloace de război. Din aceste raţiuni Dreptul
internaţional a consacrat trei principii fundamentale: în alegerea mijloacelor şi a
metodelor de război trebuie să se facă o distincţie clară între obiectivele militare şi
obiectivele cu caracter civil; atacurile să fie îndreptate numai împotriva obiectivelor
militare; să se limiteze pe cât posibil suferinţele/ pagubele pe care le-ar putea avea
combatanţii, populaţia civilă şi mediul natural.
Metode şi mijloace de război interzise în operaţiile forţelor armate terestre,
aeriene şi navale - expresia "mijloace de război" defineşte armele şi sistemele de
arme prin care se exercită, materialmente, violenţa împotriva inamicului.
Expresia "metode de război" defineşte procedeele tactice utilizate, în caz de
conflict armat, pentru a realiza scopurile acţiunilor militare şi constau în folosirea
efectelor armelor, combinate cu mişcarea şi surpiza. Este interzisă folosirea într-un
conflict armat a metodelor şi mijloacelor de război care 137 produc răul superfluu -
crude, barbare şi perfide - au efecte nediscriminate -arme oarbe, chimice,
bacteriologice, armele nucleare şi termonucleare - şi nu fac distincţie între
obiectivele militare şi cele civile; produc daune întinse, grave şi durabile mediului
natural.
Mijloace şi metode de război care produc răul superfluu - criteriul juridic de
rău superfluu a fost relevat în diferite instrumente juridice - Declaraţia de la S.

137
idem, p. 114.
NESECRET
Pagina 124 din 388
 NESECRET
138
Petersburg – 1869 ; Declaraţia de la Haga – 1899139 ; Convenţiile din 1899 şi 1907
de la Haga140; Convenţia de la Geneva 1980141.
Mijloace şi metode cu efect nediscriminant. Armele chimice, prin efectele lor
afectează partea cea mai vulnerabilă a populaţiei civile: copii, femei, bătrâni, bolnavi.
Interzicerea folosirii lor s-a încercat, pentru prima dată, în anul 1874, odată cu
adoptarea Declaraţiei de la Bruxelles privind legile şi obiceiurile războiului terestru,
dar întrucât nu a fost ratificată de nici un stat ea nu a dobândit forţa juridică astfel că,
deabia la prima Conferinţă de pace de la Haga - 1889 (17-29 iulie), se adoptă
Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca singur scop de a răspândi
gaze asfixiante. Conferinţa de la Washington (1921-1922) s-a înscris ca o altă
încercare asupra limitării, pe baza a două proiecte iniţiate de S.U.A. fiind semnat la 6
februarie 1922 "Tratatul referitor la folosirea submarinelor şi a gazelor toxice în
război”, dar întrucât tratatul nu a fost ratificat acesta nu a intrat în vigoare. Protocolul
de la Geneva din 17 mai 1925, privind interzicerea folosirii în război a gazelor toxice,
a constituit un factor de descurajare în folosirea acestor arme în cursul celui de-al II-
lea război mondial. În anul 1970, raportul intitulat "Armele chimice şi bacteriologice"
a fost prezentat Adunării Generale şi examinat de Comitetul celor 18 state pentru
dezarmare. În baza acestui raport, Adunarea Generală/O.N.U. a adoptat Rezoluţia
3603/XXIV în care se condamna utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, ca fiind
contrară dreptului internaţional, iar începând cu anul 1971 interzicerea armelor
chimice a făcut obiectul unui punct separat pe ordinea de zi a Adunării Generale. Prin
Tratatul de la Paris, din anul 1992, armele chimice au fost interzise în mod expres.
Armele bacteriologice (biologice) - sunt mijloace concepute pe bază de agenţi
biologici, utilizaţi în conflictele armate cu scopul de a cauza adversarului
îmbolnăvirea sau moartea oamenilor şi animalelor. Făcând parte din aceeaşi familie
cu armele chimice cad sub incidenţa aceluiaşi principiu al nediscriminării şi sunt
138
„orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 g care ar fi exploziv sau încărcat cu materii fulminante sau
inflamabile”.
139
„gloanţe care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, a căror cămaşă nu acoperă în întregime miezul sau ar
fi prevăzute cu incizii”.
140
„a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii; de a
ordona ca nimeni să nu fie cruţat; gloanţele explozive şi asimilate”.
141
„armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt detectabile prin raze X în corpul omenesc”.
NESECRET
Pagina 125 din 388
 NESECRET
reglementate de aceleaşi norme juridice. Prin adoptarea, la 11 aprilie 1972, a
"Convenţiei cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor
bacteriologice (biologice)", s-a materializat primul document internaţional care
prevede eliminarea din arsenalele statelor a acestor categorii de arme.

Armele biologice au gradul de periculozitate cel mai ridicat, comparabil cu cel

al armelor nucleare, 10 kg de antrax provoacă un efect letal cel puţin la fel de mare ca
o încărcătură nucleară de 10 kilotone142.
Armele nucleare şi termonucleare - reprezintă un dispozitiv susceptibil de a
elimina energie nucleară în mod necontrolat, al cărui ansamblu de caracteristici îl fac
apt pentru a fi folosit în scopuri de război. Conceptul de armă nucleară înglobează
bomba atomică; bomba cu hidrogen (denumită termonucleară); bomba cu neutroni (o
bombă de putere mai mică, cu forţă explozivă mai redusă, dar cu emisiune sporită de
radiaţie neutronică). Arma nucleară constituie o categorie specifică de arme care
provoacă distrugeri masive şi pagube considerabile, efectul undei de şoc şi al otrăvirii
masive prin radioactivitatea penetrantă fiind catastrofal.
În dreptul internaţional nu există norme care să interzică, în mod expres,
utilizarea armelor nucleare, ci numai unele interdicţii pentru efectuarea de experienţe
în atmosferă, în spaţiul cosmic, sub apă; a experimenta, utiliza, fabrica, produce sau
achiziţiona, primi, depozita, instala, monta sau poseda arme nucleare într-o anumită
zonă; a plasa sau instala armele nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor precum şi în
subsolul lor; a plasa pe orbită, în jurul pământului, sau pe alte corpuri cereşti, obiecte
purtătoare de arme nucleare. Interdicţiile privesc şi utilizarea armelor nucleare pe
Lună sau plasarea lor în Antarctica. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, pe 24
noiembrie 1961, "Declaraţia cu privire la interzicerea armelor nucleare sau
termonucleare" precizând că folosirea armelor nucleare şi termonucleare este
contrară spritului literei şi altor scopuri ale Chartei O.N.U. şi constituie o violare a
acesteia, iar utilizarea lor ar depăşi necesităţile de război şi ar cauza umanităţii şi

142
Frunzeti T., GLOBALIZAREA SECURITĂŢII, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p.55.
NESECRET
Pagina 126 din 388
 NESECRET
civilizaţiei suferinţe şi distrugeri mari, în consecinţă este contrară regulilor Dreptului
Internaţional şi regulilor umanităţii.
Folosirea armelor nucleare şi termonucleare este îndreptată nu numai
împotriva unui inamic, ci contra omenirii în general, dat fiind că popoarele lumii,
neimplicate în război, vor avea de suferit toate efectele cauzate de folosirea acestor
arme, de aceea orice stat care foloseşte arme nucleare şi termonucleare trebuie să fie
considerat drept unul care violează Charta O.N.U. acţionând cu dispreţ faţă de legile
umanităţii şi admiţând o crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei. Neexistând
instrumente internaţionale – “de lege lata” - asupra interzicerii utilizării armelor
nucleare, statele clubului nuclear consideră utilizarea armelor nucleare , în special a
celor tactice, ca fiind legală. Toate acestea dovedesc faptul că, deşi există principii şi
norme de drept internaţional aplicabile armelor nucleare şi un consens general la
nivelul O.N.U. asupra caracterului ilegal al folosirii armelor nucleare, absenţa unei
norme exprese în acest sens a permis unor state să se situeze şi să acţioneze în sens
contrar.
Mijloacele şi metodele de război cu efecte întinse grave asupra mediului
natural - pot aduce daune întinse grave şi durabile prin mijloace special concepute în
acest sens, însă în timp de conflict armat, pot avea efecte asupra mediului natural şi
armele convenţionale, mai ales în structura de muniţie explozivă sau muniţie
incendiară. Efecte mult mai distructive şi de durată au armele nonconvenţionale, din
categoria celor de distrugere în masă. Acestea au un caracter necontrolabil, care pot
perturba echilibrul mediului natural, constituind o ameninţare pentru toate
componentele sale (pământ, apă, aer).
Mijloace perfide - Conceptul de "perfidie", în dreptul internaţional umanitar al
conflictelor armate, vizează numai actele comise în caz de conflict armat, şi
corespunde unui anume comportament în luptă, care îşi are fundamentul în criteriile
de loialitate şi umanitate. Articolul 23, litera b, din regulamentul anexă al Convenţiei
a IV-a de la Haga - 1907 dispune: "în afara prohibiţiilor stabilite prin convenţii
speciale, este interzis de a ucide sau răni prin trădare indivizi aparţinând naţiunii
sau armatei inamice". Protocolul 1 de la Geneva din 1977, art.37, reglementează pe
NESECRET
Pagina 127 din 388
 NESECRET
larg această problematică, ca regulă generală, prin interzicerea de a ucide, răni,
captura un adversar recurgând la perfidie.
Conceptul de perfidie include şi alte fapte, care completează enumerarea
exemplificativă din convenţii, cum ar fi: recrutarea de asasini cu simbrie, punerea
unui preţ pe capul adversarului sau oferirea unei recompense pentru capturarea sa
"viu sau mort", proscrierea şi scoaterea în afara legii a unui adversar, cererea cruţării
prin trădare143. În dreptul conflictelor armate există mijloace de înşelare (de
dezinformare) care sunt legitime, deci permise. Este vorba de şireteniile, stratagemele
sau vicleşugurile de război care sunt bazate nu pe perfidie, ci pe perspicacitate
(ingeniozitate) şi prin care adversarul este indus în eroare.
Represaliile ca metodă de război - în prezent, prin interzicerea ameninţării cu
forţa şi a folosirii ei, prin Charta ONU, sunt în principiu interzise. La Conferinţa
Internaţională din 1949 s-a introdus, în fiecare din cele patru convenţii adoptate la
sfârşitul conferinţei, o clauză prohibită neechivocă privind recurgerea la represalii.
Convenţia de la Haga din 1954 conţine, de asemenea, o astfel de clauză. Numai
Consiliul de Securitate al ONU şi instanţele jurisdicţionale internaţionale pot
recomanda aplicarea de represalii împotriva unui atac care a violat ordinea
internaţională. Decizia pentru recurgerea la represalii poate fi luată dacă acţiunea
inamică constituie o încălcare gravă, manifestată şi deliberată, a dreptului războiului.
Se va recurge la represalii dacă alte măsuri de determinare a adversarului
pentru a respecta legile şi obiceiurile războiului n-au avut succes sau n-au fost
posibile datorită împrejurărilor. Este important ca adversarul ce va fi supus
represaliilor să fie avertizat de aceasta în prealabil în mod formal - pe calea
notificării - numai în cazul când, după primirea avertismentului, adversarul continuă
săvârşirea infracţiunii, se va trece la aplicarea măsurilor de represalii. Acţiunea de
represalii trebuie să fie proporţională cu infracţiunea comisă de inamic; aceasta
înseamnă că represaliile trebuie să fie exercitate, pe cât posibil, în domeniul în care a
avut loc încălcarea, iar amploarea şi mijloacele de aplicare a represaliilor nu trebuie

143
Conf.univ.dr. Iordache C., „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003,
p. 103.
NESECRET
Pagina 128 din 388
 NESECRET
să depăşească nivelul faptelor ilicite ale adversarului. O ultimă condiţie de aplicare a
represaliilor precizează faptul că ele trebuie să înceteze atunci când scopul lor a fost
atins, adică represaliile să nu continue după ce inamicul a încetat încălcarea dreptului
(legilor şi obiceiurilor războiului).
Metode şi mijloace utilizate în războiul terestru - principiul limitării dreptului
de a recurge la forţă a fost enunţat, pentru prima oară, la Conferinţa de pace de la
Haga din 1899. Prin articolul 35, din Protocolul Adiţional de la Geneva din iunie
1977, principiul a fost ratificat şi dezvoltat conferindu-i-se următorul conţinut: “În
orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de
război nu este nelimitat. Este interzis de a folosi arme, proiectile şi materii precum şi
metodele de război proprii care pot cauza râul superfuu; a utiliza metode sau mijloace
de război care sunt concepute a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze
daune extinse, durabile şi grave mediului natural.
Metode şi mijloace utilizate în războiul aerian - războiul aerian este forma de
luptă care se desfăşoară în aer, cuprinzând toate genurile de operaţii militare efectuate
cu aeronave împotriva altor aparate aeriene, a obiectivelor terestre sau maritime ale
adversarului. În conceptul de război aerian sunt incluse şi operaţiunile aeronavelor
din dotarea forţelor maritime, ambarcate pe portavioane sau pe alte mijloace de luptă
navale144. În 1899 s-a pus pentru prima dată problema reglementării războiului aerian,
la Conferinţa de pace de la Haga, elaborându-se "Declaraţia relativă la interzicerea
pe o perioadă de cinci ani a lansării de proiectile şi explozive din dirijabile şi
baloane". La cea de-a doua Conferinţă din 1907 "Statele contractante consimt
interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din înaltul baloanelor sau prin alte
mijloace ". Articolul 25 din Convenţia de la Haga interzicea "atacarea sau
bombardarea prin orice mijloace a oraşelor, satelor, locuinţelor şi clădirilor care
nu sunt apărate".
În sesiunea de la Madrid, din aprilie 1913, Institutul de Drept internaţional a
stabilit principiul conform căruia bombardamentul este permis, cu condiţia ca el să nu
reprezinte pentru populaţia civilă mai multe pericole decât războiul terestru şi cel
144
Conf.univ.dr. Iordache C., op.cit p.122.
NESECRET
Pagina 129 din 388
 NESECRET
naval. La 4 februarie 1922, la Conferinţa de la Washington pentru limitarea
armamentelor navale, s-a adoptat o rezoluţie prin care se abilita o Comisie de Jurişti
să elaboreze un regulament aerian. Comisia a elaborat un Proiect de reguli ale
războiului aerian cunoscut sub numele "Regulile de la Haga privind războiul aerian"
cuprinzând 62 de articole.
Dispoziţiile principale ale "Proiectului" se refereau la: clasificarea aeronavelor
şi marcarea lor; drepturile beligeranţilor; ostilităţi şi bombardamente. Problema
bombardamentelor aeriene a fost tratată şi la Conferinţa de la Haga din 1954 asupra
protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat. Astfel, se lărgeşte conceptul de
"obiective militare" care pot fi bombardate prin includerea aerodromurilor, staţiilor
de radiodifuziune, instituţiilor care lucrează pentru apărarea naţională, a porturilor şi
gărilor de o anumită importanţă şi marile căi de comunicaţii. Regula privitoare la
bombardamente îşi va găsi locul şi în Protocolul I din 1977, în cuprinsul mai multor
articole - se interzice bombardamentul aerian cu scopul de a teroriza populaţia
civilă, de a distruge sau deteriora proprietatea privată fără caracter militar, ori de a
răni necombatanţi. Războiul aerian este guvernat de un număr redus de norme
specifice - cu caracter cutumiar şi convenţional, aflându-se sub incidenţa unor norme
aplicabile în războiul terestru şi în cel naval145.
Multe din normele privitoare la “metodele şi mijloacele utilizate în războiul
aerian” au o valoare îndoielnică sau sunt desuete datorită caracteristicilor aeronavelor
moderne. O normă de drept pozitiv, în domeniul războiului aerian, de natură
cutumiară, este cea înscrisă în articolul 42 din Protocolul I de la Geneva din 1977,
conform căreia: “... nicio persoană care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată
nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul coborârii”; atingând solul vreunui
teritoriu controlat de o Parte adversă, persoanei care a sărit cu paraşuta dintr-o
aeronavă avariată trebuie să i se acorde posibilitatea de a se preda înainte de a face
obiectul unui atac, în afară de cazul în care ea îşi manifestă intenţia de a adera la un
act de ostilitate”, iar trupele aeropurtate nu sunt protejate de prezentul articol”.

145
Idem, p.129.
NESECRET
Pagina 130 din 388
 NESECRET
Prin analogie, aviatorii în pericol sunt asimilaţi cu naufragiaţii şi sunt protejaţi
prin paragraful 1 al articolului 42 din Protocolul I de la Geneva din 1977, mai mult, li
se asigură securitatea la sol prin paragraful 2, excluzându-se beneficiul protecţiei şi al
securităţii trupelor aeropurtate prin paragraful 3. Un aviator care coboară cu paraşuta
dintr-un avion avariat este prezumat că are intenţia de a se preda şi trebuie luate toate
măsurile pentru a i se permite predarea.
Un aviator care sare cu paraşuta nu este considerat capturat decât atunci când se
află în puterea autorităţilor care au, conform dreptului internaţional umanitar,
calitatea de a-l păzi. Până în acel moment el este asimilat cu combatantul pătruns pe
teritoriul inamic. Ca atare, el poate, recurgând la stratageme de război, să încerce a
scăpa. De aceea, el trebuie tratat ca orice combatant; dacă recurge la arme, va fi
atacat, dacă se predă, este prizonier de război. La această regulă există o excepţie:
trupele aeropurtate vor fi atacate deoarece este un atac şi nu un incident.
Din punctul de vedere al dreptului umanitar aeronavele militare pot fi atacate în
zbor sau la sol, ori capturate ca pradă de război. Avioanele nemilitare nu pot fi atacate
sau distruse, decât în caz de nesupunere. Aceste avioane vor fi somate să aterizeze şi
pot fi confiscate sau rechiziţionate. În operaţiunile de război, aeronavele sunt obligate
să nu atace decât obiective militare şi să respecte toate normele referitoare la atacuri.
Războiul aerian este în prezent forma de exercitare a violenţei cu cea mai mare
capacitate distructivă şi care, în mod efectiv, produce cele mai mari pagube şi pierderi
de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile. De aceea, este necesar să se elaboreze un
sistem de norme specifice acestei forme de război care să fie în concordanţă cu
celelalte reglementări din Convenţiile de la Geneva - 1949 şi Protocoalele Adiţionale
- 1977 din Protocolul I de la Geneva din 1977.
Tendinţe manifestate de comunitatea internaţională privind crearea unui
Drept Internaţional al Spaţiului Cosmic - o altă dimensiune în care se pot desfăşura
activităţi militare ostile într-un conflict militar poate fi spaţiul extraatmosferic 146.
Activitatea statelor în explorarea sau utilizarea spaţiului extraatmosferic şi al
corpurilor cereşti este guvernată de mai multe instrumente juridice (Corpus juris
146
Miga-Beşteliu,R., op. cit., p. 253 şi următoarele.
NESECRET
Pagina 131 din 388
 NESECRET
spatialis) – „Tratatul asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în
materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi
celelalte corpuri cereşti”, intrat în vigoare la 10 octombrie 1967; „Acordul asupra
salvării astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în
spaţiul extraatmosferic” adoptat la 22 aprilie 1968; „Convenţia asupra
responsabilităţii pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul
extraatmosferic” intrată în vigoare la 1 septembrie 1972; „Convenţia asupra
înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic” intrată în vigoare în
1976; „Acordul care guvernează activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri
cereşti”, semnat la Adunarea Generală a ONU la cea de-a XXXIX-a sesiune a sa,
anexat la Rezoluţia nr. 34/68 din 18 decembrie 1979.
Preocuparea comunităţii internaţionale pentru reglementarea acestui nou
„teatru” de activitate umană a început cu mult înainte de adoptarea acestor
instrumente juridice147. Opţiunea statelor a fost clară de la început: spaţiul
extraatmosferic şi corpurile cereşti trebuie excluse din sfera competiţiei militare.
Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1721/XVI, adoptată în unanimitate 20
decembrie 1961, a fost primul document internaţional cu privire la explorarea şi
utilizarea spaţiului extraatmosferic, care reflectă concepţia şi dezideratele comunităţii
internaţionale, el enunţând două principii fundamentale – „Dreptul internaţional,
inclusiv Carta ONU, se aplică spaţiului extraatmosferic şi corpurilor cereşti” şi
„Spaţiul extraatmosferic sau corpurile cereşti vor fi în mod liber explorate şi utilizate
de toate statele şi nu pot face obiectul apropierii naţionale”. Odată cu adoptarea de
către Adunarea Generală a ONU, la 13 decembrie 1963, a Declaraţiei solemne cu
privire la principiile juridice care guvernează activitatea statelor în materie de
explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic148, necesitatea completării celor două
principii a fost împlinită.
Declaraţia pune accentul pe activitatea exclusiv paşnică pe care statele au
dreptul şi datoria să o desfăşoare în acest mediu, libertatea de explorare şi utilizare
147
La 12 decembrie 1959, Adunarea Generală a ONU a creat Comitetul special pentru utilizarea paşnică a spaţiului
extraatmosferic (vezi Rezoluţia 1472/XIV).
148
Declaraţia a fost adoptată prin Rezoluţia 1962/XVIII
NESECRET
Pagina 132 din 388
 NESECRET
spaţiului cosmic fiind circumstanţiată de principiile următoare: explorarea şi
utilizarea trebuie să se efectueze în beneficiul întregii omenir; activităţile spaţiale
ale statelor trebuie să urmărească menţinerea păcii şi securităţii internaţionale să
promoveze cooperarea şi înţelegerea între popoare; statele trebuie să se conducă în
activităţile lor după principiile cooperării sau asistenţei reciproce şi să ţină seama
în mod corespunzător de interesele celorlalte state.
S-a reafirmat, astfel, principiul neapropierii naţionale enunţându-se şi un nou
principiu – acela al asistenţei ce trebuie acordată astronauţilor sau aparatelor de
zbor aflate în dificultate considerând că astronauţii sunt trimişi ai omenirii în spaţiul
extraatmosferic. Intensificarea activităţilor spaţiale a ridicat noi probleme juridice -
definirea conceptelor de daune (materiale, morale, etc), răspundere, (absolută, pentru
erori, excepţii, circumstanţe atenuante sau agravante etc.), cine poartă răspunderea
în cazul lansărilor de aparate spaţiale de către organizaţiile internaţionale şi care
este întinderea obligaţiei statelor care desfăşoară activităţi spaţiale raportat la
interesele corespunzătoare ale celorlalte state. Odată cu intrarea omenirii „ERA
COSMICĂ”, recomandările existente nu mai erau suficiente pentru a guverna
cooperarea dintre state în acest nou domeniu de activitate, astfel că Adunarea
Generală a ONU a adoptat, în unanimitate, la 9 decembrie 1966, Rezoluţia 2222/XXI
conţinând „Tratatul asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în
materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi
celelalte corpuri cereşti”, document care a consemnat un moment important în istoria
dreptului internaţional „ el punând bazele ordinii juridice în spaţiul extraatmosferice
şi marcând naşterea „Dreptului Internaţional al Spaţiului Extraatmosferic149 .
Axat pe principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi pe Carta
Naţiunilor Unite150, reflectând particularităţile raporturilor interstatale în explorarea şi
utilizarea spaţiului extraatmosferic sau al corpurilor cereşti, Tratatul exprimă
opţiunea comunităţii internaţionale pentru desfăşurarea, în spaţiul cosmic, de
activităţi exclusiv paşnice - a facilita şi încuraja cooperarea internaţională în

149
Grigore Carmen, Era cosmică şi Terra, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 165.
150
Vezi art. 3 din Tratat.
NESECRET
Pagina 133 din 388
 NESECRET
domeniul cercetărilor ştiinţifice în spaţiul extraatmosferic; a desfăşura numai
activităţi de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale ţinând seama de interesele
legitime ale celorlalte state; de a dispune măsurile corespunzătoare evitării efectelor
prejudiciabile ale contaminării spaţiului extraatmosferic şi modificările nocive ale
mediului terestru, etc.151.
Prohibirea activităţilor militare în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti
este expres prevăzută în articolul IV din Tratatul asupra principiilor care guvernează
activitatea statelor în materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic,
inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, care interzice plasarea pe orbită în jurul
Pământului a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de distrugere în masă, de a
instala orice fel arme pe corpurile cereşti şi în spaţiul extraatmosferic. Prin acelaşi
articol se interzice amplasarea Lună sau pe celelalte corpuri cereşti, de baze,
instalaţii militare sau fortificaţii; să se procedeze la experimentări cu arme de orice
tip sau să se execute manevre militare. Acesta este primul instrument juridic major
care determină cadrul în care statele şi alte subiecte de drept internaţional pot stabili
cooperarea în acţiuni de studiu şi cercetare a universului. „Acordul care guvernează
activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti” prezintă o importanţă
deosebită, acest satelit natural al Terrei fiind, actualmente, susceptibil de a fi atins de
mijloacele de transport extraatmosferice a mai multor state şi utilizat ca bază cosmică
într-un viitor apropiat.
Statutul juridic al Lunii este definit foarte precis în articolul 11 din Acord, care
precizează că: „Luna şi resursele sale constituie obiectul comun al umanităţii. Luna
nu poate să facă obiectul niciunei apropieri naţionale prin proclamarea
suveranităţii, nici pe cale de utilizare sau ocupaţie, nici prin vreun alt mijloc.
Suprafaţa, solul şi subsolul Lunii nu pot fi proprietate de stat, a organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale sau neguvernamentale, a organizaţiilor
naţionale, indiferent dacă acestea au sau nu personalitate juridică, sau a
persoanelor fizice. Instalarea pe suprafaţa Lunii de personal sau vehicule, material,

151
Pentru analiza detaliată a acestui Tratat, a se vedea Carmen Grigore, op. cit. p. 165-168.

NESECRET
Pagina 134 din 388
 NESECRET
staţii, instalaţii sau echipamente spaţiale, inclusiv lucrări legate de suprafaţa sa, nu
creează drept de proprietate pe o parte a suprafeţei sau a subsolului Lunii”. Datorită
faptului că Luna şi resursele sale constituie patrimoniu comun al întregii umanităţii,
toate activităţile selenare vor trebui să se desfăşoare sub controlul întregii umanităţi.
Conform articolul 5 din „Acordul care guvernează activităţile statelor pe Lună şi pe
celelalte corpuri cereşti”, orice fel de activitate de explorare şi utilizare desfăşurată
pe Lună trebuie adusă la cunoştinţa Secretarului General al Naţiunilor Unite, precum
şi opiniei publice sau comunităţii ştiinţifice mondiale, ei fiind informaţi despre orice
resurse naturale descoperite pe Lună. Conceptele de „explorare şi utilizare” în
scopuri exclusiv paşnice sunt completate prin norme cu caracter prohibitiv privitoare
la - recurgerea la ameninţarea sau folosirea forţei, la orice act de ostilitate sau de
ameninţare cu acte de ostilitate pe Lună 152 ; utilizarea Lunii pentru a se deda la un act
de asemenea natură sau de a recurge la o asemenea ameninţare asupra Pământului,
Lunii, aparatelor spaţiale, echipajelor acestor aparate sau a aparatelor spaţiale create
de om153; plasarea pe orbită în jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare
sau de orice tip de arme de distrugere în masă; plasarea şi utilizarea de astfel de arme
pe suprafaţa sau în subsolul selenar154; amenajarea de baze şi instalaţii militare sau
fortificaţii, efectuarea de experienţe cu arme de orice tip şi executarea de manevre
militare. Dreptul spaţiului extraatmosferic a jucat un rol pozitiv în viaţa internaţională
inspirând diverse programe interguvernamentale de cooperare în urma cărora a
beneficiat un număr mare de state.
Ne aflăm la începutul Erei Spaţiale, realizările teledetecţiei, comunicaţiilor,
meteorologiei, navigaţiei, etc., contribuind la progresul umanităţii. Din păcate, toate
aceste evoluţii pozitive au fost contracarate de practica extinderii competiţiei
înarmărilor în acest domeniu. Interdicţia militarizării spaţiului extraatmosferic,
consacrată în articolul IV din Tratatul din 1967 şi articolul 3 din Acordul asupra
Lunii din 1979, cheia de boltă a dreptului spaţial, a început să fie eronat/părtinitor
interpretată, pentru a justifica acţiunile de militarizare a cosmosului. Motivaţia,
152
Articolul 3, din Tratat, pct. 2.
153
Articolul 3, din Tratat, pct. 3.
154
Articolul 3, din Tratat, pct. 4.
NESECRET
Pagina 135 din 388
 NESECRET
acestei interpretări se bazează pe aprecieri metajuridice de genul – „nu există nici un
stat în lume care să fi protestat împotriva pătrunderii şi zborului unui obiect militar
în spaţiul extraatmosferic”155. Într-o scrisoare de răspuns trimisă de guvernul sovietic
Secretarului General al Naţiunilor Unite din 24 ianuarie 1978 se aprecia: „Cu prilejul
elaborării Tratatului asupra spaţiului extraatmosferic, statele au reuşit să consacre
în articolul IV al acestui Tratat principiul unei demilitarizări parţiale a spaţiului
extraatmosferic şi a unei demilitarizări complete a corpurilor cereşti” 156. Şi în
doctrina dreptului internaţional au apărut puncte de vedere care pledează pentru
legitimitatea militarizării spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti. Curios este
faptul că toate punctele de vedere exprimate în acest sens ignoră dispoziţiile celor
cinci tratate spaţiale şi fac apel în schimb la conceptele din dreptul internaţional
public general, cum ar fi, spre exemplu, dreptul la legitima apărare.
Ca o excepţie la regulă este consemnată opinia lui Carneluti, potrivit căreia „ ...
dreptul spaţial internaţional este permisiv pentru activităţile militare defensive care
sunt multiforme în aplicarea lor”157, precum şi a juristului canadian Louis Haeck, în
opinia căruia se poate merge chiar mai departe şi „ să se permită anumite arme
convenţionale şi exotice în spaţiu pentru a apăra sistemele noastre spaţiale de orice
agresiune şi să reducem riscul atacurilor cu rachete balistice, totul în conformitate
cu dreptul internaţional existent”.158
Raţiunile care pledează pentru militarizarea cosmosului sunt diverse: „din
nevoia unei ordini minime în spaţiu pentru a proteja securitatea noastră colectivă şi
a asigura, cu sisteme spaţiale protecţia Terrei; pentru a putea lua, la nevoie anumite
măsuri coercitive împotriva contravenienţilor spaţiali la dreptul internaţional;
pentru a distruge obiectele spaţiale scăpate de sub control şi devenite periculoase
sau a rachetelor balistice care ameninţă spaţiul159.

155
Grigore Carmen, Era cosmică şi Terra, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 23.
156
Cf. documentului ONU A/AC 105/219, p. 36 ( original în limba franceză).
157
.Carneluti A, Les utilisation militaires de l'éspace, în Revue Française de Droit Aérien et Spatial, 1984, volume 149,
no. 1, p. 110.
158
Haeck Louis, Certains aspect politiques et juridiques de l'utilisation militaire de l'éspace, în RDMDG, vol XXXVI,
no. 3-4/1997, p. 166.
159
Ibidem, p. 167.
NESECRET
Pagina 136 din 388
 NESECRET
În exerciţiul pledoariei sale, L. Haeck mai afirmă: „spaţiul este deja militarizat
de numeroase state suverane şi aceasta în conformitate cu normele dreptului
internaţional public160 … În plus, noi suntem favorabili utilizării anumitor arme
legitime în spaţiu dacă asta serveşte la asigurarea protecţiei noastre colective şi la
apărarea noastră comună a intereselor noastre terestre ca şi spaţiale”161.
În acest context se pune întrebarea: Cum poate contribui militarizarea
Cosmosului la realizarea obiectivului stipulat în articolul 1, paragraful 3 din
Tratatul spaţial din 1967, potrivit căruia explorarea şi utilizarea spaţiului
extraatmosferic trebuie să se efectueze pentru binele tuturor popoarelor…?
Metode şi mijloace utilizate în războiul maritim. Războiul de suprafaţă.
Navele militare ale adversarului - incluzând auxiliarele navale şi militare sunt
supuse atacului, distrugerii sau capturării dincolo de teritoriul neutru. Este interzis
refuzul de a adăposti inamicul care se predă de bună voie. Odată ce o navă militară
inamică a indicat clar dorinţa de a se preda, prin oprirea motoarelor, răspunderea la
semnalele atacatorului sau prin lansarea bărcilor de salvare, atacul trebuie să înceteze.
Dacă exigenţele militare o permit, toate măsurile posibile trebuie luate pentru a căuta
şi salva pe cei naufragiaţi, răniţi şi bolnavi, şi pentru a recupera morţii după fiecare
confruntare navală162.
Navele comerciale ale adversarului - pot fi capturate pe mare dincolo de
teritoriul neutru. Efectuarea prealabilă de vizite şi perchiziţii nu este obligatorie, cu
condiţia ca determinarea clară a statutului de vas inamic să fie făcută prin alte
mijloace. Când circumstanţele militare exclud capturarea unei astfel de nave sau
aeronave, aceasta poate fi distrusă după ce au fost luate toate măsurile posibile pentru
siguranţa pasagerilor şi echipajului. Documentele referitoare la captură trebuie
păstrate şi, dacă este posibil, bunurile personale ale pasagerilor trebuie salvate;
fiecare caz de distrugere a unei nave capturate trebuie raportat comandantului ierarhic
160
O asemenea aserţiune porneşte de la afirmaţia unor jurişti, precum S.H. Lay, H.J. Tanbenfeld, C. Cistal, A. Meyer,
ş.a., care interpretează termenul utilizare paşnică ca fiind utilizare neagresivă, fapt ce nu ar exclude anumite activităţi
militare, mai ales cu caracter defensiv. După un alt punct de vedere, corect după opinia noastră, exprimat de M.G.
Markoff şi G.P. Zhukov, expresia utilizare paşnică înseamnă utilizare nemilitară.
161
Ibidem, p. 168-170.
162
. Conf.univ.dr. Iordache C., „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003,
p. 114.
NESECRET
Pagina 137 din 388
 NESECRET
superior. Navele comerciale ale adversarului pot fi atacate şi distruse de navele
militare de suprafaţă, cu sau fără avertisment prealabil, în oricare din următoarele
circumstanţe: rezistenţă activă la perchiziţie sau capturare; refuzul de a opri la
somaţii; navigaţia în convoi cu nave sau aeronave militare; dacă sunt înarmate; dacă
sunt încorporate în sistemul de informaţii al forţelor armate ale adversarului; dacă
acţionează, în orice calitate ca auxiliar naval sau militar al forţelor armate; dacă sunt
integrate în efortul logistic al adversarului de ducere/susţinere a războiului; dacă
respectarea reglementărilor Protocolului din 1936 de la Londra ar supune, în
circumstanţele concrete date, nava de suprafaţă, la un pericol iminent.
Nave cu statut excepţional163 - anumite clase de nave ale adversarului sunt
excluse conform dreptului războiului naval, de la captură sau distrugere, cu condiţia
ca ele să nu ia parte la ostilităţi, să nu împiedice deplasările combatanţilor, să se
supună procedurilor de identificare şi inspecţie. Ele pot fi obligate să iasă din zona de
luptă. Deşi liniile de comunicaţii sunt în general obiective militare legitime în
războiul modern, navele civile de pasageri pe mare sunt protejate, cu excepţia cazului
când sunt utilizate de inamic în scopuri militare, de exemplu în transportul trupelor
sau încărcăturilor militare, sau dacă refuză să răspundă la ordinele navei militare
interceptoare. Astfel, navele de pasageri în port nu sunt protejate de la distrugere.
Războiul Submarin - Protocolul din 1936 de la Londra, coroborat cu practica
cutumiară a beligeranţilor în timpul şi după cel de-al II-lea război mondial, prevede
pentru comandanţii submarinelor răspunderea asupra siguranţei pasagerilor,
echipajului şi a documentelor înainte de distrugerea unei nave comerciale inamice, cu
excepţia cazului în care nava comercială refuză să se oprească la somaţie ; opune
rezistenţă la capturare; este într-un convoi militar ; este dotată cu armament; sprijină
sistemul de informaţii al adversarului ; acţionează în calitate de auxiliar naval pentru
forţele armate inamice sau inamicul şi-a integrat marina comercială în efortul de
ducere sau susţinere a războiului şi respectarea acestei reguli ar supune submarinul, în
circumstanţele date, la un pericol iminent sau ar împiedica îndeplinirea misiunii.
163
. Desemnate şi angajate în schimbul de prizonieri - nave cartel; spital; destinate unor misiuni religioase, ştiinţifice
nemilitare, sau filantropice; care au garantată libera trecere prin acorduri anterioare realizate între beligeranţi; de pescuit
în zona coastei, etc.
NESECRET
Pagina 138 din 388
 NESECRET
Regulile de război naval referitoare la navele care sunt scutite de capturare şi/sau
distrugere de către navele de suprafaţă se aplică şi submarinelor.
Arme navale. Minele navale - pot fi utilizate, în mod eficient, la realizarea unor
zone de interdicţie (apărare de coastă şi portuară), la războiul antisuprafaţă (antisubmarin)
şi pentru blocada maritimă. Minele navale sunt arme legale, dar potenţialul lor de efecte
nediscriminatorii au dus la reglementări specifice, pentru amplasarea şi utilizarea lor, în
dreptul conflictului armat. Pentru siguranţa propriilor cetăţeni o naţiune poate utiliza
atât mine în apele sale interne, în orice moment, cu sau fără notificare. Un stat poate
să mineze propriile ape de arhipelag şi marea teritorială în timp de pace, atunci când
este necesar, în scopuri de securitate naţională dar, notificarea internaţională adecvată
a existenţei şi amplasamentului minelor armate, amplasate în apele de arhipelag sau
pe marea teritorială, este obligatorie. Deoarece dreptul la liberă trecere poate fi
suspendat numai temporar, minele armate trebuie recuperate sau făcute inofensive
imediat ce ameninţarea la adresa securităţii care a dus la amplasarea lor a încetat.
Minele navale nu pot fi amplasate în apele interne, teritoriale sau de arhipelag
ale altei naţiuni, în timp de pace, fără consimţământul statului gazdă. De asemenea,
minele navale pot fi utilizate pentru a canaliza navigaţia neutră, dar nu într-o manieră
care să împiedice tranzitarea strâmtorilor internaţionale sau a apelor de arhipelag de
către această navigaţie. Minarea zonelor de întindere nedefinită, în apele
internaţionale, este interzisă. Zone limitate, în mod rezonabil, pot fi stabilite pentru
minele navale, cu condiţia ca navigarea neutră să aibă o rută alternativă de ocolire sau
traversare a acestor zone.
2.2.4 Contextul general şi derogările care admit utilizarea legală a forţei
pentru rezolvarea diferendelor internaţionale

Desigur, orice acţiune inspirată din prevederile Cartei ONU este teoretic, ab
initio, legitimă. Suntem însă departe de a avea un consens asupra Cartei ca o
constituţie a umanităţii. În situaţii în care interesele protagoniştilor se despart,
justificarea legitimităţii devine crucială. În această privinţă, organizaţia are deja un
parcurs mixt, în care legitimitatea acţiunilor sale este pusă în discuţie în funcţie de

NESECRET
Pagina 139 din 388
 NESECRET
164
două repere fundamental distincte . În primul rând, ea se poate măsura în raport cu
principiul egalităţii suverane a statelor. Dacă acesta are valoare absolută, atunci
acţiunile realizate fără acordul statelor suverane nu sunt legitime. Intervenţia în
scopuri umanitare, în pofida sau în lipsa autorităţilor statale, ar fi nelegitimă. La fel
însă ar putea fi considerate demersurile care vizează impunerea unor obligaţii
internaţionale de acordare de asistenţă tehnică şi economică, de ajutoare, de reducere
a datoriilor externe, de transfer de tehnologii etc., unor state care nu au nici un fel de
obligaţie de natură juridică în acest sens. În al doilea rând, odată cu progresul
proceselor de democratizare pe toate continentele, legitimitatea acţiunilor desfăşurate
de către state în mediul internaţional se raportează la responsabilităţile şi mandatele
atribuite în cadrul proceselor democratice interne.
Carta ONU începe cu expresia “noi, popoarele” şi reflectă poziţiile exprimate
de reprezentanţii guvernelor, mandate clar atribuite sau măcar reprezentative pentru
popoarele în numele cărora vorbesc, negociază, adoptă recomandări şi decizii, acest
document constituind, în prezent, temeiul interzicerii recurgerii la forţă. Legitimitatea
acţiunilor ONU este recunoscută prin prisme diferite de către statele membre. Este
aproape o axiomă faptul că multilateralismul este preferabil bilateralismului din
perspectiva statelor mici şi mijlocii. Pentru marile puteri însă este mai firesc ca
problemele internaţionale să poată fi abordate unilateral sau în cercuri “minilaterale”
restrânse. Creşterea interdependenţelor şi globalizarea economică pot determina
marile puteri să ia în considerare şi celelalte state în elaborarea de decizii macro-
economice, dar în esenţa ele sunt generatoarele de decizii în această sferă.
În acest mod se utilizează fundamentul politic şi moral ca pre-condiţie pentru
aderarea unui număr maxim de state la un anumit instrument. În enumerarea din
articolul 1, a scopurilor Organizaţiei, figurează, pe primul plan, ca obiectiv al acesteia
“Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi în acest scop să ia măsuri

164
Conferenţiar universitar doctor IORDACHE Constantin, „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 73.
NESECRET
Pagina 140 din 388
 NESECRET
colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi
pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii”.165
Obligaţia fundamentală impusă statelor membre de a se abţine de la recurgerea
la forţă, este enunţată în articolul 2, paragraful 3 şi 4, sub forma angajamentului
pozitiv prin care vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în
aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie şi a angajamentului negativ de a nu recurge la forţă, sens în care se vor
abţine, în relaţiile lor internaţionale166, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a
vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Sfera paragrafului 4, al articolului 2 din Cartă, este foarte largă 167, nefiind
vorba numai de război propriu-zis, ci şi de folosirea oricărui fel de forţe care sunt
interzise. De asemenea, este vorba şi de ameninţarea cu forţa, dar această interdicţie
vizează nu numai ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii
teritoriale sau independenţei politice a unui stat, ci şi orice alt mod care ar fi
incompatibil cu scopurile ONU. Întrucât printre scopurile ONU se află menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni,
cooperarea dintre ele, se apreciază că probabilitatea ca recursul la forţă să poată fi
licit este, în mod teoretic, foarte redusă. Este greu de imaginat, dată fiind
universalitatea ONU, că obligaţiile enumerate în articolul 2 din Cartă nu ar reflecta,
în acest domeniu, poziţia dreptului cutumiar şi nu numai pe aceea a dreptului
convenţional.168 Interzicerea folosirii forţei nu are în vedere cazurile în care aceasta este
folosită cu asentimentul statului primitor, în măsura în care organul care a consimţit la
aceasta este competent în baza Constituţiei statului respectiv, iar intervenţia este licită.

165
Singurele cazuri admise de folosirea forţei armate de către un stat împotriva celuilalt, în baza Cartei ONU, este în
situaţia exercitării dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat sau de participare la
acţiunea de contrângere a ONU.
166
Zăpârţan Liviu Petru, Relaţiile internaţionale, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2001, p.28.
167
Macdonald Ronald St. J., L’emploi de la force par les Etats en droit international, în Droit international (Bilan et
perspectives), Ed. A. Pedone, tome 2, red.gen M. Bedjaoui, Paris, p.772.
168
Anghel Ion M., Anghel Viorel I., Regulile războiului şi dreptului umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p.10 .
NESECRET
Pagina 141 din 388
 NESECRET
Potrivit Cartei ONU, cel învestit cu puterea de a asigura respectarea
prevederilor articolului 2, paragraf 3 şi 4, este Consiliul de Securitate care constată
existenţa oricărei ameninţări împotriva păcii sau oricărui act de agresiune şi va face
recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate în conformitate cu articolele 41 şi 42
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale (art.39). Aşadar,
Carta lasă prin această derogare posibilitatea folosirii legale a forţei, ca măsură de
constrângere prevăzută de art.42, pentru a sancţiona pe agresor dar numai prin decizia
Consiliului de Securitate.
Recomandările prevăzute la art.39169 au caracter de avertizare, ca şi
recomandările art.40, care se referă la măsurile provizorii pentru prevenirea agravării
unor situaţii. Consiliul poate ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra
măsurilor care trebuiesc luate, potrivit art.39, să invite părţile interesate să se
conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare.170
În acest scop, la dispoziţia sa au fost puse o serie de mijloace graduale, în
raport cu gravitatea diferendului pe care îl are de soluţionat. Statele pot recurge,
conform articolului 33 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, la mijloace paşnice de
ordin diplomatic - negocierea, medierea, ancheta şi concilierea internaţională,
jurisdicţional - arbitrajul internaţional şi jurisdicţia internaţională, la organisme sau
acorduri regionale asigurate de organizaţiile internaţionale, ori la alte mijloace
paşnice, la alegerea lor, pentru soluţionarea diferendelor internaţionale.
Consiliul de Securitate este abilitat să invite părţile interesate să se conformeze
“măsurilor provizorii pe care le socoteşte necesare sau de dorit”, să decidă care
măsuri dintre cele care nu implică folosirea forţei armate, pot fi luate pentru a da
efect deciziilor sale şi să invite membrii ONU să aplice aceste măsuri, în aceeaşi
măsură Consiliul de Securitate este abilitat să aplice măsuri de constrângere.
171
Conform art.41 şi 42 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite , orice acţiune
169
Art.39:“Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a
unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotarî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 şi 42,
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.”
170
Balaban Constantin Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de secol XXI., Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.169.
171
Articolul 41: “Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate
spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere Membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să
NESECRET
Pagina 142 din 388
 NESECRET
neautorizată de Consiliul de Securitate este contrară normelor de drept internaţional.
Potrivit art.51 din Cartă, “constrângerea poate fi utilizată individual sau colectiv”.
Consiliul de Securitate poate adopta sancţiuni cu caracter preventiv, cu caracter
coercitiv, cu caracter economic, militar, disciplinar, dar poate dispune şi măsuri
provizorii, de natură a nu leza drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor, totodată
poate aplica măsuri de constrângere de natură militară sau nemilitară împotriva unui
stat care s-a făcut vinovat de săvarşirea unor acte ce ameninţă sau încalcă pacea, sau
constituie act de agresiune - intervenţia militară colectivă a forţelor Organizaţiei
Naţiunilor Unite în Irak, ca urmare a agresiunii acestui stat, asupra statului Kuweit
în anul 1991; intervenţia forţelor aliate NATO în Kosovo - anul 1999, fără
autorizarea Consiliului de Securitate, intervenţie ce a fost în fapt o agresiune
militară împotriva Yugoslaviei, motivată de încălcarea grosolană a drepturilor
albanezilor în Kosovo. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite lasă prin această derogare,
posibilitatea de folosire legală a forţei ca formă a legitimei apărări, pentru exercitarea
dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă. Cele două derogări dau
dreptului de legitimă apărare două sensuri.
LATO SENSU - desemnează forţa armată faţă de acţiunile unui stat care,
recurgând la forţă în mod ilegal, violează normele imperative ale dreptului
internaţional, cât şi acţiunile întreprinse de ONU şi organizaţiile regionale în cazul
unei ameninţări contra păcii sau a unui act de agresiune.
STRICTO SENSU, acest drept se referă la dreptul la autoapărare, individuală
sau colectivă, aceasta fiind singura situaţie legală de folosire a forţei armate fără
autorizarea Consiliului de Securitate - dreptul se poate exercita numai în trei situaţii
- agresiune armată; actul de agresiune armată este anterior măsurilor de
autoapărare; actul de agresiune prezintă o anumită gravitate.172

cuprindă întreruperea totală sau parţiala a relaţiilor economice şi a comunicţaţiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice .” Articolul
42: “În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile prevăzute în Articolul 41 nu ar fi adecvate ori că s-
au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţele aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o
consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Aceasta acţiune poate
cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale
Membrilor Naţiunilor Unite.”
172
Balaban C. Ghe., Op.cit., p.171.
NESECRET
Pagina 143 din 388
 NESECRET
Recurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa constituind o violare a Cartei
ONU, iar războiul de agresiune o crimă împotriva păcii, este firesc ca pentru
atingerile aduse păcii şi securităţii internaţionale, suveranităţii, integrităţii teritoriale
şi independenţei politice a statelor prin comiterea unor acte de agresiune să se pună
problema angajării răspunderii internaţionale173. Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr. 3314/14.12.1974 privind adoptarea definiţiei agresiunii, statuează în mod expres
în art. 5 că “agresiunea dă naştere la răspundere internaţională”.
Răspunderea internaţională are o dublă finalitate: evitarea diferendelor,
precum şi a folosirii forţei sau ameninţării cu forţa, toate acestea, sub impulsul acelor
consideraţiuni de ordin politic sau teoretic, care împart răspunderea de drept
internaţional. Caracterul ilicit al aplicării forţei armate este stabilit de Consiliul de
Securitate al ONU, care examinează fapta de agresiune a unui stat împotriva altui stat
după următoarele criterii: situaţia statelor la începutul conflictului armat determină
caracterul acţiunilor întreprinse ulterior în raport cu normele dreptului internaţional;
caracterul obiectiv al anteriorităţii – săvârşirea faptelor în ordine cronologică.
Sistemul Cartei Naţiunilor Unite prezintă, la modul conceptual, şi două cazuri în
care se admite folosirea forţei: exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală
sau colectivă în cazul unui atac armat şi folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului
de Securitate al ONU (Art. 39; 42). Prima şi cea mai importantă excepţie pe care o
prevede Carta ONU este aceea din articolul 51 – “ Nicio dispoziţie din prezenta
Cartă nu aduce atingere dreptului inerent de autoapărare, indivuduală sau colectivă,
în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor
Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
Carta lasă prin această derogare posibilitatea de folosire legală a forţei ca
formă a legitimei apărări, pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală
sau colectivă. Este cunoscut faptul că în toate sistemele juridice se admite dreptul la

173
Răspunderea internaţională este definită ca fiind “instituţia în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului
internaţional, care săvarşeşte fapte internaţionale ilicite este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă
de statele lumii, în cazul crimelor internaţionale”, Dicţionar de drept internaţional public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1982, p.249.
NESECRET
Pagina 144 din 388
 NESECRET
legitimă apărare, el fiind un concept general de drept, iar Carta ONU nu putea să nu
reflecte acest concept.174 Dreptul la legitimă apărare este una dintre cele mai
reprezentative instituţii contemporane, fundamentat, din punct de vedere juridic, pe
principiul nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa şi motivat, sub raport politico-
militar, pe necesitatea prevenirii şi descurajării agresiunii şi implicit, a protejării
fiinţei naţionale a statelor. Ca urmare, prin consemnarea în Carta ONU a acestei
instituţii, au fost scoase în afara legii unele practici existente în viaţa internaţională,
precum autoprotecţia, represaliile armate, dreptul de intervenţie, autoapărare
preventivă, care confereau statelor dreptul discreţionar de a recurge la forţa
armelor175. Aceasta a reprezentat, totodată, saltul calitativ înregistrat de la dreptul
nelimitat al statelor de a recurge la războiul de agresiune, la interdicţia generală de
folosire a forţei şi a ameninţării cu forţa şi a utilizării licite a forţei în cazuri strict
precizate. Legitima apărare presupune dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc
un atac efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.
Când într-o societate organizată se ripostează împotriva atacului se răspunde,
de fapt, la o agresiune cu o agresiune, săvârşindu-se, astfel, o infracţiune prevazută de
dreptul penal naţional sau internaţional, care interzic actele de răzbunare şi uzul
individual de forţă. Totuşi, potrivit prescripţiilor legale, această faptă nu este săvârşită
cu vinovaţie, deoarece făptuitorul, fie el individ sau stat, nu a acţionat cu voinţa
liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale protejate de ordinea
juridică şi ameninţate grav prin agresiunea ilicită. Din acest motiv, în cazul legitimei
apărări, legea dispune că vinovăţia şi caracterul penal al faptei sunt înlăturate atât în
cazul indivizilor, cât şi al statelor care folosesc forţa împotriva unei agresiuni.
Între legitima apărare prevăzută de dreptul intern şi cea reglementată în
relaţiile internaţionale există asemănări şi deosebiri semnificative. Doctrina penală
justifică, prin diferite teorii, înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în
legitimă apărare, unele fiind subiective, iar altele obiective. Legitima apărare are
174
Duculescu Victor, Conceptul de legitimă apărare în dreptul internaţional contemporan, Studii şi cercetări juridice,
Bucureşti, 1973, p.3.
175
Conf. univ. dr. IORDACHE Constantin, „DREPT OPERAŢIONAL”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2003, p. 80.

NESECRET
Pagina 145 din 388
 NESECRET
conotaţii specifice atât în legea internă, cât şi în cea internaţională, cu trăsături
distincte în cazul apărării individuale, al securităţii colective ori în operaţiunile de
sprijinire a păcii. În dreptul internaţional, legitima apărare se referă la subiectele
ordinii legale mondiale şi este un principiu juridic care dă dreptul unui stat de a
reacţiona imediat şi spontan, cu forţele armate, în cazul unei agresiuni, fiind consacrat
în articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Se observă că, la fel ca în dreptul naţional,
legitima apărare înlătură răspunderea internaţională a statului care reacţionează la o
agresiune armată cu folosirea forţei armate, fiind o acţiune utilă şi necesară, o
excepţie de la principiul fundamental al dreptului internaţional public de nerecurgere
la forţă şi la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite. Specificul dreptului internaţional de a crea o ordine juridică de tip
orizontal, fară existenţa unor autorităţi mondiale supranaţionale, superioare statelor
suverane, face ca războiul purtat în legitimă apărare să fie întotdeauna legitim şi legal
în urmatoarele condiţii şi limitări obiectiv determinate : existenţa unui act de
agresiune cu folosirea forţei armate şi anterioritatea actului de agresiune în raport
cu apărarea. Conform definiţiei agresiunii176, expresia “primul recurs la forţă”
consacră principiul anteriorităţii, potrivit căruia statul care atacă primul cu forţa
armată un alt stat comite un act de agresiune.
Prin această formulare se exclude din sfera dreptului la autoapărare “atacul
preventiv” şi posibilitatea de a invoca “un atac iminent” pentru a declanşa un război
de agresiune. Gravitatea actului de agresiune - anumite fapte de importanţă minoră,
cum ar fi provocările, simplele incidente de frontieră care, deşi, implică ameninţarea
cu forţa sau folosirea ilegală a acesteia, fiind incriminate de dreptul internaţional, nu
justifică folosirea forţelor armate de către statele lezate în baza dreptului de
autoapărare, deci nu constituie agresiune şi pot antrena, eventual, doar contramăsuri
proporţionale.

176
Potrivit art. 2 al Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 3314/XXIX din 14.12.1974 privind adoptarea definiţiei
agresiunii: “Folosirea forţei armate, cu violarea Cartei, de către un stat care acţionează primul constituie dovada
suficientă a unui act de agresiune, deşi Consiliul de Securitate poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că
stabilirea faptului că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată ţinând seama de alte împrejurări pertinente,
inclusiv faptul că actele în cauză sau consecinţele lor nu sunt de o gravitate suficientă.”
NESECRET
Pagina 146 din 388
 NESECRET
În dreptul internaţional nu este permis ceea ce în practică şi în doctrină s-a
numit “atacul preventiv” îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau a unei
ameninţări. Confirmarea o constituie şi faptul că în cauza „Activites militaires et
paramilitaires”, Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat într-un mod restrictiv
dreptul la legitimă apărare individuală, limitând-o la cazul unei agresiuni armate deja
survenite şi interzicând atacurile preventive. Această abordare strictă este singura
conformă cu litera şi spiritul Cartei ONU, iar flexibilitatea unor prevederi spre a
justifica drumul forţei armate şi lărgirea acestui drept ar însemna diminuarea
interdicţiei, în condiţiile în care statele pot găsi tot felul de pretexte pentru a o ocoli.
Din păcate, în pofida repetatelor încercări de definire a agresiunii, nici până
astăzi nu s-a putut adopta un tratat internaţional acceptat de catre state pentru a se
putea stabili care situaţii de folosire a forţei în relaţiile mondiale dau dreptul la
legitima apărare177.
A doua excepţie reglementată expres de Carta Naţiunilor Unite este
reprezentată de folosirea forţei cu autorizarea Consiliului de Securitate. Astfel,
articolul 39 din Cartă cuprinde o prevedere cu caracter general care conferă
Consiliului de Securitate competenţa de a califica o acţiune ca fiind o ameninţare
contra păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune. În conformitate cu acelaşi
text, Consiliul va face recomandări sau va decide măsurile care trebuie adoptate în
conformitate cu art. 41 şi 42, pentru restabilirea păcii şi securităţii. Principalele
probleme care se ridică în aplicarea celor două articole menţionate sunt legate de
întrebarea dacă autorizarea Consiliului de Securitate, în conformitate cu prevederile
articolului 42, trebuie să fie expresă sau poate fi şi implicită.
Un un exemplu de folosire a forţei a fost reprezentat de operaţiunea Furtună în
Deşert, ca răspuns faţă de invadarea Kuweit-ului de către Irak, în 1990. Operaţiunea a
fost considerată un punct de cotitură în dreptul internaţional. Astfel, prin Rezoluţia nr.
660/1990, Consiliul de Securitate califică invadarea Kuweitului de către Irak ca

177
Chiar Statutul Curţii Penale Internaţionale cu carcater permanent adoptat la Roma în 1998, deşi include în
competenţa acestei instanţe şi crima de agresiune, lasă definiţia acesteia în sarcina unei conferinţe ulterioare. Conform
art.5 parag. 2 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, “Curtea îşi va exercita jurisdicţia asupra crimei
de agresiune atunci când vor fi adoptate prevederi (…) – care să conţină – definiţia crimei de agresiune şi stabilirea
condiţiilor în care Curtea îşi va exercita jurisdicţia asupra acestei crime”.
NESECRET
Pagina 147 din 388
 NESECRET
reprezentând o încălcare a păcii şi cere imediat Irak-ului încetarea acţiunii.
Autorizarea folosirii forţei este realizată printr-o Rezoluţie subsecventă, respectiv
Rezoluţia nr. 678/1990 prin care se autorizează “statele care cooperează cu guvernul
kuweitian să adopte toate măsurile necesare” pentru a asigura retragerea imediată şi
necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit şi pentru a restabili pacea şi securitatea
în zonă. Cazul a fost singular, în sensul că autorizările privind folosirea forţei,
ulterioare acestei date, nu au mai vizat înlăturarea unei acţiuni a unui stat împotriva
altuia, ci în majoritatea cazurilor fie statul pe teritoriul căruia se desfăşurau
operaţiunile a consimţit la acestea, fie că operaţiunile se desfăşurau contra unui grup
implicat într-un conflict intern care nu a respectat unele condiţii de încetare a focului
aprobate de ONU.178 O concluzie clară care se desprinde din cercetarea acestei
practici internaţionale este în sensul formulei utilizate pentru autorizarea expresă:
toate măsurile necesare/toate mijloacele necesare.
De asemenea, se constată existenţa unei practici importante în direcţia
autorizării în cel puţin două etape, prima dintre acestea fiind reprezentată de
calificarea situaţiei în conformitate cu prevederile articolului 39 din Cartă.
Conflictul dintre Israel şi Liban din 2006 - interesant este faptul că în cazul
acestui conflict incidenţa conceptelor noi referitoare la legitima apărare anticipativă
sau preventivă sunt limitate, întrucât, nu era vorba de un atac iminent sau potenţial, ci
de o acţiune a grupării Hezbollah care a avut loc efectiv. Prin urmare, problema
juridică ce s-ar ridica ar fi dacă atacul Hezbollah reprezintă un atac armat, în sensul
articolului 51 din Carta ONU. Israelul consideră că Hezbollah reprezintă o
organizaţie teroristă care operează din Liban – în special din teritoriul care a fost
sub ocupaţia Israelului până în Iunie 2000 şi asupra căruia Libanul nu a reinstituit

178
www.onuinfo.ro, În această ordine de idei se înscriu acţiunile din Haiti (1994), Albania (1997), Republica
Centrafricană (1997), Timorul de Est (1999). În anul 2003 Consiliul de Securitate a autorizat trei noi operaţiuni pe
continentul African/Coasta de Fildeş - pentru susţinerea punerii în aplicare a unui acord politic între diferitele facţiuni
rivale - Rezoluţia nr. 1464 / 2003; Republica Democrată Congo având drept scop constituirea Forţei Multinaţionale
Interimare de Urgenţă pentru stoparea luptelor între facţiunile rivale - Rezoluţia nr.1484 /2003 şi al treilea caz, al
Liberiei, în care Consiliul de Securitate a decis prin Rezoluţia nr. 1497/2003 – în conformitate cu Capitolul VII din
Cartă - instituirea unei forţe multinaţionale care să asigure respectarea acordului de încetare a focului. Similar, statele
participante la forţă sunt autorizate să folosească toate “mijloacele necesare” pentru îndeplinirea mandatului.
NESECRET
Pagina 148 din 388
 NESECRET
deplina autoritate – şi este sprijinită financiar şi logistic de state precum Siria şi
Iran. Astfel, Israelul a acuzat Siria şi Libanul de “găzduirea” terorismului179.
Principalele probleme sunt legate de existenţa unui atac armat, legătura dintre
acest atac armat şi statul împotriva căruia s-a efectuat riposta şi, poate cel mai
important, criteriile necesităţii şi proporţionalităţii. În primul rând, din analiza acestor
elemente rezultă că intensitatea şi urmările acţiunilor Hezbollah din 12 iulie 2006 ar
atinge gravitatea unui atac armat. În al doilea rând, există discuţii serioase cu privire
la posibilitatea de a răspunde la un atac, atunci când nu este probat faptul că acest
atac este imputabil unui stat. Conflictul dintre Israel şi Liban din 2006 a readus în
discuţie problema “dreptului unui stat de a se apăra”, în special în contextul
“ameninţării teroriste”.180 Jurisprudenţa internaţională consacră aceste criterii
cutumiare şi în numeroase rânduri Curtea Internaţională de Justiţie a identificat că
anumite acţiuni nu îndeplinesc aceste criterii. Totodată, numeroşi actori internaţionali
au calificat acţiunea Israelului ca disproporţionată. Considerăm, din această
perspectivă, că ar exista argumente serioase, bazate atât pe jurisprudenţa anterioară,
cât şi pe opiniile statelor, în sensul neîndeplinirii acestor criterii de către acţiunea
Israelului. Conflictul din Liban din 2006 a constituit, fără îndoială, un punct de reper
important în evoluţia normelor de drept referitoare la folosirea forţei, în noul context
internaţional “de după momentul 11 septembrie 2001”. Ceea ce se poate observa ar fi
o “revenire” la aplicarea unor concepte fundamentate pe principiul, în conformitate
cu care folosirea forţei în dreptul internaţional trebuie să fie limitată într-o măsură cât
mai mare.

179
Document ONU S/2003/9 din 12 iulie 2006
180
www.onuinfo.ro., Conflictul din Liban a început la 12 iulie 2006, în contextul în care gruparea Hezbollah a
declanşat un atac cu rachete împotriva unor poziţii militare israeliene şi a unor sate israeliene din apropierea graniţei
Israelului cu Libanul. Simultan, un contingent al Hezbollah a trecut frontiera în Israel, a atacat două transportoare ale
armatei acestui stat (în apropierea satului Zarit), a ucis trei soldaţi israelieni şi a capturat doi. Armata iraeliană a trimis o
misiune (de dimensiuni restrânse) pe teritoriul Libanului pentru recuperarea celor doi prizonieri, ocazie cu care au fost
ucişi alţi cinci soldaţi israelieni. Aceasta a fost incidentul care a declanşat operaţiunea masivă a armatei israeliene
împotriva Libanului din zilele care au urmat. Acest incident a fost calificat de Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Europeană ca fiind un “ incident de frontieră ” - fapt relevant din perspectiva aprecierii legalităţii invocării dreptului la
legitima apărare care, în conformitate cu Carta ONU, se exercită în cazul unui “atac armat”. Conflictul a luat sfârşit la
14 august 2006, după ce la 11 august Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia nr. 1701, care cere dezarmarea
Hezbollah, retragerea forţelor israeliene şi dispune amplasarea unei forţe ONU (UNIFIL). Consiliul de Securitate nu s-a
pronunţat, nici măcar indirect, asupra legalităţii folosirii forţei de către Israel.
NESECRET
Pagina 149 din 388
 NESECRET
Acţiunea statelor membre NATO în Kosovo din primăvara anului 1999 a
încercat, de asemenea, să fie justificată prin teoria autorizării implicite din partea
Consiliului de Securitate. Astfel, motivaţia Belgiei în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie, în procesul intentat de Iugoslavia împotriva celor 10 state membre NATO, a
folosit ca prim argument pe acela al unei autorizări implicite din partea Consiliului de
Securitate, acordată prin Rezoluţiile nr. 1160, 1199 şi 1203,181 dar niciuna dintre
aceste rezoluţii nu autoriza în mod expres folosirea forţei. În plus, autorizarea expresă
nu a fost posibilă datorită faptului că unele state membre permanente ale Consiliului
de Securitate au evidenţiat că ar opune dreptul lor de veto faţă de o eventuală
rezoluţie care ar fi autorizat folosirea forţei.
Autorii de drept internaţional, cât şi statele membre NATO care au participat la
conflict, nu au considerat suficientă doctrina autorizării implicite pentru justificarea
legalităţii acţiunii.
Declanşarea operaţiunii Iraqi Freedom, în martie 2003, a atras după sine cele
mai vii controverse cu privire la legalitatea unei asemenea acţiuni implicând folosirea
forţei. Statele Unite şi Marea Britanie au propus o argumentare a legalităţii folosirii
forţei în Irak bazată pe existenţa unei autorizaţii implicite de folosire a forţei,
rezultând în principal din Rezoluţia nr. 1441/2002 a Consiliului de Securitate.
Acestea au suţinut că sintagma “consecinţe serioase” cuprinsă în Rezoluţia nr.
1441/2002 ar echivala, practic, cu autorizarea folosirii forţei. Poziţia Românieia fost,
de asemenea, în sensul că Rezoluţia nr. 1441/2002 permite folosirea forţei împotriva
Irak-ului.182)
Cu toate acestea, Statele Unite şi Marea Britanie au încercat în mod repetat să
obţină o rezoluţie expresă care să permită folosirea forţei.

2.3 FUNDAMENTELE JURIDICE PENTRU ORGANIZAREA ŞI

CONDUCEREA ACŢIUNILOR MILITARE. REGULILE DE ANGAJARE.

181
Brownlie Ian, International Law and the Use of Force – revisited, Lecture at Europaeum College, IUHEI, Geneva,
2001, p.19.
182
www.mae.ro, Poziţia Ministerului Afacerilor Externe cu privire la legalitatea folosirii forţei împotriva IRAK-ului,
din aprilie 2003.
NESECRET
Pagina 150 din 388
 NESECRET
PRECAUŢII PE TIMPUL DESFĂŞURĂRII ACŢIUNILOR MILITARE
ÎNTRUNITE OFENSIVE SAU DEFENSIVE

Marele teoretician Clausewitz afirma: "Politicianul şi comandantul trebuie să

aibă o concepţie şi o gândire similară, creând premisele pentru înţelegere reciprocă
şi empatie". Indiferent de teatrul de operaţii, scopurile politice transformate în
misiuni de luptă, trebuie îndeplinite şi supuse unui control riguros pentru a evita
escaladarea conflictului sau implicarea unor alte forţe (părţi). Scopul final strategic al
planificării este acela de a pune organismul militar în poziţia de a putea reacţiona în
timp scurt, în mod organizat şi cu maximă eficacitate la o posibilă viitoare
ameninţare183. Managementul apărării, de la obiectivele politice la angajamentele
militare şi distribuirea resurselor, reprezintă un proces complex cu valenţe şi
consecinţe politice majore. Cultura militarilor şi cea a civililor (politicienilor) trebuie
să interacţioneze pentru adaptarea şi modelarea cursului acţiunii militare.
Pentru România, schimbarea mediului strategic, angajamentele internaţionale
şi obiectivul integrării în N.A.T.O. şi U.E. a determinat o reconsiderare a rolului
armatei în contextul internaţional. A crescut numărul de misiuni militare
internaţionale, implicarea în operaţiunile de sprijinire a păcii, amplificându-se
procesul de cooperare militară multinaţională.
Pentru organizarea obiectivelor de securitate, cu resursele disponibile, o
contribuţie importantă şi-o aduc experţii civili, al căror rol va creşte în cadrul
acţiunilor de profesionalizare a forţelor armate.
Evaluarea situaţiei strategice şi operative de către Autoritatea Naţională de
Comandă şi comandanţii comandamentelor operaţionale asigură184 "formularea
variantelor sau acţiunilor corecte şi viabile de contracarare a ameninţărilor şi
riscurilor; definirea sau stabilirea clară a obiectivelor militare şi a principalelor
concluzii necesare elaborării concepţiei strategice sau a celei operaţionale".
Planificarea operaţiilor întrunite constituie un proces complex, unic, coordonat
şi interoperabil, desfăşurat de comandamentele operaţionale (comandamentul
183
Bădălan E., Arsenie V., Văduva G., Eseu despre arta strategică, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 29.
184
Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate (D.A.Î.F.A.), art.172 (alin.1).

NESECRET
Pagina 151 din 388
 NESECRET
grupării de forţe întrunite) pentru stabilirea modului viabil de îndeplinire a
obiectivelor şi măsurilor ordonate de comandant. În scopul pregătirii şi desfăşurării
de operaţii militare, este necesar să se întocmească planuri operaţionale ce includ toţi
factorii relevanţi referitori la desfăşurarea eficientă şi cu succes a operaţiei.
Distingem trei factori activi, importanţi în depunerea unui efort conjugat ce
trebuie să-şi găsească expresia în planificarea acţiunilor, şi anume:
 Comandantul,
 Statul Major
 Consilierul juridic.

2.3.1 Responsabilitatea structurilor comandamentului operativ privind

aplicarea Dreptului Operaţional

În procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi statele

majore de mari unităţi şi unităţi, în urma consultării cu consilierii juridici vor lua
măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul planificării, organizării,
coordonării şi controlului acţiunilor militare. Planificarea apărării reprezintă un
domeniu de manifestare a controlului democratic civil asupra forţelor armate.
Procesul de planificare trebuie să evolueze de la planuri manageriale către abordări
strategice largi, în funcţie de schimbările survenite în mediul internaţional. În
conformitate cu doctrinele în vigoare, planificarea operaţiilor întrunite se realizează
de către comandamentele operaţionale implicate în cinci etape, respectiv: iniţierea
planificării; elaborarea concepţiei operative; elaborarea planului de operaţii (acţiune);
revederea planului de operaţii (acţiune); elaborarea planului de sprijin (Anexa nr. 9).
În viitor, un accent deosebit se va pune pe planificarea operaţiilor specifice
războiului bazat pe reţea şi a operaţiilor bazate pe afecte, ambele impuse de cerinţele
procesului de transformare militară a armatei României.
De la început dorim să facem precizarea că asistenţa juridică va fi permanentă,
regăsindu-se în toate etapele procesului de planificare, compartimentul

NESECRET
Pagina 152 din 388
 NESECRET
juridic/consilierul juridic consiliind atât pe comandantul comandamentului
operaţional (comandantul grupării de forţe), cât şi pe şeful de stat major, şefii
compartimentelor şi ofiţerilor implicaţi în planificare.
Însuşirea corectă a misiunii de către comandant este de mare importanţă
pentru realizarea unei planificări minuţioase şi realiste, cu respectarea integrală a
legilor şi principiilor luptei armate şi a cerinţelor dreptului internaţional umanitar.
Concomitent cu însuşirea misiunii şi orientarea personalului implicat în planificare,
comandantul trebuie să elaboreze principalele probleme de planificare. De regulă,
acestea constau în: identificarea şi definirea misiunii; identificarea limitelor acţiunii, a
necesităţilor de informaţii şi stabilirea datelor necesare coordonării compartimentelor
comandamentului statului major şi a principalelor activităţi specifice planificării
operaţiei. În această etapă a planificării, compartimentul juridic (consilierul juridic)
participă la activitatea de orientare a personalului implicat, îşi însuşeşte misiunea pe
baza planului juridic (anexei juridice) al eşalonului superior, studiază problemele
juridice cu care se va confrunta forţa întrunită şi consiliază pe comandant pe
probleme de specialitate (la cererea acestuia). În anexă sunt prezentate principalele
elemente ale raportului de informare juridică.
Elaborarea concepţiei operative185 reprezintă o etapă complexă şi de mare
importanţă în contextual planificării generale. Pentru ofiţerii din compartimentele
implicate în planificare şi consilierul juridic al comandamentului forţei etapa de
elaborare a concepţiei operaţiei întrunite este esenţială.
Analiza misiunii, de regulă, se realizează sub îndrumarea şefului de stat major
cu şefii de compartimente (şefii modulelor), la care participă şi şeful
compartimentului juridic. Estimările vizează influenţa factorilor de situaţie asupra
îndeplinirii misiunii şi au ca rezultat concluzii, recomandări sau propuneri care
conturează cursurile posibile ale acţiunii întrunite.
Şeful compartimentului juridic (consilierul juridic), în această fază, va elabora
şi prezenta raportul său de informare în vederea asigurării sprijinului în domeniul
dreptului operaţional. Raportul de informare juridică are la bază elementele juridice
185
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.18
NESECRET
Pagina 153 din 388
 NESECRET
precizate de eşalonul superior şi precizările comandamentului rezultate din ghidul de
planificare, estimările compartimentului juridic (consilierul juridic) depinzând de
situaţia strategică (operativă), concepţia comandantului, tipul şi caracteristicile
operaţiei întrunite ce urmează a se desfăşura, natura beligeranţilor, caracteristicile
teatrului de operaţii, natura populaţiei existentă în zonă etc.
Cursul optim al acţiunii este ales de comandantul comandamentului
operaţional (comandantul grupării de forţe) în şedinţa de lucru pentru luarea deciziei
la care participă şefii de compartimente (inclusiv consilierul juridic) şi structurile
implicate şi presupune aprobarea cursului optim de acţiune cu respectarea
integrală/într-un procent major a legilor şi principiilor luptei armate şi a cerinţelor
dreptului internaţional umanitar.
Elaborarea planului operaţiei întrunite presupune detalierea concepţiei
acţiunii întrunite. În această etapă a planificării, şeful compartimentului juridic
(consilierul juridic) desfăşoară o serie de activităţi importante - consiliază permanent
pe comandantul comandamentului pe probleme şi aspecte de natură juridică;
elaborează partea de specialitate (fundamente juridice) ce va fi inclusă în planul
(ordinul) de operaţii; colaborează permanent cu şefii de compartimente privind
legitimitatea unor măsuri, activităţi şi acţiuni prevăzute în plan; asigură consultanţa
juridică tuturor planificatorilor militari şi ai comandanţilor forţelor care sprijină;
lucrează la anexa pe linie juridică; participă la stabilirea principalelor reguli de
angajare a forţei întrunite etc. În operaţiile bazate pe efecte şi în cadrul războiului
bazat pe reţea (RBR), consilierul juridic consiliază pe şeful de stat major şi şeful
compartimentului J3/G3 asupra stabilirii obiectivelor strategice, operative şi tactice
propuse a fi lovite cu efecte maxime (legitimitatea loviturilor); legitimităţii loviturilor
şi crearea efectelor asupra marilor unităţi şi unităţi inamice, a zonelor şi obiectivelor
din fâşia inamicului care vor fi protejate (încadrarea juridică şi respectarea
interdicţiei), cât şi asupra măsurilor de protecţie a populaţiei civile existente în zonă
(pierderi zero – dacă este posibil etc.)

NESECRET
Pagina 154 din 388
 NESECRET
În opinia noastră, activitatea planificatorilor militari din toate compartimentele
trebuie să fie direcţionată permanent şi consiliată de către şeful compartimentului juridic
(consilierul juridic) pentru respectarea cerinţelor dreptului operaţional.
Revederea planului operaţiei întrunite constă în analiza acestuia, în scopul
actualizării şi validării la sfârşitul ciclului de elaborare sau atunci când situaţia
strategică (operativă) impune cu necesitate acest lucru. În funcţie de situaţia
strategică creată şi de nevoile reale de actualizare a planului, compartimentul juridic
participă efectiv la revederea măsurilor de ordin juridic prevăzute în plan, a regulilor
de angajare în operaţie etc.
Elaborarea planurilor de sprijin ale operaţiilor întrunite186 - reprezintă
planurile armelor/specialităţilor (inclusiv compartimentul juridic) şi se referă la
mobilizarea, desfăşurarea, angajarea forţelor, susţinerea acţiunilor şi dislocarea
forţelor şi resurselor în sprijinul concepţiei materializate în planul de operaţii aprobat
fiind anexe la acesta.187 Planurile de sprijin sunt anexe ale planului operaţiei întrunite
şi conţin, de regulă, aceleaşi elemente de structură ca acesta. Compartimentul juridic/
consilierul juridic în colaborare cu şefii de compartimente întocmeşte planul de
sprijin juridic (Anexa juridică) care se anexează la planul operaţiei întrunite. (Anexa
nr. 20.)
În cadrul Comandamentului Operaţional (Comandamentul Grupării de Forţe
Întrunite) sunt subordonate direct: Compartimentul Juridic; Compartimentul
Financiar-Contabil; Compartimentul Relaţii Publice; Compartimentul Asistenţă
Religioasă. Până în prezent, atribuţiile acestor compartimente ale comandamentului
marii unităţi operative, privind aplicarea dreptului operaţional, sunt limitate,
reflectând necesităţile cele mai concrete care se impun. Desigur, lipsa unor atribuţii
detaliate, explicite, nu exclude analiza celorlalte atribuţii funcţionale ale respectivelor
compartimente şi deducerea unor atribuţii implicite ce se exprimă în activitatea de
planificare a luptei şi operaţiei de către statele majore. Pentru înţelegerea cadrului
legal de acţiune al tuturor compartimentelor unui stat major, din perspectiva dreptului

186
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.204.
187
P.F.-5, Doctrina Planificării operaţionale în Armata României, S.M.G. 53, Bucureşti, 2008, p. 88.
NESECRET
Pagina 155 din 388
 NESECRET
conflictelor armate, este important modul cum sunt receptate şi aplicate principiile
dreptului operaţional, în mod deosebit cel de discriminare şi cel de proporţionalitate.
În toate situaţiile este necesară delimitarea obiectivelor militare de obiectivele
civile. Respectarea acestor principii, într-un mod în care să nu afecteze îndeplinirea
misiunii, presupune reconsiderarea funcţiilor şi activităţilor statelor majore, a
compartimentelor din compunerea acestora, indiferent de eşalonul din care fac parte,
a procedurilor de lucru, în mod deosebit a celor legate de planificare.
Compartimentul personal are ca principale atribuţii rezolvarea problemelor
de personal ale eşalonului în cadrul căruia funcţionează. Acestui compartiment îi
revin atribuţii importante legate de aplicarea dreptului operaţional, dar care nu
comportă o implicare efectivă în procesul conducerii acţiunilor militare. Este utilă o
scurtă trecere în revistă a acestor obligaţii deoarece ignorarea regulilor respective
poate conduce la grave încălcări ale dreptului, legate de asigurarea respectării
persoanei şi care antrenează în mod direct responsabilitatea comandantului. Din
anexele la Protocoalele Adiţionale I şi II – 1977, rezultă o serie de atribuţii pentru
acest compartiment - asigură existenţa cărţilor de identitate pentru toţi militarii
subordonaţi precum şi pentru persoanele succeptibile de a deveni prizonieri de război
(echipaje civile ale navelor şi aeronavelor), persoane care însoţesc forţele armate;
verifică existenţa cărţilor de identitate pentru personalul sanitar militar şi civil,
(permanent sau temporar) pentru personalul religios militar (civil), personalul de
protecţie civilă, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale şi jurnaliştilor aflaţi
în misiune în zona de responsabilitate a marii unităţi respective. Pentru persoanele
susceptibile de a deveni prizonieri de război (combatanţii, echipajele civile ale
navelor şi aeronavelor, personalul militar şi personalul religios militar ) asigură plăci
de identitate.
În privinţa prizonierilor de război, compartimentul personal are obligaţia de a
le stabili identitatea, iar în situaţia în care statutul de combatant a vreunei persoane
capturate este neclar, va fi redactat un raport asupra împrejurărilor în care s-a produs
capturarea. Toate datele şi informaţiile privitoare la prizonierii de război vor fi
centralizate şi transmise pe scară ierarhică până la Marele Cartier General. La fel se
NESECRET
Pagina 156 din 388
 NESECRET
va proceda şi în cazul răniţilor, în sensul că acest birou se ocupă cu investigarea
datelor necesare identificării lor. Tot compartimentul personal se va ocupa cu
identificarea persoanelor decedate pe timpul luptelor, înhumării sau incinerării lor,
preluării documentelor de identitate şi evacuării lor, înregistrării locurilor unde au
fost îngropaţi cei căzuţi în luptă şi, atunci când situaţia o permite, întocmirii unor
rapoarte asupra împrejurărilor în care au avut loc decesele.
Compartimentul personal trebuie să solicite, pe cale ierarhică, informaţii
despre militarii dispăruţi în vederea stabilirii, prin intermediul organismelor
internaţionale abilitate (Agenţia Internaţională de Informaţii sau Puterea Protectoare),
a situaţiei reale a persoanelor respective (prizonieri, răniţi, decedaţi).
La acest compartiment este indicat să se centralizeze sesizările privind
violările dreptului conflictelor armate comise împotriva militarilor.
Compartimentul informaţii în contextul îndeplinirii misiunii specifice de
culegere, centralizare, prelucrare şi valorificare a informaţiilor despre inamic, teren
şi alţi factori ai situaţiei, va trebui să determine cu precizie concentrările de persoane
civile, mediul civil în care sunt amplasate obiectivele militare; natura zonelor de
construcţii (oraşe, sate, adăposturi ş.a.) şi cea a bunurilor civile importante cu
precădere a acelora care se bucură de o protecţie specială; existenţa instalaţiilor şi
lucrărilor care conţin forţele periculoase; particularităţile mediului natural, din
perspectiva vulnerabilităţii sale în condiţiile întrebuinţării unor categorii de
armamente puternice. Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o modalitate de a
obţine informaţii. Dreptul operaţional admite interogarea acestora, precizând că
obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de identificare personale.
Pentru persoanele civile se prevede, în mod expres, că nu pot fi constrânse să
furnizeze informaţii sau să obţină informaţii despre alte persoane şi organisme.
Acest aspect trebuie urmărit în special în teritoriul ocupat temporar de agresor,
semnalându-se oportun abuzurile la care s-ar deda ocupantul. Normele de drept
prevăd, pentru cazurile în care persoanele aflate în puterea autorităţilor militare
refuză să dea răspunsuri la problemele solicitate, să nu fie supuse la ameninţări,
insulte, la tratamente discriminatorii, indiferent de natura acestora. Organizând
NESECRET
Pagina 157 din 388
 NESECRET
cercetarea, ca activitate compatibilă cu dreptul războiului compartimentul de
specialitate trebuie să ia în consideraţie şi distincţia pe care, normele de drept o fac
între activităţile permise şi cele interzise. Ceea ce trebuie să cunoască luptătorii, când
primesc şi execută asemenea misiuni, este faptul că, în cazul în care sunt prinşi, îşi
pierd dreptul la statutul de prizonier şi riscă să suporte sancţiuni foarte grave
(conform legii penale a statului care l-a capturat).
Compartimentul operaţii din compunerea statelor majore de mari unităţi
operative, are un rol esenţial în asigurarea, respectarea normelor şi principiilor
dreptului conflictelor armate. Îndeplinirea acestui rol depinde de misiunea primită şi
de cunoaşterea detaliată a factorilor situaţiei operative. Cunoaşterea condiţiilor
situaţiei operative, a elementelor necesare stabilirii compatibilităţii dintre hotărârea
comandantului şi principiile dreptului conflictelor armate depinde de eficienţa
sistemului de cercetare (de calitatea rapoartelor trimise din teatrul acţiunilor militare).
În culegerea datelor şi a informaţiilor asupra situaţiei, considerentele militare se
completează cu cele umanitare, respectarea regulilor umanitare decurge natural prin
măsurile stabilite pe timpul elaborării hotărârii. Scopul măsurilor de precauţii, care
sunt luate în cursul procesului de stabilire a elementelor hotărârii, constă în evitarea
pierderilor şi a daunelor civile, iar atunci când acestea sunt inevitabile, să le reducă
considerabil. Astfel, unele obiective militare sunt bine individualizate, dispuse în
afara unor concentrări de bunuri şi persoane civile, în timp ce altele se suprapun cu
acestea. Principala problemă o constituie identificarea corectă a obiectivelor militare şi,
ulterior, stabilirea mijloacelor adecvate neutralizării sau distrugerii lor, în conformitate
cu normele dreptului operaţional.
Măsurile sunt diferite în funcţie de natura obiectivelor vizate de adversar. În
consecinţă, în concepţia operaţiei vor fi planificate lovituri asupra obiectivelor militare,
ţinându-se cont de limitările existente şi evitându-se:
a) atacurile (procedeele de lovire) globale - respectiv, considerarea ca unică
ţintă a mai multor obiective individuale, amplasate unele faţă de altele la distanţe
mici; în condiţiile în care cel puţin unul dintre ele se află în apropierea unui obiectiv
protejat, iar tratarea lor ca obiectiv unic şi executarea unor lovituri pe baza criteriului
NESECRET
Pagina 158 din 388
 NESECRET
suprafeţei acestuia (bombardamente aeriene, foc concentrat de artilerie), ar genera
pagube excesive;
b) atacurile care au ca scop terorizarea populaţiei - respectiv, acele acţiuni în
care sunt considerate ţinte populaţia şi bunurile civile. Indiferent de scopul lor, aceste
atacuri, ca şi ameninţarea de a recurge la ele, sunt considerate crime de război.
c) atacurile care au ca scop efectuarea de represalii împotriva populaţiei şi a
bunurilor civile sunt interzise. Este o regulă care exprimă elocvent principiul de
discriminare între bunurile civile şi obiectivele militare. Lupta armată trebuie dusă
numai împotriva forţelor armate adverse, orice acţiune intenţionată împotriva altor
categorii de persoane şi de bunuri fiind prohibită la modul absolut.
Situaţia devine mult mai complexă în ipoteza în care obiectivele militare sunt
dispuse în mijlocul unor concentrări de populaţie civilă şi în vecinătatea unor bunuri
civile, astfel fiind imposibilă lovirea lor fără a le afecta pe acestea din urmă. În acest
caz, caracterul realist şi practic al dreptului războiului este pus în evidenţă de
principiul proporţionalităţii. În aceste cazuri, se admit pierderi pentru necombatanţi şi
daune provocate bunurilor civile, statele majore fiind obligate să stabilească acele
măsuri de precauţie care duc la limitarea pierderilor umane şi materiale.
Aplicarea principiului proporţionalităţii prezintă dificultate şi complexitate în
funcţie de forma de luptă adoptată, influenţând, în principal, procedeele de acţiune
specifice apărării şi ofensivei. În pregătirea şi ducerea operaţiei de apărare se ridică
probleme deosebite şi sunt necesare măsuri de precauţie - îndepărtarea persoanelor
şi a bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare. Pentru unele categorii de
persoane (femei, bătrâni, copii, răniţi şi bolnavi) se impune acţiunea de evacuare, care
se organizează în aşa manieră încât să nu capete aspectul unui exod masiv,
necontrolat, care să afecteze manevrele militare; dispunerea forţelor militare în afara
zonelor dens populate, în condiţiile în care o apărare fermă impune articularea
dispozitivului pe elemente tari, cum sunt localităţile mari din zona care favorizează
acţiunile ofensive ale adversarului.
Protecţia împotriva atacurilor este o măsură de competenţa autorităţilor
naţionale dar trebuie să-şi dea concursul şi statele majore ale marilor unităţi
NESECRET
Pagina 159 din 388
 NESECRET
operative. Pentru persoanele civile, pentru bunurile indispensabile supravieţuirii
populaţiei (cele de o mare valoare culturală), se asigură adăposturi de către
Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă. Acestora li se vor crea toate facilităţile
pentru îndeplinirea misiunilor specifice. În acest context este posibilă inventarierea
bunurilor protejate din fâşia de acţiune şi verificarea modului cum a fost realizată
semnalarea acestora (în special a monumentelor, a spitalelor şi a instalaţiilor care
conţin forţe periculoase).
Pentru operaţia ofensivă aceste măsuri de precauţie îşi păstrează valabilitatea
pe întreaga adâncime a dispozitivului operativ. În plus, dinamica specifică acţiunilor
ofensive impune şi alte precauţii pentru a reduce, în limitele posibilului, pierderile
civile (materiale) colaterale pe durata atacurilor.
Comandantul trebuie să aprecieze, la propunerea şefului compartimentului
operaţii, dacă mijloacele şi procedeele (metodele) de acţiune pe care preconizează să
le întrebuinţeze permit limitarea riscurilor pentru populaţia civilă din vecinătatea
obiectivelor militare. Atunci când este posibilă alegerea, între mai multe obiective
militare, pe lângă criteriile operative, care determină opţiunea, este recomandabil să
se ia în consideraţie varianta care prezintă cel mai redus pericol pentru persoanele şi
bunurile civile. Se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai redus pericol pentru
populaţia şi bunurile civile protejate, pe care nu există bunuri de valoare culturală sau
spirituală, stabilimentele sunt puţine şi există o densitate mai mare de adăposturi
pentru populaţia civilă. Raportul pierderi civile/avantaje militare întotdeauna pune
probleme comandanţilor, astfel că, pentru fiecare operaţie planificată, statul major
trebuie să identifice concentrările de persoane civile, existenţa şi dispunerea bunurilor
protejate, să analizeze şi să stabilească metodele şi mijloacele care corespund
obiectivelor militare şi să evalueze eventualele pierderi civile.
Compartimentul logistic are responsabilităţi bine individualizate ce decurg din
regulamentele naţionale şi convenţiile internaţionale. Din regulamentul logisticii
acţiunilor militare, prin enunţarea misiunilor forţelor de logistică, rezultă
responsabilitatea pentru "strângerea/evacuarea capturilor de război, hrănirea,
echiparea, cazarea şi asistenţa medicală a prizonierilor de război". Tot din acest
NESECRET
Pagina 160 din 388
 NESECRET
document rezultă obligativitatea privind evacuarea răniţilor şi bolnavilor, spitalizarea
tratarea şi recuperarea acestora. Responsabilitatea privind tratamentul prizonierilor de
război revine compartimentului logistic din două considerente: - interpretarea corectă
a conţinutului prevederilor Convenţiei a III-a de la Geneva – 1949, conform căreia
internarea prizonierilor de război se va face în lagăre destinate exclusiv acestui scop
(art.21) care vor trebui dispuse în afara zonelor acţiunilor de luptă (art.23) şi în nici
un caz acestea nu trebuie să fie penitenciare sau locaţii cu regim de penitenciar
(art.22) şi din faptul că: - îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior impune
dispunerea acestor lagăre în zona logistică, fiind nerecomandabilă încredinţarea
prizonierilor de război forţelor militarizate de ordine publică în virtutea principiului
potrivit căruia captivitatea nu este o sancţiune de natură penală sau disciplinară, chiar
dacă, din considerente practice, paza taberelor poate fi realizată cu trupe ale
Ministerului Administraţiei Internelor. De asemenea, în responsabilitatea sa ar trebui
să intre şi pregătirea, din timp, a taberelor de prizonieri - stabilirea locului de
dispunere, schema de organizare a acestora, instruirea personalului prevăzut pentru
pază şi deservire.
Compartimentul relaţii militari-civili este structura care coordonează
activităţile de cooperare ale comandamentului propriu cu autorităţile civile (populaţia
locală), organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi internaţionale, în vederea
menţinerii legalităţii operaţiilor militare şi sprijinirii îndeplinirii misiunii. Cooperarea
va permite autorităţilor civile să ia toate măsurile pentru a proteja persoanele şi
bunurile civile din sfera lor de competenţă administrativă. Autorităţile civile pot
contribui la asigurarea protecţiei unor obiective, în sensul echipării acestora cu semne
distinctive suficient de mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt
dispuse bunurile importante. Măsuri similare vor fi luate şi atunci când în teatrul de
acţiuni militare există centrale de producere a energiei nucleare, baraje (diguri),
pentru a reduce pericolele ce ameninţă populaţia civilă.
În desfăşurarea operaţiunilor militare este importantă avertizarea populaţiei
civile asupra riscurilor pe care le antrenează operaţia ofensivă. În principiu,
prevenirea nu este agreată de militari, deoarece constituie o premiză de deconspirare
NESECRET
Pagina 161 din 388
 NESECRET
a concepţiei acţiunilor viitoare, cu toate riscurile pe care le comportă această situaţie.
Măsurile de prevenire, prin comunicate verbale sau scrise - manifeste, apeluri
radiofonice - sunt acceptate în măsura în care nu compromit secretul acţiunilor
viitoare şi, implicit, succesul lor.
Comandanţii militari au obligaţia de a-i împiedica pe membrii forţelor armate
aflaţi sub comanda lor (alte persoane aflate sub autoritatea lor) de a comite
infracţiuni. În vederea asigurării unei protecţii umanitare eficiente, Protocolul
Adiţional I – 1977 a stabilit măsurile de precauţie ce trebuie luate de autorităţile
militare în pregătirea şi ducerea activităţilor militare. Deşi ele se referă la persoanele
şi bunurile civile, putem considera, prin extensie, că sunt aplicabile tuturor
categoriilor de persoane şi bunurilor protejate de dreptul conflictelor armate.
În accepţiunea Protocolului I – 1977, atacurile sunt actele de violenţă
împotriva adversarului, fie că sunt ofensive sau defensive, indiferent de teritoriul
unde au loc şi pot fi operaţiuni terestre, navale sau aeriene. Comandanţii militari
care decid şi pregătesc un atac trebuie să facă tot ceea ce e practic posibil pentru a
verifica dacă obiectivele ce vor fi atacate sunt obiective militare; să ia toate măsurile
de precauţie în alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în scopul evitării şi
reducerii la minim a pierderilor şi pagubelor cauzate persoanelor şi bunurilor aflate
sub protecţie umanitară; să evite lansarea atacului de la care se poate aştepta că va
cauza pierderi şi pagube excesive, în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat, persoanelor şi bunurilor protejate. Atunci când este posibilă alegerea între
mai multe obiective militare, care au ca efect un avantaj militar echivalent,
comandanţii militari trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se poate aştepta ca
atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele şi bunurile civile. Ei trebuie
să întrerupă sau să anuleze atacul atunci când reiese că obiectivul nu este militar sau
când atacul va cauza incidental pierderi şi pagube materiale excesive şi trebuie să
dispună lansarea în timp util, prin mijloace eficace, a unui avertisment în cazul
atacurilor care pot afecta persoanele şi bunurile sub protecţie umanitară, afară de
cazul când circumstanţele nu permit acest lucru. Comandanţii militari se fac
răspunzători de luarea tuturor măsurilor de precauţie rezonabile în conducerea
NESECRET
Pagina 162 din 388
 NESECRET
operaţiunilor militare, pe mare şi în aer, pentru a se evita pierderile şi pagubele în
rândul persoanelor şi bunurilor protejate. De toate aceste reguli trebuie să se ţină cont
în procesul elaborării deciziei de către comandant, la toate nivelurile ierarhice, în
darea misiunilor, pe timpul cooperării şi ducerii acţiunilor militare, în toate
documentele de planificare, organizare şi control elaborate de statele majore.

2.3.2 Elaborarea regulilor de angajare (R.O.E.-Rules of Engagement)

O temă viu disputată în gândirea şi practica politico-militară a ultimului

deceniu este aceea a utilizării forţei armate în managementul situaţiilor conflictuale,
ceea ce a focalizat atenţia asupra regulilor de angajare (Rules of Engagement –
ROE). Dezbaterile asupra ROE variază în raport de situaţia concretă, de ţara care
utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii naţionale, dar şi de
profilul specialiştilor respectivi. Practic, şeful statului, în calitate de „Comandant
suprem al forţelor armate”, nu conduce direct pe câmpul de luptă armata şi astfel nu
poate lua decizii personale la faţa locului şi în timp real, astfel cum se întîmpla în
trecut. Acestuia îi revine responsabilitatea utilizării mijloacelor violenţei armate,
pentru aceasta este necesar să dispună de mijloace prin care să dispună comandanţilor
militari, instructiuni şi ordine clare cu privire la folosirea forţei.
Liderii militari sunt obligaţi să manifeste transparenţă în luarea deciziilor
privind acţiunile militare, în cazul în care acestea au consecinţe catastrofale, ei
trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice, explicaţiile de genul
„erorii de război” sau „pierderilor inerente ale războiului” nemaifiind admise cu
uşurinţă. Puterea de foc şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia forţelor
armate obligă la maximum de precizie în utilizarea lor. ROE în conflict trebuie să fie
adaptate fiecărei situaţii în funcţie de factorii de influenţă prezentaţi anterior şi să fie
modificate dacă, condiţiile în care operaţia a fost decisă îşi schimbă semnificaţia.
De exemplu, condiţiile de acord şi stabilitate, cerute de Consiliul de Securitate
pentru a decide o operaţie de menţinere a păcii (“Peace-Keeping”), pot la un moment
dat să nu mai fie îndeplinite. În acel moment ar trebui fie să se revadă mandatul şi, în

NESECRET
Pagina 163 din 388
 NESECRET
consecinţă, să se stabilească noi reguli de angajare în conflict, fie să se înceteze
operaţiunea.
Factorii pe care se bazează ROE şi care în mod obligatoriu trebuie luaţi în
considerare sunt: Dreptul Internaţional şi Dreptul Conflictelor Armate; factorii
operaţionali; factorii internaţionali şi politica internaţională (ONU); interesele
naţionale şi politica naţională; dreptul naţional intern; dreptul intern al naţiunii gazdă
şi acordurile reciproce. ROE trebuie să fie conforme cu principiile şi normele de
drept internaţional şi îndeosebi ale dreptului conflictelor armate. Totodată, dacă
dreptul conflictelor armate este una din bazele fundamentale ale ROE, acestea nu
trebuie să i se substituie. Într-adevăr, dacă unele dintre restricţiile referitoare la
folosirea forţei sunt derivate din normele dreptului conflictelor armate, datorită
caracterului lor permanent, ele sunt cuprinse în documentele cu caracter
permanent cum sunt regulamentele, instrucţiunile sau ordine cu caracter
permanent date de comandanţi şi nu trebuie, decât în cazuri deosebite, să fie
reluate în ordinele de operaţii. În acelaşi context trebuie să se procedeze şi în
cazul stabilirii tehnicilor de luptă şi al procedeelor folosite de forţa militară în
îndeplinirea misiunilor. În acelaşi timp, regulile de angajare în conflict au ca
scop reglementarea modului de folosire a forţei şi, dacă este absolut necesar, pot
să sublinieze aspecte de drept al războiului care sunt aplicabile în cadrul unei
misiuni specifice şi a cărei nerespectare ar putea avea consecinţe politice,
militare sau juridice grave asupra operaţiei militare.
În timp de pace, ROE vor fi în general mult mai restrictive decât ROE din
timpul conflictelor armate referitoare la conducerea operaţiunilor - ,, Nimic nu
este permis în afara a ceea ce ROE autorizează”. Din contră, în timpul conflictelor
armate, odată cu declanşarea ostilităţilor, numai regulile dreptului conflictelor armate
vor fi aplicate - ,,Totul este permis, mai puţin ceea ce dreptul războiului interzice
sau limitează”. Esenţa şi eficienţa ROE se bazează pe faptul că profesioniştii armelor
acţionează pe baza dreptului intern şi internaţional, regulile de angajare fiind
întruchiparea folosirii legale a forţei. În acest context cu totul nou, ROE formulate
corect şi precis furnizează comandanţilor operaţiunilor militare orientări clare şi
NESECRET
Pagina 164 din 388
 NESECRET
garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor apărării naţionale, eliminând
opţiunile vagi ale liderilor politici (Anexa 10).
Parametrii clari ai ROE, exprimând voinţa autorităţilor naţionale de conducere
a forţelor armate, elimină confuziile la toate nivelurile ierarhiei militare şi permit
comandanţilor operaţiunii să se concentreze asupra îndeplinirii misiunii prin folosirea
forţei, aşa cum s-a precizat la cel mai înalt nivel. În armatele statelor occidentale
regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra regulilor de angajare şi chiar
anexe cu exemple de ROE - Regulamentul american FM-100-23 din 1994- sau care
fac referire la obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda asistenţă în
elaborarea regulilor de angajare în luptă care trebuie să fie în concordanţă cu
legislaţia internaţională şi de coaliţie; politica naţională şi legislaţia internă; planul de
operaţii şi regulile de angajare ale eşaloanelor superioare - Regulamentul american
FM-27-100 din 1991- referitor la operaţiuni juridice. În aceste regulamente ale
armatei S.U.A. se specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante de reguli de
angajare în luptă, iar diferite misiuni şi teatre de acţiuni pot impune adoptarea unor
ROE specifice. Competenţa consilierilor juridici americani de a participa la procesul
de elaborare a ROE în cadrul comandamentelor operaţionale este susţinută şi prin
existenţa „Manualului Regulilor de Angajare”, care în afara teoriei elaborării,
instruirii şi aplicării ROE, conţine zeci de exemple de modalităţi concrete de astfel de
reguli pentru toate categoriile de forţe armate şi mijloace de luptă.
În concepţia NATO, „Regulile de angajare sunt directive (adică au valoare de
ordin, puternic formalizate şi cu caracter oficial) destinate forţelor armate (aflăm
astfel că forţele armate sunt subiectul specializat, dar şi beneficiarul acestora, distinct
şi exclusiv) care definesc circumstanţele (când poate fi folosită forţa), condiţiile (doar
atunci când se îndeplinesc anumite condiţii), gradul (cât de mult este permis sau ce
este interzis), maniera (cum se manifestă folosirea forţei) în care forţa/acţiuni care
pot fi interpretate ca provocatoare pot fi aplicate/ executate (forţa nu este un scop în
sine, ci un mijloc către scopul propus: legitima apărare, îndeplinirea misiunii sau
obţinerea victoriei)”188. Conform doctrinei NATO, regulile de angajare furnizează
188
Mc 362/ 1, Nato Rules of Engagement, 2003.
NESECRET
Pagina 165 din 388
 NESECRET
comandanţilor de la toate nivelurile orientările politice şi juridice privind uzul de
forţă. Ele sunt elaborate de comandanţii de forţe operationale în funcţie de
ameninţările concrete şi aprobate de Consiliul Nord Atlantic.
Principiile ROE în cadrul NATO sunt folosirea forţei în autoapărare, cu
respectarea raportului dintre proporţionalitate şi necesitatea militară, prevăzut de
dreptul internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea de produceri de pagube
colaterale. Concret, ROE se referă la definirea unor termeni, cum ar fi intenţie şi
acţiune ostilă, minimum sau maximum de forţă, forţă activă şi forţă pasivă, bunuri
sau persoane protejate, persoane, bunuri şi zone de aplicabilitate, autoritatea care
poate ordona utilizarea armelor, arestarea, încercuirea şi percheziţia, somaţiile şi
avertismentele ce trebuie făcute înainte de deschiderea focului, interdicţiile şi
obligaţiile în caz de folosire a forţei -mine,gaze,etc.
La nivel strategic- operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile publice
cu atribuţii în domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstanţele şi
limitele în cadrul cărora forţele armate pot angaja acţiuni militare într-un anumit
context politico-diplomatic şi militar. ROE sunt o parte a procesului politic prin care
forţele armate se subordonează voinţei politice şi nu pot fi mai restrictive decât
permite legalitatea (Anexa 11).
La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile stabilite de comandant cu privire la
folosirea armelor şi nu cuprind probleme de doctrină, tactică sau proceduri, deşi
trebuie să fie în concordanţă cu dreptul conflictelor armate. Ele nu constituie un cod
al legilor şi obiceiurilor războiului189.
ROE generale sunt regulile de angajare care au un grad mare de generalizare şi au
în vedere mediul în care forţele militare pot fi solicitate şi riscurile care există în acel
mediu. Ele sunt emise în timp de pace sau în operaţii privind dreptul la autoapărare al
individului, unităţii, forţei ori naţiunii şi sunt fundamentate pe dreptul la autoapărare al
insului, naţiunii şi forţei militare în ansamblul ei. Cu titlu de exemplu sunt ROE generale
regulile de angajare ale trupelor terestre, cele ale trupelor de marină sau ale forţelor
189
Achim V., Reguli de angajare pe timpul operaţiilor aeriene, în volumul Drept şi Relaţii internaţionale, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 385. „Ele sunt diferite pentru categoriile de forţe
armate dar şi în funcţie de specialităţile militare şi misiunile primite".
NESECRET
Pagina 166 din 388
 NESECRET
aeriene. Tot cu caracter general sunt şi cele care emană de la organizaţia internaţională
care subordonează forţa militară în operaţia multinaţională.
ROE specifice sunt regulile de angajare elaborate de structurile militare şi
cuprind instrucţiunile necesare îndeplinirii misiunii indiferent dacă această misiune se
execută în timp de pace, în situaţii de criză sau război sau în operaţii multinaţionale.
Teoreticienii afirmă că pot fi elaborate ROE pentru starea de pace (ROE generale),
care permit dreptul la autoapărare şi modalităţile de exercitare a acestui drept în
spatiul terestru, maritim sau aerian şi ar controla folosirea forţei până în momentul în
care se adoptă ROE specifice pentru (anumită) criză. Clasificare în funcţie de evoluţia
situaţiei de criză190 arată că ROE Verzi se elaborează atunci când nu există
ameninţarea ostilităţilor. Sunt autorizate numai autoapărarea şi securitatea facilităţilor
de bază (ROE pe timp de pace – PROE), ROE Galbene când se apreciază că există
ameninţare cu un atac. Concomitent cu creşterea stării de pericol se impune să
crească gradul de autorizare a angajării forţei, iar la ROE Roşii - atacul s-a declanşat
sau combatantul a fost autorizat să atace. ROE în timp de război (WROE) sunt
elaborate în funcţie de tipul conflictului care poate fi de slabă intensitate sau un
conflict major (vezi Fig. 1).
ROE speciale sunt elaborate, în funcţie de circumstanţe, pentru conflicte
armate, operaţii de alianţă sau coaliţie, acţiuni de apărare a ordinii constituţionale,
operaţiuni de menţinere a păcii ori de asistenţă umanitară. Ele nu limitează dreptul
la autoapărare dar precizează limitele utilizării armelor, atât în ofensivă cât şi în
defensivă limite derivate din obiectivele apărării naţionale, din strategia,
dreptul intern şi internaţional cu privire la mijloacele şi metodele de război.
Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort de echipă, de la autorităţile
politice superioare până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Pentru a fi
cu adevărat eficace, în special la nivelele tactice inferioare până la soldaţii
individuali, ele trebuie să fie scurte şi clare, să evite folosirea limbajului calificat, să
aibă priză la cei cărora li se adresează, să evite descrierea misiunii propriu-zise şi
să fie uşor de înţeles, reamintit, exersat şi aplicat. În legislaţia românească există
190
Clasificarea se referă la sistemul de reguli de angajare pus la punct în SUA.
NESECRET
Pagina 167 din 388
 NESECRET
Regulamentul General pentru Conducerea Acţiunilor Militare, care face trimitere
doar la identificarea limitelor acţiunii care vizează obligaţii (ceea ce trebuie să facă
unitatea) politice, diplomatice, sociale, morale, juridice, religioase, etnice, acţionale,
sau precizează că în timp ce obligaţiile se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi
al directivei, restricţiile sunt prohibitive şi, de regulă, nu se includ în conţinutul
planului de acţiune.
DE LEGE LATA, în viitor, ar putea deveni o atribuţie a statului major
elaborarea ROE, ca document distinct care să stabilească limitele utilizării forţei
atât prin norme imperative cât şi prohibitive. Consider că ROE trebuie să fie emise
şi de autoritatea militară competentă, a fiecărei forţe parte a forţei
multinaţionale, în conformitate cu principiile luptei armate, a cutumelor
naţionale şi internaţionale, a normelor juridice şi mandatului încredinţat, cu
scopul de a determina conduita pe care entitatea militară naţională, în
ansamblu, şi fiecare militar în parte sunt obligaţi să le adopte cu privire la
folosirea forţei în vederea îndeplinirii misiunii încredinţate, atât pe timp de pace
cât şi pe timp de criză sau război.

NESECRET
Pagina 168 din 388
 NESECRET

NESECRET
Pagina 169 din 388
 NESECRET

NESECRET
Pagina 170 din 388
 NESECRET

NESECRET
Pagina 171 din 388
 NESECRET

NESECRET
Pagina 172 din 388
 NESECRET

NESECRET
Pagina 173 din 388
 NESECRET

Figura 1 Clasificarea regulilor de angajare (ROE)

Reguli de folosire a armelor, a sistemelor de arme şi a muniţiei - statutul de

combatant implică utilizarea legală a diferitelor arme şi metode de utilizare a
acestora. Dreptul de la Haga poate fi rezumat ca fiind constituit din regulile care
limitează desfăşurarea ostilităţilor militare RATIONAE PERSONAE - cine poate fi
supus atacului, RATIONAE MATERIE - ce obiective pot constitui ţinta atacului
şi RATIONAE CONDITIONIS - care sunt armele şi metodele de război permise120.
Între combatanţi şi mijloacele lor de luptă există o relaţie sinergetică în sensul că
persoanele autorizate să participe la ostilităţi îşi îndeplinesc misiunile primite de la
statul lor numai prin intermediul mijloacelor şi metodelor de război. Este evident deci
că beligeranţii trebuie să cunoască şi să respecte regimul juridic internaţional al
mijloacelor şi metodelor de război, dreptul conflictelor armate interzicând şi
NESECRET
Pagina 174 din 388
 NESECRET
limitând utilizarea unor anumite arme şi metode de război, acestea
diferenţiindu-se în mijloace şi metode de război legale şi ilegale.
Ca urmare, sunt interzise a fi utilizate într-un conflict armat metodele şi
mijloacele de război care produc rău superfluu - crude şi barbare, au efecte
nediscriminante, produc daune intense, grave şi durabile mediului natural ori sunt
perfide, adică înşeală buna credinţă a adversarului în legătură cu statutul de protecţie
legal. În principiu, combatanţii trebuie să folosească mijloacele de luptă puse la
dispoziţia forţelor armate şi metodele de luptă prevăzute în regulamentele militare;
ei trebuie însă să cunoască mijloacele şi metodele de luptă interzise prin convenţii
speciale pentru a nu cădea sub incidenţa sancţiunilor disciplinare sau penale.
Precizăm faptul că anumite mijloace şi metode de război se pot încadra în mai
multe categorii interzise - armele nucleare, atacarea lucrărilor şi instalaţiilor
conţinând forţe periculoase, bombardarea câmpurilor petroliere pot produce, în
acelaşi timp, efecte nediscriminante, rău superfluu şi daune grave mediului natural.
Încadrarea lor în una sau alta din categoriile de arme şi metode interzise ţine mai
degrabă de nevoi de sistematizare didactică.
Regulile de legitimare a armelor se aplică şi în procesul de inventare a
acestora. Art. 36 din Protocolul I obligă statele ca în procesul de cercetare, punere
la punct, achiziţionare sau adoptare a unei noi arme, a unor noi mijloace sau a unor
noi metode de luptă, să determine ca nu cumva întrebuinţarea acestora să fie
interzisă, în anumite împrejurări sau în toate împrejurările, de către regulile de drept
internaţional. În domeniul interzicerii sau limitării armelor se aplică în primul rând
regula generală de prohibiţie bazată pe efectele armelor care produc rău inutil sau
superfluu sau care au efecte nediscriminante. Această regulă generală poate apare ca
imposibilă în ochii profanilor dar ea îşi are originea în Declaraţia de la Sankt
Petersburg din 1868 care arată că scopul suficient al războiului - scoaterea în afara
luptei a celui mai mare număr de oameni- ar fi depăşit prin folosirea de arme care
ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi în afara luptei sau ar face
moartea lor inevitabilă. Fără a fi într-o evidentă superioritate redacţională, regulile
fundamentale prevăzute de art. 35 din Protocolul I din 1977 interzic întrebuinţarea
NESECRET
Pagina 175 din 388
 NESECRET
armelor, proiectilelor şi materialelor ca şi a metodelor de luptă de natură să provoace
suferinţe inutile. Există însă şi arme special desemnate ca fiind interzise. Au existat
chiar conferinţe internaţionale speciale care s-au ocupat de limitarea şi interzicerea
unor arme, cum ar fi aceea prin care s-a elaborat Convenţia ONU din 10 octombrie
1980 asupra interzicerii sau limitării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca
producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare; cele trei
protocoale ale Convenţiei - mine, schije nelocalizabile, arme incendiare - au fost
completate în 1996 - mine, arme laser.
Opinăm că, la fel ca în dreptul penal, unde principiul NULLUM CRIMEN SINE
LEGE obligă la desemnarea precisă a faptelor de pericol social care sunt interzise,
la fel, în dreptul conflictelor armate sunt de fapt interzise doar speciile de arme
asupra cărora statele s-au pus de acord prin intermediul unor convenţii speciale. Este
vorba, în special, de proiectilele explozibile sau încărcate cu materii fulminante
sau inflamabile cu o greutate mai mică de 400 de grame -Declaraţia de la Sankt-
Petersburg din 1868; gloanţele care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul
omenesc, gloanţe dum-dum, după denumirea arsenalului de lângă Calcutta unde
armata britanică le fabrica - Declaraţia de la Haga din 1899; gazele asfixiante,
toxice sau similare şi alte arme chimice - Declaraţia de la Haga din 1899,
Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia asupra armelor chimice din
1993; otrava şi armele otrăvitoare - art. 23 din Regulamentul Convenţiei de la
Haga din 1907 şi Tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial;
minele şi torpilele submarine - Convenţia a Vlll-a de la Haga din1907;
aruncătoarele de flăcări şi armele incendiare - Tratatele de pace de la încheierea
primului război mondial şi Protocolul al lll-lea al Convenţiei de la Geneva din
1980; armele bacteriologice - Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia din
1972 cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor; tehnicile de
modificare a mediului în scopuri militare - ConvenţiaNaţiunilor Unite din 1976
asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în
orice alte scopuri ostile; proiectilele cu schije nelocalizabile cu raze X în corpul
NESECRET
Pagina 176 din 388
 NESECRET
uman - Protocolul I al Convenţiei ONU din 1980; minele şi capcanele terestre -
Protocolul II al Convenţiei ONU din 1980, completat în 1996 şi Convenţia asupra
interzicerii folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal precum
şi distrugerea lor, de la Ottawa din 1977; armele laser care provoacă orbirea -
Protocolul IV din 1996 la Convenţia ONU din 1980.
Metode de război limitate sau interzise de-a lungul timpului, fie prin
reguli cutumiare, fie prin dispoziţii convenţionale
Perfidia - ansamblu al actelor care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna
credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau
obligaţia să acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în
conflictele armate. Sursa ei convenţională este art. 23 din Regulamentul de la Haga
din 1907, art. 53 din Convenţia I-a din 1949, art. 45 din Convenţia a II-a din 1949 şi
art. 37-39 şi 85 din Protocolul I din 1977191. Exemplele de perfidie date de Protocolul
din 1977 implică şi regula că stratagemele de război, ca acte care au scopul să inducă
în eroare un adversar sau să-l facă să comită imprudenţe dar care nu încalcă nicio
regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate deoarece, nefăcând apel la
buna credinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu
sunt perfide, sunt permise (folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate
şi a informaţiilor false).
Refuzul de a lua prizonieri - este interzis de a se ordona să nu existe
supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile
funcţie de această decizie, chiar dacă astfel de ordine au fost date, cum a fost
cazul celui emis de Hitler la 18 octombrie 1942 conform căruia nimeni nu va fi
cruţat. Interdicţia, este reglementată şi prevăzută ca atare, în art. 23 din
Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi art. 40 din Protocolul
adiţional I.

191
Simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar; simularea predării; simularea unei
incapacităţi datorate rănilor sau bolii; simularea posedării statutului de civil sau de necombatant; simularea posedării
unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre altor state
nebeligerante ori organizaţii protectoare precum şi ale adversarului.
NESECRET
Pagina 177 din 388
 NESECRET
Înrolarea forţată a resortisanţilor părţii adverse este interzisă prin art. 23
din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, art. 130 din Convenţia a
II-a de la Geneva şi art. 147 din Convenţia a IV-a.
Distrugerile de bunuri protejate fără necesitate militară sunt interzise sau
restricţionate prin art. 33 din Convenţia I-a de la Geneva, prin art. 49, 53 şi 54 ale
Convenţiei a IV-a din 1949, prin art. 4 şi 11 din Convenţia de la Haga din 1954,
prin art. 2 al 3 din Convenţia a IX-a de la Haga din 1907 şi art. 54 şi 62
din Protocolul I adiţional.
Actele sau ameninţările al căror obiect principal este de răspândi
teroarea în populaţia civilă - indiferent dacă efectul a fost atins sau nu, ceea ce
contează la această metodă de război este intenţia expresă de a teroriza civilii cu
distrugerea totală, dar nu este aplicabilă în cazul atacării unui obiectiv militar
legitim - art. 51.2 din Protocolul I.
Atacurile nediscriminante - atacurile prin bombardament, oricare ar fi
mijloacele sau metodele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un
anumit număr de obiective militare net distanţate, situate într-un oraş, sat sau în orice
zonă conţinând orice concentraţie analoagă de persoane/bunuri civile; atacurile de la
care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti populaţiei
civile, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor civile sau o combinaţie a
acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret
şi direct aşteptat. Indiferent de forma lor - terestră, bombardament aerian sau naval,
ori de armele folosite – proiectile, bombe, rachete, torpile etc. art. 51 par.4 şi 5 din
Protocolul 1 din 1977 desemnează sfera atacurilor fără discriminare 192.
Represaliile armate, ca metodă de obligare a adversarului de a respecta
legile războiului, dar prin încălcarea acestora, sunt interzise în mod neechivoc
prin diferite clauze prohibitive ale convenţiilor internaţionale193. Avându-şi
192
Atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; acelea în care se folosesc metode şi
mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; acelea în care se folosesc
metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după prescrierile Protocolului şi acelea care sunt
capabile să lovească fără deosebire obiectivele militare şi bunuri/persoane civile.
193
Art. 46 din Convenţia I-a din 1949; Art. 47 din Convenţia a II-a; Art. 13 alin.3 din Convenţia III-a; Art. 33 alin.3
din Convenţia a IV-a; Art. 20 -răniţi şi bolnavi, serviciul sanitar, Art. 52 alin.1-bunuri civile, Art. 53 -bunuri culturale,
Art. 54 alin.4-bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei, Art. 51 alin.6 -populaţia civilă, Art. 55 alin.2-mediul
NESECRET
Pagina 178 din 388
 NESECRET
originea în antica lege a talionului şi fiind multă vreme admise de dreptul
războiului, astăzi represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie
sunt interzise. Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi
metodelor de război reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care
prohibesc sau limitează utilizarea unora dintre ele de către combatanţi.
De altfel, aceste interdicţii şi limitări se completează cu autorizarea de a
utiliza anumite arme fiindcă altfel războiul n-ar mai exista. Regimul juridic al
mijloacelor şi metodelor de război este o tentativă de a echilibra necesitatea militară
cu principiile umanitare, cu alte cuvinte o încercare de "umanizare" a conflictului
armat. Forţele armate ar trebui dotate cu sisteme de arme de înaltă precizie în selectarea
şi lovirea ţintelor, altfel s-ar comite crime de război prevăzute în Protocolul 1 art.85,
paragraful 3, pct. b, motiv pentru care Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate
vorbeşte despre angajamentul selectiv de precizie şi de identificarea ţintelor
internaţionale194
Regulile de comportament pentru combatanţi - Art. 42 al Doctrinei acţiunilor
întrunite ale forţelor armate precizează că regulile de comportament sunt stabilite
prin dispoziţii, ordine sau instrucţiuni, elaborate de autoritatea militară
competentă, care vizează modalităţile de conduită tactică în diferite situaţii şi fată
de diferite situaţii sau categorii de persoane şi bunuri.
O indicaţie precisă asupra posibilelor reguli de comportament ce trebuie
elaborate de comandamentele strategice şi/sau operative pentru uzul eşaloanelor
tactice putem găsi în statutul juridic, reglementat de dreptul operaţional al
conflictelor armate - militarilor americani din cadrul celei de-a 101-a Divizii
aeropurtate le-a fost distribuit la începutul lunii martie 2003 câte un exemplar din
"Ghidul militarului în Republica Irak", conţinând recomandări de comportament
în special faţă de populaţia civilă 195 (Anexa 12).

natural, Art. 56 alin.5 -lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase, din Protocolul I din 1977.
194
Art. 46 din Convenţia I-a din 1949; Art. 47 din Convenţia a II-a; Art. 13 alin.3 din Convenţia III-a; Art. 33 alin.3 din
Convenţia a IV-a; Art. 20 -răniţi şi bolnavi, serviciul sanitar, Art. 52 alin.1 -bunuri civile, Art. 53-bunuri culturale, Art.
54 alin.4-bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei, Art. 51 alin.6 -populaţia civilă, Art. 55 alin.2 -mediul natural,
Art. 56 alin.5 -lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase, din Protocolul I din 1977.
195
Ziarul "Adevărul" din 20 martie 2003.

NESECRET
Pagina 179 din 388
 NESECRET
Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul
internaţional umanitar, atribuindui-se drepturi şi obligaţii specifice care
creionează adevărate statute juridice: categorii fundamentale de persoane -
combatanţi şi civili; persoane aflate sub protecţie specială -medici, preoţi, ziarişti etc.
şi victime - prizonieri, răniţi, morţi, dispăruţi, refugiaţi. Criteriul primei disjungeri
este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate şi creează două
statute juridice opuse: pe de o parte, combatanţii, care au dreptul - şi obligaţia -
de a desfăşura acţiuni armate împotriva obiectivelor militare ale adversarului - dar
nu şi împotriva civililor acestuia - şi, pe de altă parte, persoanele civile, care, în
schimbul neparticipării lor la ostilităţile militare, nu trebuie să fie atacate în timpul
războiului ci, dimpotrivă, trebuie să fie protejate. Acestea din urmă îşi pierd protecţia
dacă au comis acte ostile împotriva combatanţilor.
Persoanele sub protecţie specială sunt categorii determinate de indivizi pentru
care dreptul umanitar instituie un regim de protecţie derogator de la protecţia
generală acordată persoanelor civile şi combatanţilor. Această protecţie specială
înseamnă o grijă sporită ce trebuie să o manifeste beligeranţii faţă de categoriile
respective. Precizăm că sunt protejate în mod special şi anumite persoane aparţinând
forţelor armate care nu sunt considerate combatanţi deşi pot purta arme şi uniformă,
cum este cazul personalului serviciului sanitar şi religios, precum şi a celui
detaşat să exercite activităţi de protecţie civilă. În domeniul civil, protecţia specială
vizează permiterea funcţionării normale a unităţilor sanitare civile şi a
organismelor de protecţie civilă, evitarea producerii de pagube bunurilor
culturale şi de cult, a pericolelor la care ar fi expusă populaţia civilă în cazul
atacării mediului natural, lucrărilor ori instalaţiilor conţinând forţe periculoase -
baraje, diguri, centrale atomo-electrice - ca şi a zonelor de securitate.
Toţi indivizii care intră în câmpul de aplicare RATIONAE PERSONAE al
dreptului internaţional umanitar intră în raporturi juridice guvernate de acesta, fie
acţionând în conformitate cu legile şi obiceiurile războiului, fie abţinându-se de la
acţiunile prohibite de normele umanitare. Declanşarea conflictului armat pune
problema determinării spaţiilor geografice pe care se pot desfăşura ostilităţile
NESECRET
Pagina 180 din 388
 NESECRET
militare şi, în consecinţă, câmpul de aplicare RATIONAE LOCI al dreptului
internaţional umanitar. Tratatele internaţionale utilizează, în acest sens, diferite
concepte ca: teatru de război; teatru de acţiuni militare; zone de operaţiuni, zone de
luptă, zone interzise ş.a.
De obicei, tratatele impun statelor obligaţii faţă de ansamblul teritoriului lor. în
desfăşurarea conflictelor armate, forţele militare ale unui stat se pot găsi şi pe teritoriul
altor state sau în marea liberă; este evident că, în astfel de cazuri, convenţiile de drept
umanitar au deplină aplicabilitate şi în afara teritoriului beligeranţilor, oriunde s-ar găsi
forţele armate. Fiind o condiţie esenţială de existenţă a statelor, spaţiile geografice
sunt reglementate de dreptul internaţional public, care utilizează termeni ca:
teritoriul de stat; zone în care statul riveran exercită drepturi suverane; zone
demilitarizate, neutralizate sau denuclearizate; marea liberă; fundul mărilor
şi oceanelor; spaţiul extraatmosferic ş.a. Diversitatea de abordare a determinat
imprecizie şi confuzie în utilizarea noţiunilor respective. Ne interesează modul în
care dreptul umanitar internaţional reglementează problematica spaţiilor geografice,
în care el îşi găseşte aplicarea şi influenţa acestora asupra comportamentului uman.
 Teatrul de Război cuprinde totalitatea teritoriilor statelor angajate în
conflictul armat, precum şi marea liberă;
 Spaţiul Aerian reprezintă coloana aeriană de deasupra teritoriilor
terestre şi maritime unde densitatea aerului este destul de mică pentru a permite
utilizarea sateliţilor (80-100 km.);
 Spaţiul Maritim cuprinde marea teritorială, apele zonei economice
exclusive, platoului continental, apele arhipelagice ale statului beligerant.
Sunt incluse în spaţiul geografic al teatrului de război, deşi nu aparţin niciunuia
din statele beligerante, marea liberă; zona economică exclusivă şi platoul continental
al statelor neutre, cu respectarea drepturilor acestora privind explorarea şi
exploatarea resurselor economice ca şi protecţia şi conservarea mediului marin.
În ultima perioadă se manifestă tendinţa de a include în teatrul de război şi
spaţiul extraatmosferic, un exemplu în acest sens fiind Iniţiativa de Apărare
Strategică a SUA - „Războiul Stelelor”.
NESECRET
Pagina 181 din 388
 NESECRET
Esenţa regulilor de comportament se regăseşte în respectul, protecţia şi
tratamentul ce trebuie acordate persoanelor şi bunurilor care nu participă direct la
ostilităţile militare. Dreptul cutumiar şi mai târziu dreptul convenţional au stabilit
reguli precise în caz de conflict armat, reguli care au fost reafirmate şi dezvoltate
până în zilele noastre. Fiecare război a pus noi probleme şi a determinat
perfecţionarea regulilor, astfel că reglementarea conflictelor armate/regulile de
comportament pentru militari s-au dezvoltat în mod constant.

2.3.3 Protecţia populaţiei civile şi a bunurilor civile în operaţiile militare

şi conflictele armate
Fizionomia războiului - conflictului armat - în etapa actuală este marcată de
influenţe pe care le exercită obligaţiile şi restricţiile conţinute în rezoluţiile
Consiliului de Securitate, rezoluţiile şi hotărârile emise de O.S.C.E. precum şi cele
cuprinse în normele dreptului conflictelor armate. Potrivit art.49, paragraful 1 din
Protocolul Adiţional I, prin termenul "atacuri" se înţeleg actele de violenţă
îndreptate împotriva adversarului, indiferent dacă sunt ofensive sau defensive, iar
conform art.52, paragraful 1 sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt
obiective militare. Un bun care este afectat unei utilizări civile - lăcaş de cult, casă,
un alt tip de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii
unei contribuţii efective la acţiunea militară. În Protocolul Adiţional I /1977 la
Convenţia de la Geneva, din 12.08.1949, la art.48 se menţionează că „ în vederea
asigurării respectării şi protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil,
părţile în conflict trebuie să facă diferenţa între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi
între bunuri cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să dirijeze
operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare.
Sunt şi vor rămâne interzise, fie că sunt comise de persoane civile sau de către
militari, atingerile aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice a persoanelor, în special
tortura sub toate formele sale; pedepsele corporale; mutilările; atingerile îndreptate
împotriva demnităţii persoanei; luarea de ostatici; pedepsele colective - actele de
genocid; ameninţarea de a comite oricare dintre actele citate mai sus. Orice persoană

NESECRET
Pagina 182 din 388
 NESECRET
arestată, deţinută sau internată, pentru acte în legătură cu conflictul armat va fi
informată, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri
au fost luate. Nicio condamnare nu va fi pronunţată şi nicio pedeapsă nu va fi
executată împotriva unei persoane considerată vinovată de o infracţiune penală
comisă în legătură cu conflictul armat, dacă reprimarea nu are loc în baza unei
sentinţe dată de un tribunal constituit legal, care să se conformeze principiilor
generale. Pentru femei şi copii sunt prevăzute măsuri de protecţie specială:
Femeile - vor fi protejate împotriva violului, constrângerii la prostituţie şi a
oricăror forme de atentat la pudoare; femeile însărcinate şi mamele cu copii mici care
depind de acestea, care sunt arestate, deţinute sau internate, vor fi examinate cu
prioritate; se va evita ca pedeapsa cu moarte să fie pronunţată împotriva femeilor
însărcinate sau a mamelor cu copii mici.
Copiii vor face obiectul unui respect special şi vor fi protejaţi; copiii sub 15 ani
nu vor participa direct la ostilităţi iar dacă sunt arestaţi, vor fi puşi sub pază în
localuri speciale. O condamnare la moarte nu va fi dată împotriva persoanelor care nu
au 18 ani în momentul comiterii infracţiunii.
Un regim juridic special este conferit de asemenea localităţilor neapărate şi a
zonelor demilitarizate, astfel este interzis Părţilor în conflict să atace localităţile
neapărate, autorităţile competente ale unei părţi în conflict putând să declare ca
"localitatea neapărată" o zonă populată care se află în apropierea sau în interiorul
unui teatru militar operaţional şi care poate face obiectul ocupaţiei unui stat agresor.
Părţile în conflict vor stabili prin acorduri speciale localităţile neapărate,
fiindu-le interzis să extindă operaţiunile militare în zonele care au dobândit, prin
acord, statutul de zonă demilitarizată.
Protecţia bunurilor culturale - La 14 mai 1954, la Haga, s-a adoptat
“Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat” şi
regulamentul de aplicare al acesteia, prin art.1 al Convenţiei fiind definite bunurile
culturale ca bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru
patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă,
istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii care, în
NESECRET
Pagina 183 din 388
 NESECRET
ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile
şi alte obiecte de interes cultural, istoric sau arheologic - precum colecţiile ştiinţifice
şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus;
edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune
bunurile culturale mobile, definite anterior, cum sunt muzeele, marile biblioteci,
depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să le protejeze, cât şi zonele în
cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale.
Protecţia generală a bunurilor culturale include ocrotirea şi respectarea
acestora de către părţile aflate în conflict armat. Acestea au obligaţia, din timp de
pace, să ia măsurile de protejare în eventualitatea declanşării unui conflict armat -
ascunderea, transportul. Statele care participă la conflict au obligaţia să se abţină în
a folosi bunurile culturale în scopuri care le-ar expune, pe acestea, distrugerii sau
deteriorării, să prevină şi să oprească orice act de furt, jefuire, vandalism îndreptat
împotriva bunurilor culturale; să interzică achiziţionarea bunurilor culturale. În caz de
ocupaţie, ocupantul trebuie să sprijine autorităţile locale pentru protecţia bunurilor
culturale. În caz de ocupaţie, ocupantul trebuie să sprijine autorităţile locale pentru
protecţia bunurilor culturale şi persoanele destinate gestionării acestor bunuri.
Se pot pune sub protecţie specială un număr restrâns de adăposturi destinate să
protejeze bunurile culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi
alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă, cu condiţia să se găsească la
o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau alt obiectiv militar important; să
fie înscrise în registrul U.N.E.S.C.O. În ce priveşte protecţia bunurilor
indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, este interzisă înfometarea civililor ca
metodă de război şi a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri
indispensabile supravieţuirii populaţiei civile. Pe timpul desfăşurării luptei armate se
va avea în vedere protejarea mediului înconjurător natural împotriva daunelor intense,
de durată şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau
mijloace de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze
asemenea pagube mediului înconjurător natural şi să afecteze sănătatea sau
supravieţuirea populaţiei. Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă trebuie să ia
NESECRET
Pagina 184 din 388
 NESECRET
măsurile necesare pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare, să protejeze
populaţia civilă împotriva catastrofelor, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii
acestora. Ele îndeplinesc o multitudine de misiuni: serviciu de alertă; evacuarea şi
organizarea de adăposturi; aplicarea măsurilor de camuflaj; organizarea serviciului de
salvare; reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase; decontaminarea şi alte măsuri
de protecţie; adăpostirea, aprovizionarea şi asigurarea pazei; restabilirea de urgenţă a
serviciilor de importanţă publică.
Alegerea obiectivelor - În conformitate cu prevederile Protocolului adiţional
nr. I la Convenţiile de la Geneva, art. 57, atacul trebuie să fie îndreptat doar împotriva
obiectivelor militare. Obiectivul militar trebuie să fie identificat ca atare, clar atribuit
şi indicat. Acţiunea va fi îndreptată asupra obiectivului care, atacat, se apreciază că
prezintă cele mai mici pericole pentru persoanele şi bunurile civile, această regulă se
aplică în situaţia în care este posibilă alegerea între mai multe obiective. Se interzice
atacul care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare
clar despărţite şi distinct situate într-un oraş, sat sau orice altă zonă conţinând o
concentrare asemănătoare de persoane şi bunuri civile - Regula G.P.I. 51. Referitor la
convoaiele aeriene şi convoaiele maritime, se stipulează că navele comerciale
escortate de nave de război şi aeronavele civile escortate de de aeronave militare
inamice, pot să fie atacate.
Direcţia şi momentul atacului vor fi alese în aşa fel încât să reducă la minimum
pierderile şi distrugerile civile (atacul unei uzine după orele normale de program de
lucru).
Desemnarea ţintelor pentru armele individuale şi pentru unităţile de foc se va
face cu aceeaşi precauţie ca cele pentru atribuirea obiectivelor militare, în funcţie de
rezultatul tactic aşteptat - distrugere, neutralizare şi ţinând seama de puterea
distructivă a muniţiilor folosite - cantitate, date balistice, precizie, efect punctual sau
pe zonă, consecinţele asupra mediului - Regula GPI. 57.
Responsabilitatea unei corecte alegeri a ţintei este de resortul comandantului
competent să decidă care arme sau care sistem de arme va fi angajat pentru a trage
împotriva unei ţinte determinate şi depinde de efectele cauzate asupra locului de
NESECRET
Pagina 185 din 388
 NESECRET
impact a armei sau sistemului de arme ales. Referitor la bunurile culturale
semnalizate, conform HCP 4 şi 11, în atac, ridicarea imunităţii unui bun cultural
semnalizat prin 3(trei) semne distinctive - numai în caz excepţional de necesitate
militară inevitabilă - va fi limitată în timp şi restrânsă la părţile cele mai importante
ale bunului. În ceea ce priveşte controlul pe timpul atacului, atacul va fi anulat sau
întrerupt, dacă se constată că obiectivul militar, scopul sau ţinta nu sunt militare. În
fiecare caz, regula proporţionalităţii va fi respectată.
Apărarea va fi organizată, în principal, în afara zonelor locuite, iar persoanele
şi bunurile civile vor fi îndepărtate de obiectivele militare, în acest scop,
comandanţii vor cere cooperarea autorităţilor civile - Regula G.P.I. 58. Atunci când
alegerea este posibilă între mai multe poziţii de apărare, pentru obţinerea unui avantaj
militar echivalent, alegerea se va îndrepta asupra poziţiei care se presupune că
prezintă cele mai mici pericole pentru persoanele şi bunurile civile - Regula
G.P.I,57,58. Dispoziţiile acestui subpunct se aplică la apărarea amplasamentelor
formaţiunilor militare, cu excepţia stabilimentelor sanitare - Regula G.P.I,57.
Contraatacurile lansate dintr-o poziţie de apărare sunt conduse prin
dispoziţiile privitoare la atac - Regula G.P.I. 57. O prezenţă militară, chiar
temporară, poate crea o situaţie periculoasă pentru zonele şi persoanele civile.
Formaţiunile situate în interiorul sau, în apropierea zonelor locuite, vor fi
desfăşurate de o aşa manieră, încât să cauzeze cele mai mici pericole posibile zonelor
civile - separare fizică; distanţă corespunzătoare între casele folosite de militari şi
alte construcţii.
În vederea reducerii pericolului pentru staţionările de mai lungă durată în
zonele locuite, comandantul competent va lua măsuri suplimentare în scopul
stabilirii unei limite clare între poziţiile de apărare şi zonele locuite şi accesului
restrâns, în amplasamen, a populaţiei civile. Dacă este necesar se va semnaliza
amplasamentul formaţiei.

2.4 ACTIVITATEA COMPARTIMENTULUI JURIDIC, A

CONSILIERULUI JURIDIC MILITAR ÎN PREGĂTIREA ŞI
DESFĂŞURAREA OPERAŢIILOR MILITARE
NESECRET
Pagina 186 din 388
 NESECRET

La 25 aprilie 2011 se vor împlinit 92 de ani de când, prin Decretul Lege

nr.1625 din 25.04.1919, a luat fiinţă Serviciul Contencios al Ministerului de Război,
act care marchează naşterea structurii specializate în asigurarea asistenţei juridice şi,
implicit, apariţia unei arme distincte în Armata Română, aceea a Justiţiei Militare, şi
deci a funcţiei de Consilier Juridic Militar. Primele izvoare reprezentând reglementări
moderne de natură juridico-militară au apărut cu aproape un veac mai devreme, în
anul 1832, când s-au adoptat “Aşezământul pentru straja pământească a Valahiei”,
respectiv “Aşezământul de judecată şi disciplină al Moldovei”.
La numai 20 de ani mai târziu, în 1852, în timpul domnitorului Barbu Dimitrie
Ştirbei, la Bucureşti a fost emisă “Condica penală ostăşească cu procedura ei cu
deosebit supliment pentru starea de împresurare”, rămasă după Unirea Principatelor
din 1859 singura lege de organizare şi administrare a Justiţiei Militare. Procesul
dezvoltării Justiţiei Militare ca armă distinctă a continuat cu adoptarea “Legii de
organizare a puterii armate” (1868) care a făcut posibilă editarea în anul 1871 la
Bucureşti, a “Codicelui de justiţie militară”. Istoria Justiţiei Militare şi a consilierilor
juridici militari nu este cu nimic mai săracă în date şi în fapte decât istoria altor arme
şi specialităţi.
Consilierul juridic militar este o persoană cu aptitudini şi pregătire
profesională în domeniul cunoaşterii statutelor, regulilor şi regulamentelor (fie din
memorie, fie pe baza cercetărilor întreprinse), având capacitatea de a le interpreta şi
aplica în situaţii reale. Acesta are un important rol în “angrenajul” militar, este un
membru de încredere al comandamentului, acordând la cerere consiliere
comandantului şi celorlalţi membri ai staff-ului.
În cazul în care i se aduce la cunoştinţă o acţiune militară iminentă pe care
comandantul intentionează s-o întreprindă, consilierul juridic poate lua toate măsurile
pentru a se asigura că au fost îndeplinite toate cerinţele legale. Consilierii juridici
militari au ca sarcini de bază asigurarea cunoaşterii şi aplicării riguroase a actelor
normative în întreaga activitate a unităţilor militare, precum şi apărarea intereselor
patrimoniale ale acestora, în toate situaţiile trebuind să apere cu fermitate, onestitate,
NESECRET
Pagina 187 din 388
 NESECRET
principial şi în concordanţă cu cerinţele legalităţii, interesele Ministerului Apărării
Naţionale. Consilierul juridic militar are obligaţia să asigure comandanţilor militari
informaţii despre regulamentele în vigoare, înainte ca aceştia să ia o decizie, făcând
apel la experienţa acumulată de-a lungul timpului în domeniul interpretării
regulamentelor, să-i consilieze în formularea ordinelor de operaţii, şi să furnizeze
informaţii factorilor de decizie civili, în problemele de politică militară. El trebuie să
furnizeze consiliere specifică membrilor individuali ai forţelor militare, în legătură cu
activitatea lor în cadrul armatei, şi să participe la organizarea acţiunilor militare
preconizate, pentru a putea formula recomandări şi a furniza informaţii factorilor de
răspundere însărcinaţi cu luarea unor decizii de politică militară.
Consilierul juridic militar apără Armata, ca instituţie, în instanţă, împotriva
unor procese intentate împotriva sa şi a unor pretenţii formulate de persoane fizice,
juridice sau de alte state. În activitatea sa, consilierul juridic nu se va opune realizării
unor obiective militare importante întreprinse de personalul militar, iar în cazul în
care o acţiune militară încalcă o prevedere legală, consilierul juridic va propune
soluţii alternative care sunt permise de lege. În altă ordine de idei, consilierul juridic
militar reprezintă Armata ca instituţie, însă nu-l reprezintă personal pe comandant;
deci, în situaţia în care comandantul propune o acţiune militară ilegală, consilierul
juridic militar are voie să refuze aceasta invocând principiul supremaţiei legii în statul
român de drept. Consilierii juridici militari trebuie să-şi însuşească o pregătire
temeinică în ceea ce priveşte cunoaşterea şi interpretarea legilor şi regulamentelor,
trebuind să înţeleagă operaţiile militare şi constrângerile militare care există, astfel
încât, consilierea acordată să se bazeze pe cunoaşterea integrală a nevoilor şi
cerinţelor comandantului.
În opinia noastră consilierii juridici militari ar trebui, în cazul în care nu
provin din rândul ofiţerilor de carieră, să parcurgă un proces de pregătire de 2 (doi)
ani, program care să se desfăşoare în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare
„CAROL I”, timp în care să asimileze noţiuni de strategie şi artă militară; tactica de
infanterie; întrebuinţarea în luptă a aviaţiei şi marinei; cunoştinţe minime de
topogeodezie militară. Numai în aceste condiţii consilierul juridic provenit din afara
NESECRET
Pagina 188 din 388
 NESECRET
structurii militare ar putea să facă faţă provocărilor pe care le ridică consilierea
comandantului unei forţe întrunite - de asemenea, trebuie să fie pregătiţi şi în alte
domenii cum ar fi dreptul administrativ, dreptul mediului, drept internaţional şi
apărarea în cazul unor procese civile intentate împotriva Armatei. Opinez că a sosit
vremea ca integrarea în structurile nord – atlantice să se producă şi în ceea ce
priveşte asistenţa juridică în armată. Cred că este momentul în care să disociem
consilierea şi asistenţa juridică, a comandanţilor, pe întregul parcurs al
acţiunilor/operaţiilor militare de asistenţa juridică acordată structurii militare –
achiziţii publice;acordarea/suspendarea unor drepturi; reprezentarea structurii în
faţa instituţiilor cu activitate judecătorească sau jurisdicţională.
Consilierii juridici militari sunt implicaţi direct şi în stabilirea legăturilor dintre
militari şi civili, asigurând informaţii şi consiliere factorilor de decizie din armată
privind armonizarea legislativă a actelor normative militare cu cele civile, îi ajută pe
comandanţii militari în formularea recomandărilor pentru diversele iniţiative
legislative, răspund la sesizările venite din partea unor persoane civile cu privire la
anumiţi membri individuali ai armatei care sunt în conflict cu aceasta, urmare
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Orice imixtiune din partea oricăror persoane,
indiferent de calitatea pe care o au, făcută în activitatea consilierului juridic militar cu
scopul de a-l determina să adopte o poziţie sau solutie contrară legii ori intereselor
Ministerului Apărării Naţionale sau să renunţe la aplicarea legii şi la apărarea
intereselor Armatei, este interzisă.
De asemenea, consilierii juridici militari nu pot fi folosiţi pentru rezolvarea
altor lucrări decât cele cu caracter juridic care decurg din atribuţiile ce le revin.
Preocuparea pentru formarea consilierilor juridici în domeniul dreptului conflictelor
armate a fost redusă şi s-a putut constata lipsa unui interes major, din partea structurii
de personal a armatei, în ultimii ani, pentru realizarea unei instruiri adecvate a
ofiţerilor în acest domeniu196. Trebuie reţinut că prezenţa consilierilor juridici nu
196
Pregătirea consilierilor juridici a lăsat de dorit în domeniul cunoştinţelor de drept operaţional al conflictelor armate.
După anul 2000 s-a încercat, prin intermediul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, îmbunătăţirea instruirii în
această materie, dar, după cum se observă şi din Instrucţiunile privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică,
acest domeniu nu este unul în care consilierii juridici să fie sfătuiţi să-şi perfecţioneze activitatea. O importanţă specială
în acest sens ar fi putut-o avea convocările de pregătire de specialitate, participarea la aplicaţii şi antrenamente dar şi
publicarea în Revista LEX , a consilierilor juridici din armată, a unor materiale/studii pe teme din Dreptul Internaţional
NESECRET
Pagina 189 din 388
 NESECRET
înlătură răspunderea de pe umerii comandanţilor. În exercitarea comenzii aceştia îşi
asumă povara: menţinerii ordinii şi disciplinei; aplicării şi respectării dreptului
conflictelor armate, a principiilor şi normelor sale.

2.4.1 Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate

În armata României, ca în majoritatea armatelor moderne, comandantul

forţelor angajate în acţiuni militare este învestit cu responsabilitatea respectării
dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea şi dinamica schimbării
normelor juridice, în materie de drept public şi internaţional, faptul că multe din
normele juridice ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate lasă la
latitudinea comandanţilor aprecierea oportunităţii aplicării lor sau pe aceea de a
interpreta singur care ar fi modalitatea concretă de aplicare, impune asistenţa juridică
a factorilor de răspundere. Formulări ca: „a lua toate precauţiile posibile”, „în
măsura în care aceasta este practic posibil”, „atunci când situaţia o permite”, destul
de des folosite în instrumentele juridice internaţionale sunt elocvente în încercarea de
a păstra echilibrul dintre necesităţile militare şi cele umanitare. Aceste formulări,
scoase din context, ar putea conduce la unele interpretări eronate care l-ar îndepărta
pe comandant de spiritul umanist al convenţiilor internaţionale.
Este nevoie de o viziune globală asupra cadrului legislativ şi a dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate, viziune pe care nu o poate avea decât un
specialist în domeniu. Consilierul juridic militar este un cunoscător în profunzime al
regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate care, în procesul
elaborării hotărârii comandantului pentru îndeplinirea misiunii primite, prezintă
estimări cu date, concluzii sau propuneri privitoare la asigurarea respectării şi
aplicării legilor şi obiceiurilor războiului. Asistenţa juridică a acţiunilor militare nu
poate fi realizată decât prin existenţa unui compartiment de specialitate format din
consilieri juridici, afectat pe lângă comandant şi statul major.
Experienţa participărilor armatei române la misiunile militare internaţionale,
de menţinere sau impunere a păcii, a demonstrat, încă o dată dacă mai era necesar,

Umanitar.
NESECRET
Pagina 190 din 388
 NESECRET
utilitatea consilierilor juridici la nivelul tuturor structurilor operaţionale (marilor
unităţi, unităţilor, subunităţilor) militare. Un singur consilier juridic militar, la nivel
de mare unitate, nu poate oferi asistenţă juridică tuturor combatanţilor. Misiunea
consilierului juridic este preventivă, avizul acestuia ar trebui cerut nu numai pe
documente finalizate, ci permanent, în timpul procesului de întocmire, astfel încât
problemele care apar să fie rezolvate prin concilierea între necesitatea militară şi
principiile de drept chiar în cursul elaborării planului de acţiune.
În aceste condiţii, asistenţa juridică pe timpul conflictului armat capătă
eficienţă, dacă anterior, pe timp de pace, consilierul juridic a coordonat pregătirea, în
domeniul dreptului umanitar internaţional, a militarilor din compunerea marii unităţi
/unităţii. Pe timp de pace este necesar ca specialiştii în dreptul conflictelor armate să
aprofundeze cunoştinţele militare şi tehnica de lucru pe care ofiţerii de comandă şi de
stat major le aplică pentru planificarea, organizarea şi conducerea acţiunilor de luptă.
Pentru a-şi îndeplini obligaţiile funcţiei, consilierul juridic, pe lângă temeinica
cunoaştere a dreptului conflictelor armate, trebuie să fie informat asupra procedurilor
de elaborare a planurilor în statele majore, să aibă un minim de cunoştinţe militare,
necesare evaluării situaţiilor la nivel tactic, operativ şi strategic - în funcţie de eşalon,
pretenţiile cresc, să cunoască mediul militar, psihologia organizarea şi problemele
sale. Numai întrunind aceste condiţii ar putea deveni un consilier, potrivit pentru
comandant şi colaboratorii săi, capabil să contribuie la succesul activităţilor prin
capacitatea sa de a sugera - atunci când este cazul, alternative la deciziile ce pot
aduce atingere dreptului conflictelor armate. Astfel, pe durata conflictelor armate,
consilierii juridici reuşesc să fie interlocutori utili pentru comandanţii şi colaboratorii
acestora, dezideratul comun fiind îndeplinirea misiunii fără încălcarea normelor de
drept. O solidă pregătire militară a consilierului juridic este reclamată şi de faptul că
reglementările juridice specifice conflictelor armate trebuie aplicate corect şi oportun
în situaţiile complexe care caracterizează operaţia/lupta modernă. Neintegrarea
consilierului juridic în cadrul militar de acţiune ar diminua încrederea comandantului
în soluţiile juridice formulate de acesta.

NESECRET
Pagina 191 din 388
 NESECRET
Asistenţa juridică nu trebuie să intervină tardiv ca un drept de "veto", ci
constructiv şi oportun pe timpul elaborării deciziei, astfel încât ordinul
comandantului să se încadreze în litera şi spiritul legilor naţionale, în prevederile
regulamentelor, să nu violeze regulile de angajare militară stipulate în dreptul
internaţional aplicabil în conflictele militare.197 Asistenţa juridică nu limitează dreptul
comandantului de a adopta, pe propria răspundere, decizii oportune şi optime pentru
îndeplinirea misiunii primite de la eşalonul superior. Când comandantul nu ţine
seama de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav dreptul
internaţional aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat să raporteze
superiorului său pe linia specialităţii sale. Consilierul juridic are obligaţia de a raporta
comandantului, imediat după ce a luat la cunoştinţă, despre producerea unor încălcări
ale normelor dreptului intern şi internaţional aplicabil în conflictele armate în zona sa
de responsabilitate. Comandantul, personal sau prin statul major, are responsabilitatea
juridică de a lua măsurile necesare pentru încetarea violărilor în acest domeniu, de a
dispune măsuri disciplinare.
Acţiunile forţelor armate ale statelor democratice desfăşurate de cele mai
multe ori în zonele de competenţă ale unei alianţe, urmărite şi mediatizate
îndeaproape, impun luarea în considerare a normelor umanitare ale dreptului
conflictelor armate. Integrarea României în structurile europene şi euroatlantice a
determinat o reconsiderare a poziţiei forţelor noastre armate faţă de acest tip de
pregătire. Importante sunt în acest sens responsabilităţile speciale ale
compartimentului juridic în cadrul statului major al comandamentului operaţional şi
anume - oferirea consultanţei privind definirea şi tratamentul persoanelor suspecte,
a civililor reţinuţi şi prizonierilor de război; întocmirea capitolului IV al anexei de
personal al planului /ordinului de operaţii şi a planului de asigurare juridică;
participarea la elaborarea ordinelor generale şi fragmentare; oferirea de
consultanţă şi asistenţă pentru întocmirea, interpretarea şi modificarea ROE;
supervizarea execuţiei planului de asigurare şi asistenţă juridică la nivelul
comandamentelor subordonate; implicarea în planificarea problemelor legate de:
197
Iordache Constantin, Drept Operaţional, Editura U.N.Ap.Bucureşti, 2003, p.45.
NESECRET
Pagina 192 din 388
 NESECRET
prizonierii de război; suspecţi; afaceri civile; ţinte; ROE; posibilitatea de a acţiona
ca punct de contact cu organizaţiile internaţionale şi agenţiile neguvernamentale 198.
Importanţa, locul şi rolul consilierului juridic rezultă şi din lecţiile învăţate în unele
operaţiuni care ne avertizează că cea mai mică infracţiune la dreptul internaţional al
conflictelor armate poate distruge legitimitatea unei acţiuni militare, ceea ce, ulterior,
afectează eficacitatea operaţională. (Anexa 13)
Obiectivele asistenţei juridice pe timpul conflictelor armate - o competentă
asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă comandantului, statului major,
comandanţilor de unităţi, convingerea că acţiunile militare desfăşurate sunt legitime
şi nu vor fi sancţionaţi pentru comiterea unor crime de război. Dar Dreptul
Operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele limitări ce constau în
constrângeri, restrângeri, obligaţii sau recomandări în plan acţional.
Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt temporale,
spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului de operaţii şi al
directivei comandantului (ordinul de operaţii).
Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi sociale,
morale, juridice, religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de regulă, nu se includ în
conţinutul planului de operaţii (ordinul de operaţii).
Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrângerile îl
obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la aprecierea
acestuia alegerea unei conduite. Ca urmare, pentru a asigura o asistenţă juridică
eficientă, se vor avea în vedere toate aceste limitări, prioritare fiind cele referitoare la
ostilităţile militare, în general; conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor;
comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război; tratamentul ce se acordă
victimelor conflictelor armate; administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate.
Doctrina pentru operaţii întrunite a Armatei României prevede
responsabilitatea compartimentului juridic de a-l consilia pe comandant în scopul
asigurării legalităţii actului de comandă, dar asistenţa juridică nu se rezumă exclusiv

198
Aceste atribuţii ale compartimentului juridic sunt prevăzute în art. 127 din Manualul pentru organizare de stat
major şi operaţii întrunite ale forţelor armate, adoptat în anul 2005.
NESECRET
Pagina 193 din 388
 NESECRET
la consilierea comandantului întrucât acesta adoptă deciziile şi conduce acţiunile
militare prin activitatea întrunită a compartimentelor comandamentului, în cadrul
căruia se realizează relaţii organizatorice - ierarhice, funcţionale, de stat major, de
cooperare, de control. Pe timpul asistenţei juridice, compartimentul/consilierul juridic
se va afla, în relaţii funcţionale cu compartimentele comandamentului care au
atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor armate. Aceste relaţii se vor
concretiza în transmiterea de către consilierul juridic a unor reglementări, indicaţii,
proceduri şi prescripţii din domeniul specialităţii sale. Consilierul juridic nu intervine
pentru a da avizul după finalizarea concepţiei/deciziei, planului şi ordinului de
acţiune şi nu adoptă o atitudine de aşteptare a solicitărilor sprijinului de
specialitate, el intervine pentru stabilirea obiectivelor; alegerea mijloacelor de luptă
şi determinarea procedeelor şi măsurilor necesare îndeplinirii misiunii pentru
rezolvarea speţelor unde se încalcă normele de drept intern şi internaţional.
În principal, obiectivele asistenţei juridice acordate urmăresc asigurarea
îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept; realizarea concordanţei
dintre necesităţile militare şi restricţiile impuse de reglementările juridice specifice -
interne şi internaţionale - în vigoare; discriminarea în selectarea obiectivelor şi
limitarea pierderilor colaterale; realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi
metodele folosite şi necesităţile militare şi prevenirea exceselor şi represaliilor pe
timpul ducerii acţiunilor militare, eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor.
Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor militare - un
singur consilier juridic poate acoperi nevoile de asistenţă juridică în condiţiile în care
ofiţerii statului major au pregătirea juridică necesară aplicării în domeniul lor de
activitate a normelor de drept al conflictelor armate. De regulă, comandanţii/
compartimentele statelor majore apelează la consilierul juridic pe timpul planificării
acţiunilor militare, asistenţa juridică având un caracter constructiv şi preventiv.
Planificarea operaţiilor constituie un proces complex, unic, coordonat şi interoperabil,
desfăşurat de comandamentele operaţionale/comandamentul grupării de forţe
întrunite pentru stabilirea modului viabil de îndeplinire a obiectivelor şi măsurilor
ordonate de comandant. De la început dorim să facem precizarea că asistenţa juridică
NESECRET
Pagina 194 din 388
 NESECRET
va fi permanentă, regăsindu-se în toate etapele procesului de planificare,
compartimentul juridic/consilierul juridic consiliind atât pe comandantul
comandamentului operaţional /comandantul grupării de forţe, cât şi pe şeful de stat
major, şefii compartimentelor şi ofiţerilor implicaţi în planificare. În această etapă a
iniţierii planificării, compartimentul juridic/consilierul juridic participă la activitatea
de orientare a personalului implicat, îşi însuşeşte misiunea pe baza planului juridic -
anexei juridice - al eşalonului superior Studiază problemele juridice cu care se va
confrunta forţa întrunită şi consiliază pe comandant pe probleme de specialitate (la
cererea acestuia).
Elaborarea concepţiei operaţiei reprezintă o etapă complexă şi de mare
importanţă în contextul planificării generale. Pentru consilierul juridic al
comandamentului forţei etapa de elaborare a concepţiei operaţiei întrunite este
esenţială. Şeful compartimentului juridic/consilierul juridic în această etapă
elaborează şi prezintă raportul de informare în vederea asigurării sprijinului în
domeniul dreptului operaţional. Raportul de informare are la bază elementele juridice
indicate de eşalonul superior şi precizările comandamentului rezultate din ghidul de
planificare (Anexa 14).
Estimările compartimentului juridic/consilierului juridic depind de situaţia
strategică/operativă, concepţia comandantului, tipul şi caracteristicile operaţiei
întrunite ce urmează a se desfăşura, de natura beligeranţilor şi a populaţiei existentă
în zonă, cât şi de caracteristicile teatrului de operaţii (Anexa 15).
Cursul optim al acţiunii este ales de comandantul comandamentului
operaţional/comandantul grupării de forţe în şedinţa de lucru pentru luarea deciziei la
care participă şefii de compartimente, inclusiv consilierul juridic şi structurile
implicate.
Elaborarea planului operaţiei întrunite presupune, în esenţă, detalierea
concepţiei acţiunilor întrunite. În această etapă a planificării, şeful compartimentului
juridic/consilierul juridic îl consiliază permanent pe comandantul comandamentului
pe probleme şi aspecte de natură juridică şi elaborează partea de specialitate -
fundamentele juridice - ce va fi inclusă în planul (ordinul) de operaţii. El colaborează
NESECRET
Pagina 195 din 388
 NESECRET
permanent cu şefii de compartimente privind legitimitatea unor măsuri, activităţi şi
acţiuni prevăzute în plan şi asigură consultanţa juridică tuturor planificatorilor
militari şi ai comandanţilor forţelor de sprijin, lucrează la anexa pe linie juridică
participând la stabilirea principalelor reguli de angajare a forţei întrunite. În cadrul
operaţiilor bazate pe efecte şi în cadrul războiului bazat pe reţea (RBR), consilierul
juridic consiliază pe şeful de stat major şi şeful compartimentului J3/G3 în ce priveşte
stabilirea obiectivelor strategice, operative şi tactice propuse a fi lovite cu efecte
maxime; legitimitatea loviturilor şi crearea efectelor asupra marilor unităţi şi unităţi
inamice; zonele şi obiectivele din fâşia inamicului care vor fi protejate (încadrarea
juridică şi respectarea interdicţiei) şi protecţia populaţiei civile existente în zonă
(pierderi zero – dacă este posibil etc.). În opinia noastră, activitatea planificatorilor
militari din toate compartimentele trebuie să fie direcţionată permanent şi consiliată de
către şeful compartimentului juridic/consilierul juridic pentru respectarea cerinţelor
dreptului operaţional.
Revederea planului operaţiei întrunite - constă în analiza acestuia, în scopul
actualizării şi validării la sfârşitul ciclului de elaborare sau atunci când situaţia
strategică (operativă) impune cu necesitate acest lucru. În funcţie de situaţia
strategică creată şi de nevoile reale de actualizare a planului, compartimentul juridic
participă efectiv la revederea măsurilor de ordin juridic prevăzute în plan, a regulilor
de angajare în operaţie etc.
Elaborarea planurilor de sprijin - planurile armelor/specialităţilor militare, se
referă la mobilizarea, desfăşurarea, angajarea forţelor, susţinerea acţiunilor şi
dislocarea forţelor şi resurselor în sprijinul concepţiei materializate în planul de
operaţii aprobat fiind anexe la acesta.199 Compartimentul juridic/consilierul juridic în
colaborare cu şefii de compartimente întocmeşte planul de sprijin juridic/Anexa
Juridică care se anexează la planul operaţiei întrunite (Anexa 16).
Din perspectiva dreptului conflictelor armate, este important modul cum sunt
receptate şi aplicate principiile dreptului operaţional, în mod deosebit cel de
discriminare şi cel de proporţionalitate, de asemenea, în toate situaţiile, este necesară
199 Cf. P.F.-5, Doctrina Planificării operaţionale în Armata României, S.M.G.53, Bucureşti, 2008, p. 88.

NESECRET
Pagina 196 din 388
 NESECRET
delimitarea obiectivelor militare de obiectivele civile. Activitatea consilierului juridic
pe timpul planificării acţiunilor militare se rezumă, în principal, la participarea la
orientarea personalului şi analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate,
concomitent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de dreptul
conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii; la colaborarea cu compartimentele
statului major, în primul rând cu compartimentul operaţii, pentru elaborarea
cursurilor acţiunilor militare (selectarea cursului optim), la prezentarea estimărilor
(concluziilor, recomandărilor şi propunerilor) referitoare la: delimitarea obiectivelor
militare de cele civile, metodele şi mijloacele de luptă ce pot fi utilizate; la asigurarea
protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi, răniţi); la atitudinea ce trebuie
adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se bucură de protecţie specială,
întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare) specifice
compartimentului său.
Acordarea avizului juridic concepţiei operaţiei (concretizată în decizia
comandantului), planului şi ordinului de operaţii (acţiune) şi asistenţa celorlalte
compartimente ale statului major pentru întocmirea corectă, din punct de vedere
juridic, a documentelor de conducere şi informare, completează suma acţiunilor
consilierului juridic, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului acţiunilor militare. În
etapa planificării acţiunilor militare şi elaborării planurilor de sprijin,
compartimentul/consilierul juridic întocmeşte şi actualizează planul de acţiune
(sprijin) al compartimentului, ca anexă la planul de operaţii (ordinul de operaţii);
planul de activitate al compartimentului; raportul de informare a comandantului
(datele, estimările, concluziile şi propunerile); informarea de specialitate a unităţilor
subordonate şi a marilor unităţi cu care se cooperează, cât şi documente diverse
referitoare la cunoaşterea zonei de responsabilitate, a actelor normative în vigoare etc.
Planul de acţiune (sprijin) al compartimentului juridic este documentul care
stă la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), constituind suportul juridic
al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor date pe timpul pregătirii şi
ducerii operaţiei (luptei). Acest document se întocmeşte atât sub formă grafică (pe
hartă) cât şi sub formă de text.
NESECRET
Pagina 197 din 388
 NESECRET
Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic cuprinde
informaţii şi date de natură juridică referitoare la obiectivele civile/bunuri aflate sub
protecţie specială; agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe periculoase
(centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri); obiective cu imunitate
culturală, aflate sub supraveghere U.N.E.S.C.O.; localităţi fără apărare; zone
demilitarizate; locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii; amplasamentele taberelor prizonierilor de război;
amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate pentru protejarea unor
categorii de persoane (victime de război); comunicaţii destinate transporturilor
sanitare efectuate de organele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic.
Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic este
determinată de volumul reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul la care se
lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi cuprinde, de regulă fundamentele
juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunii militare respective
directiva/ordinul de operaţii al eşalonului superior, concepţia/decizia comandantului
etc.; situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva aplicării
normelor dreptului internaţional (enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de
angajare militară din partea inamicului sau a trupelor proprii); acorduri, contracte
comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei/luptei cu autorităţi
politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pentru România, cu Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii sau cu organisme militare ale inamicului, (prin care s-au
stabilit zone neutre sau demilitarizate; modul de desfăşurare a unor activităţi non-
ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă; notificări
reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante sau în cazul ridicării
imunităţii culturale a unor obiective civile), sau agenţi economici, în domeniul
realizării activităţilor de aprovizionare a trupelor proprii (Anexa 17).
Partea de text, a planului de acţiune al compartimentului juridic, cuprinde şi
situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra statutului legal
al combatanţilor, modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie
NESECRET
Pagina 198 din 388
 NESECRET
specială, numărului de prizonieri (modul de tratament), gradului de informare a
organismelor internaţionale destinate supravegherii conflictului armat, gradului de
executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu sprijinul Comitetului Internaţional
al Crucii Roşii, asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate sau modului de
înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre dispariţia lor cât şi măsurile luate în
planul asigurării juridice pentru utilizarea legală şi oportună a semnelor şi
emblemelor care conferă protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal,
pentru cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt autorizate să
acţioneze în spaţiul de conflict armat sau pentru tratamentul umanitar al prizonierilor
de război sau al civililor aflaţi în lagărele de internare.
Se adaugă acestora, în partea de text, măsurile luate în planul asigurării
juridice pentru sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea
normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil conflictelor armate;
soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice sau juridice, ca
urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale; respectarea legislaţiei
interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare cât şi încălcările, de către
adversar, a normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.
Multitudinea problemelor juridice pe care le presupun operaţiile militare impune
specializarea consilierilor juridici. Consilierul juridic al Comandamentului Forţei
Multinaţionale trebuie să fie specialist în primul rând pe probleme de aplicare a
regulilor de angajare, iar Consilierul juridic al Contingentului Naţional, pe drept
penal şi disciplinar.
În activitatea sa, consilierul juridic al unei forţe multinaţionale trebuie să fie
pro-activ şi nu restrictiv, să propună soluţii juridice care să sprijine îndeplinirea în
condiţii de legalitate a misiunilor şi nu să le obstrucţioneze 200. Acesta trebuie să se
implice atât în faza de planificare a acţiunilor militare, cât şi în cea de execuţie.

200
. Despre acest rol al consilierilor juridici vezi şi K. Thelin, Consilierii juridici pe lângă forţele armate, în RRDU nr.
5/1994, p. 16; V. Creţu, Al doilea seminar internaţional pentru consilierii juridici de drept umanitar din forţele armate,
în RRDU nr. 6/1994, p. 6; I. Dragoman, Consilierul juridic militar, în RRDU nr. 6/1994, pp. 14-15; Rolul
consilierului juridic în SUA, în RRDU nr. 9/1995, p. 21.
NESECRET
Pagina 199 din 388
 NESECRET
Consilierul juridic al Comandamentului Operaţional Multinaţional trebuie să
cunoască foarte bine scopul şi natura mandatului contingentelor naţionale.
Problema poate fi complexă, deoarece instrumentele legale ale operaţiunilor
militare au de multe ori interpretări diverse de la un contingent la altul. În primul rând
sunt aspecte diferite în ceea ce priveşte interpretarea tratatelor. Dacă luăm spre
analiză şi ca exemplu Convenţia privind interzicerea armelor chimice specialiştii în
justiţie militară vor constata că nu toate statele care participă cu forţe la operaţiunile
internaţionale au ratificat acest tratat iar altele, care l-au ratificat, interpretează diferit
anumite dispoziţii ale acestuia.
În acest sens, trebuie ştiut cu certitudine ce contingent poate participa la
operaţiile militare în care se vor utiliza gaze lacrimogene. În al doilea rând, sunt
probleme de interpretare al mandatului forţei multinaţionale sau naţionale. În mod
normal acesta se regăseşte în rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, dar în unele
situaţii mandatul este suplimentat prin încheierea unor acorduri de pace201. O
problemă centrală o constituie legitima apărare.
Aceasta este definită de către legislaţia penală a statelor contribuitoare însă, în
mod neuniform - legislaţia Canadei şi a Olandei nu permite utilizarea forţei letale
pentru apărarea proprietăţii unităţilor militare iar, legea penală românească nu
defineşte „intenţia ostilă”, acceptată însă de ROE, etc.
Toate aceste aspecte legislative au implicaţii directe asupra planificării
operaţiei.

2.4.2 Răspunderea juridică pentru violarea/încălcarea normelor Dreptului

Internaţional Umanitar

Ca urmare a personalităţii lor internaţionale bazate pe suveranitate, statele şi

organizaţiile internaţionale create de ele sunt îndreptăţite să ceară celorlalţi actori ai
scenei internaţionale să repare prejudiciul cauzat de aceştia prin încălcarea unei
obligaţii internaţionale. Una din ramurile în care s-au afirmat pentru prima oară reguli

201
. În Acordul de la Dayton se regăseşte un articol care dispune că: “… în final, comandantul forţei este autoritatea
care interpretează aplicarea acestei înţelegeri …” fapt ce complică aplicarea normelor juridice din domeniul militar.

NESECRET
Pagina 200 din 388
 NESECRET
convenţionale asupra răspunderii internaţionale a statelor a fost chiar dreptul
conflictelor armate. Este vorba în concret de art. 3 din Convenţia de la Haga din
1907, care prevede că partea beligerantă care ar viola prevederile Regulamentului
anexat la Convenţie va fi obligată la despăgubiri, dacă este cazul, şi va fi
răspunzătoare pentru toate actele săvârşite de persoanele care fac parte din forţele ei
armate. Actualitatea acestei norme privind răspunderea internaţională a statelor
beligerante este reliefată de faptul că ea a fost reiterată în aceiaşi termeni în art. 91
din Protocolul adiţional I din 1977.
Elementele răspunderii internaţionale sunt: conduita ilicită, imputabilitatea
acestei conduite, prejudiciul. Aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ şi au
aspecte specifice în dreptul conflictelor armate202. Trebuie menţionat că, aşa cum
rezultă din proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional, referitor
la răspunderea internaţională a statelor, fundamentul acesteia nu este atitudinea
psihologică a indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului ci conduita
obiectivă a organelor statale. Nu este o răspundere bazată pe culpă, ci una obiectivă,
declanşată de orice fapt internaţional ilicit, care în dreptul conflictelor armate
înseamnă încălcarea normelor cutumiare sau convenţionale de purtare a războiului.
Calificarea caracterului ilicit al unei conduite generatoare de răspundere
internaţională se face atât pentru „încălcările grave”, cât şi pentru „alte încălcări” ale
dreptului conflictelor armate, precum şi pentru orice acţiuni sau omisiuni de a
îndeplini îndatoririle prevăzute de convenţiile umanitare. Pot exista totuşi împrejurări
care exclud caracterul ilicit al faptului , cum ar fi: consimţământul victimei, legitima
apărare, contramăsurile sau represaliile, forţa majoră ori cazul fortuit, starea de
primejdie şi starea de necesitate. Multe din aceste cauze de exonerare de răspundere
nu se aplică sau au o aplicabilitate specifică în dreptul conflictelor armate deoarece
acesta face parte din normele imperative internaţionale. Imposibilitatea de a suprima
ilicitatea încălcărilor dreptului conflictelor armate este expres prevăzută de
Convenţiile de la Geneva din 1949, care dispun că nicio parte contractantă nu va
putea să se exonereze, nici să exonereze o altă parte contractantă în ceea ce priveşte
202
Miga- Beşteliu R., Drept internaţional, pag. 355-368 şi V. Creţu, Drept internaţional penal, pp. 126-131.
NESECRET
Pagina 201 din 388
 NESECRET
infracţiunile grave, întărind astfel celelalte principii ale dreptului umanitar cu
principiul intangibilităţii şi inalienabilităţii drepturilor recunoscute persoanelor
protejate, principiul nereciprocităţii şi angajamentelor umanitare al statului, precum şi
principiul primatului intereselor victimelor.203.
În ceea ce priveşte imputabilitatea conduitei ilicite, trebuie să fim de acord că
actele statului sunt de fapt acte ale autorităţii sale publice, în fapt ale agenţilor statali
persoane fizice, acţionând în calitate oficială. Astfel, statul răspunde pentru actele
agenţilor săi chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele au acţionat ultra
vires, ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern. Răspunderea internaţională a
statului se bazează pe ficţiunea juridică potrivit căreia faptul ilicit care a fost comis de
către o autoritate publică este considerat imputabil statului. Astfel, în art. 5 al
proiectului de articole privind responsabilitatea internaţională elaborat de Comisia de
drept internaţional s-a prevăzut că este considerată ca fiind faptă a statului
comportamentul oricărei autorităţi publice - având acest statut potrivit dreptului
intern al acestui stat, cu condiţia ca în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această
calitate. Putem spune că răspunderea internaţională a statului se declanşează pentru
actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor
interne sau de domeniul în care sunt competente, nefăcându-se nicio distincţie între
autorităţi publice centrale şi cele locale, nici între funcţii legislative, executive sau
judecătoreşti. Parlamentul poate angaja răspunderea statului odată cu omisiunea de a
adopta reglementările interne dispuse de dreptul internaţional - ori de a abroga sau
modifica legile interne care contravin angajamentelor internaţionale ale statului, fie
prin acţiune, atunci când adoptă legi care contravin convenţiilor umanitare ratificate.
Autoritatea judecătorească, parte a statului ca subiect de drept internaţional,
poate atrage răspunderea statului printr-o multitudine de fapte contrare tratamentului
prescris de instrumentele de drept umanitar. Locul autorităţii executive sau al
funcţionarului în ierarhia organelor administrative este relevant pentru atribuirea
conduitei lor, statului. De aceea, violările dreptului internaţional umanitar comise de
203
Col. Radu Mircea, Teză de doctorat - Responsablitatea autorităţilor militare în aplicarea dreptului conflictelor
armate în operaţiile militare moderne, Bucureşti, 2008, p.256.

NESECRET
Pagina 202 din 388
 NESECRET
membrii forţelor armate ale unui stat sunt deci imputabile acestuia atât timp cât
forţele respective fac parte din structurile statale. Statul trebuie să manifeste o foarte
mare prudenţă şi autoritate faţă de disciplina şi controlul trupelor sale regulate,
inclusiv participanţii la o ridicare în masă, voluntarii, mişcările de partizani şi de
rezistenţă sau alte organe paramilitare incluse în forţele sale armate, din moment ce
este responsabil de toate încălcările comise, ca şi de circumstanţele săvârşirii acestor
încălcări. Cu totul alta este situaţia când încălcările sunt comise de forţe militare
„paralele” sau de persoane particulare care nu se află sub autoritatea statului şi nu-l
reprezintă. Chiar şi în situaţia când trupele sunt formate, organizate, echipate,
finanţate, instruite şi aprovizionate de către un stat străin, nu rezultă cu necesitate
atribuirea tuturor actelor lor în sarcina respectivului stat şi trebuie probat că el a
ordonat sau impus săvârşirea acestor acte.
A FORTIORI, acţiunile de luptă ale particularilor sau bandelor înarmate în
interes propriu şi nu în avantajul unui stat nu pot angaja răspunderea statului decât în
cazul când acesta n-a luat toate măsurile pentru a controla aceste persoane şi a le
preveni acţiunile (art. 6 din Proiectul de articole asupra responsabilităţilor
statelor)204.
Pentru statul-victimă a încălcării dreptului internaţional umanitar, dreptul de a
invoca răspunderea internaţională a statului de care aparţine autorul încălcării şi de a
solicita reparaţii se naşte odată cu producerea unui prejudiciu, care este în raport de
cauzalitate cu faptul internaţional ilicit.
Prejudiciul este material sau moral - după caracterul concret sau abstract al
rezultatului dăunător, mediat sau direct - după cum a afectat organe de stat sau
simpli particulari şi, specific dreptului internaţional umanitar, totodată el nu trebuie
să fie individualizat în sensul că dreptul de a invoca răspunderea internaţională
aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale.
În general, dacă violarea dreptului internaţional umanitar este săvârşită în
prejudiciul unui particular, care nu are personalitate juridică internaţională, repararea
204
În litigiul dintre SUA şi Iran privind „Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran” CIJ a reţinut omisiunea
autorităţilor iraniene de a preveni atacul şi de a asigura imunitatea misiunii şi a considerat direct responsabil statul
iranian pentru activităţile militanţilor islamişti de deţinere ca ostatici a diplomaţilor.
NESECRET
Pagina 203 din 388
 NESECRET
prejudiciului se face prin intermediul protecţiei diplomatice iniţiate de statul de care
aparţine victima violării. Comisia de Drept Internaţional susţine că particularii-
victime ale unei violări de drept umanitar se pot adresa şi direct statului responsabil
în pretenţiile de daune-interese cu condiţia preexistenţei recursurilor interne. Practic,
după război, foştii beligeranţi încheie acorduri speciale referitoare la modalităţile de
cerere a reparaţiilor. În conflictele armate fără caracter internaţional, proiectul de
articole asupra responsabilităţii statelor propune ca statul să nu fie responsabil de
violarea dreptului internaţional de către insurgenţi, dacă aceştia nu reuşesc să ia
puterea deoarece actele lor sunt asimilate actelor particularilor (art. 14), pe de altă
parte, dacă insurgenţa triumfă, statul este responsabil nu numai pentru faptele comise
de fostul guvern ci şi de cele săvârşite de către insurgenţi (art. 15).
În acest sens putem spune că statul trebuie să aplice obligatoriu exercitarea
unei vigilenţe deosebite în vederea prevenirii delictelor comise cu violarea disciplinei
militare de către combatanţii forţelor sale armate. În acelaşi timp, organele care fac
parte din structurile mişcării insurecţionale pot adopta comportamente susceptibile de
a angaja o responsabilitate internaţională proprie mişcării insurecţionale chiar dacă
aceasta pare inimaginabilă deoarece, în cazul victoriei insurecţiei, responsabilitatea sa
internaţională este absorbită de cea a statului, iar în cazul înfrângerii ei,
responsabilitatea nu poate avea consecinţe deoarece mişcarea insurecţională nu mai
există205.
Tipologia infracţiunilor în materia Dreptului Internaţional Umanitar -
aderând la tratatele internaţionale de drept umanitar, statele se angajează să le
respecte cu bună credinţă. Convenţiile internaţionale nu fac precizări decât asupra
infracţiunilor grave indicându-le în mod expres, recomandând statelor să stabilească
singure pedepsele pentru aceste infracţiuni, instanţelor competente a le judeca,
precum şi clarificarea altor fapte contrare dreptului internaţional ca fiind infracţiuni
sau delicte. Infracţiunile la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate sunt

205
Consiliul de Securitate a recunoscut implicit aptitudinea autorităţilor infra şi parastatale de a li se aplica
responsabilitatea internaţională în 1948 când, în conflictul din Palestina dintre evrei şi arabi, a cerut părţilor încheierea
unui armistiţiu şi a subliniat „marea responsabilitate ce revine aceleia dintre părţi care va neglija respectarea condiţiilor
acestui armistiţiu”.
NESECRET
Pagina 204 din 388
 NESECRET
clasificate, de către convenţiile internaţionale care le definesc, în “infracţiuni grave”
şi “alte infracţiuni”.
„Infracţiunile grave” sunt încălcările comise de către o parte beligerantă la
adresa persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia convenţiilor internaţionale (art. 50
din Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 51 din Convenţia a II-a, art. 130 din
Convenţia a III-a, art. 147 din Convenţia a IV-a, art. 11 şi 85 din Protocolul adiţional
I din 1977). Infracţiunile grave la instrumentele internaţionale de dreptul conflictelor
armate sunt considerate crime de război şi se pedepsesc penal. Convenţiile de la
Geneva din 1949 declară ca fiind astfel de infracţiuni grave omuciderea
internaţională; tratarea sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice
împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, prizonierilor de război, populaţiei
civile sau împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială, ca şi faptul
de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii
fizice sau sănătăţii acestora. Se includ, deasemenea, faptul de a fi lipsit (combatantul)
de dreptul său de a fi judecat în mod legal şi imparţial; deportarea sau transferul
ilegal; detenţiunea ilegală; luarea de ostatici ca şi distrugerea şi însuşirea de bunuri,
nejustificate de necesităţile militare, şi desfăşurate pe scară mare în mod arbitrar.
La infracţiunile grave enumerate, Protocolul Adiţional I din 1977 adaugă actele
şi omisiunile nejustificate prin care se compromite sănătatea şi integritatea fizică sau
mentală a persoanelor aflate în puterea părţii adverse sau internate, deţinute sau
private de libertate ca urmare a conflictului armat; lansarea unui atac fără
discriminare, afectând populaţia civilă sau bunuri cu caracter civil sau împotriva
lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase sau atacarea localităţilor
neapărate şi a zonelor demilitarizate, a unei persoane, cunoscând că este scoasă din
luptă. Se reţin ca fiind infracţiuni grave şi utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv
al Crucii Roşii sau a altor semne protectoare recunoscute de convenţiile
internaţionale; transferarea de către puterea ocupată a unei părţi a populaţiei sale
civile în teritoriul pe care îl ocupă sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în
afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei acestui teritoriu cât şi
orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor sau
NESECRET
Pagina 205 din 388
 NESECRET
practicile de aparheid şi celelalte practici inumane şi degradante bazate pe
discriminarea rasială care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale la
care se adaugă faptul de a îndrepta atacuri împotriva patrimoniului cultural sau
spiritual al poporului.
“Alte infracţiuni la instrumentele internaţionale”- sunt actele contrare
dispoziţiilor acestora şi care nu sunt crime de război. Ele pot fi infracţiuni sau abateri
disciplinare şi se sancţionează penal sau disciplinar. În anumite manuale ale legilor şi
obiceiurilor războiului sunt date ca exemple de “alte infracţiuni” folosirea armelor şi
metodelor de război interzise; mutilarea de cadavre; abuzuri de drapel parlamentar;
distrugerea nejustificată de bunuri culturale; jaful; obligarea prizonierilor sau civililor
inamici de a efectua lucrări de natură militară care le-ar pune viaţa în pericol sau
refuzul de a cruţa supravieţuitorii. Faptul că aproape toate statele sunt părţi la
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele lor Adiţionale din 1977 face ca
obligaţia reprimării pe plan naţional a infracţiunilor la Dreptul Internaţional Umanitar
să aibă un caracter general, totuşi, maniera în care statele au realizat în practică
această obligaţie este extrem de diversificată.
Regulile generale prevăzute în convenţiile internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor la normele Dreptului Internaţional Umanitar impun statelor luarea unor
măsuri pe plan naţional, în speţă emiterea ordinelor şi instrucţiunilor pentru
asigurarea respectării normelor şi principiilor acestuia şi ale Convenţiilor ratificate;
stabilirea măsurilor legislative necesare sancţionării penale a persoanelor care au
comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave; urmărirea
persoanelor bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre
infracţiunile grave şi deferirea lor propriilor tribunale - indiferent de naţionalitatea
acestor persoane, la care se adaugă faptul de a nu exonera un alt stat de răspunderea
pentru comiterea infracţiunilor grave; de a facilita deschiderea unor anchete la cererea
unei părţi la conflict cu privire la orice pretinsă violare a convenţiilor, iar dacă nu se
realizează un acord cu privire la procedura anchetei să se înţeleagă cu partea
interesată asupra alegerii unui arbitru care va hotărî asupra procedurii de urmat şi să
asigure inculpaţilor beneficiile garanţiilor de procedură şi de liberă apărare.
NESECRET
Pagina 206 din 388
 NESECRET
Unele state au preluat în legislaţia naţională clasificarea infracţiunilor grave
prevăzută în instrumentele internaţionale, altele au adoptat un sistem propriu de
clasificare. În actualul Cod penal român sunt prevăzute o serie de infracţiuni grave la
convenţiile internaţionale în Titlul al X-lea intitulat “Infracţiuni contra capacităţii de
apărare a României”, şi anume: jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă (art. 350);
folosirea fără drept a emblemei Crucii Roşii pe timpul operaţiilor militare (art. 351),
iar în Titlul al XI-lea intitulat “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, următoarele
categorii de infracţiuni: genocidul (art. 357); tratamente neomenoase la adresa
persoanelor protejate şi căzute în puterea adversarului (art. 358); distrugerea unor
obiective sanitare şi însuşirea unor bunuri sanitare, nejustificate de necesităţile
militare (art. 359); distrugerea, însuşirea sau jefuirea unor valori culturale (art. 360).
Pedepsele aplicate acestui gen de infracţiuni sunt de la 3 ani închisoare până la
maximum de pedeapsă aplicabil pe teritoriul românesc - detenţia pe viaţă. În Codul
penal român, art. 121 se dispune că perscripţia nu înlătură executarea pedepselor
principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii. Dreptul
Internaţional Umanitar este o încercare de ordonare a unei lumi imperfecte; el va fi
ineficace însă atât timp cât nu se va edifica o cultură bazată pe drepturile omului. În
zorii unui nou mileniu el trebuie reînsufleţit pentru ca lumea să nu mai fie bolnavă de
greşelile făcute. Iată de ce primordialitatea Dreptului Internaţional Umanitar asupra
forţei brutale şi nestăpânite reprezintă speranţa supravieţuirii civilizaţiei umane.
Hugo Grotius afirma în lucrarea sa de referinţă – „DESPRE DREPTUL
RĂZBOIULUI ŞI AL PĂCII” - că: “ ... violenţa care se dezvăluie, mai ales în război,
are în ea ceva de fiară; de aceea trebuie să căutăm cu multă grijă s-o cuminţim prin
omenie, pentru ca nu cumva, luând prea multă pildă de la fiare, să uităm că suntem
oameni”. Aceasta a fost, este şi va fi raţiunea existenţei, reafirmării, dezvoltării şi
aplicării neîncetate a Dreptului Internaţional Umanitar.
Aspecte juridice referitoare la ordinul militar - dispoziţiile de referinţă,
privitor la executarea ordinului militar, sunt înscrise în primele două alineate ale art.
117 din Constituţie: „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru

NESECRET
Pagina 207 din 388
 NESECRET
garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii
teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare şi statutul cadrelor militare
se stabilesc prin lege organică”.
Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, detaliază problema
executării ordinului în Secţiunea I-a, Capitolul II şi înscrie printre îndatoririle
cadrelor militare: „să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor
militare; să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor”, fiind
responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate.
“Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte
contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi
civilă a subordonaţilor”.
În Regulamentul Disciplinei Militare se păstrează vechile dispoziţii în materie,
care stipulează răspunderea comandantului pentru starea disciplinară şi obligaţia sa
de a pretinde executarea cu stricteţe a ordinelor, controlând îndeplinirea lor. Astfel
art. 7 stipulează în mod expres: “ Ordinul comandantului este obligatoriu pentru
subordonaţi şi se execută fără discuţie, întocmai şi la timp. Comandantul poartă
întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie
primul care să-l respecte cu stricteţe, iar cel care-l primeşte este obligat să-l execute
cu toată convingerea şi să raporteze imediat după executare. Subordonatul îşi
însuşeşte nu numai litera ordinului, ci şi spiritul lui. Când constată că nu poate
executa ordinul primit, el raportează imediat celui care i l-a dat”.
Astfel, neexistând în Codul penal o cauză care să-l exonereze de răspundere
pentru executarea ordinului superiorului, un subordonat care execută – fără a fi
constrâns – ordinul acestuia, bazându-se pe dispoziţia cuprinsă în art. 7 din
Regulamentul disciplinei militare, nu poate invoca – decât în cazuri limitate – eroarea
de fapt. Fapta “neexecutării ordinului superiorului”este incriminată în Codul penal
român prin art.334: “Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de
NESECRET
Pagina 208 din 388
 NESECRET
serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Dacă fapta este săvârşită
de un ofiţer, de un maistru militar sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari
împreună, ori în faţa trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave, pedeapsa este
închisoarea de la 1 la 5 ani. În timp de război, pedeapsa prevăzută în alineatul 1 este
închisoarea de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alineatul 2 – de la 3 la 12
ani”. În actualul Cod penal român legiuitorul nu a mai reglementat răspunderea pentru
executarea ordinului ilegal, abandonând-o interpretării teoreticienilor şi practicienilor.
Există teoreticieni care au susţinut că, în cazul executării unui ordin ilegal,
răspunderea penală va putea fi înlăturată în temeiul prevederilor art. 46 Cod penal:
„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”. După cum se observă,
circumstanţa agravantă, pedepsită conform gradului de pericol social pe care îl
reprezintă, se aplică atunci când este săvârşită în timp de război, pedeapsa fiind
cuprinsă, în acest caz, între 2 şi 12 ani. Comparativ cu art. 334 Cod Penal, textul
înscris în art. 31 alineatul (1) din ordonanţa guvernului privind regimul stării de
asediu şi regimul stării de urgenţă, prezintă o relevanţă aparte:
„Fapta personalului militar în activitate sau mobilizat, care manifestă
atitudine de defetism, incită la insubordonare sau nu execută ordinele primite,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau cu
închisoare pe viaţă”. Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor, prevede în art. 50:
„Comandanţii sau şefii militari pot face uz de armă împotriva subordonaţilor
pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau de constrângere nu
sunt posibile, atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod vădit spre
trădarea de patrie sau zădărnicirea unei misiuni de luptă, ori când periclitează în
mod grav capacitatea de luptă a unităţii. În aceste cazuri se face uz de armă,
respectându-se prevederile referitoare la somaţia legală”.
NESECRET
Pagina 209 din 388
 NESECRET
Dacă, în dreptul internaţional, opiniile părţilor la un tratat multilateral –
convenţie, protocol sau acord – sunt atât de diferite încât, de multe ori, delimitarea
între diverse situaţii nu este făcută după un cadru foarte clar, aşa cum vom vedea,
apreciem că în dreptul intern soluţiile ar trebui îndelung dezbătute, în aşa fel încât să
nu existe prea multe variante de interpretare, să prezinte un mod de rezolvare coerent
şi simplu, dar, în acelaşi timp să asigure o aplicare clară, unitară şi fermă. De modul
în care se execută un ordin depinde reuşita unei misiuni, iar Armata este în misiune şi
în timp de pace, în cele mai delicate momente prin care poate trece un stat, atât în
plan intern cât şi în plan extern. Sunt momente în care, de maniera în care militarii
înţeleg să execute ordinele la nivel de individ, şi Armata în întregul său la nivel de
instituţie, poate să depindă existenţa uneia dintre cele mai importante valori ale
statului pe care Armata este chemată să le apere: suveranitatea, independenţa şi
unitatea statului, integritatea teritorială şi democraţia constituţională. Trebuie ca
ordinele să fie nu numai „scurte, clare şi precise”, după sintagma atât de bine
cunoscută, ci şi legale. Comandanţii, trebuie să se convingă în permanenţă că
subordonaţii au înţeles nu numai ordinul, dar au înţeles şi că acesta este legal.
Sancţionarea violării normelor de Drept Internaţional Umanitar - infracţiuni
prevăzute de instrumentele internaţionale se face prin intermediul legislaţiei
naţionale, inclusiv când sunt comise de militarii care fac parte din trupele O.N.U. de
menţinere sau impunere a păcii. De problema sancţionării naţionale, a violărilor
normelor Dreptului Internaţional Umanitar, s-a preocupat, în mod repetat, Societatea
Internaţională de Drept Militar şi Dreptul războiului al cărei obiectiv special este,
conform art. 3 al statutului său, găsirea căilor de armonizare a legislaţiilor penale
interne atât între ele cât şi faţă de regulile dreptului internaţional umanitar
Sancţionarea penală a violărilor normelor Drepturilui Internaţional
Umanitar/Dreptului operaţional - reprezintă un segment al dreptului internaţional
penal. Ea este definită ca un ansamblu al regulilor juridice recunoscute în relaţiile
internaţionale şi are ca scop protejarea ordinii sociale internaţionale prin urmărirea,
judecarea şi condamnarea actelor care îi aduc atingere. Caracteristic Dreptului
Internaţional Umanitar este faptul că principiul represiunii universale consacră o
NESECRET
Pagina 210 din 388
 NESECRET
derogare de la teritorialitatea legii penale interne, astfel că, în conformitate cu
stipulaţiile normelor Convenţiei Naţiunilor Unite din 1968, crimele contra păcii,
contra umanităţii şi crimele de război sunt imprescriptibile, iar ordinul ierarhic nu
înlătură răspunderea penală. Acest principiu este consacrat în statutele tribunalelor
internaţionale penale, în legislaţiile naţionale ale statelor, dar originea o are în
doctrina juridică; el arată că agenţii statului au nu numai dreptul dar şi obligaţia de a
nu executa ordinele superiorilor contra Dreptului Internaţional Umanitar, existenţa
unui astfel de ordin în comiterea crimelor internaţionale neputând fi un mijloc de
apărare, ci doar o circumstanţă atenuantă206.
Principiul legitimei apărări se constituie într-o cauză exoneratoare de
răspundere penală în situaţiile când pentru salvarea unui interes legitim, personal sau
public, se iau măsuri de apărare împotriva faptelor internaţionale ilicite ale unui stat
sau ale unei persoane. Evident că măsurile de legitimă apărare trebuie să fie
proporţionale cu gravitatea pericolului. Sancţionarea violării normelor internaţionale
de drept operaţional îşi are fundamentul în încălcarea normelor imperative ale
dreptului internaţional umanitar, prin fapte ilicite de o deosebită periculozitate pentru
comunitatea internaţională, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.
Sancţionarea violărilor comise de state, la normele de Drept Internaţional
Umanitar - Potrivit concepţiei tradiţionale a dreptului conflictelor armate, violările
comise de state, subiectele de drept internaţional trebuie stopate şi reprimate folosind
toate măsurile împotriva statelor „vinovate”. Astfel de măsuri de reprimare există atât
în dreptul internaţional general al responsabilităţilor statelor, în Carta Naţiunilor
Unite considerată drept constituţie a societăţii internaţionale organizate cât şi în
dreptul conflictelor armate care se referă specific la responsabilitatea statelor pentru
violarea legilor şi obiceiurilor războiului. Înainte de a le reprima, violările trebuie să
fie constatate. În acest sens, Convenţiile de la Geneva din 1949 prevăd în art.
52/53/132/149 că, la cererea unei părţi la conflict, poate fi deschisă o anchetă
conform modalităţilor fixate de părţile interesate, având ca obiect orice violare
206
Majoritatea legislaţiilor militare ale statelor occidentale conţin această obligaţie de neexecutare a ordinelor ilegale.
În România, Legea 80/1995 - Statutul cadrelor militare prevede în art. 8 că militarilor le este interzis să dea şi să execute
acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi a convenţiilor internaţionale ratificate de România.
NESECRET
Pagina 211 din 388
 NESECRET
pretinsă a convenţiilor. Dacă nu se realizează un acord asupra procedurii de anchetă,
părţile se vor înţelege asupra alegerii unui arbitru care va decide asupra procedurii de
urmat. Odată cu violarea constatată, părţile la conflict îi vor pune capăt şi o vor
reprima/sancţiona cât mai rapid posibil.
Practica a demonstrat totuşi că o astfel de înţelegere între beligeranţi este
dificil de realizat după comiterea infracţiunii grave respective, astfel încât art. 90 al
Protocolului I din 1977 reprezintă un important pas înainte prin instituirea unei
Comisii Internaţionale de Stabilire a Faptelor, cu caracter permanent, la procedura
căreia ar putea apela beligeranţii. Comisia a devenit operaţională la Berna/Elveţia în
1992, eficacitatea ei fiind cu atât mai mare cu cât mai multe state vor face declaraţii
unilaterale de acceptare a competenţei ei, competenţă care se referă concret la două
atribuţii, anchetarea oricărui fapt pretins a fi o încălcare gravă a dreptului conflictelor
armate şi facilitarea prin bunele sale oficii în restabilirea unei atitudini de respectare
a Convenţiilor şi a Protocolului I din 1977.
Comisia a declarat că este pregătită să rezolve şi situaţii când, în lipsa unei
declaraţii generale, un stat face doar o declaraţie ad-hoc de acceptare a competenţei
sale precum şi în situaţii de conflict armat neinternaţional dacă părţile implicate îi
solicită intervenţia imparţială. Poate datorită faptului că rezultatul anchetei Comisiei
nu este făcut public decât cu asentimentul părţilor interesate, statele n-au apelat până
în prezent la această modalitate de verificare a violărilor dreptului internaţional
umanitar preferând sistemul anchetelor ONU cu publicarea rezultatelor obţinute,
chiar dacă nici această metodă nu s-a dovedit a fi suficient de convingătoare. În cazul
în care există dispute asupra analizei săvârşirii încălcărilor grave ale dreptului
internaţional umanitar, părţile interesate ar putea recurge, de fapt, la orice modalitate
de soluţionare paşnică a diferendelor prevăzute de dreptul internaţional. Astfel,
Convenţiile din 1949 prevăd o procedură de conciliere prin intermediul Puterilor
protectoare, fiind o instituţionalizare a bunelor oficii din dreptul diplomatic. Totuşi,
din moment ce statele beligerante n-au putut ajunge la o rezolvare paşnică a
diferendului dintre ele şi au recurs la război, este puţin probabil ca o procedură de
soluţionare paşnică în domeniul violării dreptului internaţional umanitar să aibă
NESECRET
Pagina 212 din 388
 NESECRET
rezultate concrete. Utilizarea măsurilor coercitive la care se poate recurge în sistemul
ONU ar putea fi mai promiţătoare dar şi aceasta riscă să combine JUS AD BELLUM
şi JUS IN BELLO într-un mod destul de periculos deoarece, deşi ar putea reuşi să
sancţioneze încălcarea dreptului păcii, ar putea pune în pericol autonomia,
neutralitatea şi imparţialitatea cerută în aplicarea dreptului internaţional umanitar.
La o violare a dreptului internaţional umanitar poate acţiona sau interveni nu
numai statul care e victima directă a violării respectiv, ci şi orice alt stat cu
contramăsuri permise de dreptul internaţional. Această intervenţie se bazează pe
principiul general al reprimării universale a violărilor dreptului internaţional
umanitar, principiu dedus din art. 1 comun al Convenţiilor din 1949 şi din regulile
generale ale responsabilităţii statelor în relaţiile lor internaţionale.
Astfel de contramăsuri trebuie să fie însă în conformitate cu dreptul
internaţional umanitar cât şi cu Carta Naţiunilor Unite şi trebuie să fie luate în
cooperare cu ONU ca nucleu - deşi fragil - al sistemului impunerii centralizate a
dreptului internaţional umanitar 207. Cooperarea între toate statele nu înseamnă că nu-i
posibilă o reacţie la violările dreptului internaţional umanitar. În afară de răspundere
politică a statelor pentru violarea legilor şi a obiceiurilor războiului, există şi obligaţia
generală a acestora de a plăti compensaţii pentru consecinţele încălcării dreptului
internaţional umanitar, prevăzută în art. 3 al Convenţiei de la Haga din 1907 şi în art.
91 din Protocolul I din 1977, obligaţii ce există şi în Proiectul de articole privind
responsabilitatea statelor pentru faptele internaţionale ilicite, adoptat de Comisia de
Drept Internaţional în 2001. Această responsabilitate materială, financiară a statelor
este prevăzută în mod concret pentru actele comise de membrii forţelor sale armate şi
interzice represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor protejate (art 46/47 din
Convenţiile din 1949 şi art. 20, 51,52,54,55 şi 56 din Protocolul I), deoarece
reciprocitatea în aplicarea convenţiilor dreptului internaţional umanitar a fost exclusă
dintre regulile generale ale tratatelor umanitare. Aceasta demonstrează că regulile

207
Cu o autoritate deplin recunoscută în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU
are atribuţii majore în asigurarea impunerii globale a dreptului internaţional, inclusiv prin intermediul Curţii Penale
Internaţionale; sub acest ultim aspect vezi detalii în G. Alexe, Rolul Consiliului de Securitate ONU în activitatea Curţii
Penale Internaţionale, în revista LEX nr. 3/2005, p. 37.
NESECRET
Pagina 213 din 388
 NESECRET
dreptului internaţional umanitar sunt în marea lor majoritate norme imperative - jus
cogens - ale dreptului internaţional. Niciun stat nu are posibilitatea de a face vreo
înţelegere prin care să renunţe la drepturile persoanelor protejate (art. 6/6/6/7 din cele
patru Convenţii de la Geneva din 1949) şi nicio persoană protejată nu poate renunţa
la drepturile inerente (art. 7/7/7/8 din cele patru Convenţii de la Geneva 1949).
Fiind un drept creat pentru situaţii de conflict armat, care prin definiţie sunt
situaţii excepţionale de urgenţă, dreptul internaţional umanitar nu poate admite
exonerarea de răspundere a statelor pentru violările comise pe motivul stării de
necesitate, cu excepţia cazurilor când aceasta este expres invocată în anumite reguli,
aşa cum ar fi art. 33 (2) din Convenţia I; art. 49 (2) şi (5), 53, 55 (3) şi 108 (2) din
Convenţia IV sau art. 54 (5) din Protocolul I, necesitatea militară fiind avută în
vedere, alături de imperativul umanitar, chiar la elaborarea dreptului internaţional
umanitar. Altă formă de responsabilitate a statului pentru violarea dreptului
internaţional umanitar este răspunderea morală a acestuia care constă în obligarea
statului căruia i se impută un fapt internaţional ilicit de a acorda satisfacţie victimei,
conduitei sale ilicite, în special prin prezentarea de scuze în cadrul unui anumit
ceremonial. Ea are ca temei prejudiciul moral cauzat prin încălcarea normelor
dreptului internaţional umanitar şi, în afara scuzelor datorate, poate lua şi forma
aplicării de sancţiuni de către statul considerat ca vinovat împotriva agenţilor sau
cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii
acestuia. Combinându-se atât cu răspunderea politică şi materială a statelor, cât şi cu
răspunderea individuală a crimelor, scuzele datorate statului de care aparţin victimele
războiului trebuie să exprime dezaprobarea faţă de actele contrare dreptului umanitar
săvârşite de agenţii şi cetăţenii proprii iar, prin compensaţiile financiare ele trebuie să
asigure satisfacţie statului ofensat şi cetăţenilor acestuia. Concluzionând asupra
sancţionării violărilor normelor dreptului internaţional umanitar comise de state,
putem sublinia că elementele constitutive ale răspunderii internaţionale a statelor sunt
conduita ilicită, imputabilitatea acestei conduite şi prejudiciul, care trebuie întrunite
cumulativ şi au aspecte specifice în dreptul internaţional umanitar, fundamentele
acesteia nefiind atitudinea agenţilor statului ci conduita obiectivă a autorităţilor
NESECRET
Pagina 214 din 388
 NESECRET
statale. Este vorba deci nu de o răspundere bazată pe culpă ci de una obiectivă,
declanşată de orice fapt internaţional ilicit, adică de violarea normelor dreptului
208
internaţional umanitar . În acest domeniu se aplică principiul că împrejurările care
exclud caracterul ilicit al faptului au o aplicare specifică datorată caracterului
imperativ al normelor dreptului internaţional umanitar, ceea ce întăreşte astfel
celelalte principii precum intangibilitatea şi inalienabilitatea drepturilor recunoscute
persoanelor protejate, nereciprocitatea angajamentelor umanitare ale statului,
primatul intereselor. Referitor la sancţionarea/imputabilitatea conduitei ilicite, aceasta
se bazează pe ficţiunea juridică în conformitate cu care, spre deosebire de faptele
comise de particulari, faptul ilicit comis de o autoritate publică este considerat
imputabil statului. Răspunderea internaţională a statului se declanşează pentru actele
tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne
sau de domeniul în care sunt competente, nefăcându-se nicio distincţie între autorităţi
publice centrale şi locale, între funcţii legislative, executive sau judecătoreşti, civile
sau militare. Iar prejudiciul este în raport de cauzalitate cu faptul internaţional ilicit şi
dă dreptul statului- victimă a violării dreptului internaţional umanitar de a invoca
răspunderea internaţională a statului de care aparţine autorul încălcării şi de a solicita
reparaţii. Dacă violarea dreptului internaţional umanitar e săvârşită în prejudiciul unui
stat - agenţii sau organele sale, acestuia îi aparţine şi punerea în mişcare a acţiunii de
responsabilitate internaţională, ceea ce nu se întâmplă în cazul în care violările sunt
săvârşite în prejudiciul unui particular, când repararea prejudiciului se face prin
intermediul protecţiei diplomatice iniţiate de statul de care aparţine victima violării.
În conflictele armate fără caracter internaţional, se propune ca statul să nu fie
responsabil pentru violarea dreptului internaţional umanitar de către insurgenţi dacă
aceştia nu reuşesc să ia puterea deoarece actele lor sunt asimilate particularilor.
Statul trebuie considerat ca fiind ţinut de exercitarea unei vigilenţe deosebite în
vederea prevenirii crimelor şi delictelor comise cu violarea disciplinei militare de

208
Autorităţile responsabile ale statelor beligerante au nu numai obligaţia sancţionării violărilor dar şi de a le preveni,
printr-o instruire şi educaţie corespunzătoare a personalului forţelor armate, proces în cadrul căruia trebuie să depisteze
atât modalităţile de întărire a încrederii şi respectului faţă de îndatoririle rezultate din dreptul internaţional umanitar,
insistând pe avantajele conformării cu restricţiile războiului, cât şi factorii care favorizează încălcările precum şi
dezavantajele strategice rezultate dintr-o astfel de acţiune imorală, ilegitimă şi antisocială.
NESECRET
Pagina 215 din 388
 NESECRET
către combatanţii forţelor sale armate, exigenţa acestei vigilenţe nefiind decât un
element complementar al comandamentului şi al disciplinei militare ierarhice. În
acelaşi timp, organele care fac parte din structurile mişcării insurecţionale pot adopta
comportamente susceptibile de a angaja o responsabilitate proprie mişcării
insurecţionale, chiar dacă aceasta pare inimaginabilă. În cazul victoriei insurecţiei,
responsabilitatea internaţională este cea a statului, iar în cazul înfrângerii ei
responsabilitatea nu poate avea consecinţe deoarece mişcarea insurecţională nu mai
există. Chiar şi Consiliul de Securitate a recunoscut astfel responsabilitatea unor
subiecte derivate de drept internaţional umanitar. Oricum, statele sunt responsabile şi
pentru reprimarea violărilor comise de indivizi209.
Sancţionarea violărilor comise de indivizi - Responsabilitatea statelor este de
natură juridică. Statul este din ce în ce mai mult supus dreptului, chiar în raporturile
cu proprii săi cetăţeni şi cu atât mai mult în raporturile sale cu celelalte state, egalii
săi. Când statul comite acte contrare dreptului, el îşi angajează responsabilitatea care
nu poate fi decât o responsabilitate juridică. Totuşi, trebuie adăugat că
responsabilitatea sa nu poate fi, în faza actuală a doctrinei juridice, decât civilă şi
pecuniară, datorită calităţii lui de persoană morală şi că responsabilitatea penală
trebuie să cadă, şi nu poate cădea, decât asupra indivizilor210. Ideea răspunderii penale
individuale evocă faptul conform căruia dacă statul reprezintă o ficţiune juridică ce
nu poate comite infracţiuni pentru care ar putea fi tras la răspundere penală, atunci, la
adăpostul răspunderii colective a statului s-ar ajunge la impunitatea adevăraţilor
culpabili de săvârşirea unor grave încălcări ale dreptului internaţional.
În consecinţă, persoanele fizice - şi uneori şi autorităţi publice - acţionând ca
agenţi ai statului vor răspunde pentru crimele comise în numele şi pe seama statului.
Deşi astăzi dreptul internaţional penal este o realitate juridică pe deplin consacrată,
până a se ajunge la ideea responsabilităţii penale individuale a agenţilor statali, s-a
parcurs un drum lung. Mult timp nici nu s-a conceput că cineva ar putea fi tras la
răspundere pentru violarea dreptului internaţional umanitar. Abia în 1872, Gustave
209
Col. Mircea Radu Teză de doctorat-Responsablitatea autorităţilor militare în aplicarea dreptului conflictelor
armate în operaţiile militare moderne, Bucureşti, 2008, p.260.
210
Consultaţie dată de profesorii Larnande şi Lapradelle, în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919.
NESECRET
Pagina 216 din 388
 NESECRET
Moynier, un membru CICR, a elaborat un proiect de convenţie pentru crearea unei
instituţii juridice internaţionale care să prevină şi să reprime infracţiunile la
Convenţia de la Geneva din 1864.
În concret, se propunea ca la declararea oricărui război, Preşedintele
Confederaţie Elveţiene să desemneze prin tragere la sorţi trei state nebeligerante - dar
semnatare ale Convenţiei din 1864 - care împreună cu celelalte state beligerante -
aliaţii dintr-o tabără contau ca un singur beligerant - numeau fiecare câte un arbitru,
cei cinci arbitri astfel desemnaţi constituindu-se într-un tribunal care avea competenţa
de a analiza faptele încriminate reclamate de guvernele interesate, dând verdict de
vinovăţie sau de nevinovăţie în urma unei anchete contradictorii. Deciziile
tribunalului erau notificate guvernelor interesate obligându-le să le aplice vinovaţilor
pedepsele pronunţate împotriva acestora.
Guvernul delincventului era răspunzător pentru executarea sentinţei, inclusiv
în cazul în care Tribunalul statuase asupra eventualei pretenţii în daune şi interese, iar
deciziile judiciare trebuiau comunicate tuturor guvernelor semnatare ale Convenţiei
din 1864 care trebuiau să le publice în buletinul lor oficial. Statele nu au fost de acord
cu proiectul lui Moynier şi constituirea unei instanţe penale a trebuit să mai aştepte.
În ultimul deceniu al secolului trecut, Consiliul de Securitate a înfiinţat două
tribunale penale internaţionale pentru judecarea infracţiunilor comise în războiul din
fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda.
După eforturi îndelungate s-a adoptat la Roma în 1998, în cadrul unei
conferinţe diplomatice a Naţiunilor Unite, Convenţia privind Statutul Curţii Penale
Internaţionale, cu caracter permanent a cărei instituire a început în 2002 după ce
60 de state au ratificat-o211. Sancţionarea violărilor dreptul internaţional umanitar
comise de persoane se bazează pe următoarele principii de drept penal, consacrate în
Statutul Curţii Penale Internaţionale şi care vor asigura eficienţa acestei instanţe
jurisdicţionale în viitor:

211
. Despre rolul justiţiei internaţionale în serviciul păcii vezi V. Genesio, Nu este pace fără justiţie, în RRDU nr.
39/2001, pp. 7-10, o adevărată pledoarie în favoarea Curţii Penale Internaţionale în vederea opririi violărilor DCA
comise de către indivizi.
NESECRET
Pagina 217 din 388
 NESECRET
Non bis in idem (art. 20), în sensul că nimeni nu poate fi judecat de către o
altă instanţă pentru o crimă de competenţa Curţii pentru care deja a fost condamnat
sau achitat de CPI - aceasta îşi poate exercita competenţa în cazul în care o altă
instanţă s-a pronunţat deja şi procedura acestei instanţe avea ca scop să sustragă
persoanele în cauză responsabilităţii penale;
Nullum crimen sine lege (art. 22), în sensul că o persoană nu răspunde penal
decât dacă comportamentul său constituie în momentul în care se produce o crimă, un
fapt de competenţa CPI, def
Nulla poena sine lege (art. 23), în sensul că o persoană condamnată de CPI
nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu prevederile Statutului;
Neretroactivitatea ratione personae (art.24), în sensul că nimeni nu răspunde
penal pentru un comportament anterior intrării în vigoare a Statutului CPI, iar dacă
dreptul aplicabil unei cauze se modifică înainte de judecarea definitivă, se aplică
dreptul cel mai favorabil acuzatului;
Răspunderea penală individuală (art. 25), ceea ce înseamnă că CPI e
competentă în privinţa persoanelor fizice dacă acestea comit crime individual sau
împreună cu alte persoane - indiferent că acestea sunt sau nu responsabile penal,
ordonă, solicită sau încurajează comiterea crimei - atunci când există comitere sau
tentativă de comitere, îşi aduc aportul, concursul sau orice altă formă de asistenţă sau
facilitare a comiterii şi tentativei de comitere a crimei, contribuie în orice alt mod la
comiterea sau tentativa de comitere respectivă de către un grup de persoane acţionând
împreună, incită direct şi public pe altul să comită crima de genocid sau, în sfârşit,
încearcă să comită o crimă prin acte care constituie începutul executării crimei fără ca
aceasta să fie îndeplinită datorită unor circumstanţe independente de voinţa sa;
Lipsa de competenţă a CPI faţă de persoanele sub vârsta de 18 ani în
momentul comiterii crimei (art. 26);
Lipsa pertinenţei calităţii oficiale (art. 27), adică Statutul CPI se aplică
tuturor în mod egal, fără nicio distincţie privind calitatea oficială de şef de stat sau de
guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de
agent al unui stat, calităţi oficiale care nu exonerează de răspundere penală şi nici nu
NESECRET
Pagina 218 din 388
 NESECRET
constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei, indiferent de imunităţile şi
regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane
în baza dreptului internaţional;
Răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici (art. 28) pentru
crimele comise de forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv;
Imprescriptibilitatea (art. 29) şi Elementul psihologic (art. 30), în sensul
comiterii crimei cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză;
Exonerarea de răspundere penală (art. 31) dacă în momentul
comportamentului în cauză făptuitorul suferea de o boală sau de o deficienţă mintală
sau era într-o stare de intoxicare provocată voluntar care o priva de capacitatea de a
înţelege caracterul delictuos sau natura comportamentului său de a-l stăpâni pentru a
fi conform exigenţelor legii, a acţionat rezonabil în legitimă apărare - pentru
apărarea altuia sau, în cazul crimelor de război, pentru a apăra bunurile esenţiale
supravieţuirii sale ori ale altuia sau esenţiale la îndeplinirea misiunii militare,
împotriva recurgerii iminente şi ilicite la forţă, într-un mod proporţional cu
amploarea pericolului pe care l-ar risca propria persoană sau altcineva ori bunurile
protejate, participarea la o operaţie defensivă condusă de forţele armate
neconstituind în sine un motiv de exonerare de răspundere, dacă făptuitorul a adoptat
comportamentul respectiv sub constrângere rezultând dintr-o ameninţare - exercitată
de alte persoane sau împrejurări - cu moartea iminentă sau dintr-o atingere gravă,
continuă şi iminentă a propriei integrităţi fizice sau a altuia şi dacă a acţionat din
necesitate şi într-un mod rezonabil pentru a înlătura această ameninţare, cu condiţia
să nu fi avut intenţia de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat
să-l evite;
Neexonerarea de răspundere penală în cazul erorii de fapt decât dacă
dispare astfel elementul psihologic al crimei şi nici în cazul erorii de drept care se
referă la faptul de a şti că fapta respectivă constituie o crimă decât dacă face să
dispară elementul psihologic al crimei sau dacă decurge din ordinul ierarhic şi ordinul
legii (art. 32); neexonerarea de răspundere în cazul comiterii crimei la ordinul unui
guvern, a unui superior, militar sau civil (art. 33) decât dacă făptuitorul nu a avut
NESECRET
Pagina 219 din 388
 NESECRET
obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză, dacă el
nu a ştiut că ordinul este ilegal şi dacă ordinul n-a fost vădit ilegal, fiind întotdeauna
considerat ilegal ordinul de a comite genocid sau o crimă împotriva umanităţii.
Aceste principii de drept penal sunt aplicabile şi în sancţionarea/reprimarea
naţională a violărilor DIU, asigurând astfel eficacitatea instrumentelor
internaţionale şi protecţia victimelor războiului.
În anul 1997 s-a adoptat Charta de la Atena asupra principiilor esenţiale ale
represiunii naţionale a infracţiunilor grave la dreptul internaţional umanitar.
Funcţionarea eficace a sistemului de sancţionare/reprimare a crimelor de război este
direct legată de sancţionarea/reprimarea în cadrul dreptului intern, de aplicarea regulii
competenţei universale a tribunalelor naţionale în această materie, condiţie
indispensabilă pentru eliminarea reală a impunităţii criminalilor de război; această
regulă trebuie integrată în dreptul intern aşa cum rezultă ea din dreptul internaţional,
prin recunoaşterea competenţei acestor tribunale de a judeca orice crimă de război,
fără restricţii în ceea ce priveşte locul comiterii ei sau naţionalitatea autorului.
Dacă jurisdicţia penală internaţională rămâne o problemă pe care o va rezolva
viitorul, în sistemul de reprimare internaţională a infracţiunilor la Dreptul
Internaţional Umanitar statele pot utiliza dispoziţiile convenţiilor umanitare
referitoare la cooperarea judiciară în materie penală. În articolul 91, Protocolul
Adiţional I din 1977, se arată că partea la conflict va răspunde pentru toate actele
comise de persoanele aparţinând forţelor sale armate şi va fi obligată la despăgubiri în
caz de violare a convenţiilor internaţionale. Articolele 88 şi 89 din acelaşi instrument
juridic prevăd: “statele îşi vor acorda cea mai largă întrajutorare posibilă în orice
procedură referitoare la infracţiunile grave la instrumentele internaţionale; ele vor
coopera în materie de extrădare; statele se vor angaja să acţioneze în conformitate
cu Carta Naţiunilor Unitate”. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în anul 1973, o
rezoluţie prin care au fost consacrate “Principiile cooperării internaţionale în
privinţa depistării, arestării, extrădării şi pedepsirii celor vinovaţi de crime de
război şi de crime împotriva umanităţii”. Pe plan intern, Legea 159 (M.Of. 283/31

NESECRET
Pagina 220 din 388
 NESECRET
iulie 1998) privind cooperarea autorităţilor române cu Tribunalul Internaţional 212
pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsabile de grave violări ale
dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu
anul 1991, face următoarele referiri: - procedura de cooperare se declanşează la
cererea Tribunalului Internaţional de la Haga, iar Ministerul Justiţiei este
autoritatea centrală competentă să primească cererea şi s-o verifice sub aspectul
regularităţii formale şi să o transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare
competente, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de
Interne fiind instituţiile care vor furniza Ministerului Justiţiei datele pe care le deţin
şi care prezintă relevanţă pentru soluţionarea cererilor primite de la Tribunalul
Internaţional.
Cauzele care au ca obiect infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului
Internaţional aflate în curs de urmărire penală sau de judecată în România, vor fi
trimise Tribunalului Internaţional, conform art. 9 alineat 2 din statutul acestuia, care
prevede prioritatea de jurisdicţie în favoarea sa, predarea persoanei arestate făcându-
se fără a se recurge la procedura extrădării. Dacă mandatul de arestare emis de
Tribunalul Internaţional sau de procurorul său nu poate fi pus în executare, Ministerul
Justiţiei va comunica Tribunalului Internaţional impedimentele care au determinat
neexecutarea mandatului.
Organele judiciare române au obligaţia de a soluţiona şi alte cereri ale
Tribunalului Internaţional având ca obiect identificarea unor persoane care pot fi
martori sau experţi în cauzele aflate pe rolul acestuia. Conferinţa Diplomatică a
Plenipotenţialilor de la Roma în iunie 1998 a adoptat Tratatul privind crearea Curţii
Penale Internaţionale,213 constituire ce are ca scop consolidarea cooperării
internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea efectivă a crimelor ce ating comunitatea
internaţională. Dar jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale se va exercita numai în
legătură cu cele mai grave crime la nivel global, fiind complementară sistemelor
naţionale sau internaţionale de justiţie penală şi exercitându-se doar în cazul în care
212
Tribunalul Penal Internaţional privind fosta Iugoslavie a fost înfiinţat în anul 1993, la Haga, fiind în acest moment în
plină activitate, inculpându-l de crime de război pe preşedintele sârb Slobodan Miloşevici.
213
. Istoria lungului proces de constituire a unei jurisdicţii penale internaţionale începe în şcoala juridică românească,
reprezentată de Vespasian Pelle - el redactează în 1927 primul proiect al Statutului Curţii Penale Internaţionale.
NESECRET
Pagina 221 din 388
 NESECRET
se constată că aceste sisteme punitive naţionale sau internaţionale sunt ineficiente,
inexistente, necooperante sau blocate. Competenţa Curţii Permanente Internaţionale
se exercită asupra unor categorii de crime ce încadrează genocidul, crimele împotriva
umanităţii, crimele de război şi agresiunea - care urmează să primească o definiţie
corespunzătoare în Tratat.
Este pentru prima dată după constituirea Tribunalelor Militare la Nürnberg şi
Tokyo când se realizează o codificare, în cadrul unui tratat multilateral, a crimelor
împotriva umanităţii, incluzând crima de apartheid, exterminarea, atacurile directe
asupra populaţiei civile, sclavia, deportarea şi transferul forţat de populaţii, tortura,
prostituţia forţată, dispoziţia de persoane. Între Curtea Penală Internaţională şi
Tribunalul Internaţional de la Haga există unele diferenţe – în timp ce Curtea va
deţine autoritatea de a judeca crime comise oriunde în lume, Tribunalul Internaţional
de la Haga are în competenţa sa doar evenimentele din Rwanda şi fosta Iugoslavie.
Dacă Tribunalul este o creaţie a Consiliului de Securitate al ONU, Curtea Penală
Internaţională este un tratat multilateral care consacră în dreptul internaţional
convergenţa dintre principalele sisteme de drept penal, cel de sorginte latino-franco-
germană şi cel de sorginte latino-anglo-saxonă - civil law şi common law. Spre
deosebire de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, Curtea Permanentă
Internaţională va fi independentă faţă de Consiliul de Securitate al ONU, unde un
număr redus de ţări iau decizii pentru tribunal.

CAPITOLUL 3
TENDINŢE ÎN APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR

Oamenii au înţeles că războiul nu poate fi purtat fără unele reguli minime de

protecţie, eliminând suferinţele inutile, astfel, umanizarea regulilor de ducere a
conflictelor militare a reprezentat prima sferă de interferenţă între ştiinţa dreptului şi
NESECRET
Pagina 222 din 388
 NESECRET
cea militară. Instituirea „stării de război” este rezultatul unei decizii politice,
întemeiate atât pe circumstanţele extraordinare care conduc la o situaţie de extremă
gravitate pentru viaţa unui naţiuni, cât şi pe normele unanim acceptate ale dreptului
internaţional. Odată fixate scopurile „războiului” se va acţiona pentru îndeplinirea
lor, utilizând forţele şi mijloacele avute la dispoziţie în primul rând pe baza
principiilor de eficienţă militară, dar şi într-un mod compatibil cu normele instituite
de instrumente de drept internaţional. Aceasta presupune ca în conţinutul deciziilor
militare să nu existe elemente care contravin normelor de drept al conflictelor armate.
În afara regulilor care au impact direct asupra acţiunilor militare, conducerea -
strategică, tactică, operativă - presupune şi iniţierea unor măsuri organizatorice de
aplicare a dreptului internaţional umanitar. Una dintre problemele cele mai serioase
cu care se pot confrunta eşaloanele de decizie este tentaţia trupelor proprii de a
reacţiona în mod similar în cazul în care adversarul ar comite acte inumane, grave
violări ale obligaţiilor ce decurg din normele de drept internaţional umanitar.
Reacţiile emoţionale trebuie controlate şi obligaţiile asumate prin convenţiile
umanitare respectate, evitând haosul, debandada şi riscul de a transforma conflictul
într-o vendetta sângeroasă. Toate aceste evoluţii în planul dreptului internaţional
umanitar şi mai ales al dreptului conflictelor armate, sunt rezultatul învăţămintelor
desprinse după încheierea războaielor de lungă durată în forma lor clasică, dar
majoritatea conflictelor au intrat astăzi într-o fază nouă. Conflictele armate
internaţionale, care opun armate naţionale clasice şi structurate, au devenit foarte rare
în ultimele decenii. Conflictele nu mai sunt expresia unei confruntări globale între
superputeri. Noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat.
Intenţiile lor politice variază de la un context la altul. Uneori, singurul lor ţel
este anihilarea inamicului. Noile conflicte interne, deosebit de violente, corespund
aplicării noilor sisteme transnaţionale, naţionale şi regionale. În spatele
comportamentelor criminale se conturează conflicte de natură politică. Nu avem
niciun motiv pentru a lăsa aceste conflicte să se desfăşoare în afara oricărui principiu
de drept internaţional umanitar. În anumite contexte, lanţurile de comandament,
atributele armatelor tradiţionale, au fost înlocuite cu structuri decizionale cu mult
NESECRET
Pagina 223 din 388
 NESECRET
mai greu de identificat. Ierarhia şi disciplina se estompează şi apare sentimentul că
avem de-a face cu grupuri armate explozive, fără ideologia precisă, fără obiectiv
militar definit, neavând nici cea mai vagă ideea despre ceea ce înseamnă dreptul
conflictelor armate. Aceste grupuri însă îşi au propriile lor reguli şi coduri de onoare
şi nu sunt total impermeabile faţă de unele principii elementare de Drept internaţional
umanitar.

3.1. ASPECTE GENERALE ÎN DOMENIUL APLICĂRII NORMELOR

DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

Nu se pot analiza conflictele armate moderne, în condiţiile noilor riscuri şi

ameninţări globale fără o cunoaştere exactă a dreptului ce se aplică în aceste
conflicte – Dreptul Conflictelor Armate, ramură a Dreptului Internaţional Umanitar.
Numeroasele tratate internaţionale care reglementează conflictele armate aparţin unor
epoci diferite. Această diversitate de tratate reflectă exigenţele, concepţiile,
circumstanţele şi limbajul timpului lor. Complexitatea crescândă a conflictelor armate
moderne complică, din ce în ce mai mult, Dreptul Internaţional Umanitar.
Astfel şi pentru militari, astăzi, sporeşte dificultatea de a alege ce este
important. Acceptarea universală a sistemului democratic, tehnicile de management
al crizelor, acţiunea instituţiilor internaţionale (ONU, OSCE, NATO, UE) vor putea
oare pune capăt stării conflictuale în care trăieşte omenirea la acest început de
mileniu? Se va afla oare şi sec. XXI, la fel ca predecesorul, sub puterea sceptrului
zeului Marte? Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană Organizaţia Unităţii
Africane, NATO, OSCE, guvernele unor state au lansat diverse iniţiative diplomatice,
operaţii de menţinere a păcii - Peace Keeping - sau acţiunii umanitare menite a stopa
violenţele pe toate continentele lumii. Luând în considerare aceste aspecte am
considerat util să analizez modul de evoluţie şi tendinţele Dreptului Internaţional
Umanitar – pentru a evidenţia modalităţile de gestionare a conflictelor armate;
respectarea tratatelor privind conflictele armate, în toate împrejurările, de
către,comunitatea internaţională. România se află în prezent într-o amplă perioadă de
căutări privind constituirea unui Sistem Naţional de Drept Internaţional Umanitar,
NESECRET
Pagina 224 din 388
 NESECRET
dreptul conflictelor armate – ramură de bază a Dreptului Internaţional Umanitar,
neputând acoperi toate situaţiile într-o manieră detaliată. Acest lucru nu poate fi făcut
decât la nivelul naţional, deoarece se aplică funcţie de situaţia şi nevoile specifice
fiecărui stat, pentru că, în fiecare, Dreptul Conflictului Armat Modern şi Dreptul
Internaţional Umanitar trebuie să fie abordate într-o perspectivă strategică.
Situaţia geografică, demografică, economico – politică, militară a statului este
hotărâtoare în determinarea clasificărilor şi precizărilor indispensabile respectării
efective a dreptului conflictelor armate. De aceea, în direcţiile de cercetare abordate,
am considerat utilă prezentarea tendinţelor şi conceptelor utilizate în Dreptul
Internaţional Umanitar cât şi în domeniul securităţii şi apărării, cu impact în plan
naţional şi internaţional. Problematica evoluţiei şi tendinţelor Dreptului Internaţional
Umanitar este una vastă şi extrem de complexă, ceea ce face practic imposibilă
prezentarea tuturor detaliilor asupra cărora teoreticienii şi practicienii au deliberat
secole de-a rândul. Impactul evoluţiei şi tendinţelor Dreptului Internaţional Umanitar,
în sfera conducerii strategice, a devenit evident; instrumentele juridice, consacrate
reglementării întrebuinţării unor arme specifice, impunând limite în ducerea
operaţiunilor militare, un ansamblu de restângeri şi constrângeri a căror viabilitate
depinde esenţialmente de modul în care este exercitat actul de conducere.
Din cauza implicării crescânde a populaţiei civile în conflictele armate, dreptul
conflictului armat modern a devenit subiect de preocupare comun pentru toate
organismele şi agenţiile de stat, încă din timp de pace.
Scopul dreptului conflictelor armate în sens obiectiv nu este de a interzice
războiul ci de a-i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele ce le
cauzează şi de a elimina pierderile şi pagubele inutile. Aplicarea dreptului
internaţionale a devenit o problemă de maximă importanţă pentru îndeplinirea
scopului acestuia de a micşora suferinţele şi distrugerile provocate de războaie. Una
dintre cele mai importante probleme este constatarea că este uneori foarte greu să se
facă distincţia între combatanţi şi necombatanţi, din cauza implicării crescânde a
populaţiei civile în conflictele armate. Acest fenomen este foarte periculos, pentru că
dreptul internaţional umanitar are la bază tocmai această destinaţie. Potrivit opiniei
NESECRET
Pagina 225 din 388
 NESECRET
unui reputat expert, fenomenul conflictelor private reapare, sub forma unui mare
banditism, a poliţiilor armate comandate de guverne sau de întreprinderi, sau
apărându-şi propriile interese. Această privatizare a conflictelor îngrijorează, dar nu
surprinde deloc în această eră a mondializării şi a prevalenţei din ce în ce mai
accentuate a economicului asupra politicului. Formele pe care le îmbracă aceste tipuri
noi de conflicte contemporane, adesea numite „conflicte identitare” sunt în
contradicţie cu fundamentele dreptului internaţional umanitar.
Conflictul armat modern se transferă integral din domeniul strategiei militare în
cel al strategiei de securitate – confruntarea militară poate fi prevenită şi descurajată
prin măsuri de menţinere, impunere, sprijinire şi implementare a păcii. Din păcate,
aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar se dovedeşte anevoioasă întrucât
nu se reuşeşte să se înfrângă slăbiciunile sistemului internaţional a cărui funcţionare
se bazează fundamental pe bunăvoinţa statelor suverane, în ciuda organizării
comunităţii internaţionale pe baza Cartei Naţiunilor Unite. Nici Dreptul Internaţional
Umanitar, nici legislaţiile naţionale nu sunt astăzi în măsură să furnizeze răspunsuri
adecvate la problemele care se ridică în situaţii de haos sau conflict identitar. Pentru
aceste motive, comunitatea internaţională a intervenit pentru a identifica soluţiile care
să poată conduce la rezolvarea situaţiilor dezastroase care decurg din aceste situaţii
de haos sau conflict identitar, pentru populaţiile respective.
De cele mai multe ori soluţia adoptată a fost forţa, în această situaţie
angajamentul comunităţii internaţionale fiind stabilit a fi făcut cu respectarea
integrală a dreptului conflictelor armate.
Necesitatea alinierii politicii româneşti la sistemul statelor membre NATO, a
făcut ca în România să se înregistreze evoluţii semnificative în domeniul securităţii şi
apărării, pentru armonizarea intereselor naţionale de apărare cu cele ale organizaţiilor
politico-militare partenere. Normele de drept internaţional, au fost încorporate, în
mare parte, în sistemul juridic intern, crescând semnificativ răspunderea juridică a
României, prin organele de conducere din domeniul militar, constituind un factor
dinamizator pentru armata României. Totodată, aderarea la U.E. a marcat o nouă
etapă în evoluţia României –intrarea într-o Uniune puternică, atractivă şi coerentă,
NESECRET
Pagina 226 din 388
 NESECRET
care se afirmă treptat, dar ireversibil, drept un factor politic competitiv la nivel
global. Experinţa şi capacităţile României intră astfel în zestrea de capabilităţi
europene, contribuind la protecţia corelată a intereselor statelor membre.
Reglementarea juridică a acţiunilor militare a parcurs o evoluţie apreciabilă
până în mileniul al III lea, începând cu doctrina războiului just din timpuri străvechi,
continuând cu libertatea utilizării forţei din secolul XX şi culminând cu principiul
nerecurgerii la forţă, legitime fiind doar acţiunile intreprinse cu avizul Consiliului de
Securitate sau pentru autoapărare. Ordinea juridică internaţională se identifică acum
cu ordinea juridică statală care interzice violenţa şi reglementează utilizarea forţei
armate doar la nivelul instituţiilor publice în folosul comunităţii.
În condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale nu se pot analiza conflictele
armate moderne fără o cunoaştere exactă a dreptului ce se aplică în aceste conflicte –
dreptul conflictelor armate. La nivel internaţional au fost încheiate acorduri care
impun tuturor statelor, părţi la acestea, respectarea anumitor principii în caz de
război. Toate aceste reglementări internaţionale constituie ,,Dreptul Internaţional al
Conflictelor Armate – DICA”, care încearcă limitarea folosirii forţei armate ca
instrument politic. Prin Carta O.N.U. acest proces a fost dus mai departe,
interzicându-se ameninţarea cu folosirea forţei şi utilizarea acesteia împotriva oricărui
stat şi declarând că disputele internaţionale trebuie rezolvate prin mijloace paşnice.
Cu toate acestea, forţa armată poate fi folosită dacă este mandatată printr-o
rezoluţie a Consiliului de securitate al ONU, pentru a restabili pacea şi securitatea
internaţională sau este folosită pentru apărare individuală sau colectivă, conform
art. 51 al Cartei ONU - acesta include apărarea propriului stat împotriva unui atac
armat, sprijinul acordat celorlalte naţiuni aliate, dar poate include şi intervenţia
într-un alt stat pentru a proteja şi salva proprii cetăţeni. Dreptul Internaţional al
Conflictelor Armate poate fi definit ca totalitatea normelor internaţionale cu privire la
purtarea războiului şi protecţia victimelor conflictelor armate, fiind alcătuit din norme
internaţionale imperative , care trebuie respectate de toţi cei implicaţi în conflictele
armate, chiar dacă se referă la inamic. Mai mult, statele care sunt părţi la acorduri

NESECRET
Pagina 227 din 388
 NESECRET
internaţionale ce privesc regulile de purtare a războiului sunt obligate să respecte
reglementările din înţelegeri, indiferent dacă inamicul este sau nu parte la acestea.
Dreptul conflictelor armate, fiind destinat să guverneze desfăşurarea
ostilităţilor, este axat pe de o parte pe necesităţile militare şi conservarea statului, iar
pe de altă parte pe principiile fundametale ale dreptului interntional al conflictelor
armate care impun beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi
distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare; de a nu folosi
mijloace sau metode de război care ar produce asemenea efecte, dar şi pe obligaţia
respectării principiilor fundamentale. Naţiunile Unite şi-au asumat roluri mereu
crescute pe linia implementării dreptului internaţional umanitar, de la rezoluţiile
Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate în domeniu, la supravegherea şi
investigarea violărilor de către Secretariatul General şi alte organe ale ONU; de la
autorizarea folosirii forţei, pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului,
la crearea instanţelor internaţionale penale pentru judecarea crimelor de război şi la
interzicerea şi limitarea utilizării anumitor arme şi metode de război.
Şi în cadrul organizaţiilor regionale au existat şi există astfel de preocupări
permanente, de exemplu, în OSCE s-a adoptat în 1994 un Cod de conduită privind
aspectele politico – militare ale securităţii, care conţine mai multe dispoziţii privind
aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar, iar NATO dispune de instrumente
specifice de aplicare a Dreptului Internaţional Umanitar, în special prin intermediul
Comandamentului Aliat în cadrul căruia majoritatea procedurilor sunt de Drept
Internaţional Umanitar.
Alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale precum
Comisia de Drept Internaţional; Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Institutul
Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea Internaţională de Drept Militar şi
Dreptul Războiului îşi aduc propria contribuţie la cercetarea, studierea şi aplicarea
Dreptului Internaţional Umanitar - Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a adoptat
la cea de-a XXV-a Conferinţă un set de măsuri pentru respectarea Dreptului
Internaţional Umanitar; Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul
Războiului a analizat, la cel de-al XIV-lea Congres, legile şi procedurile naţionale
NESECRET
Pagina 228 din 388
 NESECRET
de urmărire a violării dreptului umanitar, iar Institutul Internaţional de Drept
Umanitar a organizat, anual, mai multe cursuri de instruire în Dreptul Internaţional
Umanitar.
Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la convenţiile
umanitare revine în răspunderea naţională a statelor care contribuie cu trupe, dar sunt
raportate şi Comandamentului Aliat. Au fost, de asemenea, realizate instrucţiuni
standardizate în cadrul NATO pentru interogatoriul prizonierilor de război –
STANAG 2033; procedurile de deţinere a prizonierilor de război – STANAG 2044,
identificarea materialelor serviciilor sanitare militare – STANAG 2060, tratamentul
„prizonierilor de război” în exerciţiile NATO – STANAG 2074. Deşi nu este unanim
acceptată o definiţie exactă a globalizării, aceasta poate fi percepută ca o lărgire,
adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în toate domeniile vieţii
sociale contemporane. Un rol important ca mecanism determinant al procesului
globalizării relaţiilor socio-umane - începând cu primele forme de civilizaţie şi până
în prezent - i-a revenit puterii militare. Aceasta a avut o importanţă însemnată în ceea
ce priveşte expansiunea teritorială a statelor şi civilizaţiilor. Industrializarea
războiului şi competiţia geopolitică au determinat globalizarea fără precedent a
conflictelor armate. Războiul este cameleonul care se adaptează la configuraţia
sociopolitică actuală, iar devenirea lui viitoare va fi violenţa primară. Septembrie
2001 a oferit doar o idee despre noile forme ale războiului şi acest lucru se va extinde
în conceptul de demilitarizare gradată a conflictelor armate. Actele de război şi
criminalitatea au devenit unul şi acelaşi lucru, războiul nu a mai creat portiţe pentru
încheierea unei păci care să-l oprească. Reîntoarcerea la stabilitatea statală la nivel
mondial va fi singura cale de a frânge privatizarea războiului, creşterea simetriei în
rândul strategiei şi demilitarizării. Războaiele celui de-al XXI-lea secol în majoritatea
cazurilor nu vor fi provocate prin puteri de foc majore şi armamente sofisticate, ci vor
avea o tendinţă de a nu se şti momentul începutului şi nici al sfârşitului şi, în plus, se
va face cu greutate distincţia între părţile angajate în conflictul armat. Situaţia
strategică - geografică, demografică, economico-politică, militară - a statului este
hotărâtoare în determinarea clasificărilor şi precizărilor indispensabile respectării
NESECRET
Pagina 229 din 388
 NESECRET
dreptului conflictelor armate. Globalizarea militară contemporană contribuie, sub alte
aspecte ale globalizării, la reconstituirea suveranităţii, autonomiei şi democraţiei,
adică la reconstituirea statului – naţiune modern. Este greu de stabilit dacă va exista
un nou tip de război sau noi tipuri de războaie.
Un nou tip de război ar presupune un nou tip de fenomen social care să-i
determine existenţa. Dacă acest nou tip de fenomen social se numeşte globalizare şi
concomitent cu aceasta fragmentare, ar rezulta noul tip de război care ar avea ca şi
componente globalizarea – adică un război global şi fragmentarea – adică războaie
fragmentare, frontaliere, poate şi o confruntare complexă între civilizaţii, pusă la
cale de grupări şi reţele teroriste. În prezent se manifestă două tendinţe divergente şi
în acelaşi timp complementare în ceea ce priveşte fizionomia războiului –
considerarea războiului ca fiind o înfruntare militară între două sau mai multe entităţi
grupate în tabere beligerante, cu scopul de a impune una celeilalte voinţa prin lupta
armată, desfăşurată în unul sau mai multe teatre de operaţii, sau considerarea
războiului ca o înfruntare complexă - informaţională, politică, economică, culturală,
militară - între grupări flexibile - statale, nonstatale, alianţe, coaliţii, cu scopuri şi
obiective diversificate, complementare sau opuse, în funcţie de interese şi grupări de
forţe, cum ar fi: cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice, controlul şi gestionarea
crizelor, stabilirea zonelor tensionate, construirea şi chiar impunerea unei anumite
ordini a lumii, bazată pe valori democratice, concomitent cu protecţia mediului şi a
vieţii; producerea de disensiuni, menţinerea stării de confuzie, - profitabilă pentru
grupările şi reţelele transfrontaliere, nonstatale şi teroriste; controlul economic,
politic şi informaţional al unor regiuni, zone şi chiar al întregii planete; controlul
marilor resurse energetice. Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul
devine un mijloc al politicii comunităţii internaţionale de impunere prin forţă a unor
decizii de gestionare violentă a crizelor şi conflictelor. Acest fapt impune dezvoltarea
armatelor profesioniste şi a componentelor internaţionale integrate acestora, războiul
bazându-se pe strategii de descurajare, pe efortul comunităţii internaţionale de oprire
a violenţelor, pe folosirea dialogului, diplomaţiei sau presiunilor politice, economice
şi militare pentru rezolvarea diferendelor.
NESECRET
Pagina 230 din 388
 NESECRET
“Războiul militar” va fi unul înalt tehnologizat utilizând pe lângă armamentul
clasic, sisteme de arme şi echipamente a căror funcţionare se bazează pe noi forme de
energie. Tipurile de războaie se vor diversifica, probabil în funcţie de câte tipuri de
entităţi se vor confrunta. Globalizarea creează un nou context pentru exerciţiul formal
sau informal al puterii naţionale. Instituţiile regionale şi internaţionale, actori
nonstatali - în special corporaţiile transnaţionale şi organizaţiile nonguvernamentale
- şi chiar guvernele locale se folosesc de unele instrumente ale globalizării pentru a
diminua monopolul statului sau a naţiunii asupra puterii. O parte a puterii este
transferată către scena internaţională, o alta către nivelul local, iar altă parte este
folosită de către organizaţii şi corporaţii pentru a putea influenţa politicile naţionale -
în Europa, America Latină şi Asia, acordurile economice regionale devin expresii
dominante ale relaţiilor dintre state, conferind structurilor de acest nivel o
personalitate geopolitică.
Globalizarea conduce de asemenea la apariţia unor noi reglementări
internaţionale, extinde rolul şi statutul unor organizaţii precum Organizaţia Naţiunilor
Unite sau a Organizaţiei Mondiale a Comerţului dar nu elimină preocupările
geopolitice tradiţionale. Guvernele naţionale şi diverşii actori nonstatali nu sunt
motivaţi doar de câştigul economic, ci există încă multe conflicte politice asupra
teritoriului, graniţelor, competiţiei militare, resurselor, diferenţelor culturale şi etnice.
Globalizarea reduce uneori aceste tensiuni, însă multe cazuri le exacerbează. Din
acest motiv, actorii politico-militari ar trebui să promoveze noile riscuri, pericole şi
ameninţări la adresa securităţii. Securitatea globală reprezintă un concept relativ nou
ce este în acelaşi timp o oglindire a imaginii ONU, dar şi un subiect de controversă
din cauza sferei sale uriaşe de acoperire. Putem considera că, în condiţiile în care
competiţia pentru resurse între naţiuni s-a accentuat, este puţin probabil ca securitatea
globală să devină un concept durabil în relaţiile internaţionale. Globalizarea poate fi
descrisă ca un proces ce integrează nu numai economia, ci şi cultura, tehnologia,
chiar guvernarea, afectând şi conectând oamenii de pretutindeni, atât în sens pozitiv
cât şi negativ. Globalizarea cu faţă umană reprezintă noul concept, adus în discuţie
de ONU la sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI. Conceptul denotă o arie
NESECRET
Pagina 231 din 388
 NESECRET
ideală în care întreaga omenire se simte în siguranţă în viaţa de zi cu zi având
avantajul protecţiei în faţa ameninţării bolilor, foametei, şomajului, criminalităţii,
conflictului social, represiunii politice, dezastrelor ecologice, etc. Insecuritatea şi în
special, insecuritatea umană, existentă în mai multe domenii ale vieţii sociale, poate
duce la declanşarea unui conflict ce poate degenera în unul armat.
Războaiele dintre state sau armate naţionale au devenit un anacronism,
deoarece interdependenţa globală, inclusiv legăturile transnaţionale la nivel politic şi
militar interzic agresiunile de acest tip. Noile conflicte armate - noile războaie - sunt
purtate de foarte multe ori în numele dorinţei de putere, sunt caracterizate de o
multitudine de conexiuni globale, iar conflictele armate desfăşurate în plan naţional
au implicaţii şi efecte internaţionale. Scopul violenţelor este de cele mai multe ori
controlul teritoriului prin excluderea celorlalţi sau controlul resurselor umane. Aceste
teze sau definiţii contemporane iau în considerare diversificarea actorilor şi
modificarea formelor de violenţă - referindu-se la un act de violenţă realizat de un
stat, o organizaţie criminală, o grupare teroristă, un grup revoluţionar sau o coaliţie
de state - cu scopul de a-l determina pe inamic să se supună unor reguli, să accepte o
ideologie specifică de a preveni sau a permite o activitate criminală.
Aplicarea/respectarea dreptului internaţional umanitar este un imperativ al
societăţilor civilizate, Europa având nevoie, mai mult decât oricine altcineva, de
protecţia asigurată de dreptul internaţional umanitar214 şi de instituţiile create pentru
aplicarea sa, sfârşitul secolului XX marcând unul din cele mai joase puncte în istoria
respectării dreptului internaţional umanitar.
Tendinţele actuale în afirmarea şi promovarea dreptului umanitar se orientează
spre stabilirea bunelor relaţii dintre state cu privire la protecţia fiinţei umane în
situaţii de conflicte armate, spre cooperarea internaţională în domeniul aplicării
normelor dreptului internaţional umanitar. Este de aşteptat ca în cadrul structurilor
ONU, NATO şi UE să se acorde o atenţie deosebită aplicării globale şi permanente a
normelor dreptului internaţional umanitar, apreciate ca fiind fundamentale, să se
realizeze, într-un mod efectiv, rolul preventiv al normelor dreptului internaţional
214
http: //stars.coe.fr/index_e.htm, Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea dreptului umanitar internaţional.
NESECRET
Pagina 232 din 388
 NESECRET
umanitar, stabilindu-se o formă de cooperare concretă în vederea aplicării acestora şi,
în continuare, încurajarea dezvoltării unei modalităţi interne specifice de aplicare a
normelor de drept internaţional umanitar. Imperativele existenţei umane au impus
găsirea unor soluţii pentru a limita efectele catastrofale produse de conflictele armate
şi a coopera în domeniul aplicării normelor de drept internaţional umanitar, cooperare
impusă şi cerută de încălcările flagrante, frecvente, uneori continui, ale prevederilor
dreptului internaţional umanitar. În acest sens, statele-membre ale Consiliului
Europei au decis să se supună unor mecanisme care determină respectarea şi
aplicarea dreptului internaţional umanitar215.
Statele care nu sunt membre ale Consiliului Europei, dar sunt părţi ale
Convenţiilor de la Geneva şi ale Protocoalelor adiţionale şi-au adaptat legislaţia lor
naţională şi acţionează pentru aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar
astfel încât legea să stabilească sancţiuni pentru eventuala violare a normelor de drept
internaţional umanitar, şi să aplice aceste sancţiuni la momentul oportun.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele, în special
statele-părţi, să coopereze în domeniul aplicării normelor dreptului internaţional
umanitar, să facă tot ceea ce este posibil pentru ca situaţii de genul celor din Rwanda
şi fosta Iugoslavie să nu mai existe. În acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei a menţionat că nici un stat nu trebuie să se sustragă îndeplinirii
obligaţiei de a veghea la buna aplicare a normelor dreptului internaţional umanitar
faţă de persoanele care beneficiază de protecţia specială conferită de normele acestui
drept, favorizând sau tolerând acţiunile de încălcare. În scopul dezvoltării cooperării
internaţionale, în domeniul aplicării dreptului internaţional umanitar, sunt antrenate o
serie de organizaţii internaţionale şi naţionale. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
de exemplu, are rolul principal de supraveghetor al respectării convenţiilor de la
Geneva şi al protocoalelor lor adiţionale, pentru protejarea şi ajutarea victimelor
conflictelor armate în întreaga lume şi pentru promovarea respectării dreptului

215
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europene a adoptat Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea dreptului
umanitar internaţional care conţine, în finalul acestui document, o notă prin care se anunţă adoptarea Directivei nr.556
(1999) prin care APCE a decis să-şi intensifice propria activitate de urmărire a respectării dreptului internaţional
umanitar. În acest context, a însărcinat Comisia pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre ale
CE să includă în aria sa de activitate efectuarea de anchete vizând respectarea dreptului internaţional umanitar.
NESECRET
Pagina 233 din 388
 NESECRET
internaţional umanitar. Tratatele de drept internaţional umanitar impun statelor
obligaţia “de a respecta” şi “de a face să fie respectate, în toate împrejurările”
dispoziţiile acestora. Prin dispoziţiile speciale ale instrumentelor de drept
internaţional umanitar, statele se angajează să coopereze pe plan internaţional în
domeniul aplicării normelor dreptului internaţional umanitar, să adopte pe plan
naţional măsuri concrete, de ordin legislativ, organizaţional în timp de pace şi în timp
de conflict armat şi de învăţare şi difuzare. Prin acest sistem de angajamente şi
măsuri, pe plan internaţional şi naţional, se urmăreşte o corectă şi integrală aplicare a
dreptului internaţional umanitar, în cazul unui conflict armat, pentru a se asigura o
protecţie eficace a persoanelor, bunurilor şi locurilor care nu au o legătură directă cu
operaţiunile militare. La Convenţiile de la Geneva din 1949 sunt în prezent părţi, cu
nesemnificative excepţii, toate statele lumii.
Ca atare, se poate considera că obligaţia aplicării pe plan naţional a normelor
dreptului internaţional umanitar are un caracter general. De la început se impune să
precizăm că există o foarte largă paletă de soluţii, privind cooperarea internaţională în
domeniul aplicării normelor dreptului internaţional umanitar, mergând de la
încercarea de a respecta “cu bună credinţă” această obligaţie, până la ignorarea ei
totală. Numitorul comun al acestor soluţii a fost determinat de Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii care, într-unul din documentele sale preciza că: “într-o
manieră generală, trebuie să admitem că, în cea mai mare parte a cazurilor,
legislaţia penală ordinară - Cod Penal, Cod Militar - este insuficientă pentru a
asigura într-o manieră adecvată reprimarea infracţiunilor şi aplicarea Convenţiilor
de la Geneva”.
Analiştii apreciază că un număr relativ redus de state şi-au respectat
angajamentul asumat, adoptând legi speciale sau legi complementare, prin care au
integrat în legislaţia naţională prevederi referitoare la dreptul internaţional umanitar.
Acestea, sunt: Belgia, Danemarca, Elveţia, Iugoslavia, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Suedia, Spania, Statele Unite ale Americii, Canada, Etiopia, Uganda,
Australia, India, Malaesia şi Noua Zeelandă. Există, în schimb, o serie de state care n-
au acordat atenţie acestei obligaţii, considerând că normele dreptului intern ar garanta
NESECRET
Pagina 234 din 388
 NESECRET
suficient respectarea principiilor dreptului internaţional umanitar. În opinia noastră,
însă, acest lucru nu este posibil întrucât aplicarea normelor dreptului internaţional
umanitar prezintă caracteristici cu totul speciale. Legislaţiile câtorva state precum
Japonia, S.U.A., Germania, etc. prezintă particularităţi care merită relevate. Japonia,
de pildă, unde recurgerea la război este interzisă prin Constituţie, consideră ca atare
că proprii săi cetăţeni nu pot în mod obiectiv să comită încălcări ale normelor
dreptului internaţional umanitar şi că, pe deasupra, legislaţia naţională niponă
permite, în caz de nevoie, să fie aplicate normele dreptului internaţional umanitar.
Statele Unite consideră normele dreptului internaţional umanitar ca fiind norme din
legislaţia naţională.
Statele foste membre ale Tratatului de la Varşovia, în perioada de apartenenţă
la blocul militar, aplicau numai în parte normele dreptului internaţional umanitar, în
speţă cele privind infracţiunile comise împotriva prizonierilor de război, anumite
infracţiuni contra populaţiei civile şi nu conţineau nici o referire la procedură.
Raportând integrarea normelor dreptului internaţional umanitar în dispoziţiile
legislaţiei române la obligaţiile guvernului României decurgând din Convenţii şi
Protocoluri se poate constata cu uşurinţă că au existat mari carenţe întrucât nu erau
aplicabile normele dreptului internaţional umanitar referitoare la „atacurile contra
populaţiei civile”; „atacurile fără discriminare care ating populaţia civilă sau
bunurile cu caracter civil” sau ”contra lucrărilor sau instalaţiilor care conţin forţe
periculoase”; a „localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate”; sau „atacurile
contra persoanelor scoase din luptă”. Actualmente, articolul 11, par. (2) din
Constituţie dispune: “Tratatele ratificate în parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern”, dar această prevedere nu acoperă obligaţia de a coopera în domeniul
aplicării normelor dreptului internaţional umanitar.
De altfel, obligaţia cooperării în domeniul aplicării normelor dreptului
internaţional umanitar rezultă în mod cert din prevederile articolului 49 din prima
Convenţie din 1949 şi din articolele identice formulate în celelalte convenţii – „
Înaltele Părţi contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară
pentru a face să înceteze actele contrare dispoziţiilor la prezenta Convenţie”.
NESECRET
Pagina 235 din 388
 NESECRET
Obligaţia cooperării în domeniul aplicării normelor dreptului internaţional umanitar
este reiterată şi în articolele 85 şi 86, paragraf 1 din Protocolul I. În concluzie, dreptul
internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional public, cu un obiect
bine determinat şi cu particularităţile sale. Numai cooperarea internaţională în
domeniul aplicării, corecte şi cu bună credinţă, de către fiecare stat a componentei
internaţionale, a normelor dreptului internaţional umanitar dă măsura eficienţei
sistemului în ansamblu. Dar, această situaţie pune numeroase probleme a căror
soluţionare se dovedeşte dificilă în starea actuală a lucrurilor.

3.2 IMPORTANŢA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN

APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

Într-adevăr, substituirea într-o manieră din ce în ce mai mare a noţiunii de

„Dreptul războiului” cu sintagma „Dreptul internaţional umanitar” demonstrează
influenţa mişcării drepturilor omului asupra dreptului umanitar, drepturi care au
devenit în zilele noastre o nouă religie, iar protecţia lor capătă o anvergură
planetară216. Din această perspectivă, dreptul internaţional umanitar şi dreptul
internaţional al drepturilor omului sunt „rude apropiate”, fiind intim legate de
persoana umană217. Dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al
drepturilor omului sunt complementare şi foarte apropiate, iar practica internaţională
a dovedit că între drepturile omului şi dreptul umanitar există legături intrinseci, deşi
ele alcătuiesc două sisteme juridice distincte.
În această perioadă se manifestă o convergenţă a normelor dreptului umanitar
şi drepturile omului218, prin care pot fi instituite mecanisme mixte de protecţie care să
acopere toată gama de pericole pentru fiinţa umană. Drepturile fundamentale ale
omului consacrate prin instrumente juridice internaţionale au un caracter de
universalitate şi ca atare, trebuie garantate şi respectate în toate împrejurările în timp
de pace, în timp de conflict armat internaţional sau neinternaţional, de tensiuni şi
216
Pe larg despre protecţia drepturilor omului, a se vedea, A. Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992.
217
Louise Doswald-Beck şi Sylvain Vile, Le droit international humanitair et le droit de l’homme, RICR, nr.800/1993, p.99-128;
Gr. Geamănu, op. cit. , vol. II, p. 442.
218
Daniel O’Donnell, Tendinţe actuale în aplicarea dreptului umanitar prin mecanismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului,
în Studii şi cercetări juridice, vol. II, Editura Semne 94, Bucureşti, 1999, p.146-172.
NESECRET
Pagina 236 din 388
 NESECRET
tulburări interne. De asemenea, aceste drepturi trebuie respectate atât pe teritoriul
naţional cât şi în afara acestuia, indiferent de statutul pe care-l au oamenii - în
misiune oficială, turişti, apatrizi, refugiaţi, emigranţi, etc. Or, este cunoscut că
sistemele internaţionale nu asigură o protecţie a drepturilor fundamentale ale omului.
Este vorba, în special, de anumite situaţii de violenţă la nivel naţional, precum
tensiuni interne, dezordini, tulburări interne, stări de asediu, revoluţii, insurecţii,
terorism, situaţii şi stări care în prezent au devenit tot mai frecvente. Schimbarea
fenomenului conflictologic către războaie intrastatale sau mixte precum şi contextul
atrocităţilor contemporane au direcţionat dreptul umanitar către dreptul drepturilor
omului. Acesta din urmă a influenţat într-o mare măsură formarea normelor
cutumiare ale dreptului umanitar, lucru care este vizibil atât în jurisprudenţa
instanţelor cât şi în activitatea organizaţiilor internaţionale219.
„Curentul de influenţă” declanşat la Nürnberg a continuat datorită cazurilor
aduse în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie - Nicaragua versus SUA220, deciziilor
Tribunalelor Penale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda; Opiniei Consultative cu
privire la armele nucleare221 şi Studiului CICR referitor la normele cutumiare ale
Dreptului internaţional umanitar. OPINIO IURIS şi-a dovedit influenţa în formularea
luărilor de cuvânt ale reprezentanţilor guvernamentali în faţa organizaţiilor
internaţionale, în conţinutul rezoluţiilor, declaraţiilor şi a unor instrumente juridice
adoptate de astfel de organizaţii precum şi în consimţământul statelor pentru aderarea
la acele instrumente222 de drept prin care s-a ajuns la un consens social în scopul
umanizării comportamentului statelor şi a armatelor în timp de conflict armat.
Instanţele au ignorat în mod frecvent practica operaţională a câmpului de luptă.
Fără abordarea formală a cererilor duale - practică şi jurisprudenţă - pentru
formarea dreptului internaţional cutumiar, acestea tindeau să aprecieze declaraţiile
atât ca mărturie a practicii cât şi ca articulări ale jurisprudenţei. Astfel, în elaborarea

219
Th.Meron. op.cit.,2000, p.244.
220
Military and Paramilitary Activities in and Against Nicaragua , Merits, 1986 ICJ Reports.
221
Legality of the Threat or Use of Nuclear Weapons, Advisory Opinion, 1996 ICJ Report para.
222
Gregory I. Naarden, Nonprosecutorial Sanctions for Grave Violations of International Humanitarian Law: Wartime Conduct of
Bosnian Police Officials, în AJIL, 2003 nr. 2, p. 342-352. A se vedea şi Th. Meron, The Contining Role of Coustom in the Formation
of International Law, 90 AJIL 238(1996), p. 534-539.
NESECRET
Pagina 237 din 388
 NESECRET
hotărârilor lor instanţele s-au întemeiat fie pe această opinio iuris, 223 fie pe principiile
generale ale dreptului umanitar aşa cum rezultă ele din Convenţiile de la Geneva sau
din alte convenţii umanitare. Metodologia se aseamănă astfel cu aceea aplicată
domeniului drepturilor omului, mai mult decât cea utilizată în alte zone ale dreptului
internaţional. Formal, totuşi, instanţele au urmat practica şi obiceiurile războiului,
chiar când acestea exced înţelesul tradiţional al normei cutumiare. Tendinţe similare
reale s-au manifestat în reformarea normelor prin exerciţii de codificare precum
Conferinţa de la Roma pentru adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale 224.
Opinia publică, media, organizaţiile internaţionale şi CICR au stimulat în mod crucial
aceste dezvoltări. În consecinţă, normele menţionate în instrumentele juridice ale
dreptului umanitar sunt tot mai intens privite ca norme de ius cogens şi prin urmare,
ar trebui să fie aplicate de toate statele pe o bază universală. Printr-un proces de
osmoză sau aplicare prin analogie, recunoaşterea ca tradiţională a normelor şi
instrumentelor internaţionale ale drepturilor omului a afectat interpretarea şi eventual
condiţia normelor paralele în instrumentele juridice ale dreptului internaţional
umanitar. Influenţa proceselor desfăşurate în domeniul drepturilor omului asupra
dezvoltării dreptului cutumiar de către instanţele care aplicau dreptul umanitar este
cunoscută. Jurisprudenţa Tribunalului de la Haga pentru fosta Iugoslavie şi a
Tribunalului pentru Rwanda oferă un material abundent referitor la modul cum aceste
instanţe penale aplică normele dreptului internaţional umanitar. 225 În ceea ce priveşte
definirea unor termeni precum tortura, tribunalele penale ad-hoc au adoptat
metodologia instituită prin instrumentele privind drepturile omului, nu cea de drept
cutumiar. Umanizarea dreptului războiului a primit cel mai mare elan, nu de la
223
Este în general admis că procesul cutumiar nu este perfect decât prin reunirea a două elemente. Un prim element este
îndeplinirea repetată a actelor denumite „precedente”: este elementul „material” sau „consuetudo”, care poate fi la
începutul procesului un simplu uzaj. Al doilea element este sentimentul, convingerea subiecţilor de drept că îndeplinirea
acestor acte este obligatorie întrucât dreptul o cere: de aici calitatea de element „psihologic” sau recurgerea la expresia
latină „opinio iuris sive necesitatis”. În timp ce se afirmă tradiţional că elementul psihologic este partea finală a
acumulării precedentelor, practica contemporană permite să recunoaştem în „opinio iuris” punctul de plecare în
procesul cutumiar: cutumelor “cuminţi” din trecut li se adaugă astfel cutumele ”agresive” - începând cu ”tendinţele”,
progresiv cristalizate.
224
Th. Meron, op.cit., 2000, p.244; Beatrice Florentina Onica Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Teză de doctorat,
Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti, 2005, p.201-206.
225
V. S. Bădescu, Quelques Considerations theoretiques sur le role de la jurisprudence des instances penale
internationales dans le developpement et l’humanisation du droit humanitaire, în Internationally Attended Scientific
Conference of the Military Tehnical Academy, Bucureşti, 2005, p. 63-70.
NESECRET
Pagina 238 din 388
 NESECRET
dezvoltarea internă, ci de la instrumentele dreptului internaţional al drepturilor
omului întemeiate iniţial pe Carta Naţiunilor Unite, iar în perioada ulterioară şi prin
instrumentarea unor procese internaţionale prin care s-a stabilit responsabilitatea în
sarcina statului. Dacă mecanismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului aplică
din ce în ce mai mult dreptul umanitar, fără îndoială că acest lucru se petrece numai
datorită acceptării faptului că ramura ce reglementează drepturilor omului şi cea
privind dreptul umanitar sunt complementare şi urmăresc acelaşi obiectiv.
Totuşi, de când exigenţa “opinio iuris” - convingerea de drept sau a necesităţii
- a fost înscrisă în art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie „o practică
acceptată ca fiind drept” – jurisprudenţa rămâne fermă asupra chestiunii de
principiu. De regulă, aplicarea normelor fundamentale ale dreptului umanitar de către
mecanismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului este judicioasă, din nefericire
practica a fost mai puţin coerentă şi chiar contestabilă în ceea ce priveşte
aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar, mai ales în cazul problemelor delicate
şi, în acelaşi timp, complexe, de exemplu, atunci când este vorba să se determine
dacă o situaţie trebuie calificată drept un conflict armat, ori dacă conflictul are un
caracter intern sau internaţional. Chiar dacă nu este aplicat sistematic de către
mecanismele Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, dreptul internaţional
umanitar este utilizat din ce în ce mai mult226 când normele sale sunt expres prevăzute
să cuprindă o practică determinată, pe care normele dreptului omului nu o prevăd
decât indirect; când normele dreptului umanitar şi drepturile omului sunt egal
aplicabile; când dreptul umanitar este mai potrivit decât dreptul drepturilor omului
datorită calităţii contravenientului sau când normele umanitare se confundă cu dreptul
drepturilor omului. Categoriile mai sus nominalizate nu se exclud unele pe altele, iar
graniţele lor sunt fluide şi depind în principal funcţie de cât de largă este interpretarea
prevederilor pertinente ale drepturilor omului.
Potrivit unui alt curent de opinie, cele două sisteme, drepturile omului şi
normele umanitare sunt distincte şi în multe privinţe diferite şi, în ciuda opiniilor pro,

226
D. O’Donnell, op.cit., 1999, p.147
NESECRET
Pagina 239 din 388
 NESECRET
între ele rămân divergenţe semnificative. Astfel, după cum sugerează Robert Kolb 227
există două feluri de motive care explică independenţa aproape totală a dreptului
internaţional umanitar faţă de drepturile omului. Primele ţin de geneza şi dezvoltarea
celor două ramuri ale dreptului internaţional, aflate în discuţie 228 - dreptul războiului
îşi are rădăcinile în Antichitate, fiind unul dintre domeniile cele mai vechi ale
dreptului internaţional public, caracterul său internaţional fiind subliniat şi de
aportul lui ius armorum, iar drepturile omului sunt produsul teoriilor din Secolul
Luminilor despre stat şi care şi-au găsit firesc expresia în dreptul constituţional
intern - la care se adaugă o anumită dihotomie între Naţiunile Unite şi CICR. Ea nu
ţine decât în parte de excluderea dreptului războiului din preocupările ONU. Motivul
cel mai profund ţine de statutul de independenţă al CICR 229, motiv întărit de
caracterul politic al Naţiunilor Unite.
Dreptul drepturilor omului, perceput ca fiind special creat pentru promovarea şi
dezvoltarea lor, a fost, în felul acesta, îndepărtat de preocupările CICR, care continuă
să lucreze doar în domeniul dreptului umanitar. Instituţionalul reacţionează în faţa
normativului – ONU, garantul drepturilor omului, nu doreşte un drept al războiului;
CICR, garant al dreptului războiului, nu doreşte o apropiere de o organizaţie politică
şi faţă de drepturi ale omului care au încetat să o mai exprime.
Rezultă o separare netă între cele două ramuri ale dreptului 230, diferenţiere
ilustrată şi de importantele instrumente juridice multilaterale adoptate aproape
simultan la finele anilor ’40, în aceste două domenii. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 lasă totalmente deoparte problema respectării
drepturilor omului în conflictele armate, în vreme ce, în paralel, la elaborarea
convenţiilor de la Geneva din 1949, nici nu a fost vorba de drepturile omului. Nici
literatura juridică de specialitate din acea perioadă nu se situa pe o altă poziţie,
227
Robert Kolb, Relaţii între dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului, în vol.II, Lumea în care trăim, Editura
Semne ’94, Bucureşti 1999, p.78-87
228
Pentru o analiză detaliată cu privire la raporturile dintre cele două ramuri de drept a se vedea şi: A.H.Robertson,
Humanitarian Law and human rights, Etudes et essais sur le droit international humanitaire
229
Pe larg, cu privire la această problematică a se vedea: Jean Pictet, Les principes de la Croix Rouge, CICR, Geneve,
1955, p.150; Les principes fundamentaux de la Croix Rouge, Institut Henry Dunand, Geneve, 1974, p.3-4; Dumitru
Toma, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi Dreptul Umanitar, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2004.
230
R. Kolb, op.cit.1999, p.79.
NESECRET
Pagina 240 din 388
 NESECRET
doctrina despre dreptul războiului evoca uneori drepturile omului, neuitând să insiste
asupra distanţei care separă cele două ramuri, căreia o asemănare de scopuri îi dau
impresia de vecinătate. Este cazul regulilor conţinute în a patra Convenţie de la
Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.
Doctrina, inclusiv cea recentă, le apropie de drepturile omului, întrucât conţin
protecţia indivizilor fără statut militar231. (Exempli graţia, articolul 3 comun al celor
patru convenţii care conţine anumite reguli de tratament minimal în conflictele
armate neinternaţionale, ceea ce apropie aceste instrumente juridice de garantarea
drepturilor omului232). Chiar şi unii autori ostili oricărei apropieri între dreptul
tradiţional al războiului şi drepturile omului admit că articolul 3 comun al
Convenţiilor de la Geneva constituie punctul de întâlnire unic al celor două ramuri ale
dreptului internaţional public233.
J.A.C. Gutteridge, autor britanic, estimează că articolul 3 comun trebuie
înţeles ca ”expresia preocupării ca şi într-un conflict intern să fie garantată
respectarea anumitor drepturi fundamentale persoanei umane”, apreciind că întreaga
Convenţie a patra este în acord cu drepturile fundamentale ale omului proclamate de
Declaraţia Universală din 1948234. Ulterior, în anii ’50, în comentariile la cele patru
Convenţii de la Geneva publicate sub îndrumarea lui Jean Pictet au fost inserate
diferite menţionări discrete ale drepturilor Omului. Acestea se referă cel mai adesea
la domenii în care protecţia se înrudeşte cu garanţii clasate la rubrica drepturilor
omului sau a libertăţilor publice, ca, de exemplu, inalienabilitatea drepturilor,
tratamentul persoanelor protejate în general, interzicerea torturii, procedura penală,
etc. Evident referirile cele mai frecvente la drepturile omului se află în Convenţia a
patra referitoare la persoanele civile. Dar, în comentariul relativ la articolul 79 al
acesteia, accentul este pus în mod direct pe diferenţa esenţială dintre cele două ramuri
aflate în discuţie. Convenţia fidelă noţiunii clasice de drept internaţional nu s-ar
231
D. Draper, The relationship betwen the human rights regime and the law of armed conflict, Israel , Yearbook on
Human Right, vol.I, 1971, p.205.
232
L. Doswald-Beck, S.Ville, Le droit international humanitaire et le droit des droits de l’homme” CICR,nr.800/1993,
p.119 şi următoarele.
233
H. Meyrovitz, Le droit de la guerre et les droits de l’homme, Revue du droit public et de la science politique en
France et a l’etranger, vol.88/1972, p.1104.
234
I. A. Gutteridge, The Geneve Convention of 1949, British YearBook of International Law, vol. 26/1949, p.300-325.
NESECRET
Pagina 241 din 388
 NESECRET
aplica în raporturile dintre stat şi proprii cetăţeni. Ea nu ar avea alt obiectiv decât să
reglementeze raporturile dintre un beligerant şi civilii inamici care în urma ocupării
teritoriului statului ai cărei cetăţeni sunt, s-ar afla sub controlul puterii adverse.
Aspectul internaţional, inerent conceptului clasic al războiului, continuă deci să
predomine. Protecţia ar fi acordată doar în funcţie de situaţia de beligeranţă.
O doctrină care”nu face altceva decât să scindeze” (drepturile omului) ar
putea într-o zi să lărgească perspectiva dreptului internaţional umanitar, pentru a
acorda protecţia tuturor,indiferent de naţionalitatea lor. Caracteristica umanitară şi
umanizatoare a dreptului războiului este rezumată în Clauza Martens a convenţiilor
de la Haga privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru din 1899 şi 1907 şi
reluată în Convenţiile din 1949 şi Protocoalele adiţionale.( în cazurile neacoperite de
reglementările adoptate sau de alte acorduri internaţionale, civilii şi combatanţii
rămân sub ”protecţia şi autoritatea principiilor dreptului internaţional decurgând
din cutuma stabilită, din principiile umanităţii şi din comandamentele conştiinţei
publice”.) Limbajul puternic al Clauzei Martens cu invocarea legilor umanităţii,
precum şi a imperativelor conştiinţei publice, explică rezonanţa sa în formarea şi
interpretarea dreptului internaţional umanitar. Acelaşi limbaj retoric şi etic al
„Clauzei” a compensat prin conţinutul normativ, oarecum vag şi neprecizat,
puternica influenţă pe care a exercitat-o asupra activităţii normative ulterioare235.
Caracterul special al Clauzei Martens derivă din faptul că ea menţionează mai
curând drepturile omului decât principiile dreptului oamenilor.
De altfel, această menţionare a drepturilor omului a fost înlocuită prin termenul
de ”principii umanitare”. În ciuda acestor semnale, pozitive ori negative, umanizarea
dreptului internaţional umanitar nu a cunoscut o evoluţie deosebită. Instrumente
juridice privind drepturile omului, post Cartă, ca şi unele instrumente juridice
internaţionale de drept internaţional umanitar precum amintitele Convenţii de la
Geneva cu Protocoalelor adiţionale, produc o schimbare majoră în doctrină şi
jurisprudenţă, în materii precum interzicerea torturii, a pedepselor crude, inumane sau
degradante, arest şi detenţie arbitrară. La fel de bine, ca şi garanţiile procesuale
235
Th. Meron, op.cit., 2000, p.245.
NESECRET
Pagina 242 din 388
 NESECRET
instituite, mişcarea drepturilor omului a exercitat o vastă influenţă asupra
instrumentelor dreptului internaţional umanitar, producând atât un paralelism între
normele juridice, cât şi o convergenţă crescândă în aplicabilitatea acestora.
Rezultă aşadar faptul că, deşi dreptul războiului şi drepturile omului au rădăcini
istorice diferite, nimic nu a împiedicat ca principiul umanităţii să devină numitorul
comun al ambelor sisteme. Curentele de opinie actuale indică şi o mai mare
convergenţă în acest sens236, a patra Convenţie de la Geneva reflectând necesitatea
resimţită de a creşte nivelul protecţiei indivizilor şi a populaţiilor, mai ales în
teritoriile ocupate. Ea stabileşte un nou echilibru între drepturile ocupantului şi
drepturile populaţiei statului ocupat şi obligă pe ocupant să-şi asume o
responsabilitate sporită pentru bunăstarea populaţiei aflate sub controlul său,
prevăzând în detaliu protecţia care trebuie acordată civililor, populaţiei în general,
grupurilor vulnerabile precum copiii şi femeile, în teritoriile ocupate şi în particular,
să aplice la orice oră şi în toate locurile regulile privitoare la faptul că „indivizii vor fi
protejaţi împotriva oricărei violenţe care ar atenta la viaţa şi integritatea lor; luarea de
ostatici este interzisă; execuţiile pot fi puse în aplicare numai dacă judecata anterioară
s-a efectuat de către o instanţă obişnuită, respectându-se garanţiile şi procedurile
judiciare recunoscute de către popoarele civilizate, iar tortura de orice fel este
interzisă”. Aceste reguli care constituie temeiul Cartei Universale a drepturilor
omului vor fi respectate cu prioritate.

Dacă beneficiul Convenţiei nu poate fi recunoscut unei persoane, aceasta

rămâne „sub protecţia principiilor drepturilor omului aşa cum rezultă din regulile
stabilite între naţiuni civilizate237”. După delegatul danez, Cohn, articolul 3 ar fi
trebuit să fie înţeles în continuare ca neaducând nici o atingere drepturilor pe care
indivizii le au asigurate din alte surse, mai ales drepturile omului – „Nimic din
prezentul articol nu poate fi interpretat ca privând persoanele care sunt în afara
clauzelor acestui articol de drepturile lor de om, şi mai ales de dreptul lor legitim la

236
A se vedea, D. O’Donnell, op.cit.,1999, p. 154-156.
237
R. Kolb, op.cit., 1999, p.82.
NESECRET
Pagina 243 din 388
 NESECRET
apărare, faţă de acte ilegale, sancţionate prin legislaţia lor naţională aflată în
vigoare înainte de începerea ostilităţilor sau ocupaţiei.”
Recunoaşterea de către Curtea Internaţională de Justiţie articolului 3 ca fiind o
reflectare a „considerentelor elementare ale umanităţii” precum şi a crimelor
împotriva umanităţii drept crime de război şi altele asemenea, toate reprezintă
influenţa drepturilor omului asupra dreptului umanitar 238. Stabilirea mecanismelor
pentru jurisdicţia penală internaţională şi reprimarea crimelor împotriva umanităţii,
dezvăluie de asemenea, intenţia de a merge dincolo de nivelul interstatal şi de a
asigura protecţia umanitară a indivizilor şi grupurilor de indivizi 239. Potrivit notelor şi
comentariilor CICR asupra Convenţiilor I şi III, persoanelor protejate li se permite să
invoce drepturile omului împotriva deportărilor forţate fără intervenţia statelor lor
naţionale, dreptul drepturilor omului stimulând în plus această relaţie simbolică în
aplicarea dreptului umanitar240.
Acestui drept îi lipsesc unele aspecte specifice dreptului umanitar, iar experţii
în domeniu trag concluzii pe care specialiştii în dreptul umanitar le găsesc
problematice, dar chiar idealismul şi puritatea lor sunt cea mai mare putere. Puţini,
dacă nu chiar deloc, sunt cei familiarizaţi cu aplicarea dreptului umanitar. Sunt
excepţie de la regulă, Tribunalele pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda. Astfel experţii
în drepturile omului completează un gol instituţional şi dau dreptului umanitar o
puternică orientare prodrepturile omului.
Renaşterea dreptului războiului la sfârşitul anilor 1960 a fost declanşată de
drepturile omului şi mai ales de rapoartele Secretarului General al ONU privitoare la
respectarea drepturilor omului în conflictele armate 241 şi de Conferinţa Internaţională
de la Teheran din 1968 cu privire la drepturile omului, care a adoptat Rezoluţia XXIII
intitulată „Respectarea drepturilor omului în perioada conflictului armat”. Exegeţii
dreptului internaţional umanitar au recunoscut că acesta a suferit o stagnare

238
Luise Darwald, Implementation of Umanitarian Law in FutureWars, C.Rew nr.24/1998, pp.32-33.
239
T. Meron, Op. cit, 2000, p.246.
240
ICRC, Commentary on the Geneva Convention (I) for the Amelioration of the condition of the Wounded and Sick in
Armed Forces in the Field 84, Jean S. Pictet ed. 1952.
241
A se vedea, Respect for Human Rights in Armed Conflicts, Report of the Secretary-General, 7720 (1969)
NESECRET
Pagina 244 din 388
 NESECRET
aproximativă înainte ca influenţa mişcării drepturilor omului să fie exercitată, ulterior
această influenţă contribuind la dezvoltarea dreptului umanitar.
În plus, un element major în evoluţia umanizării dreptului războiului a fost
transformarea principiului reciprocităţii şi schimbarea caracterului conflictului armat
de la esenţialmente internaţional, la conflict intern, în special. În legătură cu
principiul reciprocităţii se impune un scurt comentariu în sensul că pentru aplicarea
legilor şi obiceiurilor războiului un rol important revine acestui principiu, ca principiu
general al dreptului internaţional. Nu este posibil ca un stat beligerant să respecte
legile şi obiceiurile războiului, iar celălalt stat beligerant să le încalce.
Comentariile asupra Primei Convenţii subliniază caracterul necondiţionat şi
nereciproc al obligaţiilor: „Un stat nu proclamă principiul protecţiei datorate
combatanţilor răniţi şi bolnavi în speranţa de a salva un anumit număr al propriilor
săi conaţionali. El procedează aşadar, în acest fel, în afara respectului pentru
persoana umană, iar articolul 1 comun poate fi deja văzut ca dreptul umanitar
aplicabil erga omnes, analog drepturilor omului”. Cu ocazia elaborării Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945, a fost consacrată instituţia respectării
drepturilor omului. Frecvenţa cu care aceasta este menţionată în Cartă indică faptul că
iniţiatorii au considerat că standardele internaţionale referitoare la drepturile omului
ar putea fi dezvoltate. Statele sunt invitate să întreprindă toate demersurile pentru:
“promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.242
Pentru a crea cadrul juridic necesar implementării principiului, enunţat în
conţinutul art.1, Adunarea Generală a O.N.U, în temeiul dispoziţiilor art.13, a fost
abilitată să: ”iniţieze studii şi să facă recomandări şi de a sprijini înfăptuirea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie”243. În cadrul ONU a fost creată, în baza art. 68 al Cartei,
Comisia pentru drepturile omului, ca organ subsidiar al Consiliului Economic şi
Social, comisia care a acţionat ca organism de elaborare a Declaraţiei Universale a

242
Art.1 din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, , cu modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
243
Art.13, din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, cu modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
NESECRET
Pagina 245 din 388
 NESECRET
Drepturilor Omului şi a pactelor internaţionale, ulterior a altor documente privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Declaraţia universală a drepturilor omului a fost adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948 şi ca document internaţional cu vocaţie
universală în domeniu, ea consacră ca bază a drepturilor şi libertăţilor omului,
egalitatea în drepturi. Astfel, conform art.1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie
să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”
Ca drepturi specifice ale omului au fost afirmate: dreptul la viaţă, la libertate şi
la securitatea persoanei; în legătură cu acestea, prevăzându-se interzicerea torturii şi
a pedepselor degradante, a arestării sau deţinerii arbitrare, a condamnării pentru
acţiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale în momentul comiterii. Dreptul la
securitate socială a fost stipulat în cadrul drepturilor economice, prevăzute de
Declaraţia universală a drepturilor omului. Statele au participat la elaborarea unor
tratate privind diferite componente ale drepturilor omului, preluând şi dezvoltând
prevederi ale Declaraţiei, unele dintre aceste tratate referindu-se la condamnarea şi
reprimarea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Convenţia pentru
reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la 9
decembrie, 1948, ratificată de România prin Decretul nr. 236/1950, stipulează că
genocidul este o crimă de drept internaţional, care constă în: ”uciderea membrilor
unui grup, atingerea gravă adusă integrităţii lor fizice sau psihice, supunerea lor la
condiţii de existenţă care duc la distrugerea lor, măsuri de împiedicare a naşterilor
şi transferul forţat de copii de la un grup” Convenţia suplimentară privind abolirea
sclaviei, a traficului de sclavi, încheiată la Geneva, în 1956, stipulează că acte precum
transportul şi traficul de sclavi, menţinerea în stare de sclavie, aducerea oricărei
persoane într-o asemenea stare trebuie abolite, iar Convenţia privind eliminarea şi
reprimarea crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 30
noiembrie 1973, relevă că apartheidul este o crimă contra umanităţii şi că actele
inumane rezultând din politicile şi practicile de acest gen sunt considerate infracţiuni
contra umanităţii. Aşa cum rezultă din cele prezentate, prin ratificare sau aderare la
NESECRET
Pagina 246 din 388
 NESECRET
convenţiile sau protocoalele la care am făcut referire, textele au devenit parte a
dreptului intern al statelor, creându-se astfel mecanismul de promovare şi protecţie a
drepturilor pe care le proclamă. În categoria documentelor care tratează problematica
securităţii omului, trebuie menţionat şi Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, 1975.
Actul final consacră principiul care guvernează relaţiile reciproce dintre statele
participante, potrivit căruia statele vor acţiona în domeniul drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU,
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi îşi vor îndeplini, cu bună credinţă,
obligaţiile cuprinse în convenţiile şi acordurile la care sunt părţi, inclusiv cele
cuprinse în pactele drepturilor omului. Prevederile actului final referitoare la
drepturile omului, ca şi alte principii ale relaţiilor dintre state, au fost reafirmate şi în
documentele adoptate de statele participante la reuniunile de la Belgrad, Madrid şi
Viena. Documentul final al reuniunii de la Viena 1989 dezvoltă prevederile
referitoare la anumite drepturi ale omului. Se reclamă necesitatea asigurării dreptului
efectiv la recurs, pentru cei care pretind că drepturile şi libertăţile lor au fost
încălcate, în faţa organelor executive, judiciare sau administrative.
În acest context, trebuie menţionat că numărul mare de convenţii, precum şi cel
de organisme cu responsabilităţi specifice au tendinţa de a duce la o anumită
fragmentare, la o tratare separată a diferitelor categorii de drepturi, ceea ce ar fi
contrar esenţei problematicii securităţii umane.
În faţa acestei tendinţe, Adunarea Generală ONU, considerând că există deja
un set suficient de standarde internaţionale în materie, a cerut statelor şi organismelor
ONU să acorde prioritate documentelor existente, iar atunci când propun instrumente
noi, să aibă în vedere ca acestea să fie compatibile cu regulile existente şi să
privească aspectele fundamentale ale drepturilor omului244. Potrivit Convenţiei
europene, prin Protocolul nr.6, pedeapsa capitală este abolită, dar statele pot

244
Rezoluţia nr. 41/120, din 4 decembrie 1986, privind stabilirea de standarde internaţionale în domeniul drepturilor
omului.
NESECRET
Pagina 247 din 388
 NESECRET
reglementa, în legile interne, pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de
război sau de ameninţare iminentă cu războiul.
În aceeaşi ordine de idei, se impune să facem precizarea că dispoziţiile art.22
din Constituţia României stipulează, în mod explicit că: „ Dreptul la viaţă, precum şi
dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, nimeni neputând
fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant,
iar pedeapsa cu moartea este interzisă”245. Dreptul la libertate şi securitate, potrivit
prevederilor Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, nu poate fi
încălcat decât pentru situaţiile de necesitate şi în conformitate cu procedurile stabilite
prin lege. Prin prevederile articolelor 3, 4 şi 5 din Convenţia europeană a drepturilor
omului din 1950, se consacră „Principiile dreptului la libertate şi securitate”:
Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire; Nimeni nu poate
fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie; Nu se consideră muncă
forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol orice muncă impusă în mod
normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta
convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată; orice serviciu cu
caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din
motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu în locul serviciului militar obligatoriu; orice serviciu impus în situaţii de
criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; orice muncă
sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale246.
De asemenea orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Articolul
23 din Constituţia României garantează aceste drepturi, precizând că libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar din coroborarea prevederilor
art.8 din Convenţia europeană, cu cele ale art.26-28 din Constituţia României, se
obţin suficiente garanţii, cel puţin în plan juridic, ca să putem afirma că este asigurat
cadrul legal necesar respectării securităţii umane. Securitatea umană şi calitatea vieţii
sunt două aspecte ale realităţii cotidiene interdependente şi dependente de mediul de

245
Constituţia României, revizuită, 2003, art.22.
246
Art 4 din Convenţia europeană.
NESECRET
Pagina 248 din 388
 NESECRET
securitate naţional, regional şi global întrucât o înaltă securitate umană cere o bună
calitate a vieţii. La rândul său, o bună calitate a vieţii cere asigurarea securităţii
umane. Toată lumea caută atât o bună calitate a vieţii, cât şi o înaltă securitate umană.
Până în anii ’90, relaţiile internaţionale erau caracterizate de două curente
majore: dezvoltarea economică şi securitatea militară, aflate într-o continuă
interacţiune. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, ambele curente au suferit schimbări
importante, fiind tot mai mult legate de conceptul de securitate umană. Comunitatea
internaţională a început să discute despre necesitatea definirii conceptului de
securitate în noul context mondial. Dacă noţiunea clasică de securitate se întemeia pe
stat, de fapt, pe forţa sa militară, în prezent se dă o nouă interpretare acestui concept,
accentul punându-se pe individul uman. Securitatea nu mai este asociată cu protecţia
statului, ci are în vedere siguranţa fizică şi psihică a persoanelor, bunăstarea lor
economic şi socială, respectul demnităţii şi al valorilor lor, prin protecţia drepturilor
şi libertăţilor fundamentale.
Securitatea umană a prins formă, pentru prima oară, când a fost definită în
cadrul „Raportului pentru Dezvoltare Umană” din 1994 ce aparţinea Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (United Nations Development Program – UNPD).
Conform raportului, conceptul de securitate era folosit într-o manieră prea îngustă,
acesta reprezentând doar securitatea graniţelor în faţa agresiunilor externe sau
apărarea intereselor internaţionale ale statului, fiind ignorate nevoile zilnice ale
individului. Conceptul de securitate umană se bazează pe principiile dreptăţii sociale
şi al emancipării individului, eliberându-l de frică şi de nevoi. Potrivit noii concepţii
privind „securitatea umană”, ameninţările şi provocările la adresa securităţii
transcend apărarea naţională, respectul legilor şi al ordinii, pentru a include toate
dimensiunile politice, economice şi sociale ce permit oamenilor să trăiască feriţi de
pericole şi frică. În acest context, atenţia este trecută de la securitatea statului la
securitatea persoanelor, fără ca aceste două preocupări să se excludă reciproc.
Securitatea este, acum, văzută ca un „bun public”, ce răspunde unei nevoi strategice
de a favoriza o dezvoltare umană durabilă, promovând pacea şi stabilitatea naţională,
regională şi mondială. Securitatea umană este pusă în relaţie cu şapte dimensiuni,
NESECRET
Pagina 249 din 388
 NESECRET
cărora le corespund tipurile specifice de ameninţări: securitate economică ameninţată
de sărăcie; securitatea alimentară confruntată cu ameninţarea foamei şi a foametei;
securitatea sanitară confruntată cu rănirile şi bolile; securitatea de mediu înfruntă
ameninţările poluării, degradării mediului înconjurător; securitatea personală;
securitatea comunităţii ameninţată de tensiunile între grupuri; securitatea politică
ameninţată de arbitrar şi represiune. Această interpretare dată securităţii umane are în
vedere şi securitatea taberelor de refugiaţi, respectul dreptului umanitar de către
actorii nonstatali şi sancţiunile internaţionale făcute cu scopul de a evita ca populaţia
civilă să sufere. Ea se raportează şi la ameninţări cum sunt: atingerile securităţii
publice, terorismul, cibercriminalitatea, traficul de fiinţe umane, drogurile ilicite şi
spălarea banilor, activităţi ce aduc atingere securităţii persoanelor, îndeosebi prim
consecinţele sociale, psihosociale, economice şi politice pe care le produc.
În esenţă, noţiunea de securitate umană abordează salvgardarea libertăţilor
civile esenţiale, cum sunt: libertatea persoanei faţă de nevoile principale - fiziologice,
psihologice şi sociale, mai ales; eliberarea de frică; libertatea de a acţiona în nume
propriu. Este vorba despre protejarea oamenilor împotriva tuturor ameninţărilor ce le
afectează semnificativ, într-o manieră negativă, viaţa de zi cu zi. Totodată, securitatea
umană înseamnă şi punerea la dispoziţia oamenilor a mijloacelor adecvate prin care
aceştia să poată decide prezentul şi viitorul lor. Deşi a rămas un subiect controversat,
„securitatea umană” a devenit baza pentru toate modelele viitoare de securitate.
Astfel, „noua securitate” pune pe planul principal individul, în contrast cu
vechile strategii de securitate, care erau centrate pe securitatea statului.
Toate aceste dezvoltări au permis analiştilor şi factorilor de decizie din multe
state dezvoltate să lanseze programe internaţionale care aveau la bază individul, nu
statul; printre cele mai de seamă exemple în acest sens se află şi proiectul interzicerii
minelor anti-personal, proiect la care a aderat şi România.

3.3 TENDINŢE ÎN APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR PENTRU RĂZBOAIELE ASIMETRICE

NESECRET
Pagina 250 din 388
 NESECRET
Ameninţările non-clasice la adresa securităţii – acţiunile teroriste, crima
organizată, fundamentalismul religios, traficul de droguri, epidemiile etc. – sunt
manifestări grave ale secolului XX. Drepturile omului şi dreptul internaţional
umanitar sunt departe de a fi universal recunoscute ca principii inderogabile ale
comunităţii internaţionale. O dovedesc dezastrele umanitare din anii ’90 şi gravele
violări ale principiilor umanitare”247. Expresiile „mondializare” sau „globalizare”, cel
mai des folosite astăzi, definesc o doctrină liberală, ba chiar ultraliberală, cu scopul
de a face din planetă o singură mare piaţă. În fapt, problemele cu care se confruntă
omenirea la acest început de secol şi de mileniu sunt de o gravitate nemaiîntâlnită
până în prezent – violenţă generalizată şi criminală, protecţie umanitară diminuată,
în multe situaţii până la inexistenţă. Marile societăţi economice nu nu mai cunosc şi
nu mai recunosc frontiere. Problemele migraţiilor masive, a criminalităţii organizate
transfrontaliere-inclusiv reţelele teroriste, nu mai pot să se rezume la nivelul
individual al fiecărui stat. Evenimentele din septembrie 2001, precum şi cele
ulterioare au scos în evidenţă că neoterorismul a atins un nivel de periculozitate
extremă. Lupta cu terorismul implică o nouă configurare a efortului militar, o nouă
dimensionare a spaţiului de confruntare, precum şi o nouă abordare strategică şi
doctrinară.

3.3.1 Apariţia de noi conflicte armate şi schimbarea tipologiei acestora

Lumea începutului de veac şi mileniu înregistrează o înrăutăţire a climatului

militar şi umanitar, o accentuată tendinţă spre grave şi largi violări ale dreptului
internaţional umanitar şi ale drepturilor omului ce se traduc printr-o violenţă
generalizată şi criminală, omenirea este confruntată cu două mari valuri de violenţă,
nemaiîntâlnite până acum. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a consemnat o
deplasare a conflictului internaţional spre cel neinternaţional. Acest tip de conflict a
îmbrăcat o multitudine de forme: războaie civile, conflicte armate intervenţionale,
conflicte interne de stat (fiecare din facţiunile insurgente era sprijinită de către un stat

247
Ditrich Schidler - Its Remavkable Development and its Persistent Violation, Journal of the History of International
Low, 2003, pp. 165 – 186.
NESECRET
Pagina 251 din 388
 NESECRET
– ex. conflictele de pe teritoriul fostei Iugoslavii), conflicte destructurate sau
identitare, conflicte interne de secesiune. Din această perspectivă, aplicarea dreptului
internaţional umanitar în „acţiuni militare de urgenţă”; antiteroriste sau împotriva
crimei organizate transfrontaliere cunoaşte noi situaţii şi presupune alte condiţii în
respectarea principiilor acestuia. Primul an al mileniului trei a debutat prin apariţia
unui nou tip de conflict armat „terorismul transfrontalier” (războiul terorist), a cărui
primă victimă au fost Statele Unite ale Americii.
Pretextul extinderii acţiunilor teroriste l-a constituit implicarea Statelor Unite şi
a altor ţări europene în conflictele din lumea islamică. Noutatea acestui tip de conflict
constă în faptul că ameninţarea acestuia apasă asupra ansamblului comunităţii
internaţionale, teroriştii nu au un câmp de acţiune precis, ei lovind oriunde în lume.
Impactul cel mai mare, al noilor evoluţii din ultimii ani, s-a produs asupra populaţiei
civile, în rândul căreia s-a înregistrat un număr enorm de victime, mai ales în timpul
conflictelor destructurate şi al intervenţiei trupelor NATO în Irak şi Afganistan.
Aşa cum preciza reputatul specialist elveţian Yves Sandoz, „...lupta împotriva
terorismului pune la loc de frunte elemente cheie ale unui sistem internaţional a
cărui colaborare în secolul XXI a devenit indispensabilă în cadrul unei mondializări
în sens larg, pe care l-am dat acestei expresii, care este inevitabilă”. Utilizând
mijloace non-convenţionale asimetrice pentru anihilarea ţintelor, „actele teroriste”
pot fi considerate modalităţi ale războiului asimetric, astfel, forţele oarbe se manifestă
fără să mai respecte nicio lege. Actorii participanţi la astfel de conflicte nu respectă
sunt fel de norme de conduită, acţionează cu „arme” artizanale sau din ce în ce mai
sofisticate şi eludează orice formă de control.
Dreptul internaţional umanitar traversează în prezent, din unghiul de vedere al
sistemului de protecţie a populaţiei civile în caz de conflict armat, o perioadă dificilă
întrucât normele respective sunt imperfecte şi lacunare, iar pe de altă parte,
comportamentul cotidian al actorilor violenţei militare şi criminale a creat o
incertitudine în aplicarea standardelor umanitare de protecţie. Practica internaţională
şi opinio iuris nu aplică dreptul internaţional al conflictelor armate unor conflicte
dintre state şi anumiţi actori non-statali. Se admite totuşi aplicabilitatea limitată a
NESECRET
Pagina 252 din 388
 NESECRET
unor norme de drept umanitar vizând grupările armate transnaţionale. Astfel, toate
acţiunile desfăşurate de astfel de grupări armate, reprezentând un stat sau fiind de
facto coordonate şi controlate de statul respectiv, împotriva forţelor armate sau a
teritoriului unui alt stat, intră sub incidenţa dreptului internaţional umanitar.
Una dintre probleme este aceea de a şti dacă se poate vorbi de un „război
contra terorismului”, dacă această formă de ripostă la noul fenomen este „un război”
în sensul definit de dreptul internaţional umanitar şi în ce măsură se poate vorbi de o
protecţie a factorilor implicaţi în actele de violenţă şi implicit a populaţiei civile.
În literatura de specialitate s-a examinat măsura în care conflictele
necontrolabile prin normele de drept existente, au componente specifice conflictelor
armate. Unele ar putea intra sub incidenţa normelor dreptului privind conflictele
armate internaţionale, altele pot fi vizate de normele de drept privind conflictele non-
internaţionale, însă cea mai mare parte nu se regăsesc în sferele normelor juridice şi
necesită reglementări adecvate. Acte de terorism au fost comise de foarte multă
vreme, dar ele sunt altceva decât terorismul transnaţional. O primă categorie de acte
de terorism se încadrează în ceea ce dreptul internaţional public numeşte „delicta
juris gentium”, delicte de dreptul ginţilor. Ele nu sunt crime internaţionale, în această
categorie înscriindu-se deturnările de avioane, pirateria maritimă, luarea de ostatici,
atacarea de persoane de rang diplomatic. Din punctul de vedere al sancţionării ele au
un regim de drept comun, principalul efect juridic fiind urmărirea, judecarea şi
sancţionarea sau extrădarea făptuitorilor. Am putea spune că acesta reprezintă
„terorismul în timp de pace”, situaţiile neputând fi calificate ca aparţinând sferei
conflictelor armate.
O altă categorie o constituie acţiunile întreprinse de luptătorii din mişcările
organizate de rezistenţă (definiţi în art. 4, alin. 2 din Convenţia a III-a de la Geneva
din 1949), precum şi cei ce luptă în exercitarea dreptului lor la autodeterminare,
împotriva dominaţiei coloniale, a regimurilor rasiste sau a ocupaţiei străine (art. 1,
pct. 4 din Protocolul adiţional I). Cu respectarea anumitor condiţii, între care şi aceea
de a ataca numai obiective militare, acţiunile acestor combatanţi sunt legale şi
legitime. Actele teroriste au conotaţie diferită în timpul războiului.
NESECRET
Pagina 253 din 388
 NESECRET
Deşi violenţa este inerentă ambelor fenomene, există o distincţie clară între
cele două tipuri de violenţă: suntem în prezenţa „violenţei licite” în conflictele armate
guvernate de legile războiului şi în prezenţa „violenţei ilicite” în cazul terorismului.
Terorismul practicat în timpul conflictelor armate ridică probleme. Apreciem că, mai
întâi, trebuie lămurită confuzia semantică produsă de sintagma „război contra
terorismului”. Acesta, ca şi războiul contra sărăciei, este o mare mobilizare a
energiilor împotriva unui fenomen pe care trebuie să-l combată ansamblul
comunităţii internaţionale. Nu este o expresie din care se pot trage consecinţe juridice
imediate. Se manifestă prin acte care pot fi realizate în timp de pace (colaborarea
poliţienească sau bancară), în timp de conflict armat sau prin acte care sunt
constitutive de un conflict armat. (războiul purtat de SUA în Afganistan ca reacţie la
atentatele din 11 septembrie 2001). Dacă actele realizate în timp de pace fac parte
din” războiul contra terorismului,” în sensul larg dat acestei expresii, ele nu
antrenează aplicarea DIU, rezervat numai conflictelor armate.
Terorismul în timp de conflict armat este, de asemenea, clar interzis, chiar dacă
definirea sa în acest cadru este diferită.248 Bombardarea unei unităţi militare în timp
de pace este un act terorist, în schimb, toate actele ce vizează civilii sau fără
discriminare civili şi militari – bomba aruncată într-o piaţă, cafenea, biserică - sunt
clar interzise şi în timp de conflict armat. Acest tip de terorism este chiar negarea
dreptului internaţional umanitar, construit pe distincţia combatanţi şi necombatanţi.
Din păcate, dacă civilii şi toate persoanele protejate pentru a le ajuta sunt
victime ale actelor de violenţă nediscriminată (crimă organizată transfrontalieră
terorism internaţional generalizat) sau chiar devin ţinte – asasinate, luări de ostatici,
obiect al traficului de „carne vie” etc. – cum s-a văzut de mai multe ori în ultimii ani,
posibilitatea acţiunii umanitare este extrem de redusă, chiar nimicită. Primul pericol
căruia trebuie să-i facem faţă luptând împotriva terorismului este acela de a submina
valorile umanitare. A cădea tentaţiei de a viola unele dintre ele, în special practicând
tortura sau nerespectând „habeas corpus-ul” persoanelor ce au comis sau sunt

248
. SANDOZ Yves, L’applicabilité de droit international humanitaire aux actions terrorists, Nouvelles frontiers du
droit international, Ed. Nemesis/Brylant, 2003, p. 41-77.
NESECRET
Pagina 254 din 388
 NESECRET
bănuite că ar fi comis acte teroriste, sub pretextul luptei contra terorismului, înseamnă
practic a face jocul celor care contestă această cucerire în numele altor valori.
În abordarea problemei „terorismului transnaţional – conflict armat”, experţii
au puncte de vedere diferite. Prima opinie, înscrie terorismul transnaţional în
categoria conflictului armat internaţional, bazându-se pe faptul că reţelele teroriste
sunt dispersate pe teritoriile mai multor state, în unele cu îngăduinţa gazdelor, iar în
altele în mod clandestin, grupurile acţionând asupra unor state situate la mari distanţe
unele de altele. În asemenea cazuri, acţiunile criminale ale acestor reţele teroriste
transnaţionale nu pot fi, de regulă, imputabile unui anume stat, potrivit principiului
răspunderii internaţionale, iar paradigma menţinerii ordinii publice şi securităţii
naţionale nu poate fi aplicată actelor teroriste transnaţionale, deoarece amploarea
acestor acte justifică calificativul de act de război. Cooperarea în materie penală, pe
plan internaţional, ca şi aplicarea dispoziţiilor convenţionale referitoare la obligaţia
„AUT DEDERE, AUT PUNIRE” (a preda sau a pedepsi) pe autorul unui act terorist,
nu sunt viabile în cazul în speţă din cauza obstacolelor politice, juridice şi
administrative care pot apărea în relaţiile dintre state.
Concluzia: În cazul actelor teroriste criminale, ne aflăm în prezenţa unui nou
tip de violenţă căreia trebuie să-i fie aplicate normele dreptului internaţional
umanitar, deşi violenţa criminală transnaţională nu se încadrează în definirea
conflictului armat internaţional249 şi nu corespunde abordării tradiţionale a
conflictelor armate neinternaţionale. Conform acestei abordări, persoanele implicate
în acte de terorism sunt considerate „combatanţi inamici”. Consecinţa, ei pot fi
atacaţi direct, iar dacă sunt capturaţi de adversar pot fi deţinuţi până la sfârşitul
conflictului. Cea de-a doua opinie privind terorismul transnaţional aduce în atenţie
faptul că actele comise de grupări constituite în reţele teroriste transnaţionale, sau
persoane fizice, vizând ţinte situate dincolo de frontierele naţionale, practicate pentru
motive ideologice, religioase sau politice, au un caracter nestatal şi ca atare, nu
justifică calificativul de conflict armat, ci este un fenomen criminal.

249
A se vedea tratamentul kurzilor în N Irakului, protecţia civililor în fosta Iugoslavie, tragedia din Somalia ş.a.
NESECRET
Pagina 255 din 388
 NESECRET
Conform experţilor adepţi ai acestei opinii, dreptul internaţional umanitar nu
are aplicabilitate, singura excepţie (în opinia Comitetului Internaţional al Crucii
Roşii) fiind Afganistanul care, „luptă împotriva terorismului”. Excluderea teroriştilor
din grupările criminale transnaţionale de la beneficiile dreptului internaţional
umanitar, nu înseamnă că ei nu intră sub incidenţa altor ramuri de drept care au
aplicabilitate în situaţii de conflict armat, cum este cum este dreptul internaţional al
drepturilor omului sau dreptul penal intern. Ca orice disciplină ştiinţifică, dreptul
internaţional umanitar posedă un ansamblu de principii fundamentale din care decurg
celelalte noţiuni. Principiul originar, ce exprimă esenţa filosofiei umanitariste pe care
se întemeiază organizarea societăţii umane, a fost formulat astfel: „exigenţele
militare şi menţinerea ordinii publice vor rămâne compatibile întotdeauna cu
respectul persoanei umane “. Cu alte cuvinte, ducerea ostilităţilor precum şi
menţinerea ordinii publice nu ar putea fi realizate în afara imperativelor ireductibile
ale dreptului internaţional umanitar.

3.3.2 Evoluţia sistemului juridic ONU de combatere a terorismului

internaţional după 11 septembrie 2001

Atentatele din 11 septembrie au demonstrat că teroriştii au capacitatea de a

dezorganiza complet, chiar şi temporar, atât mecanismele instituţionale de decizie, cât
şi economia unei ţări, oricare ar fi aceasta. Cu ocazia Summit-ului Internaţional
consacrat securităţii, terorismului şi democraţiei, care a avut loc la Madrid în luna
martie 2005, secretarul-general în funcţie al ONU, Kofi Annan, a prezentat planul
său global de luptă împotriva terorismului, menit să prefigureze o strategie a
„toleranţei zero” împotriva violenţei fanatice şi insistând asupra stringenţei de a fi
adoptate măsuri urgente de prevenirea unor astfel de acte teroriste. Strategia globală
de luptă împotriva terorismului propusă de secretarul-general în funcţie al ONU, Kofi
Annan, cuprinde cinci elemente ( în limba engleză sunt numite cinci „D”).
Descurajarea protagoniştilor – printr-o convenţie generală prin care să se condamne
terorismul de orice fel şi care, în mod general, să includă cele 12 tratate
internaţionale, aprobate deja pe această temă, cel de-al 13-lea protocol fiind în
NESECRET
Pagina 256 din 388
 NESECRET
procedură legislativă; Lipsirea de mijloace – împotriva celor care furnizează ajutor
material terorismului să fie aplicate sancţiuni. Se propune regruparea, supravegherea
şi, dacă este posibil, eliminarea materialelor potenţial periculoase, precum şi
efectuarea unui riguros control al exporturilor de produse cu dublă utilizare;
Descurajarea statelor în sprijinirea teroriştilor – lansarea un mesaj ferm acelor state
care acordă ajutor oricărui tip de terorism, state împotriva cărora ONU nu va şovăi să
adopte măsuri coercitive, prin adoptarea de rezoluţii în temeiul cap.VII din Carta
ONU; Dezvoltarea capacităţilor preventive – promovarea unei politici de bună
guvernare, asigurarea unor forţe profesioniste de poliţie şi securitate, care să respecte
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, stiut fiind că teroriştii folosesc
statele slab dezvoltate ca refugiu; Apărarea drepturilor omului – multe măsuri pe
care le adoptă statele pentru a lupta împotriva terorismului îngrădesc unele dintre
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Principala structură a ONU cu largi competenţe în combaterea terorismului o
reprezintă Consiliul de Securitate care, acţionând în baza prevederilor cap. VII al
Cartei Naţiunilor Unite, stabileşte să prevină şi să suprime finanţarea actelor teroriste;
să incrimineze asigurarea sau colectarea voită de fonduri de către conaţionalii lor ori
pe teritoriile lor prin orice mijloace, direct sau indirect, cu intenţia ca fondurile să fie
utilizate sau având cunoştinţă că acestea urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii
de acte teroriste; să îngheţe fără întârziere fondurile şi alte bunuri financiare ori
resurse economice ale persoanelor care comit sau încearcă să comită acte teroriste ori
care participă la sau facilitează comiterea de acte teroriste, ale entităţilor aflate în
proprietatea sau controlate direct ori indirect de asemenea persoane; să interzică
naţionalilor sau persoanelor şi entităţilor din teritoriile lor de a pune la dispoziţie, în
mod direct sau indirect, orice fonduri, bunuri financiare sau resurse economice ori
servicii financiare sau alte servicii asemănătoare în beneficiul persoanelor care comit,
încearcă să comită, facilitează sau participă la comiterea actelor teroriste, al entităţilor
aflate în proprietatea lor sau controlate în mod direct ori indirect de asemenea
persoane sau de persoane şi entităţi acţionând în numele ori sub conducerea acestor

NESECRET
Pagina 257 din 388
 NESECRET
persoane. Prin Rezoluţia nr. 1373 din 2001250, Consiliul de Securitate stabileşte
direcţiile prioritare de acţiune, de care toate statele trebuie să ţină seama întrucât orice
act de terorism internaţional constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale, iar ulterior, prin Rezoluţia nr. 1535 din 26 martie, îşi consolidează
atribuţiile şi înfiinţează Direcţia Executivă a Comitetului Antiterorism, cu rolul de a
asigura Comitetului de Luptă Împotriva Terorismului consiliere de specialitate în
toate domeniile la care se referă Rezoluţia 1373/2001, dar şi pentru a asigura statelor
accesul la asistenţă tehnică şi o strânsă cooperare în cadrul ONU şi altor organizaţii
internaţionale.
Importanţa acordată de Consiliul de Securitate implementării de către toate
statele a Rezoluţiei 1373/2001 reiese şi din Declaraţia privind eforturile generale de
combatere a terorismului, ataşată rezoluţiei, adoptate la data de 12 noiembrie 2001.
„Cel mai important pas în lupta antiteroristă a fost luarea deciziei de a stabili
un mecanism internaţional pentru monitorizarea implementării de către toate statele
şi a tuturor măsurilor stabilite de Consiliul de Securitate. Astfel, s-a decis
constituirea Comitetului Antiterorism (CTC), format din toţi cei 15 membrii ai
Consiliului care să monitorizeze implementarea rezoluţiilor.”
Aparent, acest comitet s-ar putea confunda cu cel creat în baza Rezoluţiei nr.
1267 din 15 octombrie 1999, dar acesta din urmă nu era abilitat să monitorizeze
implementarea tuturor măsurilor stabilite de Consiliul de securitate al ONU251.

3.3.3. Tendinţe de modificare a strategiei NATO de combatere a

terorismului în perspectiva aplicării noului concept strategic
Rolul principal al forţelor militare ale Alianţei este de a apăra pacea şi de a
garanta integritatea teritorială, independenţa politică şi securitatea statelor membre,
conform dispoziţiilor Tratatului, circumscrise prevederilor capitolelor VI-VIII ale
Cartei O.N.U. După cum se precizează, în mod explicit şi în preambulul Tratatului,
Alianţa are misiunea să menţină/refacă integritatea teritorială a statelor membre,
capacitatea de a asigura o apărare colectivă, concomitent cu operaţiuni de reacţie la

250
. http://ods-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N01/557/43/PDF/N0155743.pdf.
251
http://ods-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N99/300/44/PDF/N9930044.pdf
NESECRET
Pagina 258 din 388
 NESECRET
criză, eficiente, neincluse în dispoziţiile art. 5, cu îndepărtarea riscurilor, prin
soluţionarea crizelor potenţiale într-un stadiu incipient. În cazul unor crize care
periclitează securitatea spaţiului euroatlantic şi care ar putea periclita securitatea
membrilor alianţei forţele militare pot să conducă operaţii de reacţie la criză.
De asemenea, acestea pot fi solicitate să contribuie la păstrarea păcii şi
securităţii internaţionale, prin conducerea de operaţiuni de sprijinire a altor
organizaţii internaţionale, prin completarea şi întărirea acţiunilor politice, în cadrul
unei abordări plenare a securităţii de gestionare a crizelor prin operaţiuni militare,
inclusiv pentru situaţii de urgenţă umanitară (pentru o contribuţie militară eficientă
sunt necesare forţe bine instruite şi bine echipate, cu un nivel de pregătire adecvat şi
suficient de puternice pentru a face faţă unei game complete de situaţii de urgenţă,
precum şi structuri de sprijin adecvate, instrumente de planificare şi capacităţi de
comandă şi control).
Alianţa are şi misiunea promovării stabilităţii, în zona euroatlantică, prin
participarea forţelor militare la „contacte militari-militari” şi la alte activităţi şi
exerciţi organizate în cadrul cooperării Pfp, ca şi la cele organizate pentru
consolidarea relaţiilor NATO-Rusia, NATO-Ucraina şi a Dialogului Mediteranean.
Toate acestea contribuie la întărirea încrederii, măririi transparenţei, la
verificarea respectării acordurilor de control al armamentelor şi la deminarea unor
zone în scop umanitar. Coordonatele de consultare şi cooperare ar putea include
printre altele: instruire şi exerciţii, pentru creşterea nivelului de interoperabilitate,
relaţii civili-militari, dezvoltarea conceptelor şi a doctrinelor, planificarea apărării,
cooperarea în domeniul armamentelor, participarea la planificarea operaţională etc.
Experienţa deceniului trecut a dovedit faptul că diplomaţia clasică nu mai face
faţă provocărilor la adresa securităţii globale. Conflictul din Kosovo a fost fermentul
unei reforme instituţionale substanţiale a organizaţiilor de securitate. Cele mai
semnificative schimbări au survenit în mecanismele instituţional-decizionale ale
NATO şi UE, în timp ce ONU, OSCE şi Consiliul Europei fiind organizaţii
consensuale şi profund diferenţiate în privinţa intereselor naţionale nu au reuşit decât
parţial să se reformeze. Aceste organizaţi vor continua să ofere un sprijin politic şi
NESECRET
Pagina 259 din 388
 NESECRET
umanitar eforturilor mult mai nuanţate ale NATO şi Uniunii Europene în domeniul
gestionării securităţii internaţionale, cu atât mai mult cu cât provocările la adresa
securităţii devin din ce în ce mai puţin convenţionale.
Securitatea globală la începutul secolului XXI nu poate fi concepută fară
existenţa Alianţei Nord-Atlantice şi implicit a relaţiei speciale care leagă America de
Nord de Europa, chiar dacă în anumite ocazii s-au manifestat diferende diplomatice
între aliaţii transatlantici. În ultimii ani, NATO a trecut printr-un proces de reformă
(consolidare) internă. Noul Concept Strategic al NATO, adoptat la Summitul de la
Washington, din aprilie 1999, a introdus ca noi - dezvoltarea capacităţilor militare,
noi tipuri de misiuni adaptate la noul spectru de ameninţări la adresa intereselor
comune ale NATO;noi membri – menţinerea politicii „uşilor deschise”;
parteneriatele întărite – cu scopul de a creşte încrederea reciprocă privind securitatea
şi întărirea capacităţii aliaţilor/partenerilor de a acţiona împreună şi, în final,
dezvoltarea capabilităţilor europene – a unei Identităţi Europene de Securitate şi
Apărare element necesar de reformă, permiţând partenerilor europeni să aibă o
contribuţie mai mare la securitatea europeană.
Una dintre problemele cele mai importante cu care se confruntă Alianţa este
manifestarea preponderentă a „leadership-ului” american atât ca pondere politico-
militară, cât şi din punct de vedere tehnologic şi al contribuţiei bugetare. S.U.A. a
dorit mereu ca Europa să joace un rol semnificativ în cadrul NATO, iar europenii s-
au complăcut cu preponderenţa americană şi au preferat ca la adăpostul umbrelei
Washingtonului să-şi dezvolte prosperitatea economică, semnalându-şi ocazional
ambivalenţa reciprocă. S.U.A. doreşte ca aliaţii săi europeni să cheltuiască mai mult
pentru înarmare, să participe consistent în cadrul apărării colective şi să-şi asume o
responsabilitate mai mare pentru securitatea euroatlantică, tocmai de aceea a
reacţionat împotriva PESC., pilon european puternic care acţionează independent şi
separat de NATO. Franţa, în virtutea tradiţiei gaulliste, şi-a semnalat frecvent poziţia
sa împotriva hegemoniei americane, încercând să-şi convingă aliaţii europeni să
realizeze o forţă europeană de apărare, separată de NATO, dar a sprijinit activ
intervenţia NATO împotriva Iugoslaviei cu ocaziei crizei din Kosovo. SUA au
NESECRET
Pagina 260 din 388
 NESECRET
susţinut construcţia europeană, chiar în materie de PESC şi PESA, însă numai cu
condiţia ca noile structuri instituţionale să nu pună în pericol coerenţa şi convergenţa
Alianţei. Cu alte cuvinte, SUA sunt dispuse să pună la dispoziţia UE disponibilităţile
militare ale NATO în schimbul menţinerii comenzii şi controlului american.
Impedimente serioase pentru continuarea relaţiei transatlantice, esenţiale pentru
securitatea europeană la începutul secolului XXI, sunt instituţionalizarea PESA şi
creşterea din ce în ce mai puternică a profilului UE pe plan internaţional considerate
de unele cercuri de la Bruxelles şi de la Washington ca fiind tentative de a echilibra
puterea militară a SUA pe plan mondial. Reacţiile Franţei şi Germaniei la adresa
intervenţiei americane în Irak pot fi interpretate ca manifestări ale unui Real-Politik
încă manifeste prezent în politicile externe ale statelor europene.
Politica externă americană este percepută de statele europene ca fiind din ce în
ce mai unilaterală. Între acţiunile unilaterale, întreprinse de SUA în ultimii ani
reţinem: neplata obligaţiilor la fondurile ONU; opoziţia la adresa creării unei Forţe
Europene de Reacţie Rapidă, precum şi la adresa Curţii Penale Internaţionale;
aplicarea unor reguli de extrateritorialitate, contrare dreptului internaţional;
acţiunea militară independentă şi unilaterală împotriva Afganistanului şi Irakului;
întârzierea semnării Tratatul privind Minele Antipersonal; decizia de a nu ratifica
Acordul Kyoto; decizia Senatului american de a respinge Tratatul Comprehensiv
privind Interzicerea Testelor Nucleare – CTBT.
În balanţă cu aceste perspective pesimiste asupra viitorului relaţiei
transatlantice se interpune viziunea liberal-instituţionalistă, care susţine că succesul
NATO se extinde dincolo de raţiunile militare, reflectă existenţa unei comunităţi de
state care împărtăşesc valori democratice, practica consultanţei reciproce şi luarea
colectivă a deciziilor. Nivelul de instituţionalizare al Alianţei aduce beneficii în
termeni de stabilitate continentală, prevenire şi management al conflictelor,
coordonarea politicilor de securitate naţională. Alianţa este fondată pe principiile
democraţiei, libertăţii individuale şi ale statului de drept, şi uneşte America de Nord
şi Europa într-un parteneriat unic de securitate euroatlantică. În noile circumstanţe,
trebuie să se contureze noua formă a alianţei care să poată face faţă provocărilor
NESECRET
Pagina 261 din 388
 NESECRET
viitoare. Această nouă Alianţă va fi mai mare, mai capabilă şi mai flexibilă, dedicată
apărării colective şi capabilă să întreprindă noi misiuni, prevenirea efectivă a
conflictelor şi angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de
reacţie la criză. Alianţa va colabora cu alte state şi organizaţii pentru a promova
securitatea, prosperitatea şi democraţia în întreaga regiune euroatlantică.
Ca parte a adaptării Alianţei la noile provocări de securitate, a fost actualizat
Conceptul Strategic252 pentru a-l face să corespundă în întregime noului mediu de
securitate euroatlantică. Conceptul Strategic actualizat reafirmă angajamentul de
apărare colectivă şi legătura transatlantică, prezentând o Alianţă pregătită şi cu o
gamă largă de capacităţi de sporire a securităţii şi a stabilităţii zonei euroatlantice;
evidenţiind rolul sporit al Parteneriatului şi al Dialogului; dezvoltând capacităţile de
apărare la întregul lor potenţial; oferind linii directoare autorităţilor militare NATO în
acest sens.
Obiectivul esenţial al Alianţei este salvgardarea libertăţii şi securităţii tuturor
membrilor săi, prin mijloace politice şi militare. Bazându-se încă de la început pe
valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi statului de drept, Alianţa s-a
străduit să asigure o pace justă şi durabilă în Europa. Atingerea acestui obiectiv poate
fi periclitată de crize şi conflicte ce afectează securitatea zonei euroatlantice. Pentru a
spori securitatea şi stabilitatea în zona euroatlantică NATO desfăşoară acţiuni de:
gestionarea crizelor (statele să fie pregătite, de la caz la caz şi prin consens, conform
art.7 al Tratatului, să contribuie la prevenirea eficientă a conflictului şi să se
angajeze activ în gestionarea crizelor, inclusiv în operaţii de reacţie la criză) şi de
parteneriat (promovarea unui parteneriat foarte lărgit, cooperarea şi dialogul cu alte
state din zona euroatlantică, cu scopul de a mări transparenţa, încrederea reciprocă
şi capacitatea de acţiune comună cu Alianţa). Totodată, sunt apreciate eforturile şi
progresele realizate de către statele aspirante, în promovarea reformelor politice,
militare şi economice, eforturile de a-şi îmbunătăţii relaţiile cu vecinii şi de a
contribui la securitatea şi stabilitatea zonei euroatlantice.

252
Comunicatul reuniunii la vârf de la WASHINGTON (o alianţă pentru secolul XXI), emis de şefii de state şi guverne,
participanţi la Reuniunea consiliului Atlanticului de Nord, 24 aprilie, 1999.
NESECRET
Pagina 262 din 388
 NESECRET
Se preconizează extinderea cooperării cu ţările aspirante şi implicarea politică
şi militară în activitatea Alianţei, estimându-se că aceasta va adresa noi invitaţii
pentru aderare, în măsura în care NATO hotărăşte că includerea acestor state ar servi
intereselor generale, politice şi strategice ale Alianţei şi că includerea ar mări
securitatea. Statele care deja şi-au exprimat acest interes vor fi ţinute în evidenţă
activă în vederea dobândirii calităţii de membru. Orice stat democratic european, a
cărei administraţie ar îndeplini obiectivele Tratatului, va fi luat în considerare
indiferent de poziţia geografică. Toate statele au dreptul de a alege mijloacele prin
care să-şi asigure propria securitate. Se apreciază că un rol mai puternic al U.E. va
contribui la mărirea vitalităţii Alianţei, ceea ce reprezintă fundamentul apărării
colective şi securităţii euroatlantice. În acest sens, NATO şi UE vor trebui să asigure
realizarea de consultări, cooperare şi transparenţă reciprocă efective – este apreciată
hotărârea membrilor UE şi a altor aliaţi europeni de a lua măsurile necesare pentru
întărirea propriilor capacităţi de apărare, îndeosebi pentru noi misiuni, evitând
dublarea inutilă a eforturilor.
Alianţa acordă cea mai mare importanţă asigurării unei implicări depline a
statelor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, în operaţii de reacţie la
criză gestionate de U.E. şi s-a declarat gata să definească şi să adopte măsurile
necesare pentru un acces imediat al UE la bunurile şi capacităţile colective, să asigură
accesul UE la capacităţile de planificare NATO, capabile să contribuie la planificarea
militară a operaţiunilor conduse de UE, la dispoziţie fiind puse capacităţi identificate
anterior şi bunuri comune aparţinând NATO, pentru a fi folosite. Consiliul NATO, în
sesiune permanentă, va aproba aceste măsuri, care vor respecta cerinţele operaţiunilor
NATO şi coerenţa structurii sale de comandă şi va fi sprijinită continuarea adaptării
la sistemul NATO de planificare a apărării, pentru a încorpora mai deplin
disponibilizarea de forţe pentru operaţiuni conduse de UE. Se va dezvolta programul
„Iniţiativa Capacităţilor de Apărare”, pentru a îmbunătăţi capacităţile de apărare ale
Alianţei, cu scopul de a asigura eficacitatea operaţiunilor multinaţionale viitoare
pentru întreg spectru misiunilor Alianţei, în actualul şi viitorul mediu de securitate
previzibil, cu accent special pe îmbunătăţirea interoperabilităţii între forţele Alianţei
NESECRET
Pagina 263 din 388
 NESECRET
şi, de la caz la caz, între Alianţă şi forţele partenerilor. Capacităţile de apărare vor fi
mărite prin ameliorarea capacităţii de desfăşurare şi a mobilităţi forţelor Alianţei, a
sustenabilităţii şi logisticii lor, a capacităţii de supravieţuire şi de angajare efectivă şi
a sistemului lor de comandă, control şi informare şi se va urmări punerea în practică a
Iniţiativei Capacităţilor de Apărare de coordonare şi armonizare între disciplinele de
planificare relevante, incluzând, pentru, Aliaţi, planificarea forţelor respective cu
scopul de a obţine efecte de durată asupra îmbunătăţirii capacităţilor şi a
interoperabilităţii. Ameliorarea interoperabilităţii şi a capacităţilor critice trebuie, de
asemenea, să întărească pilonul european al NATO, alianţa contribuind la construirea
unor relaţii bazate pe cooperare cu statele din zona euroatlantică. Dat fiind diferenţele
de dezvoltare economică şi complexitatea problemelor fiecărui stat din regiune,
eforturile internaţionale de a dezvolta şi a stabiliza regiunea trebuie să fie
cuprinzătoare, coerente şi bine coordonate. Eforturile Alianţei de a mări securitatea şi
stabilitatea regională, eforturile depuse de alte organizaţii internaţionale, precum şi
cele ale ţărilor din regiune, trebuie să se susţină reciproc. Securitatea în regiunea
Balcanilor este esenţială pentru realizarea unei stabilităţi de durată în întreaga zonă
euroatlantică.
Scopul NATO este de a asista integrarea statelor din regiune în comunitatea
euroatlantică. Alianţa doreşte ca toate statele din zonă să se bucure de pace securitate
şi să stabilească relaţii bazate pe respectarea drepturilor omului, pe democraţie,
libertate individuală şi respectarea legalităţii. NATO se angajează pentru a construi o
relaţie mai strânsă şi mai operaţională, care să întărească stabilitatea, încrederea
reciprocă şi securitatea în întreaga zonă euroatlantică, folosite de Alianţă şi partenerii
săi atunci când se consultă şi acţionează în comun pentru promovarea păcii şi
securităţii. Această dimensiune a consultărilor a mărit transparenţa şi încrederea între
state, fiind dezvoltate noi zone de cooperare – menţinerea păcii, deminarea zonelor,
cu scop umanitar, controlul transferului de arme mici şi coordonarea ajutorului în caz
de dezastre naturale şi a ajutorului umanitar. Proliferarea armelor de distrugere în
masă, nucleare, biologice şi chimice (NBC) şi a mijloacelor de livrare a acestora
poate constitui o ameninţare militară directă faţă de populaţiile, teritoriile şi armatele
NESECRET
Pagina 264 din 388
 NESECRET
statelor aliate şi prin urmare, continuă să reprezinte un motiv serios de îngrijorare
pentru Alianţă. Pentru a răspunde riscurilor, la adresa securităţii Alianţei, reprezentate
de răspândirea ADM şi a mijloacelor acestora de livrare, a fost lansată o iniţiativă
care se sprijină pe activităţi menite să îmbunătăţească eforturile militare şi politice
generale ale Alianţei în acest domeniu. Vor fi dezvoltate programele de neproliferare,
care măresc viteza de reacţie militară într-un mediu cu ADM şi de a contracara
această ameninţare; vor fi intensificate schimburile de informaţii; se vor întări
posibilităţile Alianţei de a ajuta, statele membre, pentru protejarea populaţiei civile
contra riscurilor ADM şi se va crea un Centru privind ADM în cadrul Statului Major
Internaţional al NATO, pentru a susţine aceste eforturi.
Iniţiativa împotriva ADM va integra aspecte politice şi militare ale activităţii
Alianţei ca răspuns la proliferare. Controlul armelor, dezarmarea şi neproliferarea vor
continua să joace un rol major în atingerea obiectivelor de securitate ale Alianţei.
NATO are un angajament pe termen lung în acest domeniu, capacităţile aliate, atât
convenţionale, cât şi cele nucleare au fost reduse semnificativ de la încheierea
Războiului Rece, ca parte a unui mediu de securitate schimbat. Toate statele membre
sunt părţi la tratatele incidente în materie – Tratatul de neproliferare a armelor
nucleare, Convenţia pentru armele chimice – şi sunt angajate în punerea în practică, a
acestora. NATO este o alianţă defensivă care caută să întărească securitatea şi
stabilitatea, la nivel minim de forţe, corespunzător cerinţelor pentru întreaga gamă de
misiuni ale Alianţei. Ca parte a acestei abordări largi a securităţii, NATO susţine
activ controlul armelor şi dezarmarea, atât a celor convenţionale, cât şi a celor
nucleare, şi îşi extinde această abordare împotriva ADM şi a mijloacelor de livrare a
acestora. Se va intensifica şi cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, care au un
rol important în consolidarea democraţiei şi păstrarea păcii în zona euroatlantică.
După cum se menţionează în tratatul de la Washington, NATO recunoaşte
răspunderea primară a O.N.U pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Alianţa preconizează dezvoltarea unor noi contacte şi schimburi de informaţii
cu O.N.U, în contextul cooperării în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor,
operaţiuni de reacţie la crize, inclusiv de menţinerea păcii şi ajutor umanitar.
NESECRET
Pagina 265 din 388
 NESECRET
Cooperarea dintre Alianţă şi OSCE s-a extins considerabil în lumina sprijinului pe
care Alianţa l-a acordat misiunilor de verificare din Kosovo conduse de OSCE.
Alianţa speră să fie folosite aceste punţi de cooperare pentru a conlucra în prevenirea
conflictelor, menţinerea păcii, gestionarea crizelor, şi reabilitarea de după conflict,
Alianţa şi UE împărtăşind interese strategice comune, ambele organizaţii aducând
contribuţii decisive la pacea şi stabilitatea pe continentul european.
În ceea ce priveşte terorismul, Alianţa recunoaşte că acesta constituie o
ameninţare serioasă la adresa păcii, securităţii şi stabilităţii, a integrităţii teritoriale a
statelore şi îşi reafirmă hotărârea de a-l combate conform angajamentelor
internaţionale şi a legislaţiilor naţionale, specifice fiecărei părţi. Ameninţarea
terorismului contra instalaţiilor şi forţelor NATO desfăşurate necesită luarea în
considerare şi elaborarea de măsuri corespunzătoare pentru continua lor protecţie.
După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, s-a apreciat că terorismul
internaţional reprezintă pentru comunitatea euroatlantică o ameninţare complexă şi
persistentă, care necesită un răspuns comprehensiv şi multidimensional, la nivel
strategic, solicitându-se astfel o contribuţie semnificativă din partea Alianţei.
În aceste circumstanţe NATO a realizat natura gravă a ameninţării şi faptul că
terorismul nu cunoaşte graniţe, astfel, pentru prima dată în istoria sa, NATO a invocat
Articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic, în primele 24 de ore după atacurile teroriste
împotriva Statelor Unite. Răspunzând cererii Statelor Unite, până la 4 octombrie
2001, aliaţii au convenit să întreprindă o serie de măsuri pentru a spori modalităţile de
luptă împotriva terorismului. Aceste măsuri iniţiale au inclus un schimb mai mare de
informaţii militare, asigurarea dreptului de survol şi a accesului la porturi şi
aeroporturi în toate situaţiile, asigurarea de asistenţă în cazul statelor ameninţate ca
urmare a sprijinului acordat eforturilor coaliţiei, precum şi dislocarea forţelor navale
ale NATO în Mediterana de est şi a aeronavelor Alianţei echipate cu Sisteme de
Avertizare şi Control Aeropurtate (AWACS) în Statele Unite pentru a suplini
aeronavele AWACS americane trimise în sprijinul operaţiilor din Afganistan.
Totuşi, Statele Unite au recunoscut valoarea complementară a NATO atât
pentru răspunsul naţional la terorism, cât şi pentru eforturile ONU de a orchestra
NESECRET
Pagina 266 din 388
 NESECRET
efortul la nivel global. În acest context, NATO acoperă un sector important datorită
capacităţii sale unice de a furniza securitate. Astfel, NATO reprezenta cadrul logic
pentru organizarea Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) în
Afganistan, care a devenit prima operaţie a NATO din afara spaţiului euroatlantic.
NATO, G8, UE, ONU OSCE şi alte organizaţii internaţionale joacă un rol important
de coordonare şi integrare în sprijinirea eforturilor fundamentale întreprinse de
celelalte state. Scopul îl reprezintă coordonarea acestor eforturi şi evitarea dublărilor
inutile. Din punct de vedere funcţional, NATO a făcut din lupta împotriva
terorismului o prioritate majoră. Prin urmare, NATO apreciază că este de neacceptat
ca unele state să asigure un mediu permisiv unor terorişti pe care îi consideră
„luptători pentru libertate”, doar pentru că aceştia nu cauzează probleme pe teritoriul
lor. NATO abordează lupta împotriva terorismului pornind de la ideea de bază că
responsabilitatea fundamentală pentru ducerea acesteia aparţine statelor membre.
Scopul urmărit de Alianţă este acela de a ajuta statele să descurajeze şi dezorganizeze
ameninţările teroriste venite din afara graniţelor, precum şi să se apere şi protejeze
împotriva acestora „dacă şi unde este necesar”.
Din punct de vedere juridic, trebuie menţionat că, deşi liniile politice
directoare ale NATO specifică faptul că este de preferat descurajarea şi prevenirea
actelor teroriste, decât ajungerea în situaţia de a avea de a face cu urmările acestora,
nu există nici o prevedere cu caracter permanent referitoare la operaţiile militare
preventive desfăşurate de Alianţă. Astfel, orice acţiune directă a Alianţei împotriva
teroriştilor sau a celor care îi găzduiesc necesită obţinerea unei aprobări anterioare
din partea tuturor aliaţilor, ceea ce presupune o procedură complicată şi care necesită
timp. Pe cale de consecinţă, NATO este cel mai bine pregătit pentru roluri care
implică acţiuni coordonate desfăşurate pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar
fi măsurile preventive, managementul consecinţelor, operaţiile de stabilizare,
supravegherea spaţiului aerian şi a liniilor maritime, precum şi întărirea capabilităţilor
naţionale, în special în cazul ţărilor mai puţin puternice. Pentru implicarea NATO la
desfăşurarea acţiunilor întreprinse după producerea unui atac terorist, Centrul
Euroatlantic de Coordonare a Răspunsului în Caz de Dezastre oferă capabilităţi unice.
NESECRET
Pagina 267 din 388
 NESECRET
Centrul menţine un registru larg al capabilităţilor NATO care ar putea fi solicitate
pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor. Acesta desfăşoară un proces de generare a
forţelor, care include comunicaţii, transport şi logistică, precum şi monitorizare şi
unităţi de înlăturare a urmărilor dezastrelor, capabilităţi testate în mod regulat, oferind
o experienţă substanţială în domeniul înlăturării urmărilor dezastrelor. Centrul
lucrează în legătură directă cu organizaţia destinată în acest scop de fiecare dintre
ţările participante şi nu trebuie să aştepte aprobarea Consiliului Nord Atlantic pentru
a acţiona.

3.3.4 Strategia de securitate a Uniunii Europene ”O Europă mai sigură

într-o lume mai bună”

NATO a adoptat, la summitul de la Lisabona din noiembrie 2010, noul său

concept strategic, „Angajament activ, apărare modernă”, care va ghida acţiunile
Alianţei în următorii 10 ani, şi confirmă angajamentul fondator al statelor membre de
a se „apăra reciproc împotriva un atac, inclusiv în cazul noilor ameninţări”. Noul
concept strategic recunoaşte faptul că, în parcursul său spre 2020, NATO nu va mai
acţiona singur. Parteneriatele vor ocupa un loc central în activitatea Alianţei, vizând,
printre altele, relaţii mai bune cu Rusia, menţinerea politicii uşilor deschise, pentru
statele care vor să adere la NATO şi extinderea ariei activităţilor de parteneriat.
Pentru realizarea obiectivului propus NATO a precizat că îşi va folosi capacitatea de
apărare împotriva unui atac cu rachete drept unul dintre elementele centrale ale
apărării sale moderne, şi, în acest domeniu, va căuta activ “cooperarea cu Rusia şi alţi
parteneri euroatlantici”, parteneriatele cu ţări terţe putând „contribui la consolidarea
securităţii internaţionale, la apărarea valorilor NATO, la consolidarea operaţiunilor
sale. Alianţa Nord-Atlantică, şi-a luat angajamentul să „creeze condiţiile pentru o
lume fără arme nucleare”, dar a precizat că va rămâne o alianţă nucleară „atât timp
cât vor exista arme nucleare în lume”. În aceeaşi măsură, NATO şi-a luat
angajamentul să „prevină sau gestioneze” crize susceptibile să degenereze în
conflicte şi să „stabilizeze o situaţie postconflict sau să ajute la reconstrucţie” şi şi-a
propus ca „trăgând învăţăminte din operaţiuni, să creeze o structură civilă de
NESECRET
Pagina 268 din 388
 NESECRET
gestionare a crizei adecvată, dar modestă, pentru a interacţiona mai eficient cu
partenerii civili”.
Liderii NATO se declară „hotărâţi să continue modernizarea Alianţei, pentru
a putea face faţă provocărilor de securitate din secolul al XXI-lea” şi să îi „menţină
eficienţa, ca alianţa politico-militară care a avut cel mai mult succes în lume”.
Experienţa căpătată de NATO este o sursă de lecţii preţioase, iar printre
lucrurile importante identificate se numără coeziunea, valoarea planificării eficiente
şi a diplomaţiei publice, necesitatea unei abordări militare şi civile coherente a
situaţiei internaţionale, dar şi necesitatea de a desfăşura forţe la o distanţă strategică
pentru o perioadă mare de timp. Având în vedere varietarea riscurilor ce există în
prezent, aliaţii ar trebui să fie mai creativi şi să profite de articolul 4, privitor la
consultări, acestea putând fi importante pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de
criză, fără să se aştepte neapărat o ameninţare iminentă ce ar impune articolul 5.
În aceeaşi măsură articolul 4 oferă posibilitatea schimbului de informaţii,
evitarea surprizelor neplăcute şi facilitarea convergenţei de opinii. Noul Concept
Strategic, viziunea membrilor Alianţei pentru deceniul următor, va fi capabil să
asigure apărarea tuturor aliaţilor împotriva întregii game de ameninţări, va fi capabil
să gestioneze chiar şi cele mai dificile crize, dar şi capacitatea şi capabilitatea,
crescute, de a lucra cu alte organizaţii şi naţiuni, de a promova stabilitatea
internaţională. NATO va fi mai agil, mai capabil şi mai rentabil şi, în acelaşi timp, va
continua să servească drept instrument esenţial pentru pace. NATO şi Uniunea
Europeană (UE) împărtăşesc valori şi interese strategice comune, lucrând cot la cot în
operaţiunile de gestionare a crizelor.
Prin urmare participanţii la summit au luat hotărârea să îmbunătăţească
parteneriatul strategic NATO-UE aşa cum a fost convenit de ambele organizaţii.
Bazându-se pe aceste iniţiative şi având în vedere orientările oferite de noul Concept
Strategic, membrii alianţei au încurajat Secretarul General să continue să lucreze cu
Înaltul Reprezentant al UE şi să raporteze Consiliului cu privire la eforturile continue
în timp pentru reuniunea miniştrilor de externe NATO în aprilie 2011. În aceeaşi
măsură Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o
NESECRET
Pagina 269 din 388
 NESECRET
organizaţie importantă de securitate regională şi un forum de dialog pe teme relevante
pentru securitatea Euro-Atlantică, după cum o demonstrează şi Procesul Corfu.
Cuprinzând în portofoliul său probleme de ordin politic, militar, economic, de
mediu, şi umane, OSCE joacă un rol important în promovarea securităţii şi
cooperării. Scopul alianţei Nord-Atlantice, reafirmat în cadrul Summit-ului NATO
de la Lisabona este de a consolida în continuare cooperarea Alianţei cu OSCE, atât la
nivel politic şi operaţional, în special în domenii cum ar fi prevenirea şi soluţionarea
conflictelor, reabilitare post-conflict, şi în abordarea noilor ameninţări de securitate.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi Parteneriatul pentru Pace (PfP),
sunt esenţiale în viziunea NATO pentru o Europă liberă şi lipsită de conflicte armate.
Alianţa Nord-Atlantică îşi reafirmă angajamentul său de a dezvolta în continuare
EAPC / PfP drept cadru esenţial pentru dialogul politic de fond şi de cooperare
practică, inclusiv interoperabilitatea militară consolidată şi va continua să dezvolte
iniţiative politice.
Pacea şi stabilitatea în regiunea mediteraneană sunt esenţiale pentru securitatea
euro-atlantică, în acest scop NATO şi-a propus să dezvolte în continuare Dialogului
Mediteranean (MD), prin creşterea dimensiunilor sale politice şi practice, să se ocupe
împreună de rezolvarea problemelor generate de provocările de securitate din această
regiune, şi astfel să dezvolte încrederea reciprocă. Politica Externă de Securitate
Comună (PESC) a Uniunii Europene presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie
autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică nu este angajată; lansarea şi
coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la o situaţie de
criză; angajarea resurselor de către statele membre, la astfel de operaţiuni, bazându-se
pe decizii suverane. Tratatul de la Lisabona, prin dispoziţiile art. 28 alin.(1) 253, aduce
unele detalii referitoare la situaţiile în care Uniunea Europeană poate recurge la
mijloacele militare şi civile ale statelor părţi. Totodată, prin tratatul menţionat, se
constată o extindere a tipurilor de operaţii militare la care poate participa uniunea,
253
ARTICOLUL 28 B, din Tratatul de la Lisabona. (1) Misiunile prevăzute la articolul 28 A alineatul (1), în cadrul
cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile
umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de
restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la
combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.
NESECRET
Pagina 270 din 388
 NESECRET
fapt care nu face decât să actualizeze cadrul juridic în raport cu mediul internaţional
de securitate. Prin crearea Agenţiei Europene de Apărare, aspectele legate de
armamente vor evolua de la simpla cooperare (aşa cum stipulează Tratatul de la
Nisa), la ameliorări progresive ale capacităţilor statelor care doresc să ia parte la
proiectele agenţiei. Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a
abordat şi problema capacităţilor instituţionale ale UE pentru facilitarea procesului
decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce priveşte înfiinţarea unor organisme
politice şi militare permanente – Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar
şi Stafful Militar. În prezent, statele europene sunt implicate, atât la nivel regional, cât
şi internaţional, în acţiuni menite să furnizeze pacea, stabilitatea, democratizarea prin
promovarea dezbaterilor şi cooperarea dintre instituţii.
Stabilitatea, ca o consecinţă firească a schimbării regimurilor autoritare, a
condus la progrese de anvengură în materie de legislaţie şi democraţie. În ciuda
multor progrese, sărăcia şi suferinţa, cauzate de dezastre, determină o creştere a
preocupării în ceea ce priveşte presiunea exercitată de acestea asupra mediului de
securitate. Uniunea Europeană apreciază că o agresiune la scară largă asupra unui stat
membru, în actualului mediu de securitate, este puţin probabilă, în schimb, se
confruntă cu noile ameninţări, care sunt mult mai diverse, greu previzibile şi
predictibile. Dintre ameninţările care se circumscriu, criteriilor precizate, Strategia de
securitate enumeră: terorismul – Europa este, pe de o parte, ţintă a acţiunilor teroriste,
iar pe de altă parte, bază pentru terorism. În aceste circumstanţe, desigur că acţiunea
europeană concertată este indispensabilă254; proliferarea armelor de distrugere în
masă – are un mare potenţial de ameninţare la adresa securităţii; conflictele regionale
- ca cele din Kashmir, Regiunea Marilor Lacuri şi Peninsula Coreeană sunt apreciate
ca ameninţări la adresa securităţii europene; „statele eşuate” - sunt ruinate din
interior, ca o consecinţă a conflictelor civile, colapsul unui stat putând fi asociat cu
ameninţări evidente cum ar fi crima organizată şi terorismul; crima organizată -
traficul de droguri şi femei, migraţia ilegală, acumularea de arme pentru marea parte
a activităţilor grupurilor criminale având astfel legături cu terorismul.
254
European Security Strategy Brussels, 12 December 2003, „Concerted European action is indispensable”, p.3.
NESECRET
Pagina 271 din 388
 NESECRET
În scopul materializării strategiei de securitate, prin Programul de la Haga au
fost abordate cele zece priorităţi asupra cărora Uniunea îşi concentrează eforturile,
adoptarea Strategiei Uniunii Europene Contra Terorismului fiind printre acestea.
Strategia consacră patru piloni, respectiv, prevenirea, protecţia, urmărirea şi reacţia
de răspuns, proporţional şi comprehensiv la ameninţarea terorismului intern.
Prevenirea - UE a adoptat o strategie şi un plan de acţiune pentru combaterea
radicalizării şi recrudescenţei terorismului.
Protecţia - vizează, în principal, securizarea frontierei, transportul şi alte
infrastructuri de trecerea frontierei, acţiunea colectivă europeană.
Urmărirea - va continua întărirea şi implementarea contribuţiei la descurajarea
activităţilor teroriste şi urmărirea teroriştilor.
Răspunsul corespunzător unui act terorist - trebuie să vizeze diminuarea
efectelor asupra cetăţenilor prin folosirea deplină a structurilor existente, incluzând
Mecanismul de Protecţie Civilă, pe care UE l-a dezvoltat.
Dincolo de cei patru piloni ai strategiei, o caracteristică pe orizontală este rolul
Uniunii Europene în relaţiile internaţionale, prin acţiunea externă asumându-şi
responsabilitatea de a contribui la securitatea globală, la o lume mai sigură.

3.3.5 Strategia naţională a României de combatere a terorismului.

În ceea ce priveşte noua Strategie de Securitate Naţională a României, trebuie
menţionat că aceasta a fost elaborată pornind de la axioma potrivit căreia securitatea
colectivă şi cea naţională sunt două concepte aflate într-un raport total de
interdependenţă socială. Securitatea colectivă serveşte securităţii şi apărării naţionale,
iar securitatea naţională este, la rândul ei, esenţială securităţii şi apărării colective.
Strategia255 de Securitate Naţională a României prezintă cu claritate principalii factori
de risc la adresa securităţii ţării noastre, respectiv, posibile evoluţii negative în plan
sub-regional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi dezvoltării
economice care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă
(proliferarea şi dezvoltarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi

255
Strategia de Securitate Naţională a României.
NESECRET
Pagina 272 din 388
 NESECRET
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; a
reţelelor teroriste, crimei organizate transnaţionale, traficului ilegal de persoane,
droguri, armament şi muniţie, materiale radioactive şi strategice; acţiunile de
incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul
român şi promovarea valorilor democratice; decalajele între nivelurile de asigurare
a securităţii şi gradul de stabilitate al statelor din proximitatea României şi limitarea
accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi regionale, importante pentru
realizarea intereselor naţionale).
În afara factorilor de risc, securitatea poate fi afectată şi de vulnerabilităţile
interne care pot îmbrăca diferite forme (insuficienţa resurselor alocate instituţiilor de
siguranţă şi apărare publică, adâncirea inechităţilor sociale, proliferarea economiei
subterane şi accentuarea corupţiei, criminalitatea economică, perturbarea ordinii
publice, posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale,
menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi emigrarea
specialiştilor din diferite domenii de vârf). La adresa securităţii naţionale pot acţiona
şi riscuri asimetrice neconvenţionale generate de terorism, sub toate formele sale, de
provocarea deliberată de acţiuni care pot genera catastrofe. În raport cu noile evoluţii
ale mediului de securitate, sunt evidenţiate şi cele mai actuale provocări, subliniind că
o nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice nonclasice, ce pot consta în acţiuni
armate şi non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale, prin
provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii economico-sociale a ţării.
Între riscurile de acest tip se enumeră: terorismul politic transnaţional si internaţional,
inclusiv sub formele sale biologice şi informatice; acţiuni ce pot atenta la siguranţa
sistemelor de transport, intern şi internaţional; acţiuni individuale sau colective de
accesare ilegală a sistemelor informatice; acţiunile destinate, în mod premeditat,
afectării – sub diferite forme şi împrejurări a imaginii României în plan internaţional,
cu efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate.
Este foarte limpede faptul că, dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se
manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra
securităţii statelor şi a instabilităţii internaţionale în general. România îşi ia măsurile
NESECRET
Pagina 273 din 388
 NESECRET
necesare şi îşi reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea
internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional şi va dispune, în
permanenţă, stabilirea instrumentelor şi mijloacelor adecvate pentru combaterea
acestuia. România a ratificat Statutul Curţii Penale Internaţionale–Legea 211/2002, în
vederea cooperării internaţionale pentru reprimarea crimelor împotriva umanităţii.
Astfel, Strategia de Securitate naţională a României, documentul doctrinar
fundamental în materie, fixează, de altfel, ca una dintre principalele direcţii de
acţiune, consolidarea sistemului instituţional de realizare a securităţii naţionale,
pentru a răspunde eficient, inclusiv prin participarea activă la acţiunile de cooperare
internaţională, la întregul spectru de riscuri şi ameninţări, între care terorismul este
identificat ca pericol major la adresa României şi a stabilităţii mondiale.
Ceea ce interesele fundamentale ale României impun, însă, în acest moment,
este valorificarea unitară, solidară, a experienţei dobândite, în vederea trecerii într-o
etapă organizată superioară: configurarea şi operaţionalizarea unui mecanism inter-
instituţional de prevenire şi combatere a terorismului într-o manieră care să răspundă
provocărilor specifice actualului context de securitate prin demersuri naţionale şi în
cooperare internaţională. În sprijinul intereselor şi obiectivelor fundamentale ale
statului român, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat Hotărârea nr. 00140
din 19 octombrie 2001, care fundamentează demersurile inter-instituţionale destinate
realizării Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului. Strategia de
Securitate naţională a României cuprinde jaloanele necesare - obiectivele, principiile
de acţiune şi linii directoare în prevenirea şi combaterea terorismului, cât şi măsurile
de operaţionalizare a sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului etc.
De un interes deosebit sunt obiectivele majore ale acţiunii naţionale de
prevenire şi combatere a terorismului – identificarea, monitorizarea şi evaluarea
constantă a tuturor riscurilor şi ameninţărilor, respectiv a vulnerabilităţilor la adresa
securităţii naţionale; protejarea teritoriului naţional, a populaţiei şi obiectivelor
autohtone, rezidenţilor şi obiectivelor străine, a cetăţenilor şi obiectivelor româneşti
din exterior de activităţi subsumate/asociate terorismului, indiferent de sorgintea şi
formele de manifestare ale acestuia; prevenirea implicări cetăţenilor români şi a
NESECRET
Pagina 274 din 388
 NESECRET
rezidenţilor străini în activităţi subsumate/asociate terorismului internaţional,
indiferent de aria de derulare, de obiectivele ori de ţintele acestora şi participarea la
eforturile internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului terorist pe diverse
spaţii geografice. Măsurile practice de prevenire şi combatere a terorismului vizeză
contribuţii active la iniţiativele bi- şi multilaterale destinate identificării si
operaţionalizării celor mai eficiente acţiuni politico-diplomatice, reglementări şi alte
instrumente normative, precum şi la mecanisme internaţionale de cooperare inter-
instituţională menite să prevină apariţia, dezvoltarea şi manifestarea fenomenului
terorist, precum şi să combată activităţile subsumate/asociate acestuia; transpunerea
în cadrul normativ naţional şi în activităţile curente derulate de statul român, pe plan
intern şi în relaţiile externe, a obligaţiilor asumate sau care îi revin conform
înţelegerilor internaţionale în astfel de probleme, la care ţara noastră este
parte;schimburi de informaţii şi cooperarea în planul aplicării legii cu privire la
intenţii, preocupări şi acţiuni de natură sau cu posibilă finalitate teroristă ori care
favorizează apariţia, dezvoltarea şi manifestarea terorismului, cât şi participarea cu
forţe armate specializate la operaţiunile militare multinaţionale, derulate în
conformitate cu rezoluţiile ONU, destinate materializării obiectivelor de asigurare a
securităţii şi stabilităţii internaţionale pe linia prevenirii şi combaterii terorismului.
Cooperarea externă trebuie să vizeze îndeosebi adoptarea şi aplicarea unor
măsuri de tip pro-activ, anticipativ, pentru contracararea eficientă a terorismului
internaţional şi a proliferării armelor de distrugere în masă. Este fără echivoc faptul
că toate acestea au impus elaborarea unei noi strategii de luptă împotriva terorismului
având ca scop: revigorarea bazei doctrinare şi normative a întrebuinţării forţelor;
prevenirea, descurajarea şi contracararea pro-activă a pericolului terorist, prin acţiuni
desfăşurate împreună cu Uniunea Europeană, NATO şi statele partenere, inclusiv în
zonele generatoare de terorism; armonizarea eforturilor politice, diplomatice, ale
serviciilor de informaţii şi ale forţelor angajate în lupta împotriva terorismului,
îndeosebi printr-o mai bună cooperare şi coordonare operaţională. Lupta împotriva
terorismului nu poate fi eficientă decât dacă este globală în geografia şi obiectivul
său. De asemenea, compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea internaţională –
NESECRET
Pagina 275 din 388
 NESECRET
presupune stabilirea unui pachet de legi şi reglementări antiteroriste, astfel încât
terorismul să poată fi combătut într-un mod unitar.
Modul de acţiune asimetric al organizaţiilor teroriste, nerespectarea nici unui
fel de norme de drept al conflictelor armate, ale dreptului internaţional sau cel puţin
al unor norme de etică şi morală dictate de asumarea unor valori general-umane,
acceptate de lumea civilizată, micşorează gradul de previzibilitate al acţiunilor
acestora şi, în consecinţă, determină creşterea periculozităţii acţiunilor teroriste şi le
măreşte eficienţa. Organismele militare ale statului nu sunt pregătite în mod adecvat
pentru a combate şi a contracara ameninţarea acţiunilor teroriste, care s-a amplificat
rapid până la un nivel alarmant, determinată de creşterea resurselor de care dispun
organizaţiile teroriste, de accesul la tehnologii moderne, de perfecţionarea sistemului
de organizare şi conducere a acestora, pe baza unor doctrine şi ideologii agresive.
Ameninţarea teroristă fiind globală, asigurarea securităţii în lupta cu terorismul
nu se poate realiza decât printr-o strategie globală, prin cooperarea întregii comunităţi
internaţionale şi prin conceperea acestei acţiuni într-o manieră multidimensională, pe
plan economic, social, politic, diplomatic, militar, cultural, informaţional, psihologic
etc. şi printr-o consolidare puternică a instituţiilor interne şi internaţionale care luptă
împotriva acestuia.

3.3.6 Necesitatea obiectivă privind aplicabilitatea Dreptului Internaţional

Umanitar în situaţii de „Conflicte armate transfrontaliere”

În epoca actuală, pacea este considerată a fi starea normală a societăţii şi per

a contrario, războiul este o stare de fapt în afara normalităţii.
El nu se justifică decât prin necesitate, respectiv, obligaţia de a respinge o
agresiune sau de participare la o sancţiune pe care comunitatea internaţională a
hotărât-o împotriva unui stat culpabil. Războiul constă în întrebuinţarea constrângerii
necesare pentru obţinerea unor rezultate riguros circumstanţiate: respingerea
agresiunii sau, în cel de-al doilea caz revenirea la situaţia de statu quo ante. În
vederea atingerii obiectivului său, care este de a învinge, un stat angajat într-un
conflict va căuta să distrugă sau să slăbească, cu preţul unor pierderi cât mai reduse,
NESECRET
Pagina 276 din 388
 NESECRET
potenţialul de război al inamicului. Acest potenţial cuprinde mai multe elemente
esenţiale pentru acţiunea armată: resursele umane şi resursele materiale.
Pentru a acţiona împotriva potenţialului uman sunt utilizate trei mijloace (în
sens de modalităţi): a ucide, a răni, a captura. Din punctul de vedere al randamentului
militar, toate contribuie aproape în egală măsură la anihilarea adversarului, dar din
punct de vedere umanitar, raţionamentul este fundamental diferit. Umanitarismul cere
să fie preferată capturarea, rănirii şi rănirea, morţii, iar captivitatea să fie, pe cât
posibil, suportabilă. Acest mod de a vedea lucrurile poate fi, şi în multe cazuri este,
pe deplin compatibil cu mentalitatea comandanţilor şi luptătorilor. El nu aduce
atingere obligaţiilor lor militare, în mod deosebit celor care decurg din misiunile de
luptă. Orice violenţă care, la nivelul luptătorilor şi micilor eşaloane, depăşeşte cadrul
misiunii, iar la nivelul eşaloanelor mari scopul războiului, este inutilă.
Trebuie avut în vedere şi principiul Dreptului de la Geneva (dreptului
umanitar – stricto sensu), care prevede că: „persoanele scoase din luptă şi cele care
nu participă în mod direct la ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratate cu
umanitate”, principiu ce prescrie trei obligaţii faţă de victimele războiului, prin
noţiuni al căror sens este asemănător şi care se completează reciproc. În strânsă
conexiune este principiul dreptului de la Haga (dreptului conflictelor armate – stricto
sensu) care prevede : „dreptul părţilor în conflict de a alege metodele şi mijloacele
de război nu este nelimitat”. Exprimat în articolul 22 al Regulamentului de la Haga,
acest precept şi a găsit deplina confirmare în Protocolul I.
Principiul distincţiei pune cel mai bine în evidenţă ideea de umanitarism
întrucât, ca o consecinţă a ducerii operaţiunile militare împotriva forţelor armate
inamice, apare necesitatea stringentă a realizării distincţiei clare dintre forţele armate
şi civili, dintre combatanţi şi necombatanţi, dintre bunuri care pot fi atacate în mod
legitim şi bunuri protejate de atacuri. Dreptul cutumiar a făcut întotdeauna o distincţie
între combatanţi şi populaţia civilă sau cel puţin o parte a acesteia precum femeile,
copiii şi preoţii neînarmaţi, principiu ulterior încorporat în instrumentele juridice
moderne. În mod similar, atacatorii trebuie să facă distincţie între proprietatea civilă
şi ţintele militare. Cu certitudine, se poate vorbi de un concept de imunitate civilă în
NESECRET
Pagina 277 din 388
 NESECRET
temeiul căruia atacurile asupra civililor sau populaţiei civile sunt interzise. În
consecinţă, principiul de distincţie impune comandanţilor obligaţia de a distinge între
obiectivele legitime şi populaţia civilă sau bunurile cu caracter civil.
Principiul nediscriminării comportă două moduri de abordare. În primul rând,
avem în vedere faptul că dreptul internaţional umanitar leagă două părţi în conflict.
Cu toate că una din părţi poate să trateze pe partea adversă ca agresor, aceasta nu-i dă
dreptul să aplice normele de drept internaţional umanitar într-un mod diferit, în sensul
restrângerii sferei de aplicaţie a unora sau nesocotirii altora. Persoanele vor fi tratate
fără nicio distincţie întemeiată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere,
opinii politice, filosofice sau religioase sau pe un alt criteriu analog. În dreptul
umanitar sunt considerate legitime distincţiile care se întemeiază pe suferinţă, situaţie
critică şi slăbiciune naturală. Se cade, prin urmare, a fi completat marele principiu al
nediscriminării printr-un principiu de aplicare, astfel: „diferenţele de tratament vor fi
practicate totuşi, în beneficiul indivizilor, cu scopul de a remedia inegalităţile care
rezultă din situaţia lor personală, din nevoile lor sau din suferinţă”.
Principiul proporţionalităţii stabileşte o legătură între conceptele de
necesitate militară şi de umanitate. El impune ca daunele colaterale care decurg din
operaţiuni militare să nu fie excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat de la acestea. Aceasta înseamnă că pierderile colaterale rezultate din
respectivele operaţiuni nu vor fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi
direct aşteptat în urma desfăşurării lor. Esenţa principiului este de a asigura un
echilibru raţional între efectul distructiv legitim şi efectele colaterale nedorite.
Principiul este mai uşor de formulat decât de aplicat în practică, mai ales în cazurile
în care adoptarea unor metode de acţiune ce ar reduce daunele incidentale ar antrena
creşterea riscurilor pentru forţele atacatoare. Principiul este neclar atunci când se
pune problema raportului dintre gradul de protecţie care trebuie asigurat luptătorului
şi gradul de risc pe care acesta trebuie să şi-1 asume. Se sugerează, totuşi, că riscul
forţelor atacatoare este un factor care trebuie luat în considerare atunci când se aplică
principiul proporţionalităţii. Nu se pot analiza conflictele armate, moderne în

NESECRET
Pagina 278 din 388
 NESECRET
condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale fără o cunoaştere exactă a dreptului ce
se aplică în aceste conflicte – dreptul conflictelor armate.
Dreptul conflictelor armate este un sistem de norme juridice internaţionale
care reglementează relaţiile între state în timpul unui conflict armat în scopul de a
limita pe timpul războiului, folosirea mijloacelor şi metodelor barbare, de a proteja
victimele şi de a preciza responsabilităţile celor care le încalcă. Dreptul războiului
propriu–zis/Dreptul de la Haga denumit în prezent dreptul conflictelor armate,
fixează drepturile şi îndatoririle părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor
militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor de vătămare a adversarului.
Fiind destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor, este axat pe de o parte pe
necesităţile militare şi conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul
proporţionalităţii care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului
pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu
folosească mijloace şi metode de război care ar produce asemenea efecte. Şi Dreptul
conflictelor armate este de inspiraţie umanitară normele care o alcătuiesc fiind
consacrate în Convenţiile de la Haga din 1899 revizuite 1907, în Convenţia de la
Haga din 1954 referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat
precum şi într-o serie de alte convenţii. Dreptul umanitar propriu-zis/Dreptul de la
Geneva, urmăreşte să-i protejeze pe militarii scoşi din luptă (răniţi, bolnavi,
naufragiaţi, prizonieri) precum şi persoanele care nu participă la ostilităţi (populaţia
şi persoanele civile) şi bunurile cu caracter civil. El a fost elaborat exclusiv în profitul
victimelor având drept prioritate omul şi principiile umanitare, ca elemente
primordiale de pace şi civilizaţie, normele juridice conţinute fiind concretizate în cele
patru Convenţii elaborate la Geneva la 12 august 1949 şi în cele două Protocoale,
adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977, în numeroasele tratate
internaţionale care reglementează conflictele armate aparţinând unor epoci diferite, în
principalele Convenţii de la Haga din 1907 şi 1954 (cu privire la bunurile culturale)
şi în Convenţia cu privire la anumite arme clasice din 1980. Această diversitate de
convenţii şi tratate reflectă exigenţele, concepţiile, circumstanţele şi limbajul timpului
lor. Statele care au adoptat tratatele internaţionale privind dreptul conflictelor armate
NESECRET
Pagina 279 din 388
 NESECRET
s-au obligat să respecte şi să facă respectate aceste tratate în toate împrejurările, dar,
datorită complexităţii crescânde a conflictelor armate moderne, dreptul conflictelor
armate devine din ce în ce mai complicat şi nu poate acoperi toate situaţiile într-o
manieră detaliată, astfel că, pentru militari, sporeşte dificultatea de a alege ce trebuie
aplicat, de a alege ce este important. Trebuie precizat faptul că, a acoperi toate
situaţiile, prin norme ale dreptului internaţional umanitar/dreptul conflictelor, nu
poate fi făcut decât la nivel naţional, deoarece se aplică în funcţie de situaţia şi
nevoile specifice fiecărui stat.
Situaţia strategică (geografică, demografică, economico-politică, militară) a
statului este hotărâtoare în determinarea clasificărilor şi precizărilor indispensabile
respectării efective a dreptului conflictelor armate. Datorită implicării crescânde a
populaţiei civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern a devenit
subiect de preocupare comun pentru toate organismele şi agenţii de stat, încă din timp
de pace. Aplicarea dreptului internaţional umanitar reprezintă o problemă de maximă
importanţă pentru îndeplinirea scopului acestuia de a micşora suferinţele şi
distrugerile provocate de războaie. Ea se bazează pe ansamblul complex de măsuri de
cunoaştere, difuzare, respectare a normelor cutumiare şi convenţionale, iar atunci
când acestea sunt încălcate, pe reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri care intră în
responsabilitatea principală a statelor şi agenţilor lor, în special a autorităţilor
militare, dar şi în responsabilitatea unor organizaţii internaţionale guvernamentale şi
neguvernamentale, a unor entităţi non-statale şi a indivizilor. Din păcate punerea în
aplicare a dreptului internaţional umanitar se dovedeşte a fi uneori deosebit de
anevoioasă, nu reuşeşte să înfrângă slăbiciunile sistemului internaţional actual a cărei
funcţionare se bazează fundamental pe bunăvoinţa statelor suverane, în ciuda
organizării comunităţii internaţionale pe baza Cartei Naţiunilor Unite. Credem că este
dificil pentru un stat care-şi trimite combatanţii să lupte împotriva unui adversar pe
care-l consideră un pericol la adresa siguranţei şi securităţii naţionale şi
internaţionale, să „diminueze” capacitatea şi motivaţia de a lupta prin impunerea
restricţiilor juridice ale convenţiilor de drept umanitar.

NESECRET
Pagina 280 din 388
 NESECRET
În ciuda numeroaselor violări ale dreptului internaţional umanitar comise
zilnic, aşa cum demonstrează titlurile mânjite cu sânge din mass-media, nu putem să
ignorăm faptul că el are o contribuţie majoră la salvarea multor vieţi, la diminuarea
suferinţelor provocate de război fie prin respectarea legilor războiului, fie pentru că
obiceiurile războiului au fost asimilate şi acceptate, fie în interesul reciproc al
beligeranţilor, fie de teama sancţiunilor sau al oprobriului internaţional. Există o
multitudine de argumente în favoarea necesităţii aplicării şi respectării dreptului
internaţional umanitar. În primul rând este vorba de faptul că odată ratificate,
convenţiile de drept umanitar trebuie aplicate cu bună credinţă de către statele
contractante, iar valoarea lor universală ar trebui să asigure universalitatea respectării
lor; de aceea, receptând legile şi obiceiurile războiului în legislaţia militară naţională,
statele ar trebui să-i determine pe combatanţi şi necombatanţi să înţeleagă că
încălcarea acestora constituie o infracţiune ce va fi pedepsită.
Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga şi de la Geneva este cerută
de regulile unei minime conduite corecte şi morale a actorilor din raporturile
internaţionale; orice stat civilizat împărtăşind şi promovând doar valorile compatibile
cu dreptul umanitar; este firesc, în aceste condiţii, să ne aşteptăm ca şi adversarul să
respecte aceleaşi valori256 chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de
condiţia reciprocităţii. Nu trebuie uitat că violarea convenţiilor umanitare este
condamnată de opinia publică internă şi internaţională iar curentul de opinie ostil în
rândul populaţiei erodează efortul de război cum a fost cazul militarilor americani în
Vietnam a căror misiune devenise deosebit de dificilă; ca să nu mai vorbim de faptul
că, departe de a sprijini obţinerea victoriei, crimele de război au consecinţe negative
asupra spiritului de disciplină militară afectând eficacitatea acţiunii. Încălcarea
obligaţiilor umanitare de comportament periclitează pe termen lung posibilităţile de
reconciliere paşnică între adversari ba chiar întăreşte voinţa adversarului de a opune
rezistenţă. Foarte adevărat că aproape în fiecare conflict armat beligeranţii au comis
infracţiuni la dreptul internaţional umanitar. Dar tot atât de adevărat este că acesta s-a
256
Spre exemplu, în conflictul din Malvine, ambele părţi au evitat, în general, situaţiile de a fi acuzate de încălcarea
dreptului umanitar; vezi, în acest sens Nicolae Uscoi, „Aplicarea dreptului internaţional umanitar în conflictul armat
din insulele Falkland / Malvine”, în RRDU nr. 15/1997, p.35 .
NESECRET
Pagina 281 din 388
 NESECRET
dezvoltat şi reafirmat mereu astfel încât astăzi nu mai există prea multe state care să
aplice o politică de încălcare sistematică a normelor sale. Rapoartele internaţionale
publicate ca şi constatările interne ale statelor demonstrează că prevederile
protectoare ale dreptului internaţional umanitar au oprit sau au redus destul de mult,
în foarte multe cazuri, suferinţele şi consecinţele distructive potenţiale ale ostilităţile
armate. Fără a intra în amănunte, amintim următorii factori care pot determina părţile
la un conflict armat să contracareze nerespectarea dreptului aplicabil în război şi
astfel să aplice regulile umanitare de comportament: consideraţia datorată opiniei
publice; interesele reciproce ale părţilor la conflict; menţinerea disciplinei; teama de
represalii; sancţiunile penale şi disciplinare; teama de plata despăgubirilor de război,
activitatea Puterilor protectoare; comisia internaţională de stabilire a faptelor;
activitatea CICR; activităţile diplomatice; aplicarea naţională a convenţiilor difuzarea
dreptului umanitar; convingerile personale şi responsabilitatea individuală257.
Literatura de specialitate consemnează existenţa la baza aplicării, dreptului
internaţional umanitar a unor adevărate principii generale rezultate din textele
convenţionale şi confirmate de practica internaţională258 Astfel, în conflictele armate
internaţionale, un prim principiu general este acela al egalităţii juridice a
beligeranţilor faţă de dreptul internaţional umanitar în sensul că părţile la un conflict
armat trebuie să respecte la fel legile şi obiceiurile războiului indiferent de
legitimitatea şi legalitatea motivului pentru care se desfăşoară acţiunile militare, un al
doilea principiu este acela al respingerii clauzei „SI OMNES” care restrângea
aplicarea dreptului clasic al războiului la acele conflicte în care toate părţile
beligerante ratificaseră convenţiile respective; este evident că respingerea clauzei
„SI OMNES” are valoare doar în cazul instrumentelor juridice care conţin norme cu
caracter cutumiar sau al acelora care sunt acceptate şi aplicate de statele care nu le-au
ratificat prin declaraţie unilaterală. Caracterului unilateral şi nereciproc al
angajamentului solemn asumat de state de a respecta şi a face respectat dreptul
internaţional aplicabil conflictelor armate „în orice împrejurări” adică independent de

257
„Humanitarian Law în Armed Conflicts, Manual”, Federal Ministry of Defance Germany, 1992, p.121.
258
ERIC DAVID, “Dreptul conflictelor armate”,Editura Bruylant, Bruxelles, pp.471-574.
NESECRET
Pagina 282 din 388
 NESECRET
respectarea acestuia de către adversari; respingerea clauzei de reciprocitate a aplicării
este în concordanţă cu prioritatea principiului protecţiei victimelor şi cu regula
excluderii represaliilor fără a evidenţia însă situaţia unui beligerant parte la
convenţiile umanitare faţă de adversarul său care nu le-a ratificat.
În clauza Martens se impune respectarea legilor şi obiceiurilor războiului în
situaţiile neprevăzute de instrumentele juridice, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite
din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice (aplicarea dreptului
umanitar prin efectul clauzei Martens a fost invocat de Curtea Internaţională de
Justiţie în cazul „Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra
acesteia”). Pentru conflictele armate fără caracter internaţional este valabilă doar
clauza Martens care reaminteşte că, în cazurile neprevăzute de dreptul în vigoare,
persoana umană rămâne sub incidenţa principiilor umanitare şi exigenţelor conştiinţei
publice. Excluderea „uzanţelor stabilite” din enumerarea protectoare a clauzei
Martens a fost cerută de statele care au apreciat că nu există un drept cutumiar care să
se aplice conflictelor armate interne. Naţiunile Unite şi-au asumat roluri mereu
crescute pe linia implementării dreptului războiului, de la rezoluţiile Adunării
Generale şi Consiliului de Securitate în domeniu, la supravegherea şi investigarea
violărilor de către Secretariatul General şi alte organe ale ONU, la autorizarea
folosirii forţei pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului, la crearea
instanţelor internaţionale penale pentru judecarea crimelor de război la interzicerea şi
limitarea utilizării anumitor arme şi metode de război 259. În cadrul organizaţiilor
internaţionale regionale există astfel de preocupări permanente, de exemplu, în OSCE
s-a adoptat în 1994 un „Cod de conduită privind aspectele politico militare ale
securităţii”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, care are mai multe dispoziţii privind
aplicarea dreptului internaţional umanitar260. Şi în cadrul NATO există instrumente
specifice de aplicare a dreptului internaţional umanitar, în special prin intermediul
consilierilor juridici din interiorul Comandamentului Aliat; aceştia întocmesc anexa
juridică la planul de operaţii în cadrul căreia majoritatea procedurilor sunt de drept
259
„Implementation of the Laws of War în Late 2 Oth-Century Conflicts”, „Security Dialogue”, vol. 29 nr.2, iunie
1998, p. 137-150 şi nr..3 septembrie 1998, pp. 165- 179.
260
Publicat în „Observatorul militar” din 20 ianuarie 1998.
NESECRET
Pagina 283 din 388
 NESECRET
internaţional umanitar. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la
Convenţiile umanitare revine în răspunderea naţională a statelor contribuitoare cu
trupe dar sunt raportate şi Comandamentului Aliat261. Există, de asemenea,
instrucţiuni standardizate în cadrul NATO pentru interogatoriul prizonierilor de
război (STANAG 2033), procedurile de deţinere a prizonierilor de război (STANAG
2044), identificarea materialelor serviciilor sanitare militare (STANAG 2060),
tratamentul „prizonierilor de război” în exerciţiile NATO (STANAG 2074), evaluarea
şi exploatarea materialelor şi documentelor capturate de la adversar (STANAG 2084),
utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zonele înaintate (STANAG
2087)262.
Alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale precum
Comisia de Drept Internaţional, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Institutul
Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea internaţională de Drept Militar şi
Dreptul Războiului îşi aduc propria contribuţie la asigurarea aplicării dreptului
internaţional umanitar263. Ca şi o concluzie, conţinutul regulilor existente se
circumscrie limitelor conflictului – articolul 3 comun al celor patru Convenţii de la
Geneva din 1949 – se aplică tuturor „conflictelor armate, fără caracter internaţional,
pe teritoriul uneia dintre …Părţi”, în timp ce art. 1 din Protocolul Adiţional al II-lea
din 1977 se referă la conflictele armate „ care au loc pe teritoriul unei…Părţi, între
forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau alte grupuri armate organizate care,
sub comandă responsabilă, exercită un control asupra unei părţi din teritoriul său,
în măsură să o determine să desfăşoare operaţiuni militare concertate şi susţinute.
Diferitele delimitări ale conflictului armat sunt importante pentru aplicarea regulilor
prevăzute în Protocolul Adiţional al II-lea. Ele sunt de mai mică importanţă pentru
managementul operaţiilor militare, atâta timp cât nici art. 3 comun al celor patru
Convenţii de la Geneva, nici Protocolul Adiţional al II-lea nu includ reguli specifice
privind mijloacele şi metodele de luptă. Este adevărat că art. 3 comun a fost conceput
261
„NATO Doctrine for peace support Operations”, SHAPE B-7010, Belgium Annex E-Legal.
262
După “Droît de la guerre, Manuel d'instruction”, Bruxelles, 1992, Annexe E.
263
Spre exemplu CICR a adoptat la cea de-a XXV – a Conferinţă din 1986 un set de măsuri pentru respectarea dreptului
internaţional umanitar; SIDMDR a analizat la cel de –al XIV –lea Congres legile şi procedurile naţionale de urmărire a
violărilor dreptului umanitar; iar IIDU organizează anual mai multe cursuri de instruire în dreptul internaţional umanitar
NESECRET
Pagina 284 din 388
 NESECRET
pentru conflictele armate şi că în timpul negocierilor Convenţiilor de la Geneva s-a
făcut o distincţie clară între conflictele armate autentice şi actele de „banditism”, dar
în comentariul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii s-a precizat corect că această
distincţie nu înseamnă că limitele incluse în art. 3 nu sunt apilcabile în cazurile în
care acţiunea militară dintr-o ţară nu îndeplineşte criteriile unui conflict armat.
Dimpotrivă, articolul trebuie aplicat cât se poate de extins, considerând că el nu
creşte deloc autoritatea unei grupări rebele ci doar cere respectarea unor reguli care
au fost deja recunoscute ca esenţiale în toate ţările civilizate şi legiferate de statul
respectiv chiar înainte de semnarea Convenţiilor. „Ce guvern ar îndrăzni să reclame
în faţa lumii, în caz de (acte militare) tulburări civile care pot fi considerate ca acte
de banditism, atunci când, neaplicându-se art. 3, el s-ar fi considerat îndreptăţit să
lase răniţii fără îngrijiri, să tortureze, să mutileze şi să ia ostatici? 264” Protecţia
umanitară în conflictele non-internaţionale nu se limitează la dreptul convenţional şi
trebuie privită într-un context mai larg, problema care se pune fiind dacă autorităţile
statale, implicate în conflict, trebuie să respecte legile ordinare ale războiului în
condiţiile în care există numai standarde umanitare bazate pe principii generale şi pe
dreptul cutumiar. Astăzi, problematica generală a protecţiei umanitare în conflictele
armate clasice, sau mai puţin clasice, trebuie considerată într-o nouă perspectivă. În
perioada actuală predomină conflictele purtate de actori eterogeni, nespecializaţi în
meseria armelor. Majoritatea luptătorilor sunt civili, iar obiectivele urmărite nu sunt,
în principal, militare, sunt civili şi bunuri civile.
În absenţa structurilor statale, factori ca responsabilitatea etică, presiunea
publică şi dorinţa reciprocităţii militează pentru respectarea dreptului internaţional
umanitar de către guverne şi indivizi.265 Prevederile aplicabile în cazuri individuale
vor depinde de cerinţele situaţiei conflictelor în cauză, dar ele vor include totdeauna
reguli minime vizând protecţia persoanelor necombatante faţă de atacurile împotriva
vieţii, libertăţii ori demnităţii, interzicerea sentinţelor fără o judecată prealabilă de
către o instanţă constituită legal şi îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi victimelor. Aceste
264
PICTET J.S., “Commentary to the Geneva Conventions”, vol. I, Geneva, 1952, p. 50.
265
International Institute of Humanitarian Law, “Armed Conflicts and Disintegration of States Humanitarian
Challenge”, 21 Round Table on Current Problems of International Humanitarian Law, Report, 66.
NESECRET
Pagina 285 din 388
 NESECRET
reguli minimale sunt aplicabile în toate situaţiile. Ele au dobândit statutul de JUS
COGENS266. Dreptul internaţional umanitar este în prezent grav afectat, se constată
violări grave şi continue cât şi o creştere înspăimântătoare a actelor inumane comise
în recentele conflicte armate. Dezastrele umanitare legate de ostilităţile armate au
devenit una din problemele majore ale secolului nostru. Se vorbeşte mai nou de
necesitatea absolută a unor reglementări umanitare care să limiteze violenţa în război,
indicând, totodată, direcţiile în care trebuie să se acţioneze pentru eficientizarea
dreptului internaţional umanitar. Dar problema dreptului internaţional umanitar poate
fi abordată şi din punctul de vedere al structurii de rezistenţă a ordinii internaţionale
edificate prin Carta O.N.U. Această structură a fost clădită pe principiile
fundamentale ale dreptului, în special pe principiul suveranităţii naţionale şi pe cel al
neamestecului în treburile interne, principii care au devenit nefuncţionale.
DE LEGE LATA, multe voci se pronunţă pentru elaborarea unui drept
internaţional nou, la care ne alăturăm şi noi, precizând că nu dorim anularea a ceea ce
a fost de secole - normele cutumiare şi convenţionale - ci doar reevaluarea regulilor şi
principiilor şi realizarea acordului între conţinutul prevederilor lor şi realităţile
conflictelor armate ale secolului XXI.
Aplicarea instrumentelor şi mecanismelor Dreptului Internaţional Umanitar
în contextul luptei împotriva terorismului – dreptul internaţional umanitar, uneori
întâlnit sub denumirea Legea conflictului armat sau Legea războiului, nu furnizează o
definiţie pentru terorism, dar interzice majoritatea acţiunilor care în mod obişnuit ar
putea fi considerate „teroriste”, dacă ar fi comise pe timp de pace. Actele teroriste pot
avea loc atât în timpul unor conflicte armate, cât şi pe timp de pace, însă, cum dreptul
internaţional umanitar se aplică numai în situaţii de conflict armat, nu reglementează
actele teroriste comise pe timp de pace. Principiul distincţiei, de bază în dreptul
internaţional umanitar, stipulează: combatanţii într-un conflict armat trebuie să
distingă în orice moment între civili şi combatanţi, precum şi între bunurile civile şi
obiectivele militare. Din acest principiu derivă numeroase interdicţii specifice, în

266
Hannikainen Isid, L, “Peremptory Norms (jus cogens) in International Law, Historical Development, Criteria,
Present Status”, Helsinki, 1918.
NESECRET
Pagina 286 din 388
 NESECRET
scopul protejării civililor (interzicerea atacurilor îndreptate împotriva civililor, a
obiectivelor civile – art. 51, par. 2 şi 52, Protocolul I; Art. 13, Protocolul II; a
atacurilor fără discriminare – Art. 51, par. 4, Protocolul I sau îndreptate împotriva
lăcaşurilor de cult – Art. 53, Protocolul I şi Art. 16, Protocolul II; interzicerea
atacurilor asupra lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase – Art. 56,
Protocolul I şi Art. 15, Protocolul II; a luării de ostatici – Art. 75, Protocolul I; Art. 3
comun celor patru Convenţii şi Art. 4, par. 2b, Protocolul II sau uciderea persoanelor
care nu mai iau parte la ostilităţi). Se interzice, de asemenea, orice act destinat
răspândirii terorii în rândul populaţiei civile (Art. 51, par. 2 din Protocolul I, şi Art.
13, par. 2, Protocolul II), precum şi actele care pot fi considerate teroriste.
În situaţii de conflict armat nu există interesul de a cataloga drept „teroriste”
acţiunile de violenţă îndreptată în mod deliberat împotriva civililor sau a bunurilor
civile, acestea constituind oricum crime de război. Dreptul Internaţional Umanitar nu
numai că interzice comiterea acestor fapte, dar conţine şi prevederi pentru reprimarea
încălcărilor interdicţiilor respective, precum şi mecanisme de implementare a
obligaţiilor prescrise, despre care se poate spune că sunt cu mult mai dezvoltate decât
orice obligaţie existentă în convenţiile internaţionale pentru prevenirea şi pedepsirea
terorismului, iar conform principiului jurisdicţiei universale, suspecţii de crime de
război pot fi judecaţi penal nu numai de către statul pe teritoriul căruia s-a comis
fapta, ci de către toate statele. Terorismul este menţionat expres în cadrul Dreptul
Internaţional Umanitar, acesta menţionând şi interzicând explicit „măsurile teroriste”
şi actele teroriste” – a patra Convenţie de la Geneva, în art. 33, prevede faptul că
„Pedepsele colective, precum şi orice măsuri de intimidare sau de terorism sunt
interzise”, în timp ce al II-lea Protocol Adiţional, prin art. 4, interzice „actele de
terorism îndreptate împotriva persoanelor care nu mai iau parte la ostilităţi. Scopul
principal este acela de a accentua faptul că nici indivizii, nici populaţia civilă nu pot
fi ţinta pedepselor colective care, printre alte aspecte, induc în mod evident o stare de
teroare. Ambele Protocoale ale Convenţiilor de la Geneva interzic de asemenea
acţiunile de inducere a terorii în rândul populaţiei civile. „Populaţia civilă ca atare,
precum şi civilii ca indivizi, nu pot constitui ţinta atacului. Actele de violenţă sau
NESECRET
Pagina 287 din 388
 NESECRET
ameninţările în acest sens, având ca scop principal răspândirea terorii în rândurile
populaţiei civile, sunt interzise.” – Art. 51(2) din Protocolul Adiţional I şi Art. 13(2)
din Protocolul Adiţional II.
Aceste prevederi reprezintă elementul cheie al regulilor de drept internaţioanl
umanitar în domeniul conducerii ostilităţilor. Se interzic, pe parcursul conflictelor
armate, şi actele de violenţă care nu furnizează un avantaj militar –trebuie avut în
vedere faptul că şi un atac îndreptat în mod legitim împotriva obiectivelor militare
poate răspândi teamă în rândul civililor, fiind scoase în afara legii atacurile care au
drept scop principal terorizarea acestora (campaniile de bombardare sau focul
asupra civililor, în zone urbane). Războiul împotriva terorismului este un conflict armat
şi aşa cum s-a menţionat mai sus, Dreptul Internaţional Umanitar se aplică exclusiv în
situaţii de conflict armat. Părţile unui conflict armat non-internaţional pot fi state şi
grupări armate – de exemplu, forţe rebele; numai grupări armate sau state şi mişcări de
eliberare naţională, având o structură de tip militar, cu un anumit nivel de organizare şi
comandă şi astfel, abilitatea de a respecta şi de a asigura respectarea normelor de drept
internaţional umanitar. Regulile Dreptului Internaţional Umanitar se aplică în mod egal
tuturor părţilor conflictului armat. Nu este de esenţă faptul că o anumită parte este agresor
sau se apără.
Nu este importantă calitatea actorului respectiv: stat sau grupare rebelă. În mod
corespunzător, fiecare parte a conflictului armat poate ataca obiective militare, dar sunt
interzise atacurile îndreptate în mod direct împotriva civililor. Egalitatea în drepturi şi
obligaţii, impusă de normele de drept internaţional umanitar, oferă fiecărei părţi la un
conflict armat posibilitatea de a şti regulile pe care trebuie să le respecte, precum şi
posibilitatea de a se aştepta la un comportament similar din partea adversarului
(adversarilor). Distincţia dintre acţiunile militare (de război) şi acţiunile de ordine publică
(poliţie, jandarmerie etc.) constă tocmai în existenţa a cel puţin două părţi ale conflictului
armat, implicând egalitatea dintre acestea sub aspectul dreptului internaţional umanitar,
precum şi în nivelul de intensitate al violenţelor sau al mijloacelor utilizate. Anumite
aspecte ale aşa-numitului „război împotriva terorismului”, lansat în urma atacurilor
îndreptate împotriva Statelor Unite în data de 11 septembrie 2001, se ridică la nivelul unui
NESECRET
Pagina 288 din 388
 NESECRET
conflict armat definit de Dreptul Internaţional Umanitar. Războiul iniţiat de către coaliţia
condusă de SUA în Afganistan, care a debutat în octombrie 2001, este un exemplu grăitor.
Convenţiile de la Geneva din 1949, precum şi regulile de drept internaţional cutumiar erau
perfect aplicabile acelui conflict armat internaţional, care avea drept părţi coaliţia condusă
de SUA pe de o parte şi Afganistanul de cealaltă parte. Totuşi, o mare parte a violenţelor
care se produc în alte părţi ale lumii, descrise în mod obişnuit drept „teroriste”, sunt
comise de către grupări (reţele) slab organizate sau de către indivizi care cel mult
împărtăşesc aceeaşi ideologie.
Pe baza dovezilor faptice disponibile la momentul actual, nu se poate stabili cu
exactitate dacă aceste grupări sau reţele pot fi caraterizate ca „parte” la un conflict armat,
în accepţiunea Dreptului Internaţional Umanitar. Cu toate că normele Dreptului
Internaţional Umanitar nu se aplică unor asemenea acte, acestea sunt totuşi legiferate.
Indiferent de scopurile autorilor, actele teroriste comise în afara conflictului armat trebuie
rezolvate prin metode şi mijloace de ordine publică internă sau internaţională, şi nu prin
aplicarea legilor războiului. Cele mai multe măsuri luate de către state în scopul prevenirii
sau suprimării actelor teroriste nu se ridică la nivelul unui conflict armat. Culegerea de
informaţii, cooperarea poliţienească şi judiciară, extrădările, sancţiunile penale,
investigaţiile financiare, precum şi presiunea diplomatică asupra statelor care sunt acuzate
de sprijinirea suspecţilor de terorism nu sunt în mod obişnuit considerate a fi acte de
război. Nu în ultimul rând, „terorismul” e un fenomen.
Atât din punct de vedere practic, cât şi legal, războiul nu poate fi iniţiat împotriva
unui fenomen, ci numai împotriva unei părţi identificabile. Din aceste motive, este mult
mai potrivită sintagma de „luptă împotriva terorismului” decât cea de „război împotriva
terorismului”. Legea aplicabilă persoanelor capturate în lupta împotriva terorismului –
Statele au obligaţia, dar în acelaşi timp şi dreptul de a-şi apăra propriii cetăţeni împotriva
atacurilor teroriste. Aici se pot enumera arestarea şi deţinerea persoanelor suspectate de
acte teroriste. Totuşi, aceste lucruri se pot face numai în conformitate cu un cadru legal
naţional sau/şi internaţional foarte clar definit. Persoanele deţinute în cadrul unui conflict
armat internaţional, în care sunt implicate două sau mai multe state, în contextul mai larg
al luptei împotriva terorismului – cazul Afganistanului, înaintea instalării noului guvern
NESECRET
Pagina 289 din 388
 NESECRET
în iunie 2002 – sunt protejate de Dreptul Internaţional Umanitar aplicabil conflictelor
armate internaţionale. Combatanţilor capturaţi trebuie să li se asigure statutul de prizonier
de război şi pot fi reţinuţi până la încheierea ostilităţilor din cadrul respectivului conflict
armat internaţional. Prizonierii de război nu pot fi judecaţi pentru simpla participare la
ostilităţi, ci doar pentru eventualele crime de război pe care le-au comis. În acest caz, ei
pot fi reţinuţi până la executarea pedepsei impuse.
Dacă statutul de prizonier de război al unei anumite persoane este în dubiu, a III-a
Convenţie de la Geneva prevede că un tribunal competent stabileşte regula în materie.
Civililor reţinuţi pentru motive de securitate trebuie să li se acorde protecţia furnizată de a
IV-a Convenţie de la Geneva. Combatanţii care nu îndeplinesc condiţiile necesare
acordării statutului de prizonier de război (de exemplu, nepurtând armele la vedere) sau
civilii care au luat parte în mod direct la ostilităţi (aşa-numiţii beligeranţi „neprivilegiaţi”
sau „nelegitimi”) sunt protejaţi prin cea de-a IV-a Convenţie de la Geneva. În mod diferit
faţă de prizonierii de război, aceste persoane pot fi judecate, conform legislaţiei interne din
statul care le reţine, atât pentru posesia armelor cât şi pentru eventualele crime de război
pe care le-au comis. Pot fi deţinuţi până la executarea pedepsei impuse.
Persoanele reţinute în urma unui conflict armat non-internaţional iniţiat în cadrul
luptei împotriva terorismului – cazul Afganistanului, începând cu iunie 2002 – sunt
protejate de către Articolul 3, comun Convenţiilor de la Geneva, şi de către cutumele
internaţionale relevante în materie. Li se aplică, de asemenea, şi regulile internaţionale
referitoare la drepturile omului, precum şi legile interne. În cazul judecării lor pentru
eventualele crime de război comise, sunt îndreptăţiţi la garanţiile de proces echitabil,
conform dreptului internaţional umanitar şi regulilor impuse de drepturile omului. Toate
persoanele deţinute în afara unui conflict armat, dar în cadrul luptei împotriva
terorismului, sunt protejate de către legile interne ale statului deţinător şi de regulile
referitoare la drepturile omului. În cazul judecării eventualelor infracţiuni comise,
protecţia este asigurată prin intermediul garanţiilor unui proces echitabil care se regăsesc
în acest corp de legi. Este important de ştiut că nici o persoană capturată în cadrul luptei
împotriva terorismului nu poate fi considerată în afara legii. Nu există conceptul de „gaură
neagră” în domeniul protecţiei juridice.
NESECRET
Pagina 290 din 388
 NESECRET
Rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.) în privinţa persoanelor
capturate în lupta împotriva terorismului – Sub auspiciile Convenţiilor de la Geneva,
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii trebuie să i se asigure accesul către persoanele
deţinute în cadrul unui conflict armat internaţional, fie că aceste persoane au statut de
prizonieri de război sau se află sub protecţia celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva. În
acest context, CICR a făcut vizite persoanelor deţinute, de exemplu, în urma conflictului
armat internaţional din Afganistan, atât pe teritoriul acestei ţări, cât şi în baza navală
americană din Cuba, de la Guantanamo Bay. CICR a solicitat în mod repetat determinarea
unui statut juridic individual pentru fiecare dintre deţinuţii de la Guantanamo Bay, precum
şi a unui cadru juridic aplicabil tuturor persoanelor deţinute, de către autorităţile
americane, în cadrul luptei împotriva terorismului. Dacă lupta împotriva terorismului ia
forma unui conflict armat internaţional, CICR poate oferi serviciile sale umanitare părţilor
conflictului respectiv şi poate obţine acces la persoanele deţinute, cu acordul autorităţilor
implicate. În afara situaţiilor de conflict armat, CICR are dreptul de iniţiativă umanitară,
conform Statutului Crucii Roşii Internaţionale şi a Mişcării Semilunei Roşii.
Astfel, numeroase persoane deţinute pentru motive de securitate pe timp de pace au
fost vizitate de către CICR. Unele dintre convenţiile internaţionale existente în materia
terorismului includ prevederi speciale pentru ca statele să acorde CICR accesul la
persoanele deţinute sub suspiciunea de a fi săvârşit fapte teroriste. Aceste prevederi, ca şi
cele incluse în tratatele de drept internaţional umanitar sau în Statutul Crucii Roşii
Internaţionale şi al Mişcării Semilunei Roşii, recunosc rolul unic jucat de către CICR, pe
baza principiilor neutralităţii şi imparţialităţii. De asemenea, titlul acestei teme presupune
cercetarea şi rezolvarea a cel puţin trei direcţii de bază : incidenţa Dreptului Internaţional
Umanitar asupra luptei împotriva terorismului; incidenţa luptei împotriva terorismului
asupra Dreptului Internaţional Umanitar; manifestarea concretă a acestor relaţii.
Soluţia generală la primele două nu poate fi decât una singură. Şi una şi cealaltă au
incidenţă dacă situăm lupta împotriva terorismului în zona conflictului armat şi negativ –
nu au incidenţă - dacă o situăm în zona acţiunii de poliţie naţională şi internaţională şi
includem forţele armatei în dispozitivul de acţiune al forţelor de poliţie. În ceea ce priveşte
relaţiile dintre aceste două componente, una operaţională (lupta împotriva terorismului) şi
NESECRET
Pagina 291 din 388
 NESECRET
una juridică (Dreptul Internaţional Umanitar), acestea se pot exprima direct prin
interacţiune de tip feed-back şi prin acţiune de influenţă (modificare a viziunii, aplicare
nuanţată). Dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional, aplicabil
unei situaţii în care violenţele armate între state sau grupări ostile degenerează într-un
conflict armat internaţional sau non internaţional. El reglementează în special relaţiile
dintre state şi cetăţenii inamici (fie că sunt combatanţi sau nu) şi regrupează elementele de
protecţie care trebuie acordate victimelor conflictelor armate (dreptul de la Geneva);
elementele care reglementează desfăşurarea ostilităţilor (dreptul de la Haga) şi pe cele de
control asupra armamentului care vizează restrângerea sau suprimarea utilizării armelor de
nimicire în masă. Conceptele de bază ale dreptul internaţional umanitar, aşa cum rezultă
din textele convenţiilor şi protocoalelor, sunt: conflict armat; combatant; civili; prizonier
de război. Astfel conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de
interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor condiţii, în
acţiuni violente sau război. El poate fi internaţional sau non internaţional.
Conflictul armat internaţional reprezintă acţiunile violente sau războiul dintre două
state. Acestei situaţii clasice, dreptul internaţional umanitar îi asimilează şi mişcările de
eliberare naţională (luptă împotriva dominaţiei coloniale, ocupaţie străină, rasiste). Prin
opoziţie cu acest tip de conflict, conflictul armat non-internaţional reprezintă conflictul
care se derulează pe teritoriul unui stat, între forţele sale armate şi forţe armate disidente,
sau grupuri armate organizate, care sub o conducere responsabilă, exercită pe o parte din
teritoriu un control care le permite să ducă operaţiuni militare continue şi concertate, şi să
aplice Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva – 1945, protocol care nu se aplică
situaţiilor de tensiuni interne, tulburări interne, dezordine civilă, actele izolate şi sporadice
de violenţă şi alte acte similare care nu sunt considerate ca fiind conflicte armate.
Dreptul internaţional umanitar nu dă o definiţie a terorismului, dar el interzice cea
mai mare parte a actelor care sunt considerate de o manieră comună ca fiind „teroriste”
dacă sunt comise în timp de pace. Actele teroriste pot fi comise în timp de război ca şi în
timp de pace. Neaplicându-se decât situaţilor de conflict armat, el nu are cum să
reglementeze actele de terorism comise în timp de pace când se aplică dreptul intern.

NESECRET
Pagina 292 din 388
 NESECRET
Cu toate aceste limite, Dreptul Internaţional Umanitar specifică şi interzice
„măsurile de terorism” şi „actele de terorism”. Concret el proscrie următoarele acte, care
pot fi considerate ca fiind acte de terorism : atacurile contra civililor şi a bunurilor cu
caracter civil, atacurile fără discriminare, atacurile contra lăcaşelor de cult atacurile
contra lucrărilor şi instalaţiilor care conţin elemente periculoase ; luarea de ostatici ;
omorul persoanelor care nu au participat sau nu mai participă la ostilităţi. Aceste
dispoziţii sunt un element esenţial al regulilor de drept internaţional umanitar care
gestionează modul de desfăşurare al ostilităţilor, adică al modului în care operaţiunile
militare sunt executate. Ele interzic actele de violenţă care, pe timpul unui conflict armat,
nu aduc avantaje militare concrete ci au ca obiectiv să terorizeze civili (de exemplu
campanii de bombardament sau tir izolat contra civililor în zonele urbane).
Şi totuşi, acte de terorism se produc într-un spaţiu care poate fi definit ca fiind
internaţional, iar riposta care vizează prevenirea acestor acte şi combaterea directă a
grupărilor teroriste cu mijloace specifice conflictelor armate este o necesitate. În aceste
condiţii problema care se pune este aceea de a împăca necesităţile de securitate ale statelor
cu realizarea şi aplicarea unei “ordini juridice” în ceea ce priveşte mijloacele folosite şi
tratamentul acordat persoanelor implicate în acte teroriste. Referindu-ne strict la modul în
care putem realiza o “ordinea juridică” în contextul luptei împotriva terorismului,
observăm că dispunem de două instrumente aflate în complementaritate : dreptul
internaţional umanitar şi dreptul intern. Această situaţie este evidentă atunci când facem o
analiză succintă a actelor teroriste şi a luptei împotriva terorismului. Ea ne permite să
observăm faptul că o serie de aspecte importante (războiul împotriva terorismului, statutul
persoanelor considerate ca terorişti, legalitatea mijloacele folosite) scapă reglementărilor
dreptului internaţional umanitar din cel puţin două motive: situarea unor acţiuni ale luptei
împotriva terorismului la frontiera dintre dreptul intern şi dreptul internaţional umanitar şi,
pe cale de consecinţă, introducerea unor „nuanţe” în ceea ce priveşte conceptele de bază
ale Dreptului Internaţional Umanitar. Dacă abordăm primul concept al dreptului
internaţional umanitar, conflictul armat, observăm că întrebarea firească care se poate
formula este următoarea: Lupta împotriva terorismului este un conflict armat ? Aşa cum
spuneam şi în subcapitolul anterior, Dreptul Internaţional Umanitar nu se aplică decât în
NESECRET
Pagina 293 din 388
 NESECRET
caz de conflict armat. Un element fundamental al conceptului de conflict armat este
existenţa a două sau mai multe părţi beligerante, care în raport de caracterul internaţional
sau non internaţional pot fi state, stat şi unul sau mai multe grupuri armate, sau numai
grupuri armate. În toate aceste cazuri, părţile implicate în conflictul armat au o pregătire
militară şi un comandament mai mult sau mai puţin structurat, ceea ce le permite să
respecte Dreptul Internaţional Umanitar.
Cea mai mare parte a măsurilor preventive şi de combatere a terorismului luate de
state nu pot fi asimilate în nici un caz unor acte de război. Terorismul este un fenomen, ori
în practică, dar şi din punct de vedere juridic, nu putem declanşa un război contra unui
fenomen, ceea ce putem face concret este să combatem partea identificabilă a unui
conflict. Întrebarea dacă un conflict armat internaţional sau non internaţional se înscrie în
„războiul mondial contra terorismului” nu este de ordin juridic ci politic. Simpla
denumire de „război mondial contra terorismului » nu permite extinderea aplicabilităţii
Dreptului Internaţional Umanitar la toate evenimentele incluse în această sintagmă, ci
numai la acelea care se desfăşoară în cadrul unui conflict armat.
Pentru a identifica persoanele care participă la ostilităţi în cadrul „războiului contra
terorismului” a fost introdusă şi este folosită în mod uzual noţiunea de „combatant
inamic" – o persoană care de o manieră legală sau ilegală participă la ostilităţi pentru
partea adversă, în cadrul unui conflict armat internaţional. Termenul este folosit de o
manieră uzuală de cei care consideră că „războiul contra terorismului" este un conflict
armat în sensul juridic, pentru a desemna persoanele despre care credem că aparţin
grupărilor teroriste, sau sunt asociate acestor grupuri, oricare ar fi condiţiile în care aceste
persoane au fost capturate. Cum precizam anterior, atunci când am definit conceptele de
bază ale Dreptului Internaţional Umanitar, un membru al forţelor armate ale unui stat
angajat într-un conflict armat internaţional sau al unei miliţii asociate care îndeplineşte
condiţiile necesare este un combatant şi, în această calitate, el beneficiază de un statut de
prizonier de război dacă el este capturat de inamic. În cazul conflictelor armate non
internaţionale, statutul combatanţilor şi a prizonierilor de război nu este prevăzut, pentru
că statele nu sunt dispuse să acorde membrilor grupurilor de opoziţie armate imunitate
contra urmărilor penale ale acţiunii lor şi în consecinţă, le aplică normele de drept intern,
NESECRET
Pagina 294 din 388
 NESECRET
pentru că au pus mâna pe armă şi au luptat contra unei ordini de drept. Tocmai de aceea,
din punctul de vedere al Dreptului Internaţional Umanitar, termenul de combatant, (sau de
combatant inamic) nu are semnificaţie juridică în afara unui conflict armat.
Totuşi în măsura în care persoane calificate ca fiind „combatanţi inamici" au fost
capturate în cadrul unui conflict armat internaţional sau non internaţional, dispoziţiile şi
protecţia asigurate de Dreptul Internaţional Umanitar sunt aplicabile, independent de
modul în care au fost calificate aceste persoane, în plus, chiar dacă persoane sunt capturate
în afara unui conflict armat internaţional sau non internaţional, protecţia lor şi a actelor lor
este realizată de dreptul intern, oricare ar fi termenul folosit pentru a numi aceste persoane.
În cadrul celor patru Convenţii de la Geneva, care se aplică situaţiilor de conflict armat
internaţional, Convenţia III-a reglementează protecţia combatanţilor „legali" atunci când
sunt capturaţi de inamic. În cazul în care există o îndoială asupra statutului persoanei
capturate, este obligatoriu ca un tribunal competent să stabilească dacă o persoană are, sau
nu are dreptul la statutul de prizonier de război.
„Combatanţii ilegali" nu au dreptul la statutul de prizonier de război. Situaţia lor,
atunci când sunt capturaţi de inamic, este acoperită de Convenţia IV –a de la Geneva
(referitoare la persoanele civile), dacă ei îndeplinesc criteriile de naţionalitate, şi cele
prevăzute de dispoziţiile Protocolului adiţional I (dacă acesta a fost ratificat de către
statul deţinător). Această protecţie nu este aceeaşi cu cea care este acordată combatanţilor
„legali", pentru că persoanele protejate de Convenţia a IV-a de la Geneva şi de
dispoziţiunile corespunzătoare ale Protocolului adiţional I, pot fi urmărite în virtutea
dreptului intern pentru faptul că au participat în mod direct la ostilităţi. Ele pot fi internate
atâta timp cât sunt considerate ca reprezentând un pericol grav pentru securitatea statului,
şi dat fiind faptul că sunt deţinuţi, li se pot refuza anumite privilegii (în condiţiile
specificate de Convenţia IV –a de la Geneva).
În plus, Aceste persoane pot fi urmărite penal pentru crime de război şi alte
infracţiuni şi pot fi condamnate pentru perioade care depăşesc durata conflictului,
suportând astfel ansamblul sancţiunilor prevăzute de dreptul intern. În caz de conflict
armat internaţional, persoanele care nu sunt protejate de Convenţiile III şi IV de la
Geneva beneficiază de garanţiile fundamentale prevăzute de dreptul internaţional
NESECRET
Pagina 295 din 388
 NESECRET
cutumiar (aşa cum reies din articolul 75 al Protocolului adiţional I la Convenţiile de la
Geneva), cât şi de dispoziţiile dreptului intern şi drepturile omului.
Această bază juridică asigură drepturile deţinuţilor în ceea ce priveşte tratamentul şi
condiţiile de detenţie, cât şi garanţia unei proceduri corecte. Într-un conflict armat non
internaţional, statutul de combatant nu există. Acest statut protejează prizonierii de război
sau persoanele civile în sensul Convenţiei III-a şi IV-a de la Geneva, dar în astfel de
situaţii statutul de combatant nu este aplicabil. Membrii grupurilor armate organizate nu
beneficiază de niciun statut special în virtutea regulilor de drept referitoare la conflictele
armate non internaţionale şi pot face obiectul urmăririi penale conform dreptului intern
dacă au luat parte la ostilităţi (în aceste condiţii teroriştii nu pot fi asimilaţi soldaţilor). De
altfel, Protocolul I nu garantează decât recunoaşterea şi protecţia organizaţiilor şi
persoanelor care acţionează în numele unui stat sau entităţi supuse dreptului internaţional.
În acestor reguli Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Regulamentul anexă al
Convenţiei de la Haga din 1907 referitor la legile şi obiceiurile războiului, exclud
„războaiele private", chiar dacă ele sunt duse de persoane sau de grupuri. În consecinţă
„grupările teroriste” care acţionează pe cont propriu şi fără a avea nici o legătură cu un
stat sau o entitate similară sunt excluse de la protecţia acordată prizonierilor de război.
Conform cu unul din principiile fundamentale ale Dreptului Internaţional Umanitar,
părţile care participă la un conflict armat trebuie să facă în permanenţă o distincţie între
civili şi combatanţi precum şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare.
Principiul distincţiei – numele dat acestei reguli generale, este unul din elementele
esenţiale ale Dreptului Internaţional Umanitar. Din acest principiu decurg numeroase
reguli particulare de drept internaţional umanitar, care vizează protecţia civililor, cum ar
fi: interzicerea atacurile deliberate sau directe contra civililor şi a bunurilor cu caracter
civil; interzicerea atacurilor fără discriminare; interzicerea folosirii „scuturilor umane”.
Dreptul Internaţional Umanitar respinge de asemenea luarea de ostateci. În caz de conflict
armat, calificarea ca fiind „teroriste” a actelor deliberate de violenţă executate contra
civililor sau a bunurilor cu caracter civil nu are nici o semnificaţie juridică, pentru că
astfel de acte constituie deja crime de război. Prezumtivii autori ai unor crime de război
pot fi urmăriţi, în conformitate cu Principiul competenţei universale, nu numai de statul în
NESECRET
Pagina 296 din 388
 NESECRET
care crima a fost comisă, dar şi de orice alt stat. În aceste condiţii statele au obligaţia dar
şi dreptul de a-şi apăra proprii cetăţeni contra atacurilor teroriste, procedând, dacă este
necesar, la arestarea şi detenţia persoanelor bănuite că au comis crime teroriste.
Totuşi aceste măsuri trebuie luate într-un cadru juridic naţional sau internaţional
bine definit. Lipsa unei interdependenţe dintre dreptului internaţional umanitar şi terorism
se reflectă cel mai bine în Principiul precauţiei - operaţiunile militare trebuie desfăşurate
veghind în mod constant la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil,
verificând dacă în obiectivele care vor fi atacate nu sunt persoane civile şi nici bunuri cu
caracter civil; cu luarea tuturor măsurilor de precauţie posibile în mod practic, în ceea ce
priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în vederea evitării şi, în toate cazurile,
reducerii la minim a pierderilor de vieţi umane în rândul populaţiei civile; cu abţinerea de
la lansarea unui atac de la care ne putem aştepta să cauzeze şi pierderi de vieţi omeneşti în
rândul populaţiei civile. Dacă vorbim de proporţionalitatea acţiunilor, în sensul promovat
de Dreptul Internaţional Umanitar trebuie spus că teroriştii nu îl aplică.
Chiar dacă acceptăm ideea de război asimetric sau disimetric (aşa cum este
caracterizat uneori războiul contra terorismului) observăm că proporţionalitatea nu se
aplică pentru că teroriştii atacă chiar elementele protejate de Dreptul Internaţional
Umanitar – „să se abţină să lanseze un atac de la care ne putem aştepta că va cauza în
mod incident şi pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor
civile, pagube aduse bunurilor cu caracter civil, sau o combinare a pierderilor şi a
pagubelor, care ar putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat “. Trebuie precizat că regulile de Drept Internaţional Umanitar se aplică de o
manieră egală tuturor părţilor participante la conflictul armat, fie că acţionează ca agresor,
fie că acţionează în legitimă apărare – Principiul autoaplicării.
În acelaşi timp este prea puţin important faptul că părţile implicate sunt un stat sau
grupuri rebele. Fiecare parte poate ataca obiective militare, dar le este interzis să
desfăşoare atacuri directe contra civililor. Ori teroriştii au ca ţintă principală populaţia
civilă şi ca ţintă secundară forţele de ordine şi siguranţă publică şi forţele armatei.
Egalitatea de drepturi şi de obligaţii stabilită de Dreptul Internaţional Umanitar face ca
părţile beligerante să cunoască regulile care creează cadrul în care ele sunt autorizate să
NESECRET
Pagina 297 din 388
 NESECRET
acţioneze. În plus, fiecare parte se aşteaptă ca partea adversă să aibă un comportament
similar cu al său. Anumite aspecte ale luptei împotriva terorismului, care a fost declanşată
de Statele Unite ca urmare a atentatelor din 11 septembrie 2001 sunt asimilabile unui
conflict armat, în sensul indicat de Dreptul Internaţional Umanitar, lupta coaliţiei condusă
de Statele Unite angajată în Afganistan în octombrie 2001, fiind un exemplu.
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi regulile de drept internaţional cutumiar erau
aplicabile din toate punctele de vedere acestui conflict armat internaţional care opunea, pe
de o parte, coaliţia condusă de Statele unite şi de cealaltă parte, Afganistanul. În acelaşi
timp, putem să observăm că destul de multe acte de violenţă care au loc în alte regiuni ale
lumii şi care sunt calificate de o manieră comună ca fiind „teroriste” sunt rezultatul
acţiunii unor grupuri (reţele) care sunt prea puţin organizate sau al unor indivizi care au,
cel puţin, o ideologie comună. În aceste condiţii şi ţinând cont de probele care există
astăzi, este firesc să ne îndoim de faptul că aceste grupuri sau reţele pot fi definite ca părţi
ale unui conflict armat, în sensul stabilit de Dreptul Internaţional Umanitar.
Chiar dacă Dreptul Internaţional Umanitar nu se aplică unor astfel de acte, totuşi
acestea trebuie să rămână supuse dreptului. Oricare ar fi motivaţiile autorilor, actele
teroriste comise în afara cadrului unui conflict armat sunt de competenţa dreptului
naţional şi a dreptului internaţional şi nu de competenţa Dreptului Internaţional Umanitar.
Context impune rezolvarea problemei rolulului care revine Dreptului Internaţional
Umanitar/Dreptul Conflictelor Armate în ceea ce este numit „Războiul împotriva
terorismului”. Terorismul şi lupta anti-teroristă nu sunt gestionate de Dreptul
Internaţional Umanitar decât în cazul în care asemenea activităţi ating nivelul de conflict
armat, şi numai în acest caz.
În alte situaţii, se aplică normele generale ale dreptului penal (intern şi
internaţional) şi drepturile omului. Iată de ce, în Carta despre prevenire şi luptă contra
terorismului, O.S.C.E. şi-a luat angajamentul de a face astfel ca măsurile anti-teroriste să
respecte primordialitatea dreptului, să fie conforme, mai ales, normelor internaţionale
referitoare la drepturile omului şi în cazul în care este nevoie, Dreptului Internaţional
Umanitar. O asemenea „diviziune a muncii” între dreptul umanitar şi alte regimuri
juridice se bazează pe un anumit raţionament. Astfel, este sigur că scopurile Dreptului
NESECRET
Pagina 298 din 388
 NESECRET
Internaţional Umanitar au un caracter umanitar; totuşi, în timp şi în situaţii de conflict
armat, execuţiile, deţinerea fără verificare judiciară şi fără proces precum şi acordarea
unui loc restrâns drepturilor de apărare sunt licite (în limite bine definite, este adevărat).
Stabilirea faptului că Dreptul Internaţional Umanitar se aplică numai în anumite situaţii
poate avea consecinţe care în mod clar nu sunt umanitare.
Acest lucru se întâmplă, în special, când părţile înţeleg să-şi exercite drepturile
legate de starea de beligerantă, refuzând în acelaşi timp să accepte obligaţiile umanitare
care le sunt impuse de Dreptul Internaţional Umanitar, acuzând că acesta aparţine
trecutului sau că este lipsit de vitalitate şi, în consecinţă, că ar trebui să fie revizuit datorită
incapacităţii sale de a răspunde exigenţelor formulate de terorism şi de măsurile luate
pentru a-1 combate. Aceste reproşuri au rolul de diversiune pentru că expresia „război
contra terorismului” este mai mult o formulă retorică, fără nicio semnificaţie juridică. A
pretinde că Dreptul Internaţional Umanitar se aplică în mod automat „războiului contra
terorismului” nu are sens decât dacă ar fi vorba de „războaie” împotriva drogului,
sărăciei sau cancerului. În consecinţă, critica generală făcută contra Dreptului
Internaţional Umanitar, că este incapabil să realizeze o ordine juridică în ceea ce priveşte
lupta împotriva terorismului, echivalează cu reproşul făcut dreptului societăţii că nu
permite tranşarea tuturor litigiilor comerciale. Dreptul internaţional umanitar caută să
asigure un echilibru între securitatea statului şi drepturile individuale în perioadă de
conflict armat. În aceste condiţii el constituie o pavăză pentru securitatea umană, cu
condiţia ca el să fie respectat atunci când el este invocat, şi să nu fie invocat decât cu bună
credinţă. Puterea de protecţie şi de asistenţă a victimelor de care Dreptul Internaţional
Umanitar se poate prevala, este condiţionată de faptul că el nu se aplică decât pentru
condiţii veritabile de conflict armat. Aceasta este limita zonei în care el se aplică, pentru
că sub acest prag suntem obligaţi să aplicăm alte regimuri juridice corespunzătoare stării
de pace sau stărilor excepţionale. Orice acţiune de extindere a Dreptului Internaţional
Umanitar şi de aplicare a acestuia altor situaţii care pot fi gestionate prin dreptul penal
intern şi internaţional, cât şi de legislaţia referitoare la drepturile omului, constituie un
atentat grav contra drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejăm. Lupta
împotriva terorismului în spaţiul administrativ al Uniunii Europene – terorismul
NESECRET
Pagina 299 din 388
 NESECRET
reprezintă una dintre cele mai importante ameninţări la momentul actual, flagel care
trebuie tratat cu un maxim de seriozitate de către comunitatea internaţională, atât de către
statele dezvoltate, cât mai ales de cele în curs de dezvoltare. Terorismul nu poate avea
niciodată o justificare. Majoritatea europenilor, fără a lua în considerare aspectele legate
de credinţa lor, se situează pe poziţia fermă de a nu sprijini ideologiile extremiste. Chiar şi
dintre aceştia, dacă există o mică parte care îmbrăţişează astfel de ideologii, doar câţiva îşi
„îndreaptă paşii” către terorism. Un aspect deosebit de important care trebuie avut în
vedere vizează politica de securitate. În acest sens este necesar ca statele Europei să
cuprindă în politicile lor naţionale o serie de măsuri legislative, dar nu numai, care să
întărească apărarea obiectivelor-cheie, care se înscriu într-un grafic ridicat de
vulnerabilitate.
Este imperios necesar ca statele să pună bazele unei cooperări strânse în vederea
combaterii şi eliminării factorului ameninţător la adresa ordinii şi securităţii mondiale,
prin schimb reciproc de informaţii cu privire la acţiunile conduse la nivel naţional şi
rezultatele acestora, respectiv, schimb de bune practici la nivel naţional, precum şi
elaborarea unor linii directoare care să contribuie la eficientizarea luptei împotriva
terorismului. Cuvântul de ordine, la momentul actual, trebuie să-l constituie cooperarea,
în lipsa unei astfel de comunicări între state este dificil să se construiască un răspuns solid
la diversele încercări de subminare a ordinii şi securităţii Europei.
Tehnologiile moderne de informare şi comunicare joacă un rol important în
propagarea ameninţării teroriste – internetul, în special, este ieftin, rapid, uşor accesibil şi
are practic o acoperire mondială. Toate aceste avantaje, sunt, din păcate, exploatate de
terorişti. Aceştia folosesc internetul ca mijloc de diseminare a propagandei în scopul
mobilizării şi recrutării, precum şi de furnizare a instrucţiunilor şi manualelor electronice
de instruire sau de planificare a atentatelor, care se adresează simpatizanţilor actuali şi
potenţiali. Internetul devine, în acest fel, unul din principalii catalizatori ai proceselor de
radicalizare şi recrutare şi serveşte, în acelaşi timp, drept sursă de informare privind
mijloacele şi metodele teroriste, funcţionând astfel ca o „tabără virtuală de antrenament”.
Difuzarea expertizei teroriste prin intermediul internetului completează şi consolidează

NESECRET
Pagina 300 din 388
 NESECRET
modurile tradiţionale de îndoctrinare şi instruire, contribuind la dezvoltarea unei
platforme mai largi şi mai puternice a activiştilor şi simpatizanţilor terorişti.
Prevenirea unei astfel de ameninţări crescânde constituie o urgenţă politică.
Fostul Secretar General al ONU Kofi Annan amintea într-un discurs al său: „Teroriştii
exploatează statele slabe, tratându-le ca pe adevărate oaze în care se pot sustrage de la
arestare, se pot antrena şi pot recruta personal. Faptul de a face statele mai
responsabile, mai conştiente de aceste aspecte, trebuie să constituie piatra de temelie a
luptei contra terorismului la nivel global”. În spaţiul Uniunii Europene (UE), atentatele
cu bombă din Madrid şi Londra au certificat faptul că terorismul constituie o reală
ameninţare la adresa statelor din Europa, aceste evenimente determinând statele membre
ale Uniunii Europene să implementeze cu o mai mare rapiditate Decizia-cadru
2002/475/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind combaterea terorismului şi să
adopte Poziţia-comună 2001/931/PESC din 27 decembrie 2001 a Consiliului, privind
aplicarea de măsuri specifice de combatere a terorismului. Elaborarea acestui cadru legal
comun tuturor statelor membre şi, în special, a unei definiţii armonizate a infracţiunilor
teroriste a permis dezvoltarea şi extinderea politicii de luptă împotriva terorismului în
Uniunea Europeană, cu un puternic accent pe respectarea drepturilor fundamentale ale
omului şi a statului de drept. Decizia-cadru privind combaterea terorismului armonizează
definiţia infracţiunilor de terorism în toate statele membre şi asigură că se prevăd pedepse
şi sancţiuni împotriva persoanelor fizice sau juridice care au comis sau care sunt
responsabile de comiterea unor astfel de infracţiuni, proporţional cu gravitatea acestora.
Ea precizează cazurile în care statele membre sunt obligate să îşi exercite competenţa
privind infracţiunile de terorism, pentru ca acestea să fie instrumentate eficient, şi include
măsuri specifice în ceea ce priveşte protecţia şi asistenţa acordate victimelor infracţiunilor
de terorism datorită vulnerabilităţii lor.
În cadrul Programului de la Haga, Consiliul European subliniază că, pentru a
preveni şi a combate în mod eficient terorismul, respectând pe deplin drepturile
fundamentale, statele membre nu trebuie să se limiteze la activităţile de menţinere a
propriei lor securităţi, ci să acorde prioritate, de asemenea, securităţii Uniunii, în
ansamblul său. La nivel global nu există la momentul actual o definiţie clară, concisă, a
NESECRET
Pagina 301 din 388
 NESECRET
actelor de terorism, care să surprindă în detaliu toate aspectele domeniului de referinţă. În
acest sens trebuie precizat că o serie de documente internaţionale conţin diferite definiri
ale conceptului, însă respectivele definiri diferă, nu se constituie într-un tot-unitar.
Spre exemplu, Decizia-cadru 2002/475/JAI stipulează, inter alia, faptul că vor fi
considerate a fi infracţiuni teroriste: “ ... atingerile aduse vieţii unei persoane care pot
cauza moartea; atingerile grave ale integrităţii fizice a unei persoane; răpirea sau luarea
de ostatici; capturarea de aeronave şi de nave sau de alte mijloace de transport colective
de pasageri sau de mărfuri; fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul, furnizarea
sau utilizarea de arme de foc, de explozibili, de arme nucleare, biologice şi chimice,
precum şi, în ceea ce priveşte armele biologice şi chimice, cercetarea şi dezvoltarea;
eliberarea de substanţe periculoase sau provocarea de incendii, inundaţii sau explozii,
care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane; etc”.
Pentru ca aceste infracţiuni să fie considerate acte de terorism: acestea trebuie să fie
exercitate cu scopul fie de a intimida o populaţie, fie de a determina un guvernământ sau o
organizaţie internaţională să acţioneze într-o anumită direcţie, ori să urmărească
destabilizarea gravă sau distrugerea ordinii constituţionale, politice, sociale sau economice
ale unui anumit stat sau organizaţie internaţională.
Definirea oferită de documentul european este de departe a fi considerată perfectă,
însă este un pas înainte spre definirea la nivel global a acestui aspect. Multe dintre
Convenţiile ONU, care sunt în legătură directă cu acest domeniu, ori sunt în strânsă
legătură cu lupta împotriva terorismului, conţin declaraţii cu privire la poziţiile ce trebuie
adoptate faţă de acest tip de acte, raportat la specificul fiecăreia dintre aceste convenţii sau
protocoale. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste documente internaţionale un cuprind o
definire comprehensivă a noţiunii de terorism, fiind limitate scopului acţiunilor pe care le
acoperă.
Spre exemplu, Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor,
semnată la 16 decembrie 1970, în art.1 califică actele de terorism, raportat la scopul
Convenţiei, astfel:
„Orice persoană la bordul aeronavei în zbor, care: în mod ilicit şi prin violenţă
sau ameninţare cu violenţă pune stăpânire pe această aeronavă sau exercită controlul
NESECRET
Pagina 302 din 388
 NESECRET
asupra ei, ori încearcă să comită una din aceste fapte; este complicele unei persoane
care un sau încearcă să comită una din aceste fapte, un o infracţiune (…)”.
Documentul internaţional cuprinde de asemenea o referire la faptul că aceasta un
este aplicabilă aeronavelor utilizate în scopuri militare, de vamă sau de poliţie. Convenţia
internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, adoptată la New York la 9
decembrie 1999, furnizează o descriere mult mai detaliată a acelor acte care reprezintă o
infracţiune în lumina Convenţiei.
Astfel, potrivit art.2 alin.(1) – “orice persoană care prin orice mijloc, direct sau
indirect, în mod ilicit şi deliberat, furnizează sau strânge fonduri cu intenţia de a le utiliza
sau ştiind că acestea vor fi utilizate, în întregime sau în parte, în vederea comiterii unei
fapte care constituie infracţiune în cadrul şi astfel cum este definită în unul dintre
tratatele enumerate în anexă, sau oricărei alte fapte de natură să determine moartea sau
vătămarea corporală gravă a unui civil sau a oricărei alte persoane care un participă
direct la ostilităţi într-o situaţie de conflict armat, când, prin natura sau contextul său,
această faptă are ca scop intimidarea populaţiei sau constrângerea unui guvern ori a
unei organizaţii internaţionale să îndeplinească sau să se abţină de la îndeplinirea unui
act oarecare, un o infracţiune”.
Analizând comparativ definiţiile celor două documente internaţionale, se poate
extrage ideea că prevederile lor sunt limitate scopului acţiunilor sau infracţiunilor pe care
acestea le acoperă - în timp ce Convenţia din 1970 se preocupă, în principal, de luările de
ostateci la bordul aeronavelor, Convenţia din 1999 tratează situaţii care se referă la
conflicte armate.

3.4 TENDINŢE PRIVIND ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI

NAŢIONALE CU ACQUISUL NATO ŞI AL UNIUNII EUROPENE ÎN
DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII

În primul deceniu al secolului XXI situaţia geopolitică şi geostrategică a suferit

schimbări profunde şi dramatice, lumea a devenit mai complexă şi interdependentă,

NESECRET
Pagina 303 din 388
 NESECRET
fenomenul globalizării fiind ireversibil. În acest context s-a consolidat formula
structurilor şi organizaţiilor de securitate interconectate, ONU, NATO, OSCE şi UE.
La 26 iunie 1945, la San Francisco, 50 de naţiuni adoptau şi semnau Carta Naţiunilor
Unite, iar patru luni mai târziu, la 24 octombrie, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
a devenit operaţională. Importanţa Cartei ONU pentru crearea NATO este
fundamentală, în special din punct de vedere juridic.

3.4.1 Contribuţii privind armonizarea legislaţiei naţionale cu normele şi

cerinţele NATO în domeniul securităţii şi apărării naţionale

De la intrarea în vigoare a Tratatului Nord-Atlantic (24 august 1949) şi până

în prezent, legătura formală dintre ONU şi NATO a rămas constantă şi s-a manifestat,
în primul rând, în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare.
Corespondenţa, în sens legislativ, dintre ONU şi NATO se regăseşte în detaliu
în cadrul articolului 7 al Tratatului Nord-Atlantic, unde se reaminteşte semnatarilor
drepturile şi obligaţiile ce le revin conform Cartei şi se reafirmă responsabilitatea
primordială a Consiliului de Securitate al ONU pentru menţinerea păcii şi securităţii.
Între 1945 şi 1949, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor nord-americani, puşi în faţa
necesităţilor imediate de reconstrucţie economică, au privit cu îngrijorare politicile şi
metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. În acest context, era evident faptul că
apelurile de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor internaţionale
stabilite la sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu garantau suveranitatea
naţională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune
externă sau de subversiune din interior. La trei ani de la încheierea celui de-al doilea
război mondial cinci state occidentale (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea
Britanie) semnează, în martie 1948, Tratatul de la Bruxelles.
Acesta a reprezentat nu doar primul pas în reconstrucţia postbelică a securităţii
Europei de Vest, ci şi primul pas în procesul care a condus la semnarea Tratatului
Nord-Atlantic din 1949 şi la crearea Alianţei Nord-Atlantice. SUA şi Canada au
considerat că ar fi mai eficientă o organizaţie euroatlantică, fondată pe garanţii de
securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. State precum
NESECRET
Pagina 304 din 388
 NESECRET
Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate, de către puterile
Tratatului de la Bruxelles, să participe la acest proces de construcţie a unei alianţe
puternice, bazate pe parteneriat. Negocierile au fost finalizate în aprilie 1949 prin
semnarea Tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate bazat pe
un parteneriat între cele 12 ţări. În 1952, alte două ţări europene, Grecia şi Turcia, au
aderat la Tratat. Trei ani mai târziu a intrat în Alianţă şi Republica Federală a
Germaniei, iar în anul 1982 Spania a devenit, de asemenea, membru NATO.
După negocieri interne, Alianţa şi-a deschis porţile şi pentru o parte din fostele
ţări componente ale Tratatului de la Varşovia. Astfel, în anul 1999, Republica Cehă,
Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. În istoria Alianţei şi a Europei, Summit-ul de
la Praga (21-22 noiembrie 2002) a însemnat un moment definitoriu. Liderii NATO au
invitat atunci şapte state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi
Slovenia – să participe la Planul de Acţiune pentru Aderare (MAP), adică să înceapă
convorbirile de aderare. Procesul de ratificare a fost încheiat înaintea summit-ului
NATO din mai 2004. În acest context, alte şapte state printre care şi România au fost
primite şi au aderat la Alianţă în aprilie 2004. La Summit-ul de la Bucureşti din
aprilie 2008, alte două ţări, respectiv Albania şi Croaţia, au fost invitate la aderare şi
au primit confirmarea în aprilie 2009. Astăzi NATO are în compunere 28 de state şi
procesul de aderare continuă. Tratatul Nord-Atlantic, cel care a stat la baza creării
NATO, conţine 14 articole şi constituie baza juridică legală pentru organizarea,
conducerea şi funcţionarea Alianţei. Chiar de la început (prevederile articolului 1),
ţările semnatare, denumite părţi în cadrul documentului, s-au angajat să rezolve prin
mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, fără a aduce
prejudicii atingerii păcii, securităţii şi dreptului internaţional.
Foarte important şi decisiv în îndeplinirea obiectivelor NATO îl constituie
conţinutul celebrului articol 5, de care se face uz în majoritatea problemelor în care
sunt abordate probleme specifice Alianţei. Potrivit acestuia, părţile convin asupra
faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat
drept atac împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă, fiecare dintre ele va
acorda ajutor părţii atacate, folosind orice acţiune pe care o crede de cuviinţă, inclusiv
NESECRET
Pagina 305 din 388
 NESECRET
forţa armată, pentru a restabili şi asigura securitatea în spaţiul euro-atlantic. După anii
’90, la cererea ONU, a apărut mult discutatul concept “non articol 5”, care angajează
forţe şi mijloace ale Alianţei în operaţii de stabilitate şi de sprijin.
Articolul 6 defineşte teritoriile (zonele) incluse într-un posibil atac armat şi
stabileşte categoriile de forţe ale părţilor care fac obiectul atacului. De o importanţă
capitală sunt şi prevederile articolului 10 care a permis extinderea NATO de la
înfiinţare şi până în prezent. În conformitate cu prevederile articolului 12, după zece
ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară, ţările membre, la
cerere, se vor consulta în scopul revizuirii acestuia, luând în consideraţie factorii care
afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică. Nici până în prezent, însă, acesta
nu a fost revizuit, fapt ce demonstrează trăinicia şi maturitatea conţinutului.
Penultimul articol, al 13-lea, dă posibilitatea statelor membre să se retragă după 20 de
ani de la intrarea în vigoare aTratatului, însă, deocamdată, nicio ţară nu a dorit acest
lucru, NATO fiind într-un proces continuu de transformare, cu posibilitatea
permanentă de a invita alte state europene la procesul de aderare. În concluzie,
Tratatul Atlanticului de Nord este de o importanţă vitală pentru funcţionarea şi
dezvoltarea Alianţei, baza legală a constituirii acesteia fiind prevederile articolului 51
al Cartei Naţiunilor Unite. Pentru România, membră NATO din 2004, cunoaşterea şi
respectarea principiilor Tratatului sunt elemente fundamentale în procesul de
integrare deplină în Alianţă. NATO a devenit o organizaţie politico-militară, al cărui
scop principal nu este numai asigurarea apărării colective (misiuni de tip articolul 5
al Tratatului de la Washington), ci şi dezvoltarea unei politici de securitate colectivă,
cu implicarea responsabilizării liderilor politici ai Europei unite.
O foarte importantă iniţiativă a Alianţei o constituie Parteneriatul pentru Pace
(PfP), al cărui scop este acela de a întări stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă.
Această iniţiativă a fost introdusă spre dezbatere şi aprobare la întâlnirea la nivel înalt
a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la Bruxelles în ianuarie 1994, când a fost
adresată invitaţia de aderare tuturor statelor participante. Iniţial, invitaţia a fost
acceptată de 30 de ţări, printre care şi România. Deschiderea Alianţei spre noi
membrii, respectiv Cehia, Ungaria, Polonia, precum şi a celor şapte state primite în
NESECRET
Pagina 306 din 388
 NESECRET
2004, a făcut ca numărul membrilor PfP să scadă. Membrii parteneriatului sunt şi
membrii în Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic (EAPC), care asigură cadrul
general între NATO şi ţările partenere. Programul parteneriatului susţine creşterea
stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea unor relaţii mai
strânse de securitate. De la înfiinţare şi până în prezent (aprilie 2011 – 62 de ani de
la constituirea organizaţiei), forţele aliate au fost elementul central, care asigură baza
apărării şi intimidării în faţa unui război, principala problemă de securitate a aliaţilor.
Prin intermediul programului îmbunătăţit al Parteneriatului pentru Pace şi în
cadrul EAPc, Consiliul Permanent reunit NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina şi
alte forumuri create pentru intensificarea cooperării pe plan european, forţele militare
aliate joacă un rol deosebit de important în facilitarea transparenţei şi creşterea
încrederii între NATO şi partenerii săi. În situaţii în care unele crize ar putea constitui
o ameninţare la securitatea membrilor Alianţei, forţele NATO trebuie să fie capabile
să completeze şi să întărească acţiunile politice şi să contribuie la abordarea şi
rezolvarea pe cale paşnică a unor astfel de crize. Astăzi, atenţia liderilor politico-
militari ai NATO este mai puţin îndreptată asupra descurajării prin folosirea forţei
(potrivit articolului 5 al Tratatului Nord- Atlantic), principalele activităţi vizând
menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi rezolvarea crizelor în spaţiul de interes al
Alianţei. Referitor la Iniţiativa NATO a Capacităţilor de Apărare (DCI), aceasta a
fost lansată la întâlnirea la nivel înalt de la Washington din aprilie 1999 şi are
menirea să garanteze că Alianţa poate să facă faţă riscurilor şi pericolelor la adresa
securităţii în secolul XXI şi că este pregătită să rezolve crize majore (ca cea din
Kosovo) în paralel cu îndeplinirea obligaţiilor fundamentale privind apărarea ţărilor
membre. Forţele nucleare NATO continuă să contribuie esenţial la prevenirea
războiului: ele însă nu au drept ţintă o anumită ţară sau un grup de state. Rolul lor
este mai mult de natură politică şi acestea nu mai sunt direcţionate spre un anumit
“tip de pericole”. Principalele instituţii politice şi de luare a deciziei în cadrul NATO
sunt: Consiliul Nord-Atlantic (NAC), Comitetul de Planificare a Apărării (Defence
Planning Comitee); Comitetul de Planificare Nucleară (Nuclear Planning Group).
NAC are autoritate politică efectivă şi puterea de luare a deciziilor fiind format din
NESECRET
Pagina 307 din 388
 NESECRET
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care se reunesc cel puţin o dată pe
săptămână. Comitetul de Planificare este format, în mod normal, de reprezentanţii
permanenţi ai statelor membre, se reuneşte de cel puţin ouă ori pe an şi are în
componenţă probleme ale apărării şi subiecte legate de planificarea apărării colective.
Miniştrii apărării ai ţărilor membre care fac parte din cel din urmă Comitet se
reunesc la intervale de timp regulate în Grupul de Planificare Nucleară, unde sunt
abordate şi analizate politicile specifice asociate forţelor nucleare.
România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul de la
Praga din 2002, iar la 29 martie 2004 a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea
instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al
Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost
urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia abordării oficiale a drapelului român la sediul
NATO. Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, „Ziua NATO în
România” se celebrează în prima duminică a lunii aprilie. Obiectivele României ca
stat membru NATO sunt strâns legate de obiectivele şi misiunile partenerilor din
Alianţă. Pornind de la obiectivul fundamental al acesteia, în concordanţă cu misiunile
de bază ale forţelor sale, precum şi ţinând cont de principalele riscuri şi ameninţări
specifice mediului de securitate actual, România a făcut progrese importante pentru
integrarea deplină în NATO. Summit-ul NATO de la Bucureşti, desfăşurat în
perioada 2-4 aprilie 2008, a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă
organizat de România (peste 6500 de participanţi). La Summit au participat cele 26
de state membre ale Alianţei (câte erau la cea dată), 23 de state partenere, înalţi
reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale şi ai statelor care au contribuit la
operaţiile NATO în Afganistan, la nivel de preşedinte (23 de state), prim-ministru (22
de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) şi
director politic (Irlanda). Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru
România, ci şi pentru NATO. Pentru prima dată în istoria Alianţei, pe lângă
reuniunile consacrate s-a desfăşurat o reuniune în format extins a statelor şi
organizaţiilor participante la operaţia Alianţei în Afganistan, la care au fost prezenţi
Secretarul General al ONU, Preşedintele Comisiei Europene, Secretarul General al
NESECRET
Pagina 308 din 388
 NESECRET
Consiliului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de preşedintele afgan Hamid
Karzai şi înalţi oficiali din statele de contact (Australia, Japonia, Noua Zeelandă,
Iordania). La Summit a fost marcată revenirea Maltei în cadrul PfP. De asemenea,
Vladimir Putin, preşedintele în exerciţiu (la acel moment) al Federaţiei Ruse, a
participat la Primul Summit al Consiliului NATO-Rusia (NRC), de la crearea acestuia
în 2002. Cu această ocazie au fost organizate două evenimente de diplomaţie publică,
menite să prezinte opiniei publice agenda politică a evenimentului: Conferinţa de la
Bucureşti (1-3 aprilie) şi Summit-ul tinerilor atlantişti (1-4 aprilie).
Participanţii la eveniment au apreciat faptul că Summit-ul de la Bucureşti a
fost un succes, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi politic. Cu această ocazie
au fost luate decizii importante, între care amintim cele legate de extinderea Alianţei,
Balcanii de Vest, Marea Neagră, conflictele regionale, operaţiile şi misiunile NATO,
apărarea anti-rachetă, securitatea energetică etc. În aprilie 2009, NATO a sărbătorit
60 de ani de existenţă, şefii de ţări şi de guvern din cele 28 de state membre (Albania
şi Croaţia sunt state membre cu drepturi depline), reunindu-se în perioada 4-5 aprilie,
în Germania şi Franţa, pentru a marca aniversarea înfiinţării blocului politico-militar
cu cea mai mare semnificaţie în asigurarea securităţii şi stabilităţii în zona euro-
atlantică. Pentru prima dată, evenimentul a fost găzduit în comun de două state
membre, iar principalele lucrări au avut loc în oraşele Strasbourg, Kehl şi Baden-
Baden. Din cauză că întrunirea nu a durat decât două zile, evenimentul s–a concentrat
pe un număr restrâns de probleme: progresul strategiei NATO în Afganistan, relaţiile
NATO cu Rusia, revenirea Franţei în structurile militare ale NATO şi iniţierea unui
nou concept strategic pentru Alianţă.
O temă importată de dezbateri şi negocieri a vizat alegerea noului secretar
general al Alianţei, având în vedere că mandatul lui Joap de Hoop Scheffer expira în
luna august, anul 2009. În final dorim, să precizăm că pentru securitatea
evenimentului au fost luate măsuri fără precedent, confruntările dintre poliţie şi
manifestanţii anti-NATO fiind foarte dure, forţele de ordine adoptând o „strategie de
toleranţă zero”. Summit-ul aniversar al NATO nu a fost unul de mare intensitate
privind dezbaterile, fiind multe probleme controversate şi insuficient rezolvate, în
NESECRET
Pagina 309 din 388
 NESECRET
special în cadrul relaţiilor între NATO şi Rusia, aceasta din urmă fiind un centru de
mare interes pentru Europa, datorat atât puterii militare, cât, mai ales, resurselor
importante de petrol şi gaze naturale.

3.4.2 Dezvoltarea durabilă integrată a securităţii şi apărarii naţionale în

contextul politicii europene de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene

Reconfigurarea intereselor NATO şi UE a dus în scurt timp la evidenţierea

intereselor comune în domeniul securităţii şi apărării prin lansarea de către UE la
sfârşitul anilor ’90 a Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) ca parte a
Politicii Externe Comune şi de Apărare. În plan conceptual, există concordanţă în
scopurile urmărite precum prezervarea valorilor comune, drepturilor omului şi
libertăţilor individuale, întărirea securităţii statelor membre, menţinerea păcii şi
consolidarea securităţii internaţionale, sau promovarea cooperării internaţionale.
Aceste interese comune nu reprezintă o dublare de misiuni în condiţiile în care, în
plan practic se observă complementaritate, cooperare, dialog şi transparenţă în
acţiuni. O dovadă în sensul complementarităţii au reprezentat-o acordurile între
NATO şi UE pentru accesul celei din urmă la resursele şi capacităţile Alianţei
(Acordul Berlin plus, 2002), determinate de restricţiile financiare şi raritatea
resurselor. Mai mult, evitarea paralelismelor este cu atât mai importantă cu cât cea
mai mare parte a membrilor celor două organisme fac parte din ambele structuri. UE
dispune de pârghii mult mai variate de acţiune la nivel internaţional, scopurile şi
natura sa fiind mult mai complexe decât cele ale NATO, putând combina mult mai
facil componente militare şi civile (poliţie, funcţii legate de administrare a
teritoriilor, respectarea legilor etc.), toate acestea făcând-o un partener important
pentru Alianţă. În contextul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a
României – “Orizonturi 2013-2020-2030”, direcţiile prioritare de acţiune ale politicii
externe a României urmăresc afirmarea şi promovarea intereselor naţionale, care au
un caracter peren şi transpartinic, în contextul nevoii de adaptare continuă la
schimbările ce survin în sistemul relaţiilor internaţionale, transformării treptate a

NESECRET
Pagina 310 din 388
 NESECRET
profilului internaţional al României şi consecinţelor situării sale geografice specifice
ca stat aflat, în prezent, la frontiera estică a UE şi NATO.
Totodată, au fost definite criteriile de succes pentru măsurarea viabilităţii
obiectivelor generale şi a performanţei efective a acţiunii externe a României, în
primul rând fiind vorba despre multidimensionalitatea participării României la
procesul de construire a unei ordini globale bazate pe respectarea dreptului
internaţional, valorilor democratice şi principiilor dezvoltării durabile. Ca metode, se
au în vedere utilizarea corelată a instrumentelor politice şi economice, adică, tratatele,
instituţiile internaţionale şi regionale, demersurile diplomatice, cât şi instrumentele
informale, precum, diplomaţia publică, contactele bi- şi multilaterale directe, alianţe
ad-hoc funcţionale, reţele sau parteneriate public-privat. De asemenea, integrarea
priorităţilor dezvoltării durabile, politice, de securitate, economice, sociale şi de
mediu, prin asigurarea coerenţei şi complementarităţii în colaborarea dintre
instituţiile statului precum şi cu factorii extra-guvernamentali la nivel naţional,
reprezintă un alt criteriu de succes pentru măsurarea viabilităţii obiectivelor generale
şi a performanţei efective a acţiunii externe a României.
În acelaşi cadru reglementar, se înscrie echilibrul între interese şi valori, prin
susţinerea consecventă a principiilor democratice ale statului de drept şi ale
drepturilor omului, într-un mod congruent cu promovarea intereselor economice şi
geo-strategice ale României, toate acestea constituind un pachet ce valorează si
reprezintă drept condiţie a performanţei externe a ţării noastre. În ceea ce priveşte
perioada următorului deceniu, Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a
României – Orizonturi 2013-2020-2030 stabileşte ca politica externă a României să
creeze un mediu de securitate previzibil şi stabil, conform interesului naţional, având
doua domenii principale. Pe de o parte, este vorba de consolidarea locului României
în NATO prin promovarea reformei NATO şi a extinderii sale către statele din
vecinătatea României. Se are în vedere întărirea relaţiilor NATO cu statele partenere
care au interese şi valori convergente cu cele ale Alianţei şi continuarea procesului de
reformă, profesionalizare şi modernizare a forţelor armate ale României şi asigurarea
interoperativităţii depline cu armatele ţărilor aliate. Totodată, se face referire la
NESECRET
Pagina 311 din 388
 NESECRET
respectarea angajamentelor asumate de România pe teatrele de operaţiuni ale NATO,
în strânsă colaborare politică şi operativă cu partenerii strategici şi cu autorităţile
naţionale respective, inclusiv în procesul de reconstrucţie post-conflict.
Contribuţiile efective, pe plan conceptual şi practic, la soluţionarea dosarelor
delicate aflate pe agenda NATO şi consolidarea dimensiunii transatlantice a Alianţei,
încheie priorităţile României subsumate acestui domeniu de interes. Pe de altă parte,
se urmăreşte amplificarea contribuţiei României la adaptarea sistemului internaţional
de securitate, la cerinţele impuse de globalizare prin dezvoltarea unei capacităţi civile
multi-funcţionale, cu elemente capabile a fi dislocate în misiuni pe diverse teatre de
operaţiuni, şi a unui corp de experţi în domeniul reconstrucţiei post-conflict. România
va participa la misiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, în funcţie de zona de
interes şi de resursele disponibile, precum şi la operaţiuni de stabilizare post-conflict
şi de gestionare a crizelor civile sau militare.
În acelaşi context, amplificarea capacităţii de a contribui la combaterea
ameninţărilor neconvenţionale la adresa securităţii internaţionale, în special a
riscurilor teroriste, inclusiv prin demersuri care ţintesc remedierea cauzelor
fenomenului terorist este o direcţie prioritară pentru ţara noastră. Un element deosebit
de important în cadrul Strategiei consta în contribuţia la dezvoltarea durabilă a
României prin integrarea informaţiilor şi analizei economice în procesul de articulare
a deciziilor de politică externă în sensul atragerii de investiţii străine, promovării
investiţiilor româneşti şi optimizării fluxurilor comerciale. În realitate, susţinerea
intereselor româneşti pe plan economic şi comercial, promovarea aplicării principiilor
dezvoltării durabile în dezbaterile interne privind orientările şi reglementările
sectoriale în cadrul UE, înseamnă participarea activă la elaborarea poziţiilor UE şi
susţinerea acestor poziţii în cadrul forurilor mondiale consacrate dezvoltării durabile,
precum şi în negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Totodată, o
altă dimensiune prioritară rezidă în implicarea, elaborarea şi implementarea politicii
energetice a UE şi punerea în valoare a potenţialului României ca ţară de tranzit,
producătoare şi consumatoare de energie, paralel cu acţiunile proprii, în relaţiile
bilaterale, pentru asigurarea necesarului de resurse energetice şi alte materii prime din
NESECRET
Pagina 312 din 388
 NESECRET
import. O altă contribuţie specifică ţării noastre la PESC în raport cu cerinţele
dezvoltării durabile o reprezintă conturarea şi afirmarea profilului României în
Uniunea Europeană, având ca domenii principale de acţiune implicarea activă în
cristalizarea poziţiilor comune ale UE în domeniul politicii externe, de securitate şi
apărare, şi promovarea în acest cadru a intereselor naţionale specifice ale României,
consolidarea relaţiei transatlantice prin susţinerea relaţiei speciale între UE şi SUA
prin cultivarea unui dialog activ, intens şi constructiv la toate nivelurile, în forme
adecvate si participarea activă la constituirea spaţiului democraţiei, stabilităţii,
securităţii şi prosperităţii în vecinătatea României.
Strategia vizează şi promovarea şi apărarea valorilor româneşti în lume,
având ca domeniu principal de acţiune, în primul rând, protejarea şi promovarea
intereselor cetăţenilor români şi a românilor de pretutindeni precum şi menţinerea
identităţii etnice şi culturale a românilor din afara graniţelor. În acelaşi cadru
reglementar, se are în vedere promovarea valorilor culturale şi spirituale naţionale şi
remodelarea demersurilor diplomaţiei publice pentru îmbunătăţirea imaginii
României. În acest sens, trebuie continuate programele de valorizare a contribuţiei
culturii române la patrimoniul cultural european şi de facilitare a accesului la
produsele culturale româneşti. Având în vedere că dezvoltarea durabilă înseamnă şi
dezvoltarea dialogului cultural cu spaţii din afara continentului european, se impune
realizarea unei strategii de diplomaţie publică şi crearea de parteneriate cu organizaţii
şi instituţii care deţin competenţe în promovarea imaginii României în străinătate,
pentru formularea şi transmiterea unor mesaje coerente către mediul politic,
formatorii de opinie, cercurile academice şi societatea civilă din alte ţări.
Nu se uită, în strategie, să se facă şi precizările privind creşterea valorii
contribuţiei României pe scena internaţională, în primul rând prin intensificarea
prezenţei României pe planul diplomaţiei multilaterale. S-a pus şi se pune accentul pe
reafirmarea României ca partener important de dialog şi cooperare cu statele din toate
regiunile lumii prin implicarea efectivă în articularea orientărilor strategice ale UE şi,
după caz, NATO, în raporturile cu alte zone geografice precum Asia şi Oceania,
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, Africa sub-Sahariană şi America Latină.
NESECRET
Pagina 313 din 388
 NESECRET
Dezvoltarea diferenţiată, în funcţie de interesul naţional al României şi de
disponibilitatea partenerilor, a relaţiilor bilaterale cu ţările de pe alte continente dar şi
participarea la programele desfăşurate sub egida UE şi instituţiilor din sistemul ONU,
de asemenea se înscriu în direcţiile de promovare a unor iniţiative proprii privind
asistenţa pentru dezvoltare în străinătate, stabilite prin Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a României – Orizonturi 2013-2020-2030.

3.4.3 Evoluţii ale legislaţiei naţionale privind participarea la misiuni

internaţionale de menţinere a păcii

Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dacă

utilizarea forţei se doreşte a fi legitimă trebuie să fie respectat dreptul internaţional
public, în special principiile şi normele de drept internaţional umanitar. Un stat
democratic, unde drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate –nu
poate ignora nevoia imperioasă ca aceleaşi drepturi şi libertăţi să fie strict respectate
de către militari, atunci când forţele armate sunt angajate în operaţiuni militare
internaţionale, în special în contextul actual al luptei împotriva terorismului, şi crimei
organizate transfrontalier. În general, controlul democratic asupra forţelor armate
reprezintă o garanţie că drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt respectate
atât în cadrul forţelor armate, cât şi de către cpmbatanţi în timpul acţiunilor militare.
Separat de responsabilitatea statului, o încălcare a normelor menţionate poate
implica răspundere penală individuală a personalului forţelor armate. Dreptul penal
internaţional prevede sancţiuni împotriva combatanţilor care comit crime împotriva
umanităţii, sau crime de război. Controlul democratic al forţelor armate trebuie să
împiedice săvârşirea unor astfel de infracţiuni de către personalul forţelor armate,
pentru a nu afecta credibilitatea statului în relaţiile internaţionale. În 1998 prin
Statutul Curţii Penale Internaţionale s-a stabilit responsabilitatea penală individuală
pentru “crime de război” În ceea ce priveşte folosirea forţei autorizată de către
Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe baza Capitolului VII al
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, are importanţă modul în care deciziile de
recurge la folosirea forţei sunt luate, de către Consiliul de Securitate, sau de o
NESECRET
Pagina 314 din 388
 NESECRET
organizaţie internaţională (regională) care acţionează în conformitate cu mandatul
acordat de Consiliul de Securitate, în scopul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale. În condiţiile în care acţiunile armate sunt autorizate în mod
corespunzător, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite (în sensul că acestea sunt
legale şi justificate), problema care se ridică este dacă în lucrarea acestor decizii sunt
implicaţi reprezentanţii statelor respective în organismele internaţionale, chiar dacă la
nivel intern competenţa de a lua astfel de decizii aparţine parlamentelor naţionale.
Un transfer de competenţe este perfectat, de la nivel parlamentar (intern) la
nivel interguvernamental (internaţional). Aceasta este o altă justificare pentru
controlul democratic al parlamentelor naţionale al modului în care deciziile privind
utilizarea forţei sunt luate la nivel internaţional. Mandatul de a se angaja
responsabilitatea statului în acest domeniu trebuie să fie sub control parlamentar.
Uniunea Europeană dezvoltă o Politică Europeană de Securitate şi Apărare
bazată pe obiective comune (cum ar fi cele descrise în Strategia Europeană de
Securitate formulată în 2003), precum şi capabilităţi şi tehnologii credibile, a căror
evoluţii ar trebui să fie coordonate cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord,
pentru a consolida Politica Europeană de Securitate şi Apărare. Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a luat o poziţie similară, în Recomandarea sa
1713 (2005) privind “controlul democratic al sectorului de securitate în statele
membre precizând că Securitatea naţională este principala datorie a forţelor armate.
Această funcţie esenţială un trebuie să fie diluată de atribuirea către forţele
armate a unor sarcini auxiliare în cazuri excepţionale. Importanţa în creştere acordată
cooperării internaţionale şi desfăşurării misiunilor de menţinere a păcii un trebuie să
permită apariţia unui efect advers asupra rolului Parlamentului în procesul de luare a
deciziilor. Legitimitatea democratică trebuie să aibă prioritate faţă de
confidenţialitate, la nivel european, fiind esenţial să se evite orice pas înapoi în raport
cu realizările democratice ale Uniunii Europene prin introducerea unui sistem de
consultare colectivă între parlamentele naţionale pe probleme de securitate şi de
apărare. Parlamentele naţionale ar trebui să continue “să aibă” un organism inter-
parlamentar căruia organismele europene să raporteze şi cu care să ţină discuţii cu
NESECRET
Pagina 315 din 388
 NESECRET
privire la toate aspectele de securitate şi de apărare europene. Dislocările de trupe în
străinătate ar trebui să fie în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, dreptul
internaţional şi dreptul internaţional umanitar iar conduita trupelor tsă fie supusă
jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale de la Haga.
Controlul democratic asupra forţelor armate se referă în principal la existenţa
unui organ democratic ales, care revizuieşte şi supraveghează deciziile adoptate de
autorităţile cu competenţe militare. Rolul Parlamentului, ca un organism ales, este de
o importanţă specială în conceptul de control democratic al forţelor armate. Atunci
când se analizează controlul la nivel parlamentar, funcţiile şi puterea unui anumit
Parlament, trebuie luate în considerare normele naţionale care operează în cadrul unui
stat. Puterile Parlamentului asupra sectorului militar pot cuprinde puterea de a
legifera, de a aproba bugetul, de a consilia, de a penaliza şi de a aproba anumite
acţiuni. La nivel legislativ, aprobarea şi controlul execuţiei bugetului se încadrează
întotdeauna în sfera atribuţiilor Parlamentului şi constituie un important mecanism de
control în domeniul militar.
Controlul direct este proeminent în cazul în care Parlamentul participă la
procesul de luare a deciziilor militare. Unele sisteme juridice naţionale fac trimitere
explicită la autorizarea parlamentară, de exemplu, cu privire la decizia de a trimite
trupe în străinătate. Unele ţări au dezvoltat o mai fermă legislaţie privind desfăşurarea
de trupe în străinătate. Pe de altă parte, un nivel scăzut de implicare a Parlamentului
poate fi văzut atunci când, de exemplu, aprobarea parlamentară prealabilă un este
necesară pentru participarea în misiuni internaţionale sau pentru declarare stării de
urgenţă. Unele parlamente naţionale deţin puterea de autorizare prealabilă, în toate
situaţiile, indiferent de natura misiunilor internaţionale. Parlamentele cele mai bine
informate se pare că sunt acele cu putere de autorizare prealabilă. Controlul direct al
Parlamentului poate avea loc şi ex post facto, acest tip de control fiind utilizat pentru
a monitoriza transparenţa şi legalitatea procedurii. Chiar dacă pentru unele
parlamente naţionale se manifestă o lipsă de informaţii bugetare privind misiunile
militare specifice, în special cu privire la misiunile internaţionale, controlul bugetului
şi al cheltuielilor este comun tuturor parlamentelor şi un poate fi neglijat.
NESECRET
Pagina 316 din 388
 NESECRET
Cu toate acestea, în multe ţări achiziţiile pentru apărare reprezintă unul dintre
principalele subiecte pe agenda de audieri şi investigaţii a comisiilor de apărare.
Mecanismele de control indirect ale Parlamentului constau într-un anumit grad
de interferenţă în deciziile militare sau pentru stabilirea de condiţii la deciziile
militare. Acesta poate fi cazul referitor la controlul asupra deciziilor de echipare
militară, inspecţii şi de vizitare de trupe în străinătate şi de control privind execuţia
bugetară. Atunci când îndeplineşte rolul instituţional de a analiza politicile generale
de apărare, participarea Parlamentului trebuie să fie interpretată ca un mecanism de
control, iar când se are în vedere nivelul executiv, impactul cadrului constituţional
este deosebit de important. Incontestabil, comisiile parlamentare de apărare, prin
intermediul specializării lor în probleme militare şi de apărare, constituie organism
care îndeplineşte funcţiile de apărare ale Parlamentului267.
În monarhii şi republici parlamentare, monarhul sau preşedintele au un control
simbolic sau formal asupra activităţilor militare. Preşedinţii din regimurile
prezidenţiale au puteri substanţiale, cum ar fi rolul de comandant suprem, preşedinte
al Consiliului Naţional de Apărare, precum şi competenţe de numire în posturi
militare. Unele constituţii prevăd un organ colegial, la nivel de execuţie – un Consiliu
Naţional de Apărare specific, a cărui principală sarcină este aceea de a coordona şi de
a lua în considerare principalele probleme legate de apărare, iar în unele state, de a
raporta Parlamentului. Rolul sistemului judiciar în controlul asupra forţelor armate
este dublu. În primul rând, curţile constituţionale, în calitate de gardieni ai statului de
drept, ai procedurilor democratice şi ai protecţiei drepturilor omului, verifică
constituţionalitatea actelor normative în domeniul apărării, instanţele militare fiind
competente să judece infracţiunile comise de militari. La nivel constituţional, situaţia
instanţelor militare în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei variază de la
constituţii ce nu conţin dispoziţii specifice privind instanţele militare de judecată, la
reglementarea constituţională a instanţelor militare, la dreptul constituţional de a
adopta legi pentru crearea de instanţe militare, până la interzicerea constituţională a

267
Text întreg în Council of Europe, Parliamentary Assembly, Recomendation 1713 (2005) Democratic oversight of the
security sector in member states.
NESECRET
Pagina 317 din 388
 NESECRET
instanţelor militare. Fie ad-hoc sau permanente, instanţele militare trebuie să-şi
desfăşoare activitatea în condiţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de
articolul 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La nivel naţional, două entităţi complementare, ale căror funcţii de
supraveghere şi de putere variază, au fost identificate în controlul asupra forţelor
armate: Ombudsmanul şi Curtea de Conturi. Chiar dacă gradul de control al
Ombudsmanului diferă considerabil între state, rolul acestei instituţii nu ar trebui să
fie trecut cu vederea. Unele state au conferit competenţe Ombudsmanului cu privire
la reclamaţiile referitoare la forţele armate. La celălalt capăt al spectrului, unele ţări
au instituit un Ombudsman specializat (militar), ale cărui sarcini sunt de a rezolva
cererile primite de la persoane fizice (atât militari, cât şi civili) care ar putea fi
afectate de deciziile sau acţiunile militare şi de a asigura respectarea de către forţele
armate a principiilor constituţionale, dar şi de a asista supravegherea parlamentară şi
de a acţiona ca un organ consultativ pentru şefii militari. Mecanismul de control
intern al forţelor armate nu trebuie să fie neglijat, deoarece el este o componentă
esenţială a funcţionării legale a sistemului naţional de apărare.
La nivel internaţional, controlul forţelor armate poate fi efectuat de
organizaţiile internaţionale la care statele sunt parte şi/sau de tribunale internaţionale.
Potrivit art. 119 din Constituţia României – republicată (publicată în Monitorul
Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003) - „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere
sau de restabilire a păcii”. În primul rând, utilizarea forţei la nivel internaţional
trebuie să fie legitimă. Statele se pot apăra individual sau colectiv, dar pentru ca
acţiunile lor să fie legitime, ele trebuie să respecte condiţii stricte, care au fost
stabilite de dreptul internaţional. În funcţie de participarea militară ca fiind legală sau
ilegală, în conformitate cu legislaţia internaţională, se va stabili competenţa organului
de control internaţional. Intervenţiile ilegale se referă, în principal, la ocupaţia de
către forţele armate a unui teritoriu străin şi la actele ilegale comise de forţele armate
NESECRET
Pagina 318 din 388
 NESECRET
într-un teritoriu străin. Acestea vor fi, în principiu, examinate de către instanţele
internaţionale, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Curtea
Internaţională de Justiţie (ICJ) sau Curtea Penală Internaţională (CPI).
Intervenţiile legale, cum ar fi cele care se referă la plasarea forţelor armate la
dispoziţia unui stat de către un alt stat, pentru menţinerea păcii sau constituirea de
forţe multinaţionale, au o anumită legitimitate, deoarece ele au fost autorizate de către
o organizaţie internaţională, pe baza unui tratat internaţional, a unor acorduri speciale
sau a altor instrumente, prin care s-au stabilit responsabilităţile şi condiţiile
intervenţiei militare. Există organizaţii internaţionale a căror misiune este de a proteja
şi de a contribui la apărarea colectivă internaţională, pentru realizarea climatului de
securitate şi pace. Caracteristica lor comună este că existenţa lor a fost aprobată de
parlamentele naţionale care prin ratificare au decis modalităţile de control al
deciziilor luate la nivelul executiv al organizaţiei. Organizaţia Naţiunilor Unite are un
caracter universal şi un mandat larg, din partea statelor membre, să autorizeze
adoptarea de măsuri colective pentru salvgardarea păcii internaţionale. Consiliul de
Securitate al ONU poate autoriza o intervenţie militară.
Adunarea Generală a ONU, care este un for interguvernamental, este
organismul de control, aceasta poate face recomandări cu privire la aceste aspecte de
securitate şi să aprobe bugetul ONU, pentru misiunile şi operaţiile internaţionale
finanţate. Chiar dacă acest control ar putea părea marginal, este de menţionat că
Adunarea Generală a ONU a întărit condiţiile de autorizare sau de utilizarea forţei
prin identificarea a cinci criterii suplimentare de legitimitate: gravitatea pericolului,
scop corespunzător, ultimă instanţă, mijloace proporţionale, echilibrul consecinţelor.
La nivel regional, instituţiile inter-parlamentare din cadrul organizaţiilor
internaţionale, care gestionează probleme internaţionale de securitate şi de apărare, au
o putere limitată de control. Adunarea Parlamentară a Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord asigură o legătură între parlamente şi Alianţă. În Tratatul de la
Lisabona intrat în vigoare la întâi decembrie 2009, cunoscut şi ca Tratatul de reformă
al UE, Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE indică
complementaritatea lucrărilor parlamentarilor naţionali şi a membrilor Parlamentului
NESECRET
Pagina 319 din 388
 NESECRET
European, relevând necesitatea unei cooperări mai strânse între acestea. În timp ce
protocolul, care este anexat la Tratatul de reformă, deschide posibilităţi suplimentare
pentru dialog interparlamentar cu privire la politica de securitate şi apărare comună,
acesta este insuficient, pentru că nu merge mai departe de a propune organizarea de
conferinţe cadru pentru dialog. La nivel internaţional, instanţele internaţionale joacă
un rol important în supravegherea forţele democratice. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Penală Internaţională şi Curtea Internaţională de Justiţie
au contribuit la dezvoltarea şi punerea în aplicare a normelor internaţionale, cum ar fi
cele de protecţie a drepturilor personalului militar, legalitatea utilizării forţei, precum
şi definirea crimelor internaţionale. Politica externă şi de securitate comună şi politica
europeană de securitate şi de apărare sunt excluse de la jurisdicţia Curţii Europene de
Justiţie. Internaţionalizarea problemelor de apărare şi securitate sau, mai exact,
apariţia securităţii colective şi a organizaţiilor de apărare colectivă, a mutat
concentrarea atenţiei de control şi de supraveghere a forţelor armate de la nivel
naţional la nivel internaţional.
Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale de apărare şi securitate nu au
instituţii alese în mod democratic (un Parlament). Deseori, ele nu au putere de
control al forţelor armate care efectuează misiuni de menţinere sau de impunere a
păcii. Cu toate acestea, există unele măsuri de supraveghere, în special la nivel
interguvernamental, în autorizarea misiunilor internaţionale şi în urmărirea
dezvoltării acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are un rol important în
judecarea petiţiilor şi a reclamaţiilor făcute de către persoane fizice împotriva
acţiunilor autorităţilor militare guvernamentale.
Pentru a înţelege cadrul general de control democratic al forţelor armate, este
important să se ţină cont de dimensiunea internaţională a utilizării forţei, împreună cu
problemele şi deficitele inerente în proiectarea mecanismelor de control. În momentul
în care se pune problema dislocării de trupe pentru a participa la misiuni
internaţionale de menţinere a păcii, o serie întreagă de probleme de autoritatea şi
responsabilitatea pentru deciziile de a disloca forţele militare, selectarea obiectivelor,
suportarea riscurilor şi implementarea mandatelor. În acţiunile de utilizare a forţei
NESECRET
Pagina 320 din 388
 NESECRET
sub auspicii internaţionale se identifică cinci probleme ale responsabilităţii, legate de:
autorizarea internaţională de utilizare a forţelor militare; autorizarea naţională de
utilizare a forţelor militare; controlul civil democratic al personalului militar şi al
operaţiunilor; responsabilitatea civilă în faţa armatei pentru siguranţa personalului
desfăşurat şi responsabilitatea de a se conforma normelor care guvernează
conducerea armatei şi a altui personal aparţinând organizaţiilor internaţionale.
Astfel, în scopul de a stabili cu exactitate ce acte şi probleme ar trebui să fie
sub controlul democratic al forţelor armate, este necesar să se analizeze diferite tipuri
de prezenţe ale forţelor armate pe un teritoriu străin. În procesul de identificare, cine
– la nivel internaţional – ar trebui să exercite acest control, este important să se
clarifice statul sau organismul internaţional responsabil de actele forţelor armate într-
un teritoriu străin, ţinând cont de posibilitatea apariţiei unor situaţii specifice şi de
normele juridice internaţionale aplicabile în fiecare situaţie. Identificarea statului
responsabil, la nivel internaţional, este relevantă pentru dimensiunea internă de
control, pentru că alocarea responsabilităţii unui anumit stat dă posibilitatea ca
mecanismele interne de control, aşa cum sunt descrise mai sus, să fie utilizate în acest
scop. Următoarele situaţii ale prezenţei (legale sau ilegale, din perspectiva dreptului
internaţional) forţelor armate străine în teritoriu pot fi identificate ca fiind Ilegale –
ocupaţia de către forţele armate ale unui teritoriu străin, acte ilegale comise de forţele
armate într-un teritoriu străin, în alte situaţii decât ocupaţia (în timpul unei intervenţii
militare într-un teritoriu străin care nu îndeplineşte condiţiile de autoapărare
legitimă) sau ca fiind Legale – bazele militare străine, forţele armate plasate la
dispoziţia unui stat de către un alt stat străin, din aceeaşi coaliţie sau organizaţie
militară; forţe de menţinerea păcii (sau coaliţii multinaţionale) decise sau autorizate
de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru actele comise
de către militarii forţelor armate ale unui stat, în timpul ocupaţiei unui teritoriu străin,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mai multe cazuri că
responsabilitatea internaţională aparţine statului ocupant, cu condiţia ca forţele sale
armate să exercite controlul total şi efectiv asupra teritoriului ocupat. Relevante
pentru acest tip de prezenţă militară străină sunt speţele de la CEDO: cazurile
NESECRET
Pagina 321 din 388
 NESECRET
Loizidou contra Turcia, Cipru contra Turciei, Ilaşcu si alţii contra Federaţiei Ruse şi
Republicii Moldova. În speţa “Issa şi alţii contra Turciei”, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reiterat acelaşi raţionament – în cazul actelor comise în caz de
ocupaţie ale unui teritoriu străin, de către forţele armate, controlul trebuie să fie
exercitat la nivel internaţional de către organismele internaţionale, precum şi de
Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instanţele judecătoreşti
internaţionale, iar, la nivel intern, de către autorităţile statului ocupant.
Responsabilitatea în caz de acte ilegale comise de forţele armate într-un teritoriu
străin, în alte situaţii decât ocupaţie (în timpul unei intervenţii militare într-un
teritoriu străin care nu îndeplineşte condiţiile auto-apărare legitimă) a fost evaluată
de către instanţele judecătoreşti şi de tribunalele internaţionale, fiind relevante – cazul
judecat de Curtea Internaţională de Justiţie referitor la activităţile militare şi
paramilitare în şi împotriva Nicaragua (Nicaragua contra Statele Unite ale
Americii);cazul judecat de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie
referitor la Dusko Tadic (Hotărârea Curţii de Apel din 15 iulie 1999).
Responsabilitatea aparţine statului intervenient pentru actele forţelor sale armate.
În astfel de situaţii, controlul trebuie să fie exercitat la nivel internaţional de
către foruri internaţionale, cum ar fi Consiliul de Securitate şi instanţele judecătoreşti
internaţionale, iar, la nivel intern, de către autorităţile statului intervenient. Referitor
la situaţia bazelor militare străine, Comisia de la Veneţia a examinat problematica
referitoare la obligaţiile juridice internaţionale ale statelor membre ale Consiliului
Europei în materia facilităţilor secrete de detenţie şi transportului inter-statal de
prizonieri. Responsabilitatea pentru actele forţelor armate dintr-o bază militară străină
pe teritoriul statului primitor revine statului trimiţător, dar distribuţia (între cele două
state) competenţelor de control este reglementată în principal de acordul bilateral
dintre cele două state (un acord de cooperare de apărare sau acordul bilateral
privind statutul forţelor, în cazul în care un acord multilateral privind statutul
forţelor nu este aplicabil). Situaţia forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia
unui alt stat este acoperită de regula stabilită în articolul 6 din Proiectul de articole

NESECRET
Pagina 322 din 388
 NESECRET
privind responsabilitatea statelor, adoptat de către Comisia de Drept Internaţional 268 a
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2001: “Conduita unui organ
pus la dispoziţia unui stat de către un alt stat va fi considerată un act al acelui din
urmă stat în conformitate cu dreptul internaţional în cazul în care organul
acţionează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală ale statului la a
cărui dispoziţie a fost pus. “.
Comisia de Drept Internaţional a stabilit că “simplul ajutor sau asistenţa
oferite de către organele unui stat unui alt organ pe teritoriul celui din urmă nu sunt
acoperite de articolul 6. De exemplu, forţele armate pot fi trimise pentru a ajuta un
alt stat, în exercitarea dreptului de autoapărare colectivă sau în alte scopuri. În
cazul în care forţele în cauză rămân sub autoritatea statului trimiţător, ele exercită
elemente de autoritate guvernamentală ale statului respectiv şi nu ale statului
primitor. Situaţii pot apărea, de asemenea, în cazul în care organul unui stat
acţionează pe baza unor instrucţiuni comune ale propriului sau altui stat sau poate
exista o singură entitate, care este un organ comun al mai multor state. În aceste
cazuri, conduita în cauză este atributabilă ambelor state în conformitate cu alte
articole din acest capitol”. În cazul forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia
unui alt stat controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile statului la a
cărui dispoziţie forţele au fost plasate, în măsura în care condiţiile stabilite prin
articolul 6 din Proiectul de articole ale Comisiei de Drept Internaţional privind
răspunderea statului sunt îndeplinite. În cazul în care forţele în cauză rămân sub
autoritatea statului trimiţător, exercitând elemente ale autorităţii guvernamentale ale
acestui stat mai degrabă decât ale statului primitor, controlul va fi exercitat, la nivel
intern, de către autorităţile statului trimiţător. În cazul în care forţele armate ale unui
stat acţionează pe baza unor instrucţiuni comune ale propriului stat sau ale unui alt
stat, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile din ambele state.
268
Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului
internaţional public, în scopul asigurării unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor si a înlăturării eventualelor
contradicţii dintre ele. Obiectul codificării l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare. Codificarea oficiala se
realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor si are un caracter obligatoriu.
În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării dreptului internaţional – Comisia
de Drept Internaţional, formata din experţi cu pregătire juridica. Codificări cu valoare deosebita sunt considerate:
Convenţiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena, 1961), Convenţia
asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969.
NESECRET
Pagina 323 din 388
 NESECRET
La nivel internaţional, controlul va fi exercitat de către organismele
internaţionale competente269. Responsabilitatea pentru actele comise de către forţele
armate care iau parte la operaţii de menţinere a păcii (sau coaliţii multinaţionale)
decise sau autorizate de către Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a fost
examinată de către diferitele foruri internaţionale, inclusiv de instanţele
internaţionale. Practica referitoare la forţele de menţinere a păcii este deosebit de
importantă în prezentul context, din cauza controlului pe care statele contributoare îl
păstrează pe probleme disciplinare şi penale. Acest aspect poate avea consecinţe în
ceea ce priveşte atribuirea conduitei. Atribuirea conduitei statelor contributoare este
în mod clar legată de reţinerea unor anumite puteri de stat peste contingentele
naţionale şi, prin urmare, controlul pe care statul îl poate efectua în acest sens.
Aşa cum a fost reţinut de mai mulţi autori, atunci când un agent sau organ este
pus la dispoziţia unei organizaţii internaţionale, întrebarea decisivă în relaţia de
atribuire unei anumite conduite pare a fi controlul efectiv asupra conduitei în cauză 270.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi bazează raţionamentele sale, în cazul mai
sus menţionat, pe lucrări ale Comisiei de la Veneţia. În avizul cu privire la drepturile
omului în Kosovo: posibilitatea stabilirii mecanismelor de revizuire, Comisia de la
Veneţia a declarat: “contingentele KFOR sunt grupate în patru brigăzi
multinaţionale. Trupele KFOR provin de la 35 state NATO şi non-NATO.
Deşi brigăzile sunt responsabile pentru o anumită zonă de operaţiuni, toate
acestea cad sub comanda şi controlul unificat “ (Rezoluţia 1244 a Naţiunilor Unite,
anexa 2, alin. 4). “Comanda şi controlul unificat” este un termen militar, care
cuprinde numai o formă limitată de transfer de putere asupra trupelor. Naţiunile
contribuitoare cu trupe [TCNs] nu au transferat “comanda completă” asupra trupelor
lor. Când TCNs contribuie cu trupe la o operaţie condusă de NATO, de obicei ele
transferă numai puteri limitate de “control operaţional” şi/sau “ comandă

269
The Report of the International Law Commission, General Assembly Official Records, 56th session, Supplement No.
10 A/59/10 (2004) la http://untreaty.un.org/ilc/reports/2004/2004report.htm.
Report of the Special Rapporteur on the Responsibility of International Organisations, United Nations, Official
Documents, A/CN.4/541, April 2004, lahttp://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4_541.pdf.
270
Report of the Special Rapporteur on the Responsibility of International Organisations,United Nations, Official
Documents, A/CN.4/541, 2 April 2004. http://untreaty.un.org/ilc/documentation/english/a_cn4_541.pdf
NESECRET
Pagina 324 din 388
 NESECRET
operaţională”. Aceste puteri dau comandantului NATO dreptul de a da ordine de
natură operaţională comandanţilor unităţilor naţionale respective.
Comandanţii naţiunilor contribuitoare cu trupe [TCNs] trebuie să pună în
aplicare astfel de ordine, pe baza propriei lor autorităţi naţionale. Comandanţii NATO
nu pot da alte tipuri de ordine (cele care afectează statutul personal a unui soldat,
inclusiv luarea măsurilor disciplinare), după cum comandanţii NATO, în principiu,
nu au dreptul de a da ordine individuale militarilor. În plus, TCNs întotdeauna
păstrează puterea de a-şi retrage militarii în orice moment. Motivul principal pentru
un astfel de aranjament destul de complex este dorinţa TCNs de a păstra cât mai mult
responsabilitatea politică şi controlul democratic asupra lor trupe până la limita
compatibilităţii cu cerinţele de eficienţă militară.
Acest lucru permite statelor să facă tot posibilul pentru siguranţa militarilor
lor, pentru menţinerea disciplinei în conformitate cu normele naţionale, pentru a
menţine responsabilitatea constituţională şi, în sfârşit, pentru a păstra posibilitatea de
a răspunde la cererile aferente procesului democratic naţional cu privire la utilizarea
militarilor lor271. Pentru actele comise de către forţele armate care iau parte la
operaţiuni de menţinere a păcii (sau coaliţii multinaţionale), decise sau autorizate de
către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, controlul este exercitat,
la nivel internaţional, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, în cazul în care forţe
armate sunt puse la dispoziţia ONU sau ONU exercită controlul efectiv asupra lor.
Statele contributoare îşi păstrează controlul pe probleme disciplinare şi penale,
precum şi puterea de a îşi retrage militarii în orice moment. Participarea forţelor
armate la misiuni internaţionale de pace a devenit o problemă importantă de politică
externă şi de apărare, care este de interes direct pentru parlamentele naţionale.
În Constituţia României se face trimitere explicită la autorizarea pentru a
trimite trupe la misiuni în afara frontierelor 272. Constituţia Republicii Cehe prevede că
271
pe larg Opinia privind drepturile omului în Kosovo, adoptată de Comisia de la Veneţia în cea de a 60-a sesiune
plenară 8-9 octombrie 2004, disponibilă la http://www.venice.coe.int/docs/2004/CDL-AD(2004)033-e.asp
272
Constituţia României - republicată - stipulează în art. 118 alin (1) „ Armata este subordonată exclusiv voinţei
poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata
contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea
păcii.” Legea 42 din 15 martie 2004, privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român,
NESECRET
Pagina 325 din 388
 NESECRET
forţele armate pot fi trimise numai cu acordul celor două Camere, cu un cvorum
special (art. 43 (3) b), art. 39 (3)). Constituţia croată are aceeaşi cerinţă, cu excepţia
cazului în care forţele armate naţionale participă la misiuni internaţionale ale unei
organizaţii la care Croaţia este parte, cu scopul de a oferi ajutor umanitar (art. 7).
Instrumentele juridice, la dispoziţia parlamentelor, pentru a direcţiona politica
guvernului naţional cu privire la acest subiect diferă în funcţie de tradiţiile şi
dispoziţiile constituţionale. Principalul indicator al rolului unui anumit parlament
pentru trimiterea de trupe în străinătate constă în competenţa de a aproba formal
participarea naţională la o operaţie, înainte ca personalul naţional să fie dislocat în
misiune. Folosind acest indicator se pot desprinde trei grade de implicare, a
parlamentelor naţionale, în autorizarea participării la misiuni internaţionale în
străinătate, înainte de dislocarea de trupe, aşa cum sunt definite de legislaţia
naţională: ridicat, pentru parlamentele cu putere de autorizare prealabilă (Austria,
Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Slovacia, Spania, Suedia.); mediu, pentru
parlamentele a căror putere de autorizare prealabilă este limitată de excepţii
semnificative (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Italia, Luxemburg, Olanda,
România)şi scăzut, pentru parlamentele fără puterea de autorizare prealabilă (Belgia,
Franţa, Grecia, Polonia, Portugalia, Slovenia, Regatul Unit al Marii Britanii).
Numai câteva parlamente naţionale deţin puterea de autorizare prealabilă, în
toate situaţiile, indiferent de natura misiunilor internaţionale. Este cazul pentru
Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Slovacia şi Suedia, state în care
legislaţia în vigoare dă parlamentelor naţionale autoritatea de a aproba participarea la
toate misiunile internaţionale. În analiza legislaţiei naţionale în vigoare, în unele state
europene pot fi reliefate mai multe tipuri de excepţii şi de situaţii care limitează
implicarea parlamentară în autorizare participării la misiuni internaţionale.
Aceste excepţii şi situaţii au un potenţial ce poate crea un deficit democratic.
Unele parlamente au capacitatea legală de a aproba participarea la operaţiuni militare,
în timp ce aprobarea pentru operaţiuni civile rămâne neclarificată. În Germania, de

publicată în Monitorul Oficial 242 din 18 martie 2004, introduce principiul potrivit căruia aprobarea Parlamentului este
necesară „în situaţia în care trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român în misiunile prevăzute la art. 2
lit. b) si d) nu se face în baza unui tratat internaţional la care România este parte”
NESECRET
Pagina 326 din 388
 NESECRET
exemplu, Parlamentul dă aprobarea prealabilă pentru operaţii militare, dar poate doar
post facto supraveghea operaţiuni civile. Parlamentul spaniol a fost marginalizat în
ceea ce priveşte deciziile referitoare la autorizarea utilizării forţei, dar, în urma
deciziei nepopulare de a participa la războiul din Irak şi a atacurilor teroriste de la
Madrid care au dus la schimbări de guvern, în alegerile din martie 2004, noua lege
adoptată dă Parlamentului puterea de a da aprobarea prealabilă pentru misiunile
militare din străinătate. În Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria şi România, legislaţia
defineşte importante excepţii de la principiul aprobării parlamentare prealabile.
Decizia de a participa la operaţii care sunt legitimate de un tratat sau de o
organizaţie internaţională, la care statul este parte, este considerată a fi o
responsabilitate executivă.. În unele state, legislaţia permite excepţii de la aprobarea
parlamentară în cazul participării limitate la o misiune.
Acest lucru se aplică, de exemplu, în Danemarca, Germania, şi Irlanda. Uneori,
decizia de a participa la o operaţie poate fi luată numai de către o comisie
parlamentară, dacă este dislocat un număr redus de personal sau dacă operaţiunea nu
este considerată a fi foarte importantă. În Belgia, Franţa, Grecia, Polonia, Portugalia,
Slovenia şi Regatul Unit al Marii Britanii aprobarea parlamentară nu este necesară
pentru participarea la misiuni în străinătate. Deşi guvernul poate solicita aprobarea
parlamentară prealabilă, rămâne o prerogativă a executivului pentru a stabili dacă
această solicitare este adecvată. În Franţa, membrii Parlamentului încearcă să
compenseze lipsa de putere de aprobare cu dezvoltarea de proceduri parlamentare de
informare şi de consultare în fazele timpurii ale procesului de decizie.
Parlamentele sunt dependente de guvernele lor naţionale, pentru a le oferi
informaţii despre misiunile de peste hotare. Cu toate acestea, mulţi alţi actori, care
joacă un rol semnificativ la nivel interguvernamental, nu sunt foarte bine cunoscuţi
parlamentelor naţionale şi, ca urmare, este imposibil să li se angajeze răspunderea.
Cele mai bine informate parlamente par a fi cele cu putere de autorizare prealabilă.
Comisiile competente însărcinate de obicei cu chestiuni de apărare dezvoltă şi
acumulează cunoştinţe în materie. Dezbaterile naţionale despre participarea la

NESECRET
Pagina 327 din 388
 NESECRET
misiunile internaţionale implică prezenţa reprezentanţilor ministerului apărării şi
discutarea detaliată asupra mandatului, bugetului şi duratei misiunii.
Ocazional se discută şi implicaţiile operaţionale, cum ar fi regulile de angajare,
aspectele de comandă şi control, tipul de arme şi echipamente ce urmează a fi
utilizate şi evaluarea riscurilor.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Aplicarea dreptului internaţional umanitar reprezintă o problemă de maximă

importanţă atât pentru îndeplinirea scopurilor acestuia de a micşora suferinţele şi
distrugerile provocate de războaie, cât şi pentru „protecţia penală” a militarilor. Ea se
bazează pe ansamblul complex de măsuri de cunoaştere, difuzare, respectare a
normelor cutumiare şi convenţionale iar atunci când acestea sunt încălcate, pe

NESECRET
Pagina 328 din 388
 NESECRET
reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri care intră în responsabilitatea principală a
statelor şi agenţilor lor, în special a autorităţilor militare, dar şi în responsabilitatea
unor organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, a unor entităţi
non-statale şi a indivizilor. Conflictele actuale au ieşit din tiparele cunoscute, au
apărut noi tipuri de conflicte; noutăţile interseci a acestora fiind prezentate prin
formula ca: ”post moderne”; „degenerate” (sau „descompuse”); „identitare”;
„etnice”. Prima problemă esenţială legată de noile tipuri de conflicte ale mileniului III
o constituie entitatea titulară de „JUS AD BELLUM”- dreptul de a recurge la război,
adică actorii care pot să-şi asume drepturi şi obligaţii în cadrul conflictului armat.
O problemă esenţială este identificarea subiectului de drept umanitar în cazul
unui război terorist, care este de multe ori foarte dificil de realizat. (În conflictul din
Orientul Mijlociu, teroriştii sunt cei care fac parte din organizaţiile palestiniene
Hamas şi Jihadul Islamic, dar unii afirmă că şi guvernul sunt se înscrie în această
categorie, ambele tabere atacând fără discriminare populaţia civilă.) Pentru
rezolvarea celor două probleme – determinarea entităţii titulare de „JUS BELLUM”
şi identificarea subiectului de drept umanitar – trebuie definită în Dreptul
Internaţional Umanitar “crima de terorism” şi adaptarea măsurilor pentru prevenirea
şi reprimarea ei. Conflictele armate au avut ca efect, printre multe altele, producerea
unor catastrofe umanitare: un număr imens de pierderi de vieţi omeneşti, în special în
rândul civililor, distrugerea de bunuri, comiterea de acte de violenţă nejustificate, de
crime de război şi crime contra umanităţii, drame personale şi comunitare
incomensurabile generate de atrocităţi imposibil de cuantificat.

Războiul, ca expresie a acţiunilor militare, are astăzi o cu totul altă fizionomie,

determinată de o serie de factori precum progresul ştiinţific şi tehnic, revoluţia în
afaceri militare, mondializarea informaţiei, globalizarea economiei. Este bine
cunoscut faptul că instituirea stării de război este rezultatul unei decizii politice,
întemeiate atât pe circumstanţele extraordinare care conduc la o situaţie de extremă
gravitate pentru viaţa unei naţiuni, cât şi pe normele unanim acceptate ale dreptului
internaţional. Odată fixate scopurile războiului, se va acţiona pentru îndeplinirea lor,
NESECRET
Pagina 329 din 388
 NESECRET
utilizând forţele şi mijloacele avute la dispoziţie în primul rând pe baza principiilor de
eficienţă militară, dar şi într-un mod compatibil cu normele instituite de instrumentele
de drept internaţional ceea ce presupune ca în conţinutul deciziilor militare să nu
existe elemente care contravin normelor de drept al conflictelor armate.
De asemenea, aceste decizii materializate în misiuni trebuie să includă
dispoziţii exprese, privind executarea unor măsuri adecvate situaţiei date, pentru
protecţia populaţiei şi a bunurilor civile, a bunurilor culturale şi locurilor de cult, a
bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, a instalaţiilor care conţin
forţe periculoase, a unor localităţi şi zone pentru care s-a instituit protecţia specială
ş.a. Asemenea măsuri presupun o nouă viziune asupra nevoilor de informaţii ce
urmează a fi culese şi procesate în cadrul statelor majore. Pe lângă datele şi
informaţiile tradiţionale ce privesc inamicul, terenul şi condiţiile de mediu, vor fi
culese şi centralizate date referitoare la mediul civil şi ambiental în care se acţionează
inclusiv privitor la prezenţa unor bunuri culturale aflate sub protecţia generală şi
specială, existenţa unor zone special protejate şi a unor lucrări de artă şi instalaţii care
conţin forţe periculoase. În temeiul acestor date, vor fi puse în aplicare în procesul
conducerii militare principiile statuate în principalele instrumente de drept
internaţional aplicabil în conflictele armate. În primul rând, avem în vedere principiul
conform căruia dreptul părţilor la un conflict armate de a alege mijloacele şi metodele
de război nu este nelimitat şi în stabilirea acestora urmează să se ţină cont de
distincţia fundamentală dintre combatanţi şi obiectivele militare, pe de o parte, şi
persoanele civile şi bunurile civile, pe de altă parte.

Este prohibită, în special, întrebuinţarea de mijloace şi metode care sunt de

natura a cauza suferinţe excesive, lovirea fără distincţie a obiectivelor militare,
populaţiei şi bunurilor civile şi a provoca daune întinse, durabile şi grave mediului
natural. În consecinţă, la stabilirea modalităţilor de acţiune se vor pune în aplicare nu
numai principii şi norme ale strategiei militare, ci şi reguli prevăzute în instrumentele
de drept internaţional, explicit sau implicit. Una din problemele cele mai serioase cu
care se pot confrunta eşaloanele de decizie strategică este tentaţia trupelor proprii de a
NESECRET
Pagina 330 din 388
 NESECRET
reacţiona în mod similar în cazul în care adversarul ar comite acte inumane, grave
violări ale obligaţiilor ce decurg din normele de drept al conflictelor armate. Reacţiile
emoţionale trebuie controlate şi obligaţiile asumate prin convenţiile umanitare
respectate. Evitarea haosului şi debandadei, a riscului de a trasforma războiul într-o
vendetă sângeroasă reprezintă o prioritate a tuturor comandanţilor şi statelor majore.
Concomitent cu activitatea de planificare a operaţiunilor militare se vor lua
măsuri adecvate pentru aplicarea dreptului conflictelor armate, aceasta presupunând,
în primul rând, cunoaşterea de detaliu a situaţiei umanitare, prin folosirea tuturor
surselor de informaţii disponibile. Va fi vizat un dublu scop - obţinerea informaţiilor
necesare îndeplinirii misiunii cu respectarea regulilor de drept al conflictelor armate
şi apoi centralizarea tuturor datelor şi informaţiilor necesare ameliorării situaţiei
tuturor victimelor de război. Toate aceste evoluţii în planul dreptului conflictelor
armate sunt rezultatul învăţămintelor desprinse după încheierea războaielor de lungă
durată în forma lor clasică. Aşadar, nu încape nici o îndoială că majoritatea
conflictelor au intrat azi într-o fază nouă. Conflictele armate internaţionale, care opun
armate naţionale clasice şi structurate, au devenit foarte rare în ultimele decenii, ele
nu mai sunt expresia unei confruntări globale între superputeri. Până în 1989,
numeroase confruntări erau considerate drept conflicte interne „internaţionalizate” în
sensul că, şi chiar atunci când cauzele lor erau regionale, ele erau alimentate pe plan
ideologic, financiar şi militar, de cele două blocuri. Erau, de asemenea, cel puţin în
parte, structurate din exterior, ceea ce putea să aibă, în acelaşi timp, ca efect să le
alimenteze, dar permiţând, în acelaşi timp, să le conţină. Astăzi, avem de a face cu
războaiele civile, în care, în aparenţă, fără o intervenţie politică externă, predomină
factorii locali. Este de remarcat în general, în înfruntările moderne, înlocuirea
termenului de „război” cu cel de „conflict”. În condiţiile actuale, conflictul armat
modern se identifică prin: praguri diferite de violenţă; ponderea diferită a
confruntărilor din domenii şi medii multiple; aplicarea unor legi şi principii proprii;
alternarea formelor şi procedeelor de ducere a războiului; organizarea specifică şi
specializarea strictă a forţelor şi mijloacelor participante; respectarea unor reguli şi

NESECRET
Pagina 331 din 388
 NESECRET
norme juridice speciale. Când pierderile umane sunt limitate războiul îmbracă forma
unei conflictualităţi ori ameninţări politico – militare active.
Evoluţia sinuoasă a relaţiilor internaţionale a impus o lărgire a paradigmelor
cercetării din domeniul păcii, dincolo de preocupările anterioare care priveau
dinamica înarmării, sistemele teroriste, ţinerea sub control a procesului de înarmare şi
monitorizare a procesului de dezarmare. Au apărut, astfel, noi concepte precum
„conflict asimetric”, „conflictele de interese” „conflict latent versus conflict
manifestat”, mai ales ca expresie a promovării conceptului de „violenţă structurală”.
Cercetările din domeniul războiului şi păcii şi-au lăsat amprenta mai ales asupra
studiului agresiunii, influenţând şi studiile strategice. Existenţa unei lumi a
interdependenţelor a determinat ca abordarea acestor probleme să se facă în corelare
cu procesele şi fenomenele ce au loc pe plan internaţional. Secolul XXI consacră
războiul ca fiind spaţiul de întâlnire al celor mai performante sisteme militare, care
implică acţiuni strategice şi tactice mult diferite de cele ale războiului clasic, conduse
de militari superspecializaţi, transformând astfel vechiul câmp de luptă, definit ca o
arie geografică cu un anumit specific, într-un teatru de operaţii global, atotcuprinzător
(informaţional, electronic, mediatic, psihologic etc.). Transformările semnificative,
datorate ascendenţei războiului asimetric, coroborate cu noile sisteme de arme, noile
strategii permit, dar în acelaşi timp şi impun, o altfel de desfăşurare a confruntărilor,
preponderent în sistem indirect. O astfel de abordare, pe fondul necesităţii de a
răspunde într-un timp cât mai scurt, atât în ceea ce priveşte planificarea, cât şi
execuţia, conduce la concluzia că modelarea şi simularea acţiunilor militare devin
imperative ale realităţii strategice actuale şi se preconizează a fi caracteristici
definitorii ale viitorului. Spaţiul actual al confruntării este caracterizat de simetrie,
asimetrie, disimetrie, idiosincrazie, omnidirecţionalitate, trăsături care imprimă un
dinamism continuu acţiunii militare. O expresie relevantă a acestor caracteristici este
lupta armată în mediul urban, care are două caracteristici fundamentale: pe de o parte,
are cel mai ridicat grad de probabilitate de-a se desfăşura, iar pe de altă parte, este şi
cea mai problematică. Însă, excelenţa asimetriei o constituie terorismul, tocmai prin
acţiunile haotice care îl caracterizează, prin violenţa fără limite şi prin întinderea de
NESECRET
Pagina 332 din 388
 NESECRET
mare cuprindere. Actorii unor astfel de operaţii pot fi structuri militare naţionale,
grupări de forţe naţionale sau structuri partenere – în cadrul unei forme de parteneriat
(alianţă, coaliţie etc.). De asemenea, astfel de operaţii pot avea acoperire naţională,
regională sau internaţională, pot fi independente, în cadrul războiului împotriva
terorismului sau în oricare alt tip de război (dacă există componente teroriste care
trebuie distruse), pot preceda un război de tip clasic sau se pot desfăşura concomitent
cu unele operaţii militare din teatre sau în situaţii post conflictuale.
Astăzi, avem de-a face şi cu războaie civile, în care, în aparenţă fără o
intervenţie politică externă, predomină factorii locali. Această aparenţă este
înşelătoare, căci anumiţi factori externi au avut adesea o influenţă hotărâtoare asupra
cursului evenimentelor pe care un conflict îl poate urma la un moment dat.
Numeroase state au devenit slabe şi instabile. Ele nu mai deţin monopolul violenţei
politice. Declinul autorităţii şi al legitimităţii structurii statele au dus la o fragmentare
a puterilor, la prăbuşirea puterilor politice şi la conflicte sociale, în care grupuri de
indivizi nu încearcă să stabilească o ordine statală. Este vorba de indivizi care apără o
etnie, o religie, valori transnaţionale. Nu le rămâne acestor indivizi, precum şi
guvernelor care răspund cu forţa la orice agresiune asupra lor decât să declanşeze
războaie. Mai mult, în absenţa unor responsabili credibili şi fără interlocutori cu o
putere decizională reală, orice negociere devine aleatorie.
Desigur, noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat. Intenţiile lor
politice variază de la un context la altul. Uneori, singurul lor ţel este anihilarea
inamicului. Alteori, motivaţiile lor sunt exclusiv de ordin economic. Dar este clar, de
asemenea, că noile conflicte interne, deosebit de violente, corespund aplicării noilor
sisteme transnaţionale, naţionale şi regionale.
În spatele comportamentelor criminale se conturează conflicte de natură
politică. Nu avem, prin urmare, sunt motiv pentru a le lăsa să se desfăşoare în afara
oricărui principiu umanitar. Una dintre cele mai importante probleme este constatarea
că este uneori foarte greu să se facă distincţia între combatanţi şi necombatanţi. Acest
fenomen este foarte periculos, pentru că dreptul internaţional umanitar are la baza sa
tocmai această distincţie. La aceasta se adaugă faptul că beligeranţii, susţinuţi altădată
NESECRET
Pagina 333 din 388
 NESECRET
de forţe externe, trebuie acum să găsească, la nivel regional, mijloacele pentru a-şi
continua activităţile militare. O nouă economie de război se dezvoltă, bazată pe
„banditism militar”, în care comportamentele criminale şi războinice sunt amestecate
într-un mod atât de inextricabil, încât devin greu de disociat. Aceste comportamente,
foarte dăunătoare pe scară mondială pentru populaţiile civile, sunt uneori legate de
traficul de droguri, de arme, de fiinţe umane sau de pietre preţioase, adesea uşor
identificabile, căci ele sunt legate de controlul resurselor energetice.
Fenomenul conflictelor private reapare, adesea, sub forma unui mare
banditism, a poliţiilor armate comandate de intreprinderi sau de guverne, sau
apărându-şi propriile interese. Această privatizare a conflictelor îngrijorează, dar nu
surprinde deloc în această eră a mondializării şi a prevalenţei din ce în ce mai
accentuate a economicului asupra politicului. Formele pe care le îmbracă aceste tipuri
noi de conflicte contemporane, adesea numite „conflicte identitare”, sunt în
contradicţie cu înseşi fundamentale dreptului internaţional umanitar. Aceste grupuri
însă îşi au propriile lor reguli şi coduri de onoare şi nu sunt total impermeabile faţă de
unele principii elementare de umanitate. Spre deosebire de războaiele clasice, în care
militarii erau cei mai expuşi, acum civilii sunt principalele victime ale conflictelor
armate, au devenit principalele ţinte ale beligeranţilor. Drepturile lor, care sunt
definite în Convenţiile de la Geneva, sunt în mod regulat şi sistematic încălcate.
Majoritatea analiştilor evenimentelor din ultima decadă au evidenţiat că inamicul din
conflictele în curs de desfăşurare este unul dispersat, nonstatal, creativ, cu o mare
capacitate de adaptare şi plin de resurse, argument, care sprijină reevaluarea
principiilor luptei armate, iar noile principii trebuie să fie aplicabile, în mod egal, atât
în cazul confruntărilor cu forţe convenţionale, cât şi cu forţe neconvenţionale.
În opinia noastră, se remarcă tendinţe clare de transformare calitativă în
orizontul acestor principii care, însă, rămâne deschis, atât pentru completare,
dezvoltare, dar mai ales pentru inovare. În condiţiile transformării militare continue şi
a complexităţii câmpului de luptă al viitorului, devine evident că utilitatea acestor
principii rezidă în interdependenţa lor. Conflictele actuale au ieşit din tiparele
cunoscute, au apărut noi tipuri de conflicte, noutăţile întreseci a acestora fiind
NESECRET
Pagina 334 din 388
 NESECRET
prezentate prin formule ca: „post moderne”; „degenerate” sau „descompuse”;
„identitare” ; „etnice”. Noile tipuri de conflicte ale mileniului III nasc probleme
esenţiale: cine este entitatea titulară de „JUS BELLUM” – dreptul de a recurge la
„război”, adică actorul/actorii care pot să-şi asume drepturi şi obligaţii în cadrul
conflictului armat. Subiectul de drept internaţional umanitar este statul sau o entitate
cu personalitate juridică internaţională (mişcare de eliberare naţională; guvern
provizoriu ; mişcare insurgentă organizată pe teritoriul unui stat).
Este necesar a ne apleca şi asupra identificării subiectului de drept
internaţional umanitar în cazul „războiului terorist” sau a celui „aşa zis terorist” (sunt
talibanii terorişti?) identificare de foarte multe ori dificil de realizat. În opinia noastră
ar trebui lămurit conceptul aşa numiţilor „combatanţi ilegali” – consideraţi de unele
surse şi autori ca fiind o nouă categorie de forţe luptătoare. Pentru cercetarea acestor
direcţii ne-am canalizat pe studierea conceptelor privitoare la : subiectele de drept în
Dreptul Internaţional Umanitar-(beligeranţii, cobeligeranţii, mişcările de rezistenţă,
entităţile statale şi nestatale); statutul juridic al persoanelor participante la conflictul
armat (noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat şi uneori foarte greu să se
facă distincţia între combatanţi şi necombatanţi. Există indivizi care apără o etnie, o
religie sau valori transnaţionale şi care răspund cu forţa, declanşând războaie, la
orice agresiune asupra lor); „alte categorii de participanţi la ostilităţi”; „actorii”
conflictului armat; subiectele de drept în Dreptul Internaţional Umanitar, în cazul
războiului terorist; combatanţi, „combatanţi din exterior” şi „combatanţii ilegali”
participanţi la conflictele armate neinternaţionale actuale. Mileniile de confruntări
militare n-au schimbat până acum esenţa războiului şi este posibil ca nici de acum
înainte să n-o facă, ceea ce s-a schimbat însă mereu, dar întotdeauna în spaţiul
dialecticii de confruntare, au fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a
războiului şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când se vorbeşte de războiul
viitorului, trebuie să se facă referire la forţele şi mijloacele care vor pune în practică
conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spaţio-temporală a
acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la efecte şi consecinţe. Lumea se
va confrunta în viitor cu tot felul de traficanţi şi de precepte fundamentaliste. Astfel,
NESECRET
Pagina 335 din 388
 NESECRET
războiul va trebui să se înscrie şi în aceste evoluţii şi să se constituie într-o soluţie
pentru deblocarea noilor situaţii strategice complicate şi inflexibile. Este posibil ca
războiul viitorului să îmbrace multe forme, de la confruntări violente, primitive din
spaţiul fundamentalismelor religioase, la competiţia cibernetică şi cosmică.
Războiul viitorului va avea o arie foarte extinsă, depăşind cu mult sfera
confruntărilor armate violente din teatru. Se va înscrie într-un spectru foarte larg de
acţiuni şi reacţii, într-un spaţiu multidimensional prin care s-ar putea defini
următoarele tipuri de confruntări: informaţionale, cibernetice, psihologice, mediatice,
economice, cosmice, culturale, genetice, geofizice, purtate prin mijloace militare, ş.a.
Ultimele previziuni asupra războaielor şi păcii în comunitatea internaţională a noului
mileniu avansează ideea că dreptul internaţional umanitar s-ar putea transforma, tot
mai mult, dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii, mai ales că prin ordinea
juridică instituită de Carta ONU, dreptul ancestral al statelor de a face război a fost
abolit, fiind înlocuit printr-un adevărat drept al păcii – JUS CONTRA BELLUM –
care sancţionează crimele de agresiune contra păcii, monopolizând recursul la forţa
armată în mâinile comunităţii internaţionale, prin intermediul Consiliului de
Securitate273. Interzicerea dreptului subiectiv al statelor la război JUS AD BELLUM a
introdus modificări importante dreptului obiectiv al conflictelor armate cum ar fi
abandonarea regulii avertismentului prealabil neechivoc în favoarea unei declaraţii de
război condiţionate ori a unui ultimatum care conţine o declaraţie de război
condiţionată. Şi aceasta nu numai din raţiuni militare, dar mai ales din considerente
politice şi juridice (interzicerea folosirii forţei şi asimilarea declaraţiei de război şi a
ultimatumului cu actele de agresiune).
În practica relaţiilor internaţionale s-a recurs la un substitut perfecţionat al
avertizării prealabile prin intermediul rezoluţiilor organelor organizaţiilor
internaţionale ori a declaraţiilor unilaterale ale statelor, rezoluţii care conţin adesea
cereri „ultimative” adresate celor consideraţi a fi încălcat ordinea mondială, în caz
contrar, utilizându-se forţa pentru restabilirea ordinii juridice şi sancţionarea
agresorilor. În mod simetric, încheierea conflictelor armate are, de asemenea,
273
I. Dragoman, C. Militaru, C. Panduru, Relaţii internaţionale actuale, Editura Intergraf, 2004, p.87.
NESECRET
Pagina 336 din 388
 NESECRET
proceduri specifice urmare a instituirii ordinii mondiale prin care dreptul subiectiv al
statelor de a recurge la război a fost prohibit. Astfel, armistiţiul şi capitularea, ca
forme de încetare a ostilităţilor militare, au continuat să existe, în timp ce tratatul de
pace, ca modalitate de restabilire a păcii şi ca instrument juridic care pune capăt
oficial stării de beligeranţă, marcând momentul la care efectele juridice ale războiului
încetează, nu a mai fost utilizat pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor viitoare ale
foştilor beligeranţi. Chiar Consiliul de Securitate, în exercitarea atribuţiunilor sale
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale a obligat, prin rezoluţiile sale,
beligeranţii să încheie acorduri de încetare a focului, de soluţionare pe cale paşnică a
litigiilor, sau reglementarea ulterioară a raporturilor dintre beligeranţi.
O altă instituţie a dreptului internaţional umanitar care a fost influenţată de
modificările din structura relaţiilor internaţionale este şi neutralitatea. Faţă de
accepţiunea clasică, în care neutralitatea avea un caracter moral, întemeiat pe
simbolistica păcii, în actuala ordine juridică, în care repetăm, războiul a fost interzis,
statele beligerante nu mai pot fi neutre întrucât agresorul care a încălcat pacea
internaţională recurgând la violenţă trebuie sancţionat, iar victima agresiunii
sprijinită. Nu numai argumentul moral, expus, ci şi cel juridic justifică această opinie.
Principiul răspunderii individuale şi colective a statelor membre ale
comunităţii internaţionale organizată pentru garantarea respectării normelor dreptului
internaţional conduce în mod logic la condamnarea neutralităţii nediferenţiate întrucât
nu mai poate exista abţinere faţă de agresor; obligaţia de intervenţie colectivă a
membrilor ONU împotriva acestuia pentru a-l sancţiona pentru încălcarea păcii
înseamnă desfiinţarea concepţiei clasice a neutralităţii, ca o concepţie contrară
ordinii274 internaţionale şi înlocuirea ei, dacă nu cu acţiuni directe de constrângere a
agresorului, cel puţin cu o neutralitate diferenţiată care nu înseamnă imparţialitate
faţă de beligeranţi, ci implică în mod necesar respectarea rezoluţiilor privind
infractorii internaţionali şi efortul de ajutorare a victimei agresiunii. A fi neutru nu
înseamnă doar a nu trimite trupe sau „a nu te băga”. Neutralitatea presupune un

274
A se vedea, în acest sens „Ultimatumul” adresat de Statele Unite Irak-ului înainte de invadarea acestuia în 1991 şi
mai recent, în 2003, precum şi alte situaţii asemănătoare.
NESECRET
Pagina 337 din 388
 NESECRET
întreg complex de condiţii care nu mai există acum, suspendarea oricărei judecăţi
morale asupra acţiunilor unui stat, limitarea strictă a războiului la un conflict între
armate combatante şi neafectarea populaţiei civile.
În dreptul internaţional umanitar, represaliile reprezintau actele derogatorii de
la normele sale, iar vreme îndelungată au fost modalitatea firească de sancţiune şi
obligare a inamicului să respecte dreptul războiului, cu îndeplinirea cumulativă a
condiţiilor (de a rezulta dintr-un act illicit al acestuia, să fie proporţionale cu
agresiunea inamicului, să nu fie îndreptată împotriva persoanelor protejate şi să
înceteze atunci când adversarul nu mai încalcă regulile). Represaliile au fost treptat
interzise. Iniţial au existat atât propuneri pentru prohibirea oricăror forme de
represalii împotriva persoanelor şi bunurilor protejate, cât şi opinii în sensul
recurgerii condiţionate la represalii275. Pe cale de consecinţă, rezultatul a constat într-
o serie de interdicţii necondiţionate care protejează contra represaliilor răniţii,
bolnavii şi naufragiaţii, personalul sanitar şi religios, persoanele civile, bunurile
civile, bunurile culturale, bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile,
mediul natural, lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase. Statele nu au
înţeles, în litera şi spiritul său, dreptul umanitar, din moment ce multe dintre ele au
făcut declaraţii în sensul că vor aplica dispoziţiile respective numai în măsura în care
interpretarea acestora nu face obiectul folosirii mijloacelor indispensabile prevăzute
de dreptul internaţional pentru protejarea propriei populaţii împotriva violărilor
grave, manifeste şi deliberate comise de adversar. Deşi recursul la represalii se face,
în statele respective, prin invocarea condiţiilor tradiţionale recunoscute de dreptul
cutumiar, interzicerea convenţională a represaliilor contra civililor se transformă într-
o regulă cutumiară universală urmare celor statuate deTribunalul Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie276. Fenomenul conflictologic continuă să se manifeste şi la
începutul noului mileniu, noile războaie fiind caracterizate prin asimetrie,
demilitarizare, privatizare şi comercializare277, iar lupta globală împotriva
275
Cassese, International Law, Oxford University Press, 2001, p. 232-233; Dragoman I., Militaru C., Panduru C., op.
cit., 2004, p.231.
276
Dragoman I., Militaru C., Panduru C., op. cit., 2004, p.231, Cassese, International Law, Oxford University Press,
2001, pp. 232-233.
277
Münkler Herfierd, The wars of the 21st century, RICR nr.849/2003, p.7.
NESECRET
Pagina 338 din 388
 NESECRET
terorismului internaţional, ca formă de criminalitate transnaţională organizată,
implicând un număr din ce în ce mai mare de state. În consecinţă, complexitatea
războiului impune o analiză multidimensională a dreptului internaţional umanitar, dar
mai ales a evoluţiei acestuia în sensul umanizării normelor sale, întrucât una din
dimensiunile fundamentale ale oricărui conflict armat este conformarea sa cu
reglementarea juridică a ordinii mondiale. Achiesăm la părerea acelor autori 278, care
afirmă că spre deosebire de alte ramuri de drept, dreptul internaţional umanitar a
dobândit la acest început de secol XXI un caracter universal, în sensul că indivizii, fie
că sunt civili sau militari, din ţări foarte diverse şi care au cunoscut diferite forme de
conflicte armate, recunosc principiile umanitare şi aderă la ele.
Dreptul internaţional umanitar este universal nu numai prin vocaţie, dar şi
pentru că este recunoscut. Când vorbim de recunoaşterea dreptului internaţional
umanitar facem referire la o dublă accepţie a termenului „recunoaştere”, la faptul de a
identifica câteva lucruri cu ajutorul memoriei (dimensiunea cunoaşterii) şi la faptul
de a-l admite ca fiind al său (dimensiunea de adeziune). Conflictelor din domeniile
clasice (diplomatic, politic, economic şi militar) li se adaugă mereu conflicte din
domenii diverse: mediatic, informaţional, cultural, cibernetic, spaţial, genetic, etc.
Numeroasele forme de violenţă, majore, exced normelor dreptului internaţional
umanitar contemporan, printre acestea aflându-se tensiunile interne şi tulburările
interioare (forme de violenţă manifestate pe teritoriul unui stat, care contravin
ordinii de drept a statului respectiv); conflictele destructurate/terorismul
transnaţional (deşi sunt deosebit de agresive se consideră delicte săvârşite de
persoane particulare şi nu antrenează răspunderea statelor); războiul informaţional;
mediatic şi cibernetic; agresiunile subliminale, etc. Actorii participanţi la astfel de
conflicte nu respectă sunt fel de norme de conduită, acţionează cu „arme” artizanale
sau din ce în ce mai sofisticate şi eludează orice formă de control, fanatismul
accentuându-le agresivitatea. Practica internaţională şi opinio iuris nu aplică dreptul
internaţional al conflictelor armate unor conflicte dintre state şi anumiţi actori non-

278
Münoz-Rojas Daniel, Tresard Jean-Jaques, Originile şi comportamentul în război, Studiu publicat în RRDU
nr.2(49)/2004, p.33-40.
NESECRET
Pagina 339 din 388
 NESECRET
statali. Se admite totuşi aplicabilitatea limitată a unor norme de drept umanitar vizând
grupările armate transnaţionale. Astfel, toate acţiunile desfăşurate de astfel de grupări
armate, reprezentând un stat sau fiind de facto coordonate şi controlate de statul
respectiv, împotriva forţelor armate sau a teritoriului unui alt stat, intră sub incidenţa
dreptului internaţional umanitar. În literatura de specialitate se examinează măsura în
care conflictele necontrolabile prin normele de drept existente, au componente
specifice conflictelor armate. Unele ar putea intra sub incidenţa normelor dreptului
privind conflictele armate internaţionale, altele pot fi vizate de normele de drept
privind conflictele non-internaţionale, însă cea mai mare parte nu se regăsesc în
sferele normelor juridice şi necesită reglementări adecvate.
Un sistem juridic eficient trebuie să fie în măsură să concilieze permanent
pretenţiile concurente ale prezumtivilor actori şi să fie capabil să se adapteze
permanent, modernizându-se şi evoluând în pas cu schimbările societăţii. Este
evident că s-a petrecut o modificare de substanţă şi în sursele războiului, de la
expansiunea geopolitică şi aspecte ideologice, la conflicte asupra resurselor şi
identităţilor. Evaluarea aspectelor care concură la manifestarea unor astfel de violenţe
poate stimula extinderea dreptului internaţional prin reglementări specifice lor, pentru
sancţionarea autorilor supravieţuitori. O situaţie particulară deosebit de periculoasă
apărută în ultimii ani şi care nu este încă reglementată de dreptul internaţional
umanitar este aceea a conflictelor armate de destructurare. Acestea se derulează pe
teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure
respectarea dreptului internaţional umanitar, sau chiar nu mai există autoritate
publică. În acelaşi timp, conflictele armate internaţionale pot avea ca sursă starea de
insecuritate existentă la nivel naţional, local sau chiar uman.
Războiul a evoluat de la definiţia clasică (conflict armat deschis, adesea
prelungit, ce implică violenţă organizată între naţiuni, state sau facţiuni motivate
politic) la interpretări care ilustrează noile caracteristici ale mediului de securitate
influenţat de globalizare, de terorism şi de inovaţiile tehnologice surprinzătoare.
Problema dreptului internaţional umanitar poate fi abordată şi din punctul de
vedere al structurii de rezistenţă a ordinii internaţionale edificate prin Carta ONU,
NESECRET
Pagina 340 din 388
 NESECRET
structură clădită pe principiile fundamentale ale dreptului, în special pe principiul
suveranităţii naţionale şi pe cel al neamestecului în treburile interne. Constatăm astfel
că, din păcate, punerea în aplicare a dreptului internaţional umanitar se dovedeşte a fi
uneori deosebit de anevoioasă nereuşind să înfrângă slăbiciunile mecanismului
internaţional actual, a cărui funcţionare se bazează fundamental pe bunăvoinţa
statelor suverane, în ciuda organizării comunităţii internaţionale pe baza Cartei
Naţiunilor Unite. Credem că este dificil pentru un stat care-şi trimite combatanţii să
lupte împotriva unui adversar pe care-l consideră un obstacol în promovarea
intereselor sale naţionale, să-şi „diminueze” capacitatea şi motivaţia de a lupta prin
impunerea restricţiilor juridice ale convenţiilor de drept umanitar.
În absenţa implicării structurilor statale, factori ca responsabilitatea etică,
presiunea publică şi dorinţa reciprocităţii, militează pentru respectarea dreptului
internaţional umanitar de către guverne şi indivizi279. Ca orice sistem juridic, dreptul
internaţional umanitar este aplicat şi respectat de cei convinşi de forţa dreptului şi
încălcat de cei care sfidează ordinea juridică, doar că, mai întotdeauna, violările se
văd mai repede şi mai bine şi au un impact mai mare asupra opiniei publice, creându-
se impresia imposibilităţii aplicării dreptului internaţional umanitar în conflictele
armate care se bazează pe dreptul forţei. În ciuda numeroaselor violări, comise zilnic,
aşa cum demonstrează titlurile mânjite cu sânge din mass-media, nu putem să
ignorăm faptul că dreptul internaţional umanitar are o contribuţie majoră la salvarea
multor vieţi, la diminuarea suferinţelor provocate de război fie prin respectarea
legilor războiului, fie pentru că obiceiurile războiului au fost asimilate şi acceptate,
fie în interesul reciproc al beligeranţilor, fie de teama sancţiunilor sau al oprobriului
internaţional. Există o multitudine de argumente în favoarea necesităţii aplicării şi
respectării dreptului internaţional umanitar. În primul rând, este vorba de faptul că,
odată ratificate, convenţiile de drept umanitar trebuie aplicate cu bună credinţă de
către statele contractante, iar valoarea lor universală ar trebui să asigure
universalitatea respectării lor; de aceea, receptând legile şi obiceiurile războiului în

279
International Institute of Humanitarian Law, “Armed Conflicts and Disintegration of States Humanitarian
Challenge”, 21 Round Table on Current Problems of International Humanitarian Law, Report, 66 (September, 1996).
NESECRET
Pagina 341 din 388
 NESECRET
legislaţia militară naţională, statele ar trebui să-i determine pe combatanţi şi
necombatanţi să înţeleagă că încălcarea acestora constituie o infracţiune ce va fi
pedepsită. Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga şi de la Geneva este
cerută de regulile unei minime conduite corecte şi morale a actorilor din raporturile
internaţionale; orice stat civilizat împărtăşind şi promovând doar valorile compatibile
cu dreptul umanitar. Este firesc, în aceste condiţii, să ne aşteptăm ca şi adversarul să
respecte aceleaşi valori,280 chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de
condiţia reciprocităţii. OSCE a adoptat, în 1994, un cod de conduită, privind
aspectele politico militare ale securităţii, care are în conţinutul său multe din
dispoziţiile privitoare la aplicarea dreptului internaţional umanitar281.
Şi NATO dispune de instrumente specifice de aplicare a dreptului internaţional
umanitar, pentru interogatoriul prizonierilor de război (STANAG 2033), deţinerea
prizonierilor de război (STANAG 2044), identificarea materialelor serviciilor sanitare
militare (STANAG 2060), tratamentul „prizonierilor de război” în exerciţiile NATO
(STANAG 2074), evaluarea şi exploatarea materialelor şi documentelor capturate de
la adversar (STANAG 2084), utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar
în zonele înaintate (STANAG 2087)282.
Multe alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale,
precum Comisia de Drept Internaţional, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
Institutul Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea internaţională de Drept
Militar şi Dreptul Războiului, îşi aduc propria contribuţie la asigurarea aplicării
dreptului internaţional umanitar283. Actualmente predomină conflictele purtate de
actori eterogeni, nespecializaţi în meseria armelor. Majoritatea luptătorilor sunt civili,
iar obiectivele urmărite nu sunt, în principal, militare, sunt civili şi bunuri civile.
Dreptul internaţional umanitar este însă un instrument eficient în combaterea
280
Spre exemplu, în conflictul din Malvine, ambele părţi au evitat, în general, situaţiile de a fi acuzate de încălcarea
dreptului umanitar; în acest sens Uscoi Nicolae, „Aplicarea dreptului internaţional umanitar în conflictul armat din
insulele Falkland / Malvine”, în RRDU nr. 15/1997, p.35 .
281
Publicat în „Observatorul militar” din 20 ianuarie 1998.
282
După “Droît de la guerre, Manuel d'instruction”, Bruxelles, 1992, Annexe E.
283
Spre exemplu CICR a adoptat la cea de-a XXV – a Conferinţă din 1986 un set de măsuri pentru respectarea dreptului
internaţional umanitar; SIDMDR a analizat la cel de –al XIV –lea Congres legile şi procedurile naţionale de urmărire a
violărilor dreptului umanitar; iar IIDU organizează anual mai multe cursuri de instruire în dreptul internaţional
umanitar.
NESECRET
Pagina 342 din 388
 NESECRET
terorismului. El interzice orice act terorist comis în cursul conflictelor internaţionale
sau neinternaţionale, cerând statelor să prevină şi să pedepsească violările acestui
drept. Talibanii au transformat Afganistanul într-un centru al terorismului
internaţional, iar populaţia a fost nevoită să suporte ravagiile unei intervenţii militare.
Milioane de civili afgani, confruntaţi cu consecinţele umanitare ale războiului contra
terorismului transnaţional, cunosc o adevărată tragedie umanitară – violarea dreptului
umanitar (a se vedea şi soarta prizonierilor transferaţi în baza americană
Guantanamo din Cuba).
O altă dramă umanitară a trăit poporul irakian, dramă amplificată şi de
intervenţia militară străină. Consiliul de Securitate al ONU a supus ţara unui
embargou de aproape nouă ani. Violenţa în ţară s-a generalizat cu trecerea timpului.
Pe de o parte, forţele armate aliate au atacat şi obiective civile, iar, pe de altă parte, în
Irak au sosit diverse grupări teroriste, care s-au dedat la acte de violenţă criminală.
Inexistenţa unei delimitării clare între obiectivele politice şi cele private urmărite de
diversele grupări teroriste a contribuit şi contribuie la creşterea complexităţii actului
de distincţie între ceea ce se numeşte conflict armat şi acte criminale. Această situaţie
confuză are impact direct asupra aplicării dreptului internaţional umanitar. Ca
manageri şi gestionari profesionişti ai mijloacelor violenţei armate, militarii sunt
familiarizaţi cu faptul că acţiunea militară este supusă legilor şi principiilor luptei
armate. Trebuie analizată pregătirea şi ducerea acţiunilor militare prin prisma
implicaţiilor dreptului militar asupra acestora, a responsabilităţii juridice pe care şi-o
asumă comandanţii atunci când iau decizii militare, la pace sau în situaţia de conflict
armat. În armată trebuie respectate drepturile omului, atât faţă de subordonaţi, cât şi
faţă de persoanele civile; deoarece în acest serviciu public naţional, în care se
manifestă puterea discreţionară a administraţiei, pot exista abuzuri ce trebuie
corectate prin intermediul controlului intern, sau atunci când acesta se dovedeşte
ineficient, prin intermediul controlului civil democratic asupra forţelor armate,
inclusiv prin controlul instanţelor militare (civile) care au competenţă în domeniul
apărării naţionale. Regulamentele militare precizează că una din direcţiile principale

NESECRET
Pagina 343 din 388
 NESECRET
de realizare a disciplinei militare e reprezentată de “reinstaurarea încrederii tuturor
categoriilor de personal în legalitatea şi dreptatea actului de comandă”.
De altfel, cunoaşterea şi respectarea dreptului militar este pentru militari o
chestiune de ordine şi disciplină. Activităţile militare trebuie concepute şi desfăşurate
cu deplinul respect al legislaţiei interne, iar învăţarea sistematică a dreptului
internaţional umanitar de către militari constituie un element de bază al pregătirii
profesionale de specialitate pe toate treptele ierarhiei, în special, la nivelurile
superioare. Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului
de drept şi ale ordinii juridice internaţionale impune sancţionarea lor, indiferent dacă
vinovaţii se găsesc în tabăra învingătorilor sau a învinşilor.
Răspunderea juridică a României, implicit a organelor militare de conducere,
reprezintă un factor dinamizator în sensul instituirii unor reale raporturi juridico-
militare în domeniul apărării naţionale, pentru adaptarea reglementărilor militare
interne la imperativele normelor de drept internaţionale aplicabile în conflictele
armate. În domeniul ROE, pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare a acestor reguli ar
fi utilă pentru comandanţii unităţilor operaţionale, mai ales pentru cele care
acţionează cu trupe în teatre de operaţii, dar în general pentru întregul personal,
elaborarea unui manual care să cuprindă distinct şi detaliat pentru fiecare categorie de
forţe şi tipuri de misiuni, reguli de angajare. Acesta ar constitui un instrument eficient
în activitatea de pregătire a misiunilor. Dreptul operaţional trebuie să fie integrat
organic în gruparea de activităţi realizate ciclic, specifice procesului de conducere a
organizaţiilor militare la toate nivelurile lor. Documentele politice, juridice şi militare
ale statelor (actele normative specifice armatelor) precizează că succesul acţiunii
militare nu poate fi legal dacă nu se respectă dreptul conflictelor armate, că ordinele
comandanţilor nu trebuie să contravină legilor naţionale şi convenţiilor internaţionale
ratificate de state, că subordonaţii au dreptul şi obligaţia de a nu executa dispoziţiile
ilegale ale superiorilor lor. În vederea aplicării legislaţiei de drept operaţional
(aplicarea prevederilor convenţiilor şi protocoalelor internaţionale) pe timpul stării
de urgenţă, asediu sau de război, consilierul juridic al comandantului va acţiona încă
din timp de pace pentru diseminarea dreptului internaţional umanitar şi pentru
NESECRET
Pagina 344 din 388
 NESECRET
însuşirea principiilor acestuia de ducere a luptei armate în scopul creşterii gradului de
legalitate şi eficienţă a principalelor activităţi militare.
Justiţia militară română îşi propune să introducă şi să menţină rigoarea
juridică, în procesul luării deciziilor militare, fără a diminua cu nimic capacitatea
combativă a unităţilor militare, dar, din păcate, nu dispune nici de specialişti şi nici
nu doreşte să înglobeze consilierii juridici militari/să formeze avocaţi militari
specializaţi pe probleme de dreptul războiului/dreptul conflictelor armate.
Comandanţii militari nu sunt jurişti, ci lideri conştienţi că deciziile lor au nevoie de
acoperire juridică, dar această „conştiinţă” nu apare decât în condiţiile câmpului de
luptă real, atunci când, prezenţi real şi activ, în forţa de coaliţie, sunt puşi în situaţia
de a decide care tip de armament va fi folosit, împotriva căror obiective va putea să
desfăşoare atacul şi nu în final, ce va face cu persoanele capturate. Suntem membrii
ai Alianţei Nord-Atlantice, ne însuşim şi implementăm STANAG-uri.
Vom „implementa” şi comportamentul militarilor americani de la ABU-
GRAIB dacă nu vom reuşi „să gândim”, dacă nu vom renunţa la mimetism. Şi din
păcate unele „incidente” din teatrele de operaţii ne confirmă această tristă realitate.
În cursul acţiunilor militare desfăşurate în ultimii ani, factori responsabili au
declarat că nicio decizie n-a fost luată fără ascultarea consilierilor juridici; că rolul
acestora a crescut şi în armata română, fapt demonstrat de multiplicarea de cinci ori a
numărului consilierilor juridici. Apreciez că a devenit stringentă instituirea în armata
României a corpului avocaţilor militari, pentru apărarea în instanţă a intereselor
personalului militar, dar în acelaşi timp şi a intereselor şi prestigiului Armatei.
Implementarea „ciuntită”, incompletă a standardelor NATO de organizare şi
funcţionare, a structurii militare, nu este de natură a ne crea compatibilitate şi
avantaje în cadrul alianţei. Nu facem decât să întârziem şi să creştem costurile
integrării, pentru că, mai devreme sau mai târziu, vom fi obligaţi la această
schimbare. Actualmente, în sistemul juridico-militar românesc, consilierii juridici
apără doar interesele patrimoniale ale unităţilor militare, neexistând nicio preocupare
pentru „apărarea” personalului armatei şi implicit a imaginii acestora în cursul
misiunilor de luptă în cadrul Alianţei. Nu mai vorbim de totala ruptură care există
NESECRET
Pagina 345 din 388
 NESECRET
între judecătorii şi procurorii militari – corpul magistraţilor militari, şi Armată.
Apreciez ca fiind extrem de benefică preluarea şi adaptarea metodelor şi
documentelor de lucru după sistemul juridic militar al statelor membre NATO (ghidul
de activitate al ofiţerului de justiţie militară; extinderea activităţii juridice în planul
luptei antiteroriste; reglementarea cadrului de asistenţă juridică, în speţele de drept
civil şi penal, pentru personalul unităţii/marii unităţi militare.)

ABREVIERI ŞI ACRONIME
AEA Agenţia Europeană de Apărare
ARDU Asociaţia Română de Drept Umanitar
CE Consiliul Europei
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CFE Tratatul privind Forţele Convenţionale în Europa
CICR Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
NESECRET
Pagina 346 din 388
 NESECRET
CIMIC (engl.) Civil/Military Cooperation – Cooperarea
civili/militari
CIS Sistemul de comunicaţii şi informaţional
CJTF (engl.) Combined Joint Task Force (Forţe operative
multinaţionale întrunite)
CNCAN Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare
CNDIU Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar
CONPLAN Planuri de operaţii sub forma de concept
CPI Curtea Penală Internaţională
CSAT Consiliul Suprem de Apărare al Ţării
CSI Comunitatea Statelor Independente
CSSAS Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate
DCA Dreptul Conflictelor Armate
DIU Drept Internaţional Umanitar
EDA Agenţia europeană de Apărare
ESDI Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
(engl.) NATO Naval Forces Sensors and Weapons Accuracy
FORACS Check Sites Bazele NATO de verificarea acurateţei armelor
şi senzorilor forţelor navale
IESA Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
ÎCCJ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
LEGAD (engl.) Legal Advisor - Consilier Juridic
MAE Ministerul Afacerilor Externe
NAC (engl.) North Atlantic Council Consiliul Nord Atlantic
NATO Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(engl.) NATO Communications and Information Systems
NCISS School Şcoala NATO pentru sisteme informatice şi
comunicaţii
NDC (engl.) NATO Defense College – Colegiul de Apărare al
NATO
NIMIC (engl.) NATO Insensitive Munitions Information Centre -
Centrul de informaţii NATO pentru muniţia cu risc scăzut
NTG (engl.) NATO Sunt Group – Grup al NATO pentru instrucţie
ONPCSB Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
OPLAN (engl.) Operational Plan – Planul Operativ
OPORD (engl.) Operation Order – Ordin De Operaţii
ORBAT TOA – Organizarea unităţilor care fac obiectul transferului
de autoritate
OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PE Parlamentul European
PECSA Politica Europeană Comună de Securitate şi Apărare
PESA Politica Europeană de Securitate şi Apărare
NESECRET
Pagina 347 din 388
 NESECRET
PESAC Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună
PEV Politica Europeană de Vecinătate
PIDCP Pactul Internaţional pentru Drepturile Civile şi Politice
PIDESC Pactul Internaţional pentru Drepturile Economice Sociale şi
Civile
PSAC Politica de Securitate şi Apărare Comună
RICR Revista Internaţională a Crucii Roşii
ROE (engl.) Rules of Engagement – Reguli de angajare
RRDU Revista Română de Drept Umanitar
SES Strategia Europeană de Securitate
SFOR (engl.) Stabilisation Force – Forţa de stabilizare
SHAPE (engl.) Supreme Headquarters Allied Powers Europe
Comandamentul suprem al Puterilor Aliate din Europa
SNSPCT Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului
SOFA (engl.) Status of Forces Agreements – Convenţii asupra
statutului forţelor
SOMA Acordul privind statutul naţiuni
SRI Serviciul Român de Informaţii
STANAG (engl.) Standardisation Agreement – Acord de Standardizare
SUA Statele Unite ale Americii
TUE Tratatul pentru Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană
UNDP Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite
UNESCO Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă, Cultură
UNESCO (engl.) United Nations for Education, Science and Cultural
Organisation – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură
UNGA (engl.) United Nations General Association Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite
UNSC (engl.) United Nations Security Council - Consiliul de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

BIBLIOGRAFIE

1. Legi şi acte normative:

*** Constituţia României comentată si adnotată, Regia

autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003
*** Carta Naţiunilor Unite
NESECRET
Pagina 348 din 388
 NESECRET
Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea condiţiilor
*** din teren pentru răniţii şi bolnavii din cadrul forţelor
armate, 1949
Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea condiţiilor
*** pentru răniţii, bolnavii şi naufragiaţii din cadrul forţelor
armate aflate pe mare, 1949
Convenţia de la Geneva relativă la tratamentul
*** prizonierilor de război, 1949
Convenţia de la Geneva relativă la protecţia civililor în
*** timp de război, 1949
*** Protocolul Adiţional I, 1977
*** Protocolul Adiţional II, 1977
*** Convenţiile de la Haga, 1907
*** Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale
*** Legea nr.45/1994 privind apărarea naţională a
României
Legea nr.19/1997 privind ratificarea Convenţiei
*** europene pentru reprimarea terorismului
Legea nr. 623/2002 pentru ratificarea Convenţiei
*** internaţionale privind reprimarea finanţării terorismului
New York la 9 decembrie 1999
Legea nr. 277/2002 privind retragerea rezervelor
*** formulate de România la cele 4 Convenţii de la Geneva
din aug. 1949 pentru protejarea victimelor de război
Legea nr. 287/2003 privind aderarea României la art. 1
*** privind modificarea Protocolului privind interzicerea
sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană, etc.
Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate
*** la misiuni în afara teritoriului României
Legea nr. 257/2004 privind ratificarea Convenţiei
*** internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu
explozivi
Legea nr. 366/2004 privind ratificarea Protocolului de
*** amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea
terorismului
*** Legea nr. 535/2004 privind combaterea terorismului
*** Legea nr.206/2005 privind punerea în aplicare a unor
sancţiuni internaţionale
*** Legea nr. 285/2006 privind ratificarea celui de-al II-lea
Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 pentru
protectia bunurilor în caz de conflict armat
*** Legea nr. 396/2006 referitoare la ratificarea Convenţiei
internaţionale privind reprimarea actelor de terorism
nuclear
NESECRET
Pagina 349 din 388
 NESECRET
*** Hotărârea Parlamentului nr. 21/2001 privind
participarea României, împreună cu statele membre ale
NATO, la acţiunile de combatere a terorismului
internaţional
HG nr. 1326/2006 referitoare la unele măsuri pentru
*** aplicarea Convenţiei pentru interzicerea, utilizarea,
stocarea şi producerea şi transferul de mine
antipersonal şi distrugerea lor
*** OUG nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre
România şi Uniunea Europeană referitor la cadrul
general de participare a României la operaţiunile
Uniunii Europene de gestionare a crizelor
*** OUG nr. 96/2005 privind ratificarea Protocolului
pentru combaterea terorismului adiţional la Acoordul
de cooperare dintre guvernele statelor participante la
Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul
combaterii criminalităţii organizate
*** Protocolul general de organizare şi funcţionare a
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului, aprobat prin Hotărârea CSAT nr.
0067/17.07.2002
*** Strategia de Securitate Naţională a României- 2010
Cartea Albă a Guvernului României; Armata României
*** 2010 - reformă şi integrare euroatlantică

2. Doctrine, regulamente, manuale:

SMG-P.F.3 Doctrina pentru operaţiile întrunite a Armatei României,
Bucureşti, 2009.
SMG 53 – P.F.5 Doctrina planificării operaţionale în Armata României,
Bucureşti, 2008.
S.M.G./P.F-3 Doctrina pentru operaţiile întrunite ale Forţelor Armate,
Bucureşti, 2003
F.T.-1 Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre Bucureşti, 2007
Regulamentul pentru elaborarea actelor normative
A.N.S.- 1/2001 specifice, a doctrinelor şi regulamentelor militare în
Armata României, Bucureşti, 2001
A.N. 2-98 Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor
militare, Bucureşti, 1998
A.N. 1-96 Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti,
1996
A.N. 4/89 Regulamentul general al obligaţiilor comandanţilor
*** Manual, Drept internaţional umanitar, instrumente
internaţionale, Bucureşti, R.A. Monitorul Oficial, 2003
*** Manual, Drept internaţional, Bucureşti, 1992
NESECRET
Pagina 350 din 388
 NESECRET
*** Manual de instrucţie, Droit de la guerre, Bruxelles,
1992, Annexe E
*** Manual, Humanitarian Law in Armed Conflicts, Federal
Ministry of Defence, Germany, 1992
*** Manual, Pacekeeper’s Handbook, International Peace
Academy, New York

3. Lucrări de autor:

 Adams J., Următorul – ultimul război mondial, arme inteligente şi front

pretutindeni, Editura Antet, 1998
 Alland D., Droit international public, PUF, Paris, 2000
 Anan K., Să rămânem uniţi împotriva terorismului, în RRDU nr. 38/2001
 Andreescu A., Toma G., Conflictele sfârşitului de mileniu, Editura Timpolis, 2000
 Angelsdorf W., von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, 2000
 Anghel I.M., Anghel V.I., Dreptul războiului şi dreptul umanitar, Editura Lumina
Lex, 2003
 Anghel Ion, Regulile războiului şi dreptului umanitar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003
 Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura CTEA,
Bucureşti, 2006
 Armaş I., Purcărea C., Duţă P.D., Acţiunea militară la graniţa dintre milenii,
Editura Militară, 2002
 Aron R., Istoria şi dialectica violenţei, Editura Babel, Bucureşti, 1995
 Balaban C. G., Siteanu E., Politica şi strategia militară, AISM, 2003
 Balaban C. G., Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de secol XXI,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 Bârchi I.M., Impactul dreptului dezarmării asupra puterii militare a statului, Teză
de doctorat, Editura UNAp. „Carol I”, Bucureşti, 2008
 Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, 2000
 Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Eseu despre arta strategică, Editura Militară,
Bucureşti, 2005
 Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Strategie militară contemporană, Editura
CTEA, Bucureşti, 2006
 Bădescu I., Mihăilescu I., Sava I.V., Geopolitică, integrare, globalizare, Editura
Mica Valahie, Bucureşti, 2003
 Bălăceanu I., Martin I., Buruiană N., Câmpul de luptă modern sub impactul
tehnologiilor contemporane, Editura Ars Docendi, 2003
 Bellon F, Conflictele armate actuale, în RRDU nr. 21/1998
 Best G., Boissier P., Carneluti A., Les utilisation militaires de l’éspace, în Revue
Française de Droit Aérien et Spatial, 1984, volume 149, no. 1
 Best G., Humanity in Warfare , Londra, 1980
 Beşteliu R. M., Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, 1998
NESECRET
Pagina 351 din 388
 NESECRET
 Bodunescu I., Terorismul – fenomenul global, Bucureşti, Editura Odeon, 1997
 Bolintineanu V., NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internaţional contemporan,
Editura All Beck 2000
 Bonman Z., „Globalizarea şi efectele ei sociale,, Editura Antet
 Brownlie I., International Law and the Use of Force – revisited, Lecture at
Europaeum College, IUHEI, Geneva, 2001
 Cândea I., Războiul şi pacea, Editura Militară, Bucureşti, 2006
 Cloşcă I, Vlad C., Suceavă I., Dreptul internaţional umanitar la începutul
secolului XXI, A.R.D.U., Bucureşti, 2003
 Cloşcă I., Războiul naval şi legile lui, Editura Militară, Bucureşti, 1994
 Cloşcă I., Suceavă I., Oprea G., Instrumente juridice internationale,
Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003, Bucureşti
 Cloşcă I., Suceavă I. , Drept Internaţional Umanitar, Editura Şansa, 1992
 Cloşcă I., Suceavă I., Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de
ştiinţă, Editura VIS PRINT SRL, 2006
 Cloşcă I., Suceavă I., Tratat de Drept Internaţional Umanitar,Editura
VIS PRINT SRL, 2001
 Cloşcă I., Suceavă I., Drept Internaţional Umanitar, instrumente
juridice internaţionale, Editura Şansa, Bucureşti, 1992
 Codiţă D., Dreptul Internaţional Umanitar şi Codul de Conduită O.S.C.E., în
R.R.D.U., nr. 42/2002
 Codiţă D., Conflictele viitorului, R.R.D.U. nr. 40/2002
 Coman F. Scăunaş S., Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului
umanitar, Editura All Beck, 2002
 Coman F., Scăunaş S., Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor armate
asupra acţiunii statului major, în G.M.R. nr. 3/1995
 Coutan- Bégarie H., Traité de strategie, 3-ième édition, Economica, Paris, 2001
 Creţu V., Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, 1996
 Creţu V., Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale, Editura Politică, 1972
 CREŢU V., Reevaluări şi noi reglementări privind interzicerea unor arme, în
RRDU, nr. 12-13/1996
 Daniker G., In The Nature and Use of Future Armed Forces în The Guardian
Soldier, United Nations, New York şi Geneva, 1995
 Daşcovici N., Dreptul războiului şi neutralitatea, colecţia textelor convenţionale,
Tipografia Alex Terek, Iaşi, 1941
 David, Eric, Dreptul conflictelor armate, Editura Bruylant, Bruxelles, 1992
 Deac Aron L., Securitatea României la răscruce de milenii, AISM, Bucureşti,
 Dragoman I., Actele autorităţilor militare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
 Dragoman I., Contribuţii la studiul dreptului războiului în perioada interbelică,
Bucureşti, 2000
 Dragoman I., Crăciun A., Crăciun M., Instrumente juridice din domeniul militar
în dreptul internaţional public, Editura Vis Print Bren, 2005

NESECRET
Pagina 352 din 388
 NESECRET
 Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, AISM,
Bucureşti, 1993
 Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii,
Bucureşti, 2000
 Dragoman I., Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţia Andrei Şaguna,
1999
 Dragoman I., Militaru C. Panduru V., Relaţii internaţionale actuale, Editura
 Dragoman I., Militaru C., Şapte studii de drept internaţional umanitar, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003
 Dragoman I., Popescu E., Drept european constituţional, Editura Mapamond,
Tîrgu-Jiu, 2004
 Dragoman I., Străinu E., Armele interzise şi armele neletale în dreptul
internaţional umanitar, Editura Focus, 2002
 Dragoman I., Terorismul în dreptul internaţional, în R.R.D.U. nr. 40/2002
 Dragoman Ion, Radu M., Modernitate în problemele fundamentale de drept
internaţional umanitar, teze şi sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005
 Draper, S., The Relationship beetween the Human Rights Regime and the Law of
Armed Conflicts – „Actes du Congrès International du droit Humanitaire”, San
Remo, 24-27 septembrie 1970
 Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998
 Duculescu V., Conceptul de legitimă apărare în dreptul internaţional
contemporan, Studii şi cercetări juridice, Bucureşti, 1973
 Duculescu V., Diplomaţia secretă, Editura Europeană, Bucureşti, 1992
 Duculescu V., Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998
 Dumitraş D., Giurcă I., Alianţe şi coaliţiile politico- militare, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004
 Durand A., Histoire du Comité International de la Croix- Rouge de Solferino à
Hiroshima Geneva, 1978
 Duţă P.D., Purcărea M.T., Cordoneanu O., Organizaţiile internaţionale şi mediul
de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2008
 Ecobescu N., Micu N., Voicu I., Fighting terorism, Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2003
 Ferréol G., Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Pol., 2001
 Finesse F.M., A Short Theory of War, Military Rewiew, 2004
 Fleck D., Aspecte actuale ale implementării drepturilor omului în operaţiile de
menţinere a păcii, în volumul “Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor
de ştiinţă”, Editura V.I.S. Print, 2006
 Florea C., Liviu C., Stăncilă L., Frământările Zeului Marte, Editura Sitech,
Craiova, 2004
 Foster R., Dreptul internaţional al conflictelor armate, în RRDU nr. 39/2001

NESECRET
Pagina 353 din 388
 NESECRET
 Frunzeti T., Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura
Militară, Bucureşti, 2005
 Frunzeti T., Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei
Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003
 Frunzeti T., Globalizarea securităţii, Editura militară, Bucureşti,2006
 Frunzeti T., Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară, Bucureşti,
1999
 Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi,
2006
 Gasser H. P., Le droit international humanitaire- Introduction, Geneva, 1993
 Geamănu G., Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale,
Editura Academiei, Bucureşti, 1977
 Gendeau J., Les réserves aux Protocoles Additionnels aux Conventions de Gèneve
pour la protection des victims de la guerre, RICR no. 849, mars 2003
 Genesio V., Un este pace fără justiţie, în RRDU nr. 39/2001
 Ghali B., Agenda pour la paix, ONU, New York, 1992
 Gheorghe I., Dragoman I., Bazele juridice ale acţiunilor militare, AISM, 2002
 Grigore Carmen, Era cosmică şi Terra, editura Albatros, Bucureşti, 1987
 Grotius H., Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968
 Haeck L., Certains aspect politiques sunt juridiques de l’utilisation militaire de
l’éspace, în RDMDG, vol XXXVI, no. 3-4/1997,
 Hanganu M., Crăciun I., Lupta antisubmarin în războiul naval modern, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003
 Haug H., Humanité pour touts, Institut Henry Dunant, Haupt, Geneva, 1993
 Held D., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Editura Polirom ,
Iaşi ,2004
 Hirst P., Război şi putere în secolul XXI, Editura Antet, 1999
 Hutington P. Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet, 1998
 Ioan Alex., Drept administrativ comparat, Ediţia a II-a, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003
 Iordache C., Cadrul juridic de limitare a a efectelor razboiului asupra
mediului natural . Sesiunea de comunicări ştiinţifice 14-15 aprilie 2005,
Bucureşti, Editura UNAp
 Iordache C., Drept Internaţional Umanitar, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009
 Iordache C., Drept Operaţional, Bucureşti, Editura UNAp, 2003
 Iordache C., Drept operaţional, Editura AISM, 2002
 Irimia I., Drept internaţionl umanitar, Editura Fundaţia „Andrei Şaguna”, 1999
 Kaldor M., Războaie vechi şi noi, violenţa organizată în epoca globalizării,
Editura Antet, 2000
 Kant I., Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
NESECRET
Pagina 354 din 388
 NESECRET
 Kaplan D. R., Politici de război, Editura Polirom, Iaşi, 2002
 Kiriţescu C., Istoria războiului pentru întregirea României, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
 Küng H, Religie,violenţă şi războaie sfinte, în RRDU nr. 53/2005
 MacDonald R., L’emploi de la force par les Etats en droit international,
în Droit international, Ed. A. Pedone, Tome 2, red.gen M. Bedjaoui, Paris
 Marret J.-L., Tehnicile terorismului. Metodele şi practicile meseriei de terorist,
Bucureşti, Editura Corint, 2002
 Mazilu D., Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983
 Micu D., Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1998
 Miga-Beşteliu R., Drept internaţional, introducere în dreptul internaţional public,
Editura All, Bucureşti, 1997
 Moţoc I., Interpréter la guêrre, Editions Babel, Bucharest, 1997
 Mulinen, Frederic de, Manual de dreptul războiului pentru forţele armate,
Editura Lumina Tipo SRL, Ploieşti, 1999, în traducere ; în original editat de
C.I.C.R., Geneva, 1989
 Munoz- Rogas D., Frésard J.J., Originile comportamentului în război ; a înţelege
şi a preveni încălcările dreptului internaţional umanitar, în RRDU nr. 49/2004
 Murakami H., Undergound. Atentatul de laTokio şi spiritul japonez,
Editura Polirom, 2008
 Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami,
Bucureşti, 1998
 Muraru I., Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura
Lumina Lex, Bucuresşi, 1999
 Mureşan D., Potârniche M.-T., Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
 Mureşan M, Ţenu C, Stăncilă L. ,Corelaţia artei militare cu fenomenul
militar, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Mureşan M. Şi colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului III, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Mureşan M., Văduva G., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004
 Mureşan M., Enache D., Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea
naţională a României în epoca globalizării, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
 Mureşan M., Stăncilă L., Enache D. ,Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii
războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Mureşan M., Stăncilă L., Enache D., Aspecte ale conflictelor militare ale
viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Mureşan M., Toma G., Provocările începutului de mileniu: convenţionale-
neconvenţionale- asimetrice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2003
NESECRET
Pagina 355 din 388
 NESECRET
 Mureşan M., Ţenu C., Stăncilă L., Corelaţia artei militare cu fenomenul militar
contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,Bucureşti,
2005
 Mureşan M., Ţenu C., Stăncilă L., Operaţiile întrunite în războiul viitorului,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
 Năstase A., Aurescu B., Drept internaţional contemporan, Editura All Beck 2000
 NĂSTASE A., AURESCU B., Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale.,
Editura R.A. Monitorul Oficial, 2000
 Năstase A., Aurescu B., Jura C., Drept internaţional public, sinteze pentru
examen, Editura All Beck, 2002
 Năstase A., Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti,
1992
 Omario K., Security Beyond Intractabily Knowledge Base, 2003
 Onişoru C., Ozunu V.M., Oprea G., Elemente de artă strategică românească,
Bucureşti, 2001
 Onişoru C., Relaţii internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007
 Onişoru C., Teoria strategiei militare, Editura AISM, Bucureşti, 2000
 Oppenheim L, Tratado de Derecho International Publico, Tome II, vol. II, Bosh,
Barcelona, 1967
 Oprea G., Suceavă I., Cloşcă I.. Dreptul Internaţional Umanitar, Instrumente
juridice internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003
 Ortega y Gasset, Jose, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002
 Paerson I., The air war in Indochina, Editura Boston, 1987,în RDPMDG nr.XXVI
– 1,2,3
 Pasquier Claude de, Introduction à la théorie générale à la philosophie du Droît,
P.U.F. Paris, Neuchâtel, 1937
 Patrinogic J., Meriboute Z., Terorism and International Law,
International Institute of Humanitarian Law, Collection of publications no. 5,
1986
 Petrache I. A., Dreptul Internaţional Public, Dreptul Internaţional Umanitar ;
convergenţe-divergenţe, în R.R.D.U. nr. 46/2003
 Pffaner T., Crearea unei Curţi Penale Internaţionale Permanente, în „Revista
Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998
 Pictet J., Développement sunt principes du droit international humanitaire,
Institut Henry Dunant, Geneva, 1983
 Popescu C.L., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
(1999-2002), Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003
 Popescu D., Năstase A. (coord), Sistemul principiilor dreptului internaţional,
Editura Academiei, Bucureşti, 1986
 Popescu D., Năstase A., Coman F., Drept internaţional public, Editura Şansa,
Bucureşti, 1994
NESECRET
Pagina 356 din 388
 NESECRET
 Purdă N., Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, 2004
 Ratner S.R., Convenţiile de la Geneva, articol publicat în revista Foreign Policy
România , aprilie – mai 2008
 Rauch E., Raport au Comité de la protection de la vie humaine dans les conflits
armés de la société internationale de droit penal militaire sunt de droit de la
guèrre , 1987 în RDPMDG, no.1,2,3,4
 Renoux Y., Glossary of International Treaties in French, English,
Spanish, Italian, Dutch, German and Russian, Amsterdam, 1970
 Robertson P, Agenda ordinii mondiale, Editura Alma Tip, 1991
 Rosenau J.N., Turbulenţă în politica mondială, o teorie a schimbării şi a
continuităţii, Editura Academiei României, Bucureşti, 1994
 Rousseau Ch. , Le droit des conflits armés, Edition A. Pedone, 1983
 Rousseau Ch., Droit International Publique, Sirey, Paris, 1970
 Sandoz Yves, Lupta contra terorismului şi dreptul internaţional – riscuri şi
oportunităţi, în R.R.D.U. nr. 43 şi 45/2003
 Scăunaş S., Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra acţiunii
statului major, în GMR nr. 3/1995
 Scăunaş S., Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001
 Scăunaş S., Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar,
Editura All Beck, 2002
 Schindler D, Dezvoltarea reversibilă şi violarea persistentă a dreptului
internaţional umanitar, în volumul Mari probleme umanitare în dezbaterile
oamenilor de ştiinţă, Editura V.I.S. PRINT – 2006
 Schmidt M., Counter-terrorism and the Use of Force in International Law,
The Marshall Center Papers, no. 2/2002
 Schwarzenberger S., The Law of Armed Conflict, Londra, 1968
 Stăncilă L. ,Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Stăncilă L., Terorismul – provocare a secolului XXI, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
 Stăncilă L., Ţenu C. ,Formele specifice conflictelor militare moderne, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
 Stăncilă L., Ţenu C., Terorismul, istorie, forme, combatere, Editura Omega,
2001
 Sun Tzî , Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976
 Thelin K, Consilierii juridici pe lângă forţele armate, în RRDU nr. 5/1994
 Toffler A. Şi H., Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995
 Toffler A., Powershift. Putere şi mişcare, Editura Antet, 1995
 Toma G., Stăncilă L., Ţenu C., Arta operativă între controversă, actualitate şi
perspectivă, Editura AISM, Bucureşti, 2001
 Toma G., Stăncilă L., Ţenu C., Tratat de strategie, Editura Militară, Bucureşti, vol
1 şi 2, 2001

NESECRET
Pagina 357 din 388
 NESECRET
 Trandafir C., Stoica M., Şopu M., Influenţa terorismului internaţional în Europa,
Editura Sitech, Craiova, 2003
 Ţenu C., Mureşan M., Stăncilă L., Corelaţia artei militare cu fenomenul militar
contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,Bucureşti,
2005
 Ţenu C., Bazele nomologice ale acţiunilor militare în războiul modern, Editura
Academiei de Înalte Studii militare, Bucureşti, 2003
 Ţenu C., Formele specifice conflictelor militare moderne, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”,Bucureşti, 2005
 Ţenu C., Stăncilă L., Enache D., Fundamentele întrebuinţării forţelor terestre în
acţiunile militare moderne, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2005
 Ţenu C., Stăncilă L., Terorismul, istorie, forme, combatere, Editura Omega,
2001
 Uscoi N., Oprea G., Introducere în dreptul internaţional umanitar, Editura
Certega, 1999
 Vasile P., Asimetria strategică, Editura D.B.H., Bucureşti, 2001
 Vasile P., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., 2000
 Veuthey M., Guérilla sunt Droit Humanitaire, C.C.I.R., Geneva, 1983
 Voicu M., Protecţia Eropeană a drepturilor omului, teorie şi
jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, 2001
 Volker K., Kosovo şi dreptul internaţional umanitar, R.R.D.U. nr. 31-32/2000
 Waltz K., Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001
 Zăpârţan L. P., Relaţiile internaţionale, Editura Studia, Cluj-Napoca,
2001

4. Diverse:

Foreingn and Legal Basis for the Use of Force, 17 martie 2003
Commonwealth
Office
Departamentul de Structuri ale terorismului global, Washington, 1995.
Stat al SUA
*** Official Journal of the European Communities, No.
164/22.06.2002
Colecţia Buletinul Actes de la Conférence diplomatique sur la
AISM, Bucureşti, réaffirmation du droit international humanitaire
1998- 2003 applicable dans les conflits armés, Geneva, 1974-1977,
vol. XV
Center for Defense
Information World Doctrine for Peace Support Operation – SHAPE B
at War.The Defense 7010, Belgium Annex E-Legal
Monitor
NESECRET
Pagina 358 din 388
 NESECRET
vol. XXIX / 2005
Security Dialogue Implementation of Laws of War in
Late 20-th century Conflicts
Comitetul Crucii Appel sur le respect des règles sunt principes du droit
Roşii Internaţionale, international humanitaire
Geneva, 21 ianuarie
1974
Comitetul Crucii Commentaire des Protocoles additionels du 8 juin
Roşii Internaţionale, 1977 aux Conventions de Gèneve
Geneva, 1986
Departamentul Căştile albastre
Informaţional ONU,
New York, 1985
Departamentul Human Developements Report: Globalisation With a
Informaţional ONU, Human Face
1999

5. Comunicări ştiinţifice internaţionale

 Armata României la început de secol, posibile opţiuni şi evoluţii –

Sesiunea de comunicări ştiinţifice, 26 aprilie 2001, Secţiunea I – Securitate şi
apărarea naţională, Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate – Operaţii
multinaţionale – Vol 1 şi 2, A.I.S.M., Bucureşti, 2001
 Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI,
Sesiunea de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
« Carol I », Bucureşti, 2005
 Securitatea şi apărarea spaţiului sud- est european în contextul
transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări ştiinţifice
2006
 Drept şi relaţii internaţionale, sesiunea de comunicări ştiinţifice,
Colegiul de Război, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I »,
Bucureşti, 2006
 Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi
UE, sesiunea de comunicări ştiinţifice , Centrul de Studii Strategice de Apărare şi
Securitate, 2006
 Spaţiul sud-est european în contextul globalizării, sesiune de
comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I »,
Bucureşti, 2007

6. Mediul de internet:

NESECRET
Pagina 359 din 388
 NESECRET
www.onuinfo.ro
www.mae.ro
www.presamil.ro
www.ancex.ro
www.europa.eu.
www.nato.int
www.osce.org
www.lawofwar.org.
http::/www.infoeuropa. ro
http::/www.mie.ro
http::/www.gov.ro
http:://ec.europa.eu
http://www.un.org/News/ossg/sg/stories/sg-terrorism.htm
http://www.dwelle.de/romanian/nachrichten/2.61459.1.html
http://www.nato.int/
http://contrast.20m.com/interviu_terorismul_atac.
http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/79635.pdf

NESECRET
Pagina 360 din 388
 NESECRET
GLOSAR DE TERMENI
Ajutor umanitar (en: Humanitarian aid; fr: Aide humanitaire)
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari donatori de ajutor umanitar
din lume284. În acest context, a fost înfiinţat, în 1992, Oficiul de Ajutor Umanitar al
Comisiei Europene (ECHO), care are misiunea de a furniza asistenţă şi ajutor de
urgenţă (sub formă de bunuri şi servicii) victimelor catastrofelor naturale sau de
origine umană sau ale conflictelor din afara uniunii. Ajutorul umanitar are la bază
principiile: nediscriminării; imparţialităţii şi umanităţii. Constituţia Europeană
include o secţiune referitoare la ajutor umanitar, care dobândeşte astfel o bază legală.

Apărare colectivă (en: Collective defence; fr: Défense collective)

Tratatul de la Bruxelles, semnat în 1948, de către Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, instituia Uniunea Occidentală. Acest tratat a fost modificat în
1954 prin Acordul de la Paris, Uniunea Occidentală devenind Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O). În Art. V al acestui tratat este prevăzut principiul asistenţei
reciproce în eventualitatea unui atac armat împotriva oricăruia dintre statele semnatare.
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în 1949, la Washington, de către 10 state europene
şi de către Statele Unite şi Canada face referire în Art. 5 la solidaritatea între statele
membre ale organizaţiei, în eventualitatea unui atac armat.
Dacă are loc un astfel de atac, toate statele semnatare trebuie să acorde asistenţă
statului atacat, exersând dreptul de apărare individuală şi colectivă şi întreprinzând orice
acţiune necesară reinstaurării şi menţinerii siguranţei, inclusiv prin folosirea forţelor
armate.

Comitetul Politic şi de Securitate (en: Politica land Security Committee

(PSC); fr: Comité politiq U.E. sunt de sécurité (COPS)
Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) este organul permanent în domeniul
politicii externe şi de securitate comună. Înfiinţarea Comitetul Politic şi de Securitate
a fost hotărâtă la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, COPS
devenind organ permanent după Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000.
Responsabilităţile COPS sunt următoarele: să monitorizeze situaţia internaţională în
domeniile acoperite de politica externă şi de securitate comună (PESC); să contribuie
la elaborarea politicilor specifice; să monitorizeze aplicarea deciziilor consiliului în
domeniul PESC. Comitetul Politic şi de Securitate exercită controlul politic şi
orientarea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor, fiind autorizat de
Consiliul U.E. să ia decizii în gestionarea practică a crizelor, în cadrul politicii
europene de securitate şi de apărare. Este asistat de un grup de lucru politico-militar,
de un comitet pentru aspecte civile ale gestionării crizelor, de un comitet militar şi de
statul major militar.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - CEDO (en: European
Convention on Human Rights (ECHR); fr: Convention européenne des droits de
l’homme (CEDH)
284
În această evaluare este calculat atât sprijinul acordat de către Comisia Europeană, cât şi cel acordat de către Statele
Membre.
NESECRET
Pagina 361 din 388
 NESECRET
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată pe 4 noiembrie
1950 la Roma şi este unul dintre cele mai importante documente adoptate sub egida
Consiliului Europei. Prin acest document, ratificat de către toate statele membre ale
Uniunii Europene, persoanele fizice au posibilitatea de a se adresa, în cazul în care
constată că le sunt încălcate drepturile, unei instanţe judecătoreşti. Datorită numărului
din ce în ce mai mare de cazuri, a fost necesară o reformă a mecanismului de control
stabilit prin convenţie, astfel, pe 1 noiembrie 1998, a fost înfiinţată o Curte
Europeană a Drepturilor Omului unică.
Ideea aderării Uniunii Europene la CEDO a fost vehiculată frecvent, însă
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat, într-o opinie publicată în
1996, că aderarea comunităţii la convenţie nu este posibilă, dat fiind că Tratatul
instituind Comunitatea Europeană (Tratatul CE) nu acordă prerogative de a adopta
norme sau de a încheia acorduri internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală (en: Police and

judicial cooperation in criminal matters; fr: Coopération policière sunt judiciaire en
matière pénale)
În cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, se urmăreşte asigurarea
unui nivel înalt de siguranţă a cetăţenilor U.E., prin promovarea şi întărirea cooperării
rapide şi eficiente între poliţie şi autorităţile judecătoreşti (conform Art. 29 al
Tratatului privind Uniunea Europeană). Cooperarea poliţienească şi judicară are ca
obiective prevenirea şi combaterea: rasismului şi xenofobiei, crimei organizate, în
special terorismul, traficului de fiinţe umane, infracţiunilor săvârşite împotriva
copiilor, traficului de droguri şi de arme, corupţiei şi fraudei. Comisia Europeană,
Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene joacă un rol
limitat, actorii principali fiind Consiliul Uniunii Europene şi statele membre.
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală implică o apropiere a
normelor de drept penal ale statelor membre, precum şi crearea unor mecanisme de
recunoaştere reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie penală. Constituţia
Europeană aduce precizări referitoare la domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare
în materie penală reunind prevederile Tratatului CE şi pe cele ale Tratatului U.E.
referitoare la justiţie şi afaceri interne într-un singur capitol.

Drepturile omului (en: Human rights; fr: Droits de l’Homme)

Unul dintre cele mai importante documente adoptate la nivel european în
domeniul drepturilor omului este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO). Tratatul de la Amsterdam a extins jurisdicţia Curţii de Justiţie, incluzând
respectarea drepturilor care derivă din Art. 6, în ceea ce priveşte activităţile
instituţiilor U.E. Respectarea drepturilor fundamentale a fost inclusă într-unul dintre
criteriile de aderare, criteriul politic, fiind astfel o condiţie care trebuie îndeplinită în
vederea aderării la Uniunea Europeană.
EUROPOL (en: EUROPOL (European Police Office); fr: EUROPOL (Office
européen de police)

NESECRET
Pagina 362 din 388
 NESECRET
EUROPOL este un organism specializat al U.E., responsabil cu îmbunătăţirea
cooperării între autorităţile poliţieneşti şi vamale ale statelor membre. A fost înfiinţat
printr-o convenţie, semnată în iulie 1995 şi intrată în vigoare pe 1 octombrie 1998.
Deşi are atribuţii în combaterea infracţiunilor şi a terorismului, nu este o forţă de
poliţie, ci are rolul de a facilita fluxul de informaţii dintre autorităţile naţionale şi de a
le oferi acestora analize specializate, participând şi la investigaţii.

Politica de vecinătate (en: Neighbourhood Policy; fr: Voisinage)

Prin politica europeană de vecinătate, se urmăreşte stabilirea unor relaţii
privilegiate cu ţările vecine din estul Europei 285, sudul Mediteranei şi Caucazul de
Sud pentru a putea împărţi beneficiile extinderii şi pentru a putea evita apariţia unor
noi diviziuni. Este parte a strategiei europene de securitate. Politica europeană de
vecinătate se concentrează pe consolidarea relaţiilor existente cu diferite ţări vecine,
pentru a promova democraţia, libertatea, prosperitatea, securitatea şi stabilitatea.
Ţările vecine beneficiază de asistenţă financiară şi tehnică, în special prin
instrumentul european de vecinătate şi parteneriat (IEVP) care se derulează în
perioada 2007-2013 şi care înlocuieşte programele TACIS şi MEDA, derulate în
perioada 2000-2006.

Politica europeană de securitate şi apărare - PESA (en: European Security

and Defence Policy (ESDP); fr: Politiq U.E. européenne de sécurité sunt de défense
(PESD)
Politica europeană de securitate şi apărare (PESA) urmăreşte să permită uniunii
să-şi dezvolte capacităţile civile şi militare de gestionare de criză şi de prevenire a
conflictelor la nivel internaţional, contribuind astfel la menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.
PESA nu implică crearea unei armate europene şi are o evoluţie compatibilă şi
coordonată cu NATO. Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în
1993, a inclus în Titlul V primele prevederi cu privire la responsabilităţile uniunii în
domeniul securităţii şi posibilitatea creării în viitor a unei politici de apărare comună.
Constituţia Europeană menţionează obiectivul de punere în aplicare a unei adevărate
apărări comune europene. Este, de asemenea, prevăzută posibilitatea de a repartiza o
responsabilitate militară unui grup de state membre sau de a stabili o cooperare
structurală permanentă în domeniul apărării.

Politica externă şi de securitate comună (en: Common foreign and security

policy (CFSP); fr: Politiq U.E. étrangère sunt de sécurité commune (PESC)
Politica externă şi de securitate comună (PESC) a fost creată prin Tratatul
privind Uniunea Europeană. Prevederile referitoare la PESC sunt incluse în Titlul V
al TU.E. În sistemul celor trei piloni ai U.E., PESC formează al doilea pilon. PESC a
înlocuit cooperarea politică europeană (CPE) şi include şi prevederi referitoare la
elaborarea politicii comune de apărare care ar putea conduce la o apărare comună.
Strategia comună a fost creată ca un nou instrument în domeniul PESC. PESC a
285
Relaţiile cu Rusia nu se derulează în cadrul acestei politici, ci în cadrul unui parteneriat strategic.
NESECRET
Pagina 363 din 388
 NESECRET
evoluat de la un consiliu european la altul, iar după intrarea în vigoare a Constituţiei
Europene, în domeniul PESC nu vor mai fi folosite instrumente legislative, ci numai
decizii europene şi acorduri internaţionale.

Reţeaua judiciară europeană în materie penală (en: European Judicial

Network in criminal matters (EJN); fr: Réseau judiciaire européen en matière pénale
(RJE).
Reţeaua judiciară europeană în materie penală (RJE) are rolul de a facilita
asistenţa judiciară reciprocă în lupta împotriva infracţiunilor transnaţionale. Este
compusă din puncte de contact prin care autorităţile judiciare din statele membre U.E.
pot stabili legături între ele. Aceste puncte de contact au, de asemenea, rolul de a
furniza informaţiile practice şi juridice necesare pentru a sprijini autorităţile în
pregătirea unei cereri de cooperare judiciară. Există şi o reţea judiciară europeană în
materie civilă şi comercială, creată printr-o decizie adoptată de Consiliul U.E. pe 28
mai 2001 şi care funcţionează asemănător cu reţeaua în materie penală.

Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (en: Area of freedom, security and

justice; fr: Espace de liberté, de sécurité sunt de justice)
Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie a fost decisă pentru a putea
permite cu adevărat libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene şi
pentru a putea întreprinde acţiuni mai eficiente în lupta împotriva crimei organizate şi
a fraudei. Este vorba despre azil, imigrare şi cooperarea judiciară în materie civilă.
Uniunea Europeană trebuie menţinută şi dezvoltată ca spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie. De clauze speciale de exceptare beneficiază Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca.

Strategie comună (în domeniul PESC)

en: Common strategy (CFSP); fr: Stratégie commune (PESC)
Conform Art. 13 al Tratatului privind Uniunea Europeană, strategiile comune
sunt decise de către Consiliul European, care are şi rolul de a elabora principiile şi
orientările generale în cadrul PESC. Strategiile comune sunt adoptate în domenii în
care statele membre au interese comune importante şi stabilesc obiectivele, intervalul
de timp acoperit şi instrumentele care vor fi folosite de către Uniunea Europeană şi
statele membre. Strategiile comune sunt aplicate de către Consiliul U.E., în special
prin adoptarea unor acţiuni comune şi a unor poziţii comune. De asemenea, Consiliul
U.E. poate recomanda Consililui European adoptarea unei strategii comune într-un
anumit domeniu.

LISTA ANEXELOR
NESECRET
Pagina 364 din 388
 NESECRET

ANEXA 1 Legea lui MANU ; “Cartea a Şaptea, Purtarea Regilor şi a Castei

Militare”
ANEXA 2 Instrucţiuni pentru conducerea armatelor Statelor Unite pe câmpul
de luptă. Elaborate de Francis Lieber, promulgate de Preşedintele
Lincoln ca Ordin general nr. 100 la 24 aprilie 1863
ANEXA 3 Principii de drept penal utilizate în judecarea crimelor de război
ANEXA 4 Consecinţele ameninţărilor la adresa securităţii naţionale
ANEXA 5 Principiile Dreptului Internaţional Umanitar
ANEXA 6 Principiile pregătirii şi ducerii acţiunilor întrunite
ANEXA 7 Participanţii la conflictul armat
ANEXA 8 Îndatoririle combatanţilor prevăzute de Dreptul Internaţional al
Conflictelor Armate
ANEXA 9 Planul de sprijin juridic (Anexa juridică a Planului de Operaţii)
ANEXA 10 Reguli de Angajare (ROE)
ANEXA 11 "Anexa E" - Reguli de Angajare la OPORD.
ANEXA 12 Reguli de Comportament
ANEXA 13 Responsabilităţile principale ale Compartimentului Juridic din
Comandamentele Operaţionale
ANEXA 14 Raportul de informare juridică al comandamentului
ANEXA 15 Estimarea juridică
ANEXA 16 Anexa 2 la Ordinul de acţiune pe linie juridică şi Drept Operaţional
ANEXA 17 Planul de acţiune al compartimentului juridic. Partea text

ANEXA 1
pag. 33
NESECRET
Pagina 365 din 388
 NESECRET

LEGEA LUI MANU286

(EXTRAS)

„90. Războinicul nu trebuie niciodată să se folosească împotriva duşmanilor săi de arme

viclene, nici de săgeţi cu dinţi, nici de săgeţi otrăvite, nici de săgeţi aprinse.
91. Să nu lovească nici pe duşmanul pedestru, dacă el se află în car, nici pe bărbatul moleşit,
nici pe cel care şade, nici pe cel care zice: ”Sunt prizonierul tău”.
92. Nici pe cel adormit, nici pe cel fără platoşă, nici pe cel gol, nici pe cel dezarmat, nici pe
cel ce priveşte lupta fără a lua parte la ea, nici pe cel care se bate cu altul.
93. Nici pe cel a cărui armă este sfărâmataă, nici pe cel doborât de întristare, nici pe cel greu
rănit, nici pe cel laş, nici pe fugar; să-şi aducă aminte de datoria vitejilor războinici”.

ANEXA 2
pag. 41;44

286
LEGEA LUI MANU, SC CHARTER SRL, “CARTEA A ŞAPTEA, PURTAREA REGILOR ŞI A CASTEI
MILITARE”, p. 167.

NESECRET
Pagina 366 din 388
 NESECRET

INSTRUCŢIUNI PENTRU CONDUCEREA ARMATELOR STATELOR

UNITE PE CÂMPUL DE LUPTĂ287
Elaborate de Francis Lieber, promulgate de Preşedintele Lincoln ca
Ordin general nr. 100 la 24 aprilie 1863288
(EXTRAS)

......................................................................................................................................................
Art. 11. Dreptul războiului respinge nu numai orice cruzime şi rea-credinţă în ceea ce
priveşte angajamentele încheiate cu inamicul în timpul războiului, ci şi încălcarea angajamentelor
solemn contractate de beligeranţi în timp de pace, cu intenţia declarată ca acestea să rămână valabile
în caz de război între puterile contractante.
......................................................................................................................................................
Art. 35. Lucrările clasice de artă, bibliotecile, colecţiile ştiinţifice sau instrumentele de
valoare, cum ar fi telescoape astronomice, precum şi spitalele, trebuie asigurate împotriva oricărei
distrugeri inutile, chiar şi atunci când se află în locuri fortificate, asediate sau bombardate.
.......................................................................................................................................................
Art. 40. Nu există lege sau corp de reglementări ale acţiunilor desfăşurate între armate
ostile, cu excepţia acelei ramuri a Dreptului natural şi al naţiunilor care se numeşte Dreptul şi
uzanţele războiului terestru.
......................................................................................................................................................
Art. 63. Trupele care luptă în uniforma duşmanului lor, fără să poarte nici un semn
propriu, distinct şi vizibil pe uniformă, nu se pot aştepta la îndurare.
......................................................................................................................................................
Art. 101. Deşi înşelăciunea este admisă ca un mijloc corect şi necesar al ostilităţilor în
timpul războiului, dreptul cutumiar al războiului prevede chiar pedeapsa capitală pentru încercările
clandestine şi trădătoare de a răni un duşman, deoarece acestea sunt foarte periculoase şi dificil de
prevenit.
.......................................................................................................................................................
Art. 115. Există obiceiul de a desemna prin anumite steaguri (în mod obişnuit galbene)
spitalele din locurile care sunt bombardate, aşa încât armata asediatoare să evite să tragă asupra lor.
La fel se procedează în cursul bătăliilor, atunci când spitalele sunt situate în zona în care se duc
lupte.

ANEXA 3
pag. 70
287
Oprea G., Suceavă I., Cloşcă I., Dreptul Internaţional Umanitar – instrumente juridice internaţionale, Editura R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004,p.565
288
Instrucţiunile Lieber reprezintă prima încercare de a codifica legile războiului. Au fost elaborate în timpul
războiului civil american de Francis Lieber, care era atunci profesor la Colegiul Columbia din New York, au fost
revizuite de o comisie de ofiţeri şi promulgate de Preşedintele Lincoln. Deşi aveau caracter obligatoriu numai pentru
forţele armate ale Statelor Unite, ele corespundeau în mare măsură legilor şi cutumelor de război de la vremea aceea.
Instrucţiunile Lieber au avut o puternică influenţă asupra codificării ulterioare a legilor războiului şi asupra adoptării de
reglementări similare de către alte state. Ele au stat la baza proiectului Declaraţiei internaţionale cu privire la legile
războiului care a fost prezentată la Conferinţa de la Bruxelles în 1874 şi au contribuit la adoptarea Convenţiilor
de la Haga asupra războiului terestru din 1899 şi 1907. Textul Instrucţiunilor este reprodus după ediţia publicată de
Tipografia Guvernului Statelor Unite în 1898 (vezi Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate –
documente, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, p.371-391).
NESECRET
Pagina 367 din 388
 NESECRET

(Variantă)

Nulla poena sine lege

Nullum crimen sine lege
Non bis in idem

Exonerarea de răspundere în cazul

iresponsabilităţii beţiei, legitimei
apărări şi constrângerii

Răspunderea şefilor militari

şi a altor superiori ierarhici
Exonerarea de răspundere în cazul
erorii de fapt şi de drept dacă
există intenţie

Lipsa pertinenţei calităţii

oficiale
Comiterea faptelor cu intenţie şi în
cunoştinţă de cauză

Lipsa de competenţă a
tribunalului în privinţa
minorilor

Exonerarea de răspundere în
anumite condiţii în cazul ordinului
ierarhic şi ordinului legii

Răspunderea penală
individuală

Neretroactivitatea

Imprescriptibilitatea

Ratione personae

NESECRET
Pagina 368 din 388
 NESECRET
ANEXA 4
pag. 94

CONSECINŢELE AMENINŢĂRILOR
LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE*

R
P I TERORISM INTERNAŢIONAL
R D
I
O
C CRIMA ORGANIZATĂ
B A
A T PROLIFERAREA ARMELOR DE
Ă DISTRUGERE ÎN MASĂ
B
AGRESIUNE
I M INFORMAŢIONALĂ
E
L D
I I CONFLICT ARMAT REGIONAL
E
T
CONFLICT ARMAT ÎN AFARA
A S EUROPEI
T C
Ă
E Z
AGRESIUNE MILITARĂ
A U ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
T
Ă

SCĂZUTĂ MEDIE RIDICATA

*
După Evaluarea strategică 2004, Bucureşti, 2004, pag. 13.
NESECRET
Pagina 369 din 388
 NESECRET

ANEXA 5
pag.112
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR*

PRINCIPIUL Exigenţele militare şi menţinerea ordinii publice sunt

DREPTULUI UMAN întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane

Beligeranţii nu vor cauza adversarilor decât pierderi în

FUNDAMENTALE

PRINCIPIUL
DREPTULUI raport cu scopul războiului care este de a distruge sau slăbi
PRINCIPII

CONFLICTELOR potenţialul militar al inamicului

ARMATE
Persoanele scoase din luptă şi cele care nu participă direct la
PRINCIPIUL DREPTULUI
DE LA GENEVA
ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratate cu umanitate

PRINCIPIUL Dreptul beligeranţilor de a alege metodele şi mijloacele de

DREPTULUI DE LA război nu este nelimitat
HAGA
DREPTULUI UMANITAR ŞI
DREPTURILOR OMULUI

PRINCIPIUL Individul are dreptul la respectarea vieţii sale, a integrităţii

PRINCIPII COMUNE

INVIOLABILITĂŢII fizice şi morale şi a atributelor inseparabile personalităţii

PRINCIPIUL Persoanele vor fi tratate fără nicio distincţie fondată pe rasă,

NEDISCRIMINĂRII sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, opinie ori pe un alt
criteriu analog

PRINCIPIUL
SECURITĂŢII
Individul are dreptul de securitate a propriei persoane

PRINCIPIUL Asistenţa umanitară nu reprezintă niciodată o ingerinţă în

PRINCIPII APLICABILE

NEUTRALITĂŢII conflictul armat.

RĂZBOIULUI
VICTIMLOR

(GENEVA)

PRINCIPIUL Persoanele protejate trebuie să poată duce o viaţă pe cât

NORMALITĂŢII posibil normală chiar şi în timp de război.

PRINCIPIUL Statul beligerant trebuie să asigure protecţia naţională şi

PROTECŢIEI internaţională a persoanelor căzute în puterea sa.

PRINCIPIUL Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie

RESTRICŢIEI generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare.
PERSONALE
PRINCIPII SPECIFICE

RĂZBOIULUI
DREPTULUI

Atacurile trebuie să se limiteze strict la obiectivele militare.

(HAGA)

PRINCIPIUL LIMITĂRII
ATACĂRII BUNURILOR

Armele şi metodele de război de natură a cauza pierderi

PRINCIPIUL inutile sau suferinţe excesive sunt interzise împotriva oricui
INTERZICERII UNOR
ARME
ar fi folosite.

*
după Jean Pictet

NESECRET
Pagina 370 din 388
 NESECRET

ANEXA 6
pag. 118

PRINCIPIILE PREGĂTIRII ŞI DUCERII ACŢIUNILOR ÎNTRUNITE

(Variantă)

CONCENTRAREA
EFORTURILOR COORDONARE
A
SUSŢINEREA ETAPIZAREA

FLEXIBILITATEA PREGĂTIREA
FORŢELOR
ECONOMIA DE FORŢĂ SINERGIA

DREPTUL
CONFLICTELOR ARMATE

LIMITAREA MIJLOACELOR ŞI
METODELOR DE LUPTĂ
DEFINIREA CLARĂ A MISIUNII
PROTECTIA CIVILILOR ŞI A
VICTIMELOR RĂZBOIULUI
LIBERTATEA DE ACŢIUNE
SURPRINDEREA
SECURITATEA
ACŢIUNILOR ŞI A FORŢEI
INVIOLABILITATEA ŞI
SECURITATEA PERSOANEI
PROPORŢIONALITATEA
NEUTRALITATEA
ASISTENŢEI UMANITARE

DISCRIMINAREA

NESECRET
Pagina 371 din 388
 NESECRET

Anexa 7
pag.120

PARTICIPANŢI ÎN CONFLICTELE ARMATE

(Variantă)

COMBATANTI- membrii forţelor armate ale unei părţi la

CATEGORII conflict, cu excepţia personalului sanitar şi religios
FUNDAMENTALE
DE PERSOANE ŞI POPULAŢIE CIVILĂ- acele persoane care nu aparţin forţelor
BUNURI armate sau nu iau parte la o ridicare spontană în masă.

PERSONALUL ŞI BUNURILE SERVICIULUI RELIGIOS

CIVIL SAU MILITAR

PERSOANE ŞI BUNURI SUB PERSONALUL ŞI BUNURILE ORGANISMELOR DE

PROTECŢIE SPECIALĂ
Categorii de persoane şi bunuri pentru
care dreptul conflictelor armate instituie
un regim de protecţie derogator de la
protecţia generală acordată persoanelor
şi bunurilor civile. Această protecţie
specială înseamnă o grijă sporită ce
trebuie să o manifeste beligeranţii faţă
de aceste categorii.
PERSONALUL ŞI BUNURILE
PROTECŢIE CIVILĂ
BUNURILE CULTURALE ŞI PERSONALUL DESTINAT
PROTECŢIEI LOR
LUCRĂRI ŞI INSTALAŢII CONŢINÂND FORŢE
PERICULOASE
ZONE DEMILITARIZATE, ZONE DE SECURITATE

VICTIMELE
PRIZONIERI DE RĂZBOI
RĂZBOIULUI
Dreptul conflictelor armate RĂNIŢI, BOLNAVI ŞI
conferă acestor categorii de
PERSOANE REFUGIATE
persoane un tratament umanitar
(DEPLASATE) ŞI APATRIZI
diferenţiat, care constă în respect, PERSOANE DECEDATE ŞI
protecţie şi îngrijiri. DISPĂRUTE
ASI

AM
ME

SPI
ON
RC

AR

RC
ET
CE

RL
EN

EN
TA
PA

RI
I,

I,

,
FEM
CIVI

FAM
COP

ILII
ZIA
RIŞ
LI,

EI,

TI,
II,

NESECRET
Pagina 372 din 388
 NESECRET

Anexa 8
pag.120

ÎNDATORIRILE COMBATANŢILOR PREVĂZUTE DE

DREPTUL INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE*

1. Comportă-te ca un soldat disciplinat! Nerespectarea legilor războiului

dezonorează armata şi pe tine însuţi; ea creează suferinţe inutile; departe de a
reduce voinţa de luptă a inamicului, din contră o întăreşte uneori.
2. Nu lupta decât cu adversarii şi nu ataca decât obiectivele militare!
3. Nu cauza mai multe distrugeri decât pretinde misiunea ta!
4. Nu lupta cu adversarii în afara luptei sau cu cei care se predau!
5. Adună şi îngrijeşte răniţii şi bolnavii, fie că sunt prieteni sau inamici!
6. Tratează cu omenie toate persoanele civile şi pe oricare adversar care se
află sub puterea ta!
7. Prizonierii de război trebuie să fie trataţi cu omenie şi nu sunt obligaţi să
dea decât informaţii privind identitatea lor. Nici o tortură fizică sau mentală a
prizonierilor de război nu este permisă!
8. Nu lua ostateci!
9. Abţine-te de la orice act de răzbunare!
10. Respectă persoanele şi bunurile marcate cu semnul crucii (semilunii)
roşii, al protecţiei civile, al bunurilor culturale, al lucrărilor şi instalaţiilor
conţinând forţe periculoase precum şi drapelul alb de parlamentar!
11. Respectă bunurile celorlalţi! Jefuirea este interzisă!
12. Străduieşte-te să împiedici orice violare a îndatoririlor prezentate!
13. Raportează superiorului tău toate violările comise! Orice violare a legilor
războiului va fi pedepsită!

*
Sistematizate de către experţi militari în cadrul „Seminarului european cu privire la difuzarea Convenţiilor de la
Geneva”, desfăşurat la Varşovia în martie 1977.

NESECRET
Pagina 373 din 388
 NESECRET

ANEXA 9
pag.155; 158

PLANUL DE SPRIJIN JURIDIC

(ANEXA JURIDICĂ A PLANULUI DE OPERAŢII)
(Variantă)

1. Obiective civile aflate sub protecţie, lucrări şi instalaţii conţinând forţe

periculoase.
2. Bunuri cu imunitate culturală, protecţie generală şi specială.
3. Localităţi neapărate şi zone demilitarizate, amplasare, acorduri realizate.
4. Localităţi şi zone sanitare (de securitate), amplasare, modificări şi
acorduri realizate.
5. Amplasarea taberelor de prizonieri şi de internaţi civili.
6. Amplasarea spitalelor şi a locaţiilor organismelor de protecţie civilă.
7. Rute de comunicaţii pentru transporturile sanitare.
8. Statutul combatanţilor şi regimul mijloacelor şi a metodelor de luptă.
9. Proceduri pentru realizarea contactelor non-ostile cu adversarul prin
notificări şi acorduri (convenţii).
10. Procedurile de ridicare a imunităţii bunurilor în caz de necesitate
militară.
11. Modul de marcare a persoanelor şi a bunurilor protejate.
12. Proceduri de comportament faţă de prizonieri, răniţi, bolnavi şi
naufragiaţi.
13. Cooperarea cu organismele umanitare; C.I.C.R., Societăţile de Crucea
Roşie ale unor state.
14. Sancţionarea abaterilor disciplinare şi a infracţiunilor care violează
normele de drept operaţional.
15. Condiţiile în care s-ar putea recurge la represalii.
16. Reguli de angajare şi de conduită tactică.

NESECRET
Pagina 374 din 388
 NESECRET

ANEXA 10
pag.168

REGULI DE ANGAJARE (ROE)*

Nimic din aceste reguli nu limitează dreptul militarilor de a se apăra singuri

sau dreptul comandanţilor şi responsabilitatea de a-şi apăra unităţile.

1. Foloseşte-ţi experienţa şi simţurile în reacţia la pericole.

2. Apărăte singur, apărăţi camarazii din Coaliţie împotriva actelor sau
intenţiilor ostile.
3. Orice folosire a forţei trebuie să fie necesară şi proporţională
împotriva actelor ostile (atacuri) sau a intenţiilor ostile (pericol iminent folosind
forţa).
4. Foloseşte forţa mortală pentru protecţie împotriva agresiunilor
corporale sau letale ori pentru protecţia misiunii desemnate de comandant ca vitală
(esenţială).
5. Foloseşte forţa neletală pentru a-ţi proteja proprietatea.
6. Nu cauza suferinţa dacă nu este necesar.
7. Ai grijă ca toţi răniţii să ajungă sub control S.U.A., indiferent dacă îţi
sunt prieteni sau duşmani.
8. Tratează toate persoanele cu demnitate şi respect.
9. Respectă civilii şi proprietatea lor şi nu ţi-o însuşi.
10. Supune-te legilor războiului şi raportează toate violările suspecte,
indiferent dacă-ţi este prieten sau dusman, prin lantul de comandă.
11. ÎN SITUATIILE PERMISE FOLOSESTE SOMATIA:
În Engleză: “AMERICAN FORCES, STOP OR I WILL FIRE”
În Farsi: “ASDAREE AMRIKEE. DRESH YA FIRE MAY
KENOOM”
În Urdu: “AMRIKI FORGE. RUCK JOW! WARNA GOLI MA-
ROON GO”
În Arabă: “ AL KOWAT AL AMRIKIA. KEF OW ATLOOK AL
NAR”.

12. Foloseşte forţa proporţională pentru a controla situaţia.

NESECRET
Pagina 375 din 388
 NESECRET

13. Atacă pentru destabilizare sau distruge când este cazul, doar pentru a
preveni ori elimina acte ostile sau intenţii ostile demonstrate.
CONFISCAREA BUNURILOR: Bunurile, armamentul sau tehnica
confiscate conform prezentelor reguli de angajare vor fi considerate captură de
război şi vor fi predate forţelor comandamentului coaliţiei.
PREGATIREA SI ANTRENAREA MILITARILOR PENTRU ACTIUNI DE
LUPTĂ trebuie să se facă în conformitate cu normele legale internaţionale ale legii
războiului. Pe câmpul de luptă, soldaţii trebuie să se supună următoarelor reguli de
Drept International Umanitar:
 să nu rănească: inamicii capturaţi sau civilii deţinuţi; civilii necombatanţi;
personalul medical şi preoţii; soldaţii inamici “scoşi din luptă”;
 să strângă şi să aibă grijă de inamicii răniţi sau bolnavi;
 să respecte simbolurile medicale şi să nu atace facilităţile medicale sau
vehiculele militare;
 să respecte locurile/clădiri, obiecte de artă protejate;
 să permită inamicului să se predea;
 să nu fure de la inamic sau de la populaţia civilă;
 să nu cauzeze distrugeri/suferinţe inutile;
 să raporteze încălcările legilor războiului;
 să se supună legilor razboiului.
Tratează toţi capturaţii/deţinuţii cu omenie;
 Respectă-le personalitatea şi proprietatea;
 Nu tortura : nu poţi obţine informaţii prin metode şi mijloace coercitive;
 Evacuează-i prompt din zona de luptă;
 Asigură-le adăpost, mâncare, îmbrăcăminte şi îngrijire medicală;
 Raportează imediat superiorilor despre capturarea inamicilor.

* Misiunea ISAF / Afganistan

NESECRET
Pagina 376 din 388
 NESECRET

Anexa 11
pag.170

REGULI DE ANGAJARE LA OPORD NR._____

Restabilirea ordinii constituţionale289
„ANEXA E”

Copia nr….. din …. copii

Corpul de Reacţie Rapidă
Alphaland 15.04 08:00
Nr.__________ din ____________

1.Generalităţi: Aceste Reguli de Angajare/ROE sunt destinate a fi utilizate de

Ministerul ApărăriiNaţionale/MApN, Ministerul Administraţiei şi Internelor /MAI şi alte
instituţii privind siguranţa naţională pentru restabilirea şi menţinerea ordinii constituţionale
începând cu data de 30 06.2003.Decretul nr. 78 din data de 10.04.2003 privind instituirea
stării de asediu, Hotărârea CSAŢ nr. 33 din 10.04.2003, Ordonanţa de Urgenţă nr. l/1999,
Convenţiile de la Geneva, celelalte tratate de drept umanitar, precum şi actele normative cu
caracter militar reprezintă fundamentul juridic privind mijloacele de orientare a
comandanţilor implicaţi în conducerea acţiunilor militare pentru folosirea forţei în zona de
operaţii/responsabilitate şi sunt singurele autorizate pentru această misiune.
ROE autorizate de CSAŢ definesc gradul şi maniera în care forţa poate fi aplicată şi
sunt desemnate să asigure că utilizarea forţei se face în mod controlat.
ROE stabilesc gradul de libertate sau constrângere pentru utilizarea forţei în vederea
îndeplinirii misiunilor primite. Aplicarea acestora asigură atât îndeplinirea obiectivelor acţiunilor
militare cât şi maximă protecţie forţelor aflate în misiune.
Dacă este necesar, ROE pot fi puse în practică pentru operaţii şi arii specifice putând fi
modificate numai cu autorizaţia CSAŢ.
2.Principii generale care guvernează regulile de angajare: Legitimitatea;
Legalitatea; Unitatea de comandă; Imparţialitatea; Credibilitatea; Fermitatea; Flexibilitatea;
Transparenţa; Cooperarea; Economia forţelor şi mijloacelor; Coerenţa; Angajarea graduală a
forţelor şi mijloacelor; Asigurarea logistică a forţelor; Coordonarea forţelor din teren şi legătura cu
elementele din afara forţelor angajate (instituţii, organe locale, ONG-uri, care pot fi puse, la
nevoie, în subordinea comandanţilor); Securitatea şi protecţia forţelor angajate; Concentrarea
forţelor angajate; Libertatea de acţiune şi mişcare a forţelor.
3. Principii fundamentale referitoare la folosirea forţei:
a) Eforturile de limitare a conflictului - Se vor întreprinde toate eforturile pentru evitarea unor
potenţiale confruntări, utilizând orice alte mijloace în afara forţei: negocierea, transferul spre
rezolvarea problemei către nivelele ierarhic superioare, luarea măsurilor de contracarare a
acţiunilor, mergând până la manifestări/demonstraţii de forţă.
b) Forţa minimă - Personalul angajat va utiliza doar forţa minimă necesară, care să permită
autoapărarea efectivelor şi îndeplinirea obiectivelor asumate în cadrul misiunii.
c) Proporţionalitatea - Dimensionarea forţei şi utilizarea armamentului se va face potrivit
nivelului de periculozitate al ameninţării. Utilizarea forţei va fi limitată la gradul, intensitatea şi
durata, necesare obţinerii stricte a obiectivului propus.
d) Motivarea rezonabilă - Motivarea personalului nu trebuie să aibă la bază speculaţii exagerate.
Folosirea forţei se va efectua doar în raport de gradul concret de ameninţare şi numai în limitele
mandatului încredinţat.

289
Sursa: „Instrumente juridice din domeniul militar în dreptul internaţional public”, Ion Dragoman, Alice
Crăciun, Marius Crăciun, Editura VIS Print-BREN, Bucureşti, 2005, p. 310.

NESECRET
Pagina 377 din 388
 NESECRET

e) Identificarea sigură - Utilizarea forţei se va face numai împotriva unor ţinte corect şi sigur
identificate.
f) Durata utilizării forţei - Utilizarea forţei va înceta odată cu oprirea actelor ostile sau atunci
când comandantul din teren apreciază că nu mai există pericolul unui atac.
g)Interzicerea acţiunilor de represiune sau răzbunare - Este interzisă utilizarea forţei pentru
pedepsirea sau răzbunarea actelor ostile deja comise.
h) Controlul asupra forţei - Exercitarea forţei va fi ţinută sub control de către comandantul din
teatru, în privinţa limitelor de intensitate şi durată.
i) Evitarea pagubelor colaterale - Pe timpul utilizării forţei, se va evita pe cât posibil, afectarea
altor obiective decât cele militare şi producerea de daune nejustificate din punct de vedere
militar.
j) Evitarea utilizării forţei letale - Forţa cauzatoare de moarte se justifică doar în condiţii
extreme, atunci când toate celelalte mijloace au eşuat sau nu pot fi folosite într-o manieră
rezonabilă.
k)Protecţia proprietăţii - Pentru protejarea bunurilor materiale şi a proprietăţilor se va autoriza
numai utilizarea forţei minime. Prevederea nu limitează dreptul luptătorilor de a utiliza forţa
până la un nivel care îl include pe cel letal, în situaţii de autoapărare, respectiv atunci când devin
ei înşişi ţinta unui atac, sau a unei acţiuni letale.
l) Obligaţia de a raporta - Orice confruntare în cadrul căreia a fost folosită forţa letală, trebuie
raportată ierarhic, cât mai curând posibil, indiferent dacă sunt sau nu răniţi.
4. Reguli de angajare/ROE:
a) Reguli generale:
 Fiecare militar este obligat să execute ordinele comandanţilor săi direcţi.
 Nimic din aceste ROE nu restrânge dreptul şi obligaţia fiecărui comandant de a lua
toate măsurile necesare pentru protecţia militarilor din unitatea/subunitatea pe care o conduce.
 Nimic din aceste ROE nu restrânge dreptul fundamental al militarului la folosirea
unei forţe adecvate pentru autoapărare în situaţia unui atac asupra sa.
 Este permisă folosirea forţei minime în scopul îndeplinirii misiunii.
 Militarii forţelor ostile care se predau nu vor fi răniţi, aceştia vor fi trataţi cu omenie,
respectându-se drepturile omului, dezarmaţi şi predaţi superiorilor.
 Răniţii se adună şi li se acordă asistenţă medicală, indiferent dacă aparţin forţelor
proprii sau inamice.
 Orice violare a prevederilor dreptului internaţional umanitar se raportează
superiorilor.
 Oricând situaţia permite, pentru a evita o posibilă confruntare, trebuie folosite alte
mijloace, de preferinţă negocierile, decât forţa.
 Comandanţii vor instrui personalul din subordine pentru îndeplinirea misiunilor
primite evidenţiind importanţa unei conduite corespunzătoare faţă de proprietatea privată şi/sau
publică.
 Obiectivele/ţintele care urmează să fie lovite cu foc indirect trebuie să fie observate
sau identificate cu siguranţă.
 Pagubele colaterale trebuie reduse la minimum. Atacurile intenţionate asupra civililor sau
asupra proprietăţii deţinute de aceştia, asupra obiectivelor cu caracter religios, în afara cazurilor când
acestea sunt folosite în scopuri militare, sunt absolut interzise.
 Folosirea forţei cu scopul de a pedepsi (represalii) este interzisă.
 Este interzis să se distrugă poduri, tuneluri, baraje, lucrări de hidroamelioraţii, lucrări
de artă etc.
 Sunt interzise acţiunile militare care, prin efectele lor, ar putea produce daune majore
şi iremediabile mediului înconjurător.
 Este necesar să se acţioneze astfel încât:
 să se respecte tradiţiile sociale şi religioase locale;

NESECRET
Pagina 378 din 388
 NESECRET

 să nu se manifeste nici un favoritism pentru nici un grup etnic sau pentru un

anume beligerant;
 să se interzică furtul precum şi procurarea „trofeelor de război";
 să se interzică piaţa neagră a bunurilor.
b) Reguli pentru autoapărare:
 Este permisă folosirea forţei minime, necesare şi proporţionale, în caz de
autoapărare.
 Forţa letală poate fi utilizată pentru apărarea propriei vieţi sau a vieţii persoanelor
civile. Militarii sunt autorizaţi să folosească forţa letală pentru autoapărare atunci când:
 se trage asupra lor;
 acţiunile elementelor înarmate, demonstranţilor şi/sau elementelor turbulente
ameninţă viaţa militarilor;
 în prezenţa militarilor se desfăşoară o demonstraţie cu intenţii ostile clare.
 Intenţia ostilă a unei forţe adverse poate fi determinată de comandanţii de unităţi/subunităţi
sau individual, de către fiecare militar, în situaţia în care acesta nu este în prezenţa comandantului.
 Intenţia ostilă reprezintă ameninţarea sau folosirea iminentă a forţei împotriva
personalului militar sau împotriva oricărei alte persoane din zonele aflate sub controlul forţei.
Factorii care pot fi luaţi în calcul pentru determinarea intenţiei ostile sunt:
 prezenţa armelor de foc şi a dispozitivelor explozive;
 mărimea şi atitudinea forţei adverse;
 dacă armele sunt prezente: modul în care acestea sunt mânuite, persoana înarmată a
ocupat o poziţie de tragere?;
 dacă forţa adversă acţionează împotriva civililor neînarmaţi;
 alte acţiuni agresive. Militarii pot reţine persoanele care ameninţă cu rănirea gravă sau
care se opun îndeplinirii misiunii. De asemenea, pot fi reţinute persoanele care săvârşesc acte criminale
în zonele aflate sub controlul forţei. Persoanele reţinute trebuie să fie predate superiorilor sau organelor
MIRA cât mai curând posibil.
c) Focuri de avertizare şi somaţii
" Singura autorizaţie înaintea folosirii armamentului din dotare o va constitui ordinul
comandantului, sau al procurorului, prin care se constată că activitatea ce urmează este ilegală.
Ordinul procurorului se va transmite în mod direct sau prin mass-media.
 Dacă situaţia permite, se somează „Stai!", „Stai că trag!", în cazul în care
persoana somată nu se opreşte, cu autorizaţia comandantului din zonă sau la ordin puteţi
trage focuri de avertizare.
 Focurile de avertizare/semnalizare sunt autorizate după cum urmează:
 când acestea pot împiedica misiunea forţei ostile care cauzează probleme
militare;
 când apare necesitatea acţiunii imediate, împotriva forţelor sau grupărilor
ostile;
 când este posibilă influenţarea civililor, indivizilor sau grupărilor ce ameninţă
securitatea forţelor militare.
d) Deschiderea focului
Puteţi deschide focul numai dacă este ameninţată viaţa dumneavoastră, a personalului militar, a
persoanelor civile şi refugiaţilor sau integritatea proprietăţilor aflate sub protecţia forţei. Aceasta
înseamnă că:
 puteţi deschide focul asupra unei persoane care trage, îndreaptă arma sau
demonstrează în alt mod că intenţia de a executa foc este iminentă;
 puteţi deschide focul asupra unei persoane care plantează, aruncă sau se pregăteşte
să arunce dispozitive explozive sau incendiare sau care în alt mod face dovada acestor intenţii;
 puteţi executa foc asupra unei persoane care în mod deliberat, demonstrând o
intenţie ostilă, se îndreaptă cu vehiculul către dumneavoastră, către forţele proprii, persoanele
sau proprietăţile cu statut special;

NESECRET
Pagina 379 din 388
 NESECRET

 puteţi executa foc asupra unei persoane care încearcă să sustragă armament, muniţie sau
proprietăţi cu statut special ale forţelor proprii şi nu există o altă modalitate de rezolvare a situaţiei;
 puteţi utiliza forţa minimă, inclusiv deschiderea focului împotriva unei persoane care
comite sau este pe cale să comită un act ilegal ce pune viaţa cuiva în pericol, în situaţii în care nu există
o altă modalitate pentru împiedicarea producerii actului.
e) Reguli pentru folosirea focului
 În situaţia în care trebuie să deschideţi foc, se vor respecta următoarele reguli:
 se va trage numai asupra ţintei, foc ochit;
 nu se trag mai multe gloanţe, decât este necesar;
 se iau toate măsurile pentru a evita distrugerile inutile;
 se opreşte executarea focului în momentul în care situaţia permite;
 se va trage, pe cât posibil, numai în zona picioarelor.
 Este interzisă deschiderea focului:
 asupra lăcaşurilor de cult, clădirilor guvernamentale, spitalelor, muzeelor,
monumentelor istorice şi culturale, care nu sunt utilizate în scopuri militare;
 asupra zonelor, clădirilor sau caselor locuite de civili care nu sunt utilizate în
scopuri militare;
 pentru distrugerea podurilor, tunelurilor, viaductelor şi altor lucrări de
infrastructură;
 asupra obiectivelor care conţin forţe periculoase.
 Nu sunt autorizate următoarele acţiuni:
 utilizarea armelor incendiare;
 utilizarea dispozitivelor destinate plantării minelor, în cadrul unor obiective
militare, care nu au precizia necesară;
 utilizarea clădirilor civile care nu sunt utilizate în scopuri militare;
 folosirea forţei cu intenţii vădite de pedepsire sau răzbunare.
f) Reguli specifice
Următoarele reguli de angajare vor fi respectate de către personalul militar, desemnat să
folosească forţa: Intrarea în zona de acţiune este permisă în toate scopurile, în concordanţă cu
misiunea primită.
 Poziţionarea forţelor faţă de forţele destabilizatoare este nerestricţionată.
 Este permisă executarea focului de avertisment.
 În toate împrejurările este permisă atenţionarea aeronavelor şi vehiculelor sau
personalului prin mijloace nonviolente.
 Este permisă punerea sub control a grupurilor organizate şi înarmate: aeronave, vehicule
sau personal, pentru a se asigura separarea forţelor aflate în conflict. Este autorizată folosirea forţei
minime pentru impunerea acestui consimţământ.
 Este permisă verificarea încărcăturilor aeronavelor şi vehiculelor asupra
armamentului sau muniţiei aflate la bordul acestora, fiind autorizată folosirea în acest scop a
forţei minime.
 Personalul militar competent este autorizat să dispună predarea temporară a armelor,
muniţiilor şi materialelor explozive aflate asupra populaţiei.
 Personalul militar competent poate dispune închiderea temporară a societăţilor
comerciale care comercializează arme şi muniţii şi să instituie paza acestora.
 Reţinerea forţelor ostile/destabilizatoare care nu se supun dispoziţiilor forţelor de
intervenţie este permisă. În această situaţie pot fi capturate navele, aeronavele, vehiculele şi
echipamentul acestora.
 Personalul militar poate să controleze modul în care este aprobat dreptul de a
autoriza desfăşurarea adunărilor publice, manifestărilor sau marşurilor.
 Este permisă reţinerea forţelor ostile care încearcă să pătrundă în zonele controlate de
unitatea din care faceţi parte, să comită atacuri sau să încerce comiterea de acte de agresiune
asupra forţelor de intervenţie.

NESECRET
Pagina 380 din 388
 NESECRET

 Este permis comandanţilor să ordone efectuarea de percheziţii, razii oriunde şi

oricând este nevoie în zona controlată/de responsabilitate.
 Este permisă evacuarea din zona controlată/de responsabilitate a persoanelor a căror
prezenţă nu se justifică.
 Este permisă reţinerea persoanelor civile care obstrucţionează înaintarea forţelor
de intervenţie prin demonstraţii sau alte mijloace, indiferent dacă folosesc vehicule sau
echipament militar.
 Este permisă reţinerea persoanelor civile, vehiculelor şi echipamentelor acestora care
intră sau încearcă să intre fără autorizaţie în zonele controlate de forţele de intervenţie.
 Este permisă reţinerea persoanelor civile, vehiculelor şi echipamentelor
acestora, care încearcă să captureze sau să producă pagube asupra bunurilor aflate în
proprietatea forţelor de intervenţie.
 Este permisă descoperirea obiectivelor prin orice mijloace.
 Este permisă folosirea forţei minime pentru a preveni evadarea oricărei persoane
reţinute.
 Este permis atacul împotriva forţelor ostile/terorist-paramilitare care au săvârşit
atacuri anterioare sau au contribuit în mod direct la desfăşurarea unui atac.
 Este permisă folosirea forţei minime împotriva forţelor ostile care se infiltrează în
zona de responsabilitate, în zona de separaţie interetnică, în zona de demarcaţie, zonele de
excludere a armamentului, raioanelor de adunare, zonele aflate sub restricţie militară, sub pază
militară sau în alte zone desemnate de către comandantul autorizat.
 Este permisă reţinerea sau distrugerea armelor, echipamentului militar sau vehiculelor care
reprezintă ameninţare concretă a securităţii forţei de intervenţie sau persoanelor cu statut special.
 Este permisă dezarmarea indivizilor sau grupurilor înarmate.
 Este permisă folosirea focului indirect.
 Este permisă folosirea forţei minime împotriva indivizilor care comit infracţiuni sau
sunt pe punctul de a pune în pericol viaţa altor persoane.
 Comandantul forţei poate dispune:
 protejarea informaţiilor cu caracter militar destinate a fi comunicate prin mass-
media;
 ca mijloacele de comunicare în masă, indiferent de natura şi de forma de
proprietate, să fie obligate să transmită cu prioritate mesajele autorităţii militare;
 închiderea temporară a unor staţii de distribuire a carburanţilor, a unor restaurante,
cafenele, cluburi, cazinouri sedii ale asociaţiilor şi a altor localuri publice;
 suspendarea temporară a apariţiei sau difuzării unor emisiuni ale posturilor locale
de radio ori televiziune;
 când situaţia impune, oprirea temporară a alimentării cu gaze, energie şi apă
potabilă;
 raţionalizarea alimentelor şi a altor produse de strictă necesitate;
 amplificarea activităţilor de producţie a societăţilor comerciale şi a agenţilor economici,
care prin natura domeniului de activitate au atribuţii în realizarea produselor cu destinaţie militară sau
execută reparaţii la unele categorii de tehnică militară;
 intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei.

ANEXA 12
pag.178

NESECRET
Pagina 381 din 388
 NESECRET

REGULI DE COMPORTAMENT
(Variantă)

 Comportă-te ca un soldat disciplinat! Nerespectarea legilor războiului

dezonorează armata ta şi pe tine însuţi; ea creează suferinţe inutile departe de a
reduce voinţa de luptă a inamicului, din contră, o întăreşte uneori!
 Nu lupta decât cu adversarii tăi şi nu ataca decât obiectivele militare!
 Nu cauza mai multe distrugeri decât pretinde misiunea ta!
 Nu lupta cu adversarii în afara luptei sau cu cei care se predau!
 Adună şi îngrijeşte răniţii şi bolnavii, fie că sunt prieteni sau inamici!
 Tratează cu omenie toate persoanele civile şi pe oricare adversar aflat
sub puterea ta!
 Prizonierii de război trebuie să fie trataţi cu omenie şi nu sunt obligaţi
să dea decât informaţii privind identitatea lor. Nici o tortură fizică sau mentală a
prizonierilor de război nu este permisă!
 Nu lua ostatici!
 Abţine-te de la orice act de răzbunare!
 Respectă persoanele şi bunurile marcate cu semnul Crucii Roşii
(Semiluna/Diamantul), al Protecţiei Civile, al bunurilor culturale, al lucrărilor şi
instalaţiilor conţinând forţe periculoase, precum şi drapelul alb de parlamentar!
 Respectă bunurile celorlalţi! Jefuirea este interzisă!
 Străduieşte-te să împiedici orice violare a îndatoririlor prezentate!
Raportează superiorului tău violările comise! Orice violare a legilor războiului va
fi pedepsită!
 persoanele protejate nu pot renunţa la drepturile care le sunt asigurate,
fie de convenţiile de la Geneva, fie prin acorduri speciale;
 încălcarea regulilor protecţiei umanitare, în caz de conflict armat,
constituie abateri sau infracţiuni care trebuie sancţionate disciplinar şi penal.
ANEXA 13
pag.192

NESECRET
Pagina 382 din 388
 NESECRET

RESPONSABILITĂŢI PRINCIPALE
ALE COMPARTIMENTULUI JURIDIC DIN
COMANDAMENTELE OPERAŢIONALE
(Varianta)

Consilierea comandantului în
aplicarea acordurilor privind
statutul forţelor (SOFA)

Consultanţă în definirea şi
tratamentul persoanelor COMPARTIMENTUL
suspecte, civili reţinuţi şi
prizonieri de război
JURIDIC DIN
Întocmirea capitolului IV al
anexei de personal a
Planului/Ordinului de operaţii COMANDAMENTELE

OPERAŢIONALE
Întocmirea Planului de - subordonat direct comandantului -
asigurare a asistenţei - legături cu toate celelalte compartimente
juridice la OPLAN/OPORD

Participarea la elaborarea Consilierea comandantului în problemele

ordinelor generale şi
fragmentare către
subordonaţi
Consultanţă şi asistenţă
pentru întocmira,
interpretarea şi modificarea
ROE
revendicărilor, contractelor şi dreptului
administrativ şi fiscal
Poate acţiona şi ca punct de contact cu organizaţiile
internaţionale şi agenţiile neguvernamentale
Colaborarea cu justiţia militară naţională, a aliaţilor şi
cu tribunalele internaţionale

Consilierea comandantului Implicarea în problemele rezolvate de alte compartimente

în respectarea legislaţiei
interne şi internaţionale,
dreptului maritim şi aerian
ale statului major, referitoare la ţinte, afaceri civile,
prizonieri, suspecţi
Supervizarea execuţiei planului de asigurare a asistenţei
juridice la nivelul eşaloanelor subordonate

NESECRET
Pagina 383 din 388
 NESECRET

ANEXA 14
pag.194

RAPORTUL DE INFORMARE JURIDICĂ

AL COMANDAMENTULUI
(Variantă)

1. Situaţia juridică în plan internaţional.

2. Modalităţile de acordare a unui sprijin politic şi militar de către organizaţiile
internaţionale: ONU; OSCE; NATO.
3. România îşi va manifesta dreptul legitim la autoapărare (cf. Chartei ONU).
4. Informarea comandantului asupra difuzării D.I.C.A. pentru toate categoriile de combatanţi
din trupele proprii.
5. Situaţia asigurării cu personal juridic la compartimentele de resort din componenţa marilor
unităţi tactice (cf. art.82 – Protocolului Adiţional – 1977).
6. Modul de realizare a unei bune colaborări în domeniul juridic cu:
 unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă;
 autorităţile publice locale, organismele nonguvernamentale.
7. Cadrul juridic necesar pentru asigurarea ordinii publice în teatrul de acţiuni militare,
8. Măsurile necesare pentru aplicarea şi respectarea normelor legilor organice de interes
militar:
 Legea rechiziţiilor;
 Legea privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru
apărare.
 Legea 80/1995 –Statutul cadrelor militare.
9. Măsuri pentru respectarea legislaţiei rutiere (emiterea de ordonanţe militare) în sensul
asigurării îndeplinirii misiunilor de transporturi militare.
10. Propuneri asupra metodelor şi mijloacelor de război licite, utilizabile în contextul situaţiei
operative.
11. Informarea comandantului asupra apariţiei unor noi instrumente de drept operaţional (acte
juridice cu vocaţie juridică internaţională).
12. Relevarea unor scenarii tactico-operative şi a condiţiilor juridice când se pot executa
acţiuni de represalii.
13. Propunerea modalităţilor de marcare a obiectivelor civile care vor fi protejate pe durata
atacurilor militare ale adversarului.

NESECRET
Pagina 384 din 388
 NESECRET

ANEXA 15
pag.195

ESTIMAREA JURIDICĂ
(Variantă)

Domnule comandant,

Activităţile desfăşurate în domeniul asistenţei juridice sunt identice pentru cursurile

stabilite:
 Forţele albastre desfăşoară un război legitim de apărare conform dreptului la apărare
relevat în conţinutul art.51 din Charta O.N.U.;
 Raportez că până la acest moment au fost transmise tuturor marilor unităţi, unităţilor
şi subunităţilor subordonate, şi au fost aduse la cunoştiinţa tuturor categoriilor de militari,
normele dreptului internaţional al conflictelor armate şi regulile de angajare specifice misiunilor
desfăşurate;
 Estimez ca deosebit de utilă colaborarea în domeniul juridic cu unităţile şi
formaţiunile pentru situaţii de urgenţă, cu autorităţile publice locale şi cu organizaţiile
nonguvernamentale din zona de responsabilitate, Gruparea Operativă “Muntenia” având sarcini
executive a căror îndeplinire este raportată zilnic.
În acest sens avem tot interesul să asigurăm îndeplinirea misiunii prin cooperarea cu
forţele din zonă. Asigurarea ordinii publice în zona de operaţii a grupării operative “Muntenia”
este realizată de subunităţi de poliţie militară, jandarmerie şi poliţia locală;
 Împreună cu ofiţerul CIMIC am luat măsuri de asigurare a legăturilor cu autorităţile
locale în vederea realizării unui climat de siguranţă şi stabilitate prin menţinerea ordinii de drept
în zona de operaţii a forţelor proprii;
 Obiectivele şi zonele protejate vor fi marcate conform prevederilor, Convenţiilor şi
Protocoalelor Internaţionale; Stabilimentele militare şi autovehiculele medicale de transport vor
fi marcate, prin grija S4 cu semnul de cruce roşie şi vor fi semnalizate luminos.
 Vă propun limitarea folosirii mijloacelor incendiare în zonele în care se exploatează
şi se rafinează petrol, precum şi în zonele în care există infrastructura pentru transportul
produselor petroliere (conducte magistrale, etc.)
Conform datelor obţinute de J2 nici agresorul nu va folosi mijloacele incendiare în zonele
respective.

NESECRET
385 din 388
 NESECRET

 Aşa cum am raportat anterior, conform art.58 din Protocolul Adiţional al Convenţiei
de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
este necesar să fie evitate amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor
dens populate.
Dacă este necesar se vor lua măsuri cu sprijinul autorităţilor locale pentru evacuarea
populaţiei civile conform propunerilor ce vor fi făcute de S4 în funcţie de posibila evoluţie a
operaţiei.
 La planificarea contraatacurilor se va ţine cont de prevederile art.57 din actul
normativ amintit mai sus şi de luat măsuri prevenirea pierderilor de vieţi omeneşti în rândul
populaţiei civile şi producerea de pagube bunurilor materiale cu caracter civil, cu atât mai mult
cu cât este vorba de propriile noastre bunuri şi persoane.

Alte precizări:
- pentru evitarea genocidului să se instruiască întregul personal că este interzisă
îndreptarea armelor către populaţia civilă neostilă;
- conform precizărilor eşalonului superior pot fi întrebuinţate minele antitanc;
- de asemenea, conform precizărilor eşalonului superior, nu pot fi întrebuinţate
armele cu laser care provoacă orbirea;
- prizonierii de război vor fi escortaţi la punctul de adunare a prizonierilor de către
poliţia militară unde se va proceda la interogarea lor prin grija J2 iar tratamentul acestora se va
face în conformitate cu legile internaţionale privind tratamentul prizonierilor;
- agresorul nu a semnat şi ratificat Convenţia privind utilizarea minelor
antipersonal din 1997, deci este posibil să le folosească; prin urmare sunt necesare măsuri de
protecţie;
- agresorul, deşi a ratificat Convenţia privind interzicerea producerii, stocării şi
utilizării armelor chimice din 1993, ar putea utiliza armele chimice; în acest sens sunt necesare
măsuri de înştiinţare şi protecţie, iar în cazul folosirii acestora, raportarea imediată pe cale
ierarhică.
Toate aceste activităţi sunt valabile pentru cursul optim de acţiune adoptat.

CONSILIER JURIDIC

NESECRET
386 din 388
 NESECRET

ANEXA nr. 16
pag.196

ROMÂNIA NESECRET
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE Exemplarul nr._
U.M.__________
Consilier juridic

ANEXA 2 LA ORDINUL DE ACŢIUNE

PE LINIE JURIDICĂ ŞI DREPT OPERAŢIONAL

În cererea de informaţii pentru luarea deciziei, comandantul va include:

 natura şi situaţia stabilimentelor medicale,
 natura şi situaţia obiectelor culturale;
 natura şi situaţia centralelor atomoelectrice, barajelor şi digurilor;
 natura şi situaţia concentrărilor de persoane civile.
Culegerea de informaţii în uniformă sau fără deghizare este legitimă. Spionii pot fi
folosiţi dar ei nu beneficiază de statutul prizonierilor de război. Combatanţii capturaţi pot fi
interogaţi, dar li se vor cere informaţii referitoare numai la identitatea lor personală. Persoanele
civile ale inamicului nu pot fi obligate să dea informaţii. Comandantul va lua în considerare toate
precauţiile necesare pentru a evita sau cel puţin pentru a diminua distrugerile obiectivelor,
respectiv suferinţele persoanelor civile. Necesitatea militară poate fi invocată numai în cadrul şi
în limitele dreptului războiului. Necesitatea militară justifică numei acele măsuri indispensabile
pentru îndeplinirea integrală a misiunii.
Luarea hotărârii: în analiza situaţiei, comandantul va lua în considerare efectele
posibile ale acţiunilor trupelor proprii şi ale inamicului asupra persoanelor şi obiectelor civile,
precum şi asupra persoanelor şi obiectivelor protejate în mod special. Comandantul va alege
soluţia care va cauza civililor cele mai mici suferinţe sau distrugeri. Permanent el trebuie să ia
măsuri ca persoanele, populaţia şi obiectivele civile să fie cruţate.
Comandantul se va informa permanent asupra concentrărilor de populaţii civile, obiective
civile importante şi stabilimente protejate în mod special. Armele şi mijloacele de luptăvor fi
alese şi folosite astfel încât să se evite atingerea persoanelor civile sau distrugerile obiectivelor
civile care nu sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii. Armele care produc suferinţe excesive
nu pot fi utilizate.
Măsurile de inducere în eroare cum sunt: camuflajul, ţinte false, operaţii simulate şi
dezinformarea sunt permise. Este interzisă simularea unui statut protejat pentru a se obţine
încrederea inamicului; folosirea fără drept a unor însemne sau semnale distinctive, a steagului
adevărului (steagul alb), simularea predării sau a incapacităţii datorate rănilor sau bolilor,
folosirea uniformei sau a steagului inamicului. Este interzis să se utilizeze civilii, zone protejate
sau locuinţe drept scut pentru unităţi, deplasării sau poziţii militare. Unde au fost stabilite de
comun acord zone sau localităţi protejate (spitale, centre cu monumente, zone demilitarizate,
localităţi neapărate), comandanţii în drept vor stabili instrucţiuni pentru acţiunile şi comportarea
combatanţilor în apropierea sau în interiorul zonelor respective.
În ce priveşte măsurile cu privire la persoanele civile comandantul va coopera cu cele mai
apropiate autorităţi civile.
CONSILIER JURIDIC

NESECRET
387 din 388
 NESECRET

Anexa nr.17
pag.198

PLANUL DE ACŢIUNE AL COMPARTIMENTULUI JURIDIC

Partea Text
(Variantă)

 Fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunii

militare:
 directiva/ordinul de operaţii al eşalonului superior;
 concepţia/decizia comandantului etc.
 Situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva aplicării
normelor dreptului internaţional. Enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de angajare
militară din partea inamicului sau din partea trupelor proprii.
 Acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării
operaţiei/luptei cu: agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de aprovizionare a
trupelor proprii; autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pentru România;
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii; organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit
zone neutre sau demilitarizate; modul de desfăşurare a unor activităţi non-ostile în vederea
adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă; notificări reciproce asupra schimbărilor în
structura forţelor combatante sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile.
 Situaţii/tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra:
statutului legal al combatanţilor; modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie
specială; numărului de prizonieri/modul de tratament; gradului de informare a organismelor
internaţionale destinate supravegherii conflictului armat; gradului de executare a transporturilor
sanitare de urgenţă cu sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii; asigurării, pentru
combatanţi, a cărţilor de identitate; modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre
dispariţia lor; măsurile luate în planul asigurării juridice pentru utilizarea legală şi oportună a
semnelor şi emblemelor care conferă protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal;
măsurile luate în planul asigurării juridice pentru cooperarea permanentă cu organismele
internaţionale care sunt autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat; măsurile luate în
planul asigurării juridice pentru tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor
aflaţi în lagărele de internare.
 Măsurile luate în planul asigurării juridice pentru: sancţionarea abaterilor
disciplinare sau penale; respectarea normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil
conflictelor armate; soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice sau
juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale; respectarea legislaţiei
interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare; raportarea încălcărilor, de către adversar, a
normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.

NESECRET
388 din 388