Cele Doua Intifade Palestiniene Licenta

lOMoARcPSD|13458080
Cele două intifade palestiniene - licenţă
Relaţiile internaţionale în secolele XX-XXI (Universitatea Babeș-Bolyai)
StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)
lOMoARcPSD|13458080
UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană

Specializarea Studii de Securitate
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator: Lect. Dr. Marius Lazăr
Student:Radu-Adrian Mărincean

lOMoARcPSD|13458080
UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană

Specializarea Studii de Securitate
Cele două intifade palestiniene
Coordonator: Lect. Dr. Marius Lazăr
Student:Radu-Adrian Mărincean
Cluj-Napoca
2016

lOMoARcPSD|13458080
Declaraţie
Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “Cele două intifade palestiniene” este
scrisă de mine şi nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituţie de
învăţământ superior din ţară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate,
inclusiv cele online, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
− toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă
limbă, sunt scrise între ghilimele şi deţin referinţa precisă a sursei;
− reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori deţine referinţa
precisă;
− rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.
Cluj-Napoca, 22.06.2016
Absolvent: Radu-Adrian Mărincean
Lect. Dr. Marius Lazăr,

lOMoARcPSD|13458080
Cuprins
Introducere..............................................................................................................................................5
Capitolul 1: Cauzele istorice ale intifadei, războiul din 1967................................................................10
Capitolul 2: Prima intifadă....................................................................................................................15
2.1 Fazele incipiente ale revoltei.......................................................................................................17
2.2 Perspectiva israeliană asupra revoltei..........................................................................................19
2.3 Perspectiva palestiniană...............................................................................................................23
Capitolul 3: Conducerea Naţională Unificată a Revoluţiei....................................................................24
3.1 Desfăşurarea revoltei...................................................................................................................28
Capitolul 4: Hamas şi Jihadul Islamic...................................................................................................33
4.1 Efectele diplomatice ale intifadei................................................................................................36
4.2Implicaţii externe..........................................................................................................................39
4.3 Consilidarea popularităţii Hamas-ului şi rolul CNUR după declaraţiile din Algeria....................40
4.4 Ultima fază a intifadei şi urmările acesteia..................................................................................42
Capitolul 5: Procesele de pace de la Oslo..............................................................................................45
Capitolul 6: A doua intifadă...................................................................................................................52
6.1 Eşecul diplomaţiei în anii 2000-2001..........................................................................................53
6.2 Nivelul organizaţional.................................................................................................................58
6.3 Iniţiative diplomatice internaţionale şi planul Sharon..................................................................67
Concluzii...............................................................................................................................................69

lOMoARcPSD|13458080
Introducere
Conflictul arabo-israelian a reprezentat şi reprezintă după aprecierea elitelor arabe şi

nu numai una din principalele cauze ale instabilităţii regiunii Orientului Mijlociu. Liderii arabi
care au luptat alături de Marea Britanie în cadrul Primului Război Mondial nu şi-au văzut pe
deplin îndeplinite promisiunile făcute britanici în schimbul participării lor la revolta anti-
otomană şi anume statalitatea arabă independentă. Acordul Sykes-Picot şi alte interese
naţionale în afara Marii Britanii şi Franţei au atras o multitudine de actori în regiune, fiecare
cu agende proprii. Promisiunea făcută evreilor de către lordul Balfour prin celebra sa
declaraţie s-a materializat cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, un actor cu interese majore
în zona Orientului Mijlociu mai ales după cel de Al Doilea Război Mondial. Astfel la 14 mai
1948 lua fiinţa statul Israel, văzut de către popoarele arabe vecine drept un bastion al
imperialismului care apără interese străine în detrimentul lor. Patru războaie convenţionale au
avut loc în acest sens între israelieni şi statele arabe vecine. După ultimul război convenţional
(1973) între Israel şi Egipt, Siria şi Iordania, conflictul arabo-israelian s-a mai detensionat. Au
urmat acordurile de pace cu Egiptul lui Anwar el-Sadat şi cu regele Hussein al Iordaniei. Tot
pe fundalul acestui conflict s-a materializat al doilea război din Liban sau războiul dintre Israel
şi Hezbollah (un actor hibrid).
Obiectivul central al acestei cercetări este acela de a face o istorie şi o analiză a

cauzelor şi implicaţiilor celor două intifade prin prisma considerentelor socio-politico-militare
existente şi cum au evoluat acestea înainte, în timpul primei intifade, după aceasta şi în
decursul celei de-a doua. Intifadele amintesc de sângeroasele revolte palestiniene din 1936-
1937 ca răspuns al autohtonilor la creşterea numărului de imigranţi evrei şi a modului de
organizare exclusivist al acestora. Astfel intifadele repun pe agenda internaţională conflictul
israelo-palestinian şi probleme rezolvării din interior a acestuia; probleme care solicită
negocieri şi concesii în cadrul cărora fiecare parte consideră avantajul uneia ca fiind
dezvantajul şi ca prezentând o posibilă ameninţare pentru alta. Intifadele au pronit de la
nivelul social, de la nemulţumirea faţă de situaţia exitenţială a populaţiei palestiniene din
teritoriile ocupate. Violenţele din cadrul primei intifade au avut un caracter violent anti-social
dar nu militar. Componenta militară ca mijloc de întreţinere a intifadei s-a concretizat în cea

lOMoARcPSD|13458080
de-a doua intifadă, iar cadrul politic a fost reprezentat de încercăriile liderilor israelieni şi arabi
de a soluţiona problema.
Motivaţia temei alese are legătură cu valul de violenţe care a reînceput în Israel din
octombrie 2015 şi continuă până astăzi. Am ales această temă, intifadele pentru că ele readuc
în prim plan conflict apărut în Palestina istorică dintre populaţia evreiească şi cea arabă. În
cadrul activităţii ştiinţifice am încercat să răspund la întrebarea de ce există astăzi violenţă în
Israel materializată prin înjunghieri comise de tineri palestinieni şi răspuns cu forţă excesivă
din partea autorităţiile israeliene. Deşi se regăsesc în primul capitol informaţii cu privire la
istoricul conflictual arabo-israelian pentru a face un cadru general care să explice situaţia
teritorială de astăzi, cercetarea s-a bazat pe revoltele palestiniene din teritoriile ocupate de
după 1987 şi implicaţiile politice şi militare ale acestora plus fenomenele diplomatice pe care
le-au generat. Astfel după 1987 putem vorbi despre resurgenţa conflictului israelo-palestinian,
componenta arabă luată în general nemaifiind atât de prezentă. Dat fiind faptul că în limba
română există puţine scrieri referitoare la intifade am considerat benefică cercetarea ştiinţifică
asupra acestor evenimente care aduc un plus de cunoştinţe şi explică anumite cauze ale
violenţelor actuale din Israel şi la statutul ambiguu al Autorităţii Palestiniene. Astfel ne-am
propus să identificăm evoluţia situaţiei sociale şi politice a relaţiilor israelo-palestiniene
referitoare la status quo în perioada 1987-2005.
Un mai mare accent s-a pus pe studiul proceselor de pace şi negocierilor aferente dintre
liderii israelieni şi palestinieni şi efectele politice ale acestora. Prezenta lucrare conţine referiri
şi scurte analize cu privire la aceste procese însă accentul a fost pus pe identificarea
evenimentelor de mică dimensiune cu caracter nu neapărat politic dar, care asemenea efectului
bulgărelui de zăpadă au dus la momente complexe care au cerut decizii politice de la cele mai
înalte nivele. Astfel caracterul inovativ al cercetării se face remarcat prin abordarea factuală
socio-politico-militară a cauzelor şi a desfăşurăriilor intifadelor dar şi prin faptul că în limba
română subiectul a fost puţin abordat. Lucrarea rămne deschisă unor posibile studii,
aprofundări şi completări viitoare. Limitele cercetării constau în incapacitatea de observare la
faţa locului şi de a lua interviuri persoanelor şi decidenţiilor care au fost implicaţi sau au fost
martori la evenimente importante din cadrul intifadei. Obstacolele principale întâmpinate în
cadrul cercetării, au fost acesul la resursele documentare și, mai ales, dificultatea de a studia în

lOMoARcPSD|13458080
manieră directă resursele documentare primare, datorită barierei lingvistice care să contribuie
la documentare.
Instrumentul metodologic folosit a fost studiul de caz după model clasic urmărind
problematica intifadelor raportată la cauze, desfăşurare şi urmări. Deşi naraţiunea istorică
ocupă cea mai mare parte a lucrării, au fost evidenţiate implicaţiile deciziilor politice la nivel
social în plan local, cum s-au materializat aceste decizii şi cum au fost percepute sau
instrumentalizate de palestinieni. O decizie politică poate ascunde interese militare sau o
argumente istorice, culturale sau religioase pot ascunde o agendă politică. Acest conflict de
interese perceput ca un joc de sumă zero de către unii lideri israelieni şi palestinieni au planat
a fost unul constant, fie că el a acompaniat violenţa din străzi, fie că s-a desfăşurat într-un
moment de aplanare a acesteia.
Redactarea prezentei lucrări s-a făcut în baza unei analize amănunțite a problematicii
în urma lecturilor aprofundate, atât în ce privește cadrul general cât și a celui specific
Palestinei (înţelese ca Israel, Cisiordania şi Gaza). Astfel, elementele esențiale în acest sens au
fost cărțile cu caracter general cât și cele cu un caracter specific, la care s-a adăugat analiza
unor articole de specialitate care tratau detaliat fragmente izolate, de la problematici precum
analize psihologice legate de comportamentul tinerilor terorişti palestinieni, la modul de
organizare a celului teroriste care recrutează şi antrenează până la analiza cadrelor politice de
decizie din cadrul guvernului israelian. Scopul a fost crearea unui cadru complex, care să
permită urmărirea dinamicilor din zonă. Menționăm totodată faptul că întreaga bibliografie
aferentă prezentei lucrări nu este în format fizic, ci provine din mediul online, din baze de date
internaționale, având în vedere gradul de inovație pe care îl propunem în ce privește tematica
abordată. Mai mult, mediul virtual a fost o resursă inepuizabilă în ce privește culegerea de
informații și a avut de asemenea o contribuție notabilă.

lOMoARcPSD|13458080
Istoriografia problematicii : Literatura de specialitate consultată cu privire la cele

două intifade a fost exclusiv străină, cu excepţia cărţii lui Tom Gallagher, 1967 anul care a
schimbat Israelul şi Orientul Mijlociu care a fost tradusă şi la care vom face referire doar în
primul capitol. Pentru a putea face o apreciere neutră faţă de problematica abordată, în cadrul
cercetării au fost folosite atât surse arabe cât şi evreieşti, la care s-au adăugat şi altele britanice
sau americane. În vederea elaborării prezentei lucrări am abordat atât lucrări generale, pentru
familiarizarea conceptuală (Benny Morris, Righteous Victims, A History of the Zionist-Arab
Conflict; William Cleveland, A History of the Modern Middle East; Barry Rubin, Israel, an
Introduction; Maria Carter-Hallward, Struggling for a Just Peace, Israeli and Palestinian
Activism in the Second Intifada; Ramzy Baroud, The Second Palestinian Intifada; Jerrold M.
Post, The Mind of the Terrorist sau Jacob Shamir, Palestinian and Israeli Public Opinion, The
Public Imperative in the Second Intifada) cât şi lucrări de nişă, referitoare fie la implicaţiile
militare (Eyal Ben-Ari, Rethinking Contemporary Warfare, A Sociological View of the Al-Aqsa
Intifada) cât şi cele politice (Qurie Ahmed, Beyond Oslo, The Struggle for Palestine). Totodată
am cuprins şi lucrări care fac referire la acoperirea media şi rolul presei în prezentarea
subiectului intifadelor (Daniel Dor, Intifada Hits the Headlines, How The Israeli Press
Misreported the Outbreak of The Second Palestinian Intifada) sau articole de specialitate care
tratează evenimente şi chestiuni particulare (Moghadam Assaf, „Palestinian Suicide Terrorism
in the Second Intifada: Motivations and Organizational Aspects”; Marouf Haisan, „Childern of
the stones: The Intifada and the mythic creation of the Palestinian state”). O contribuție
notabilă au avut-o și site-urile web care au oferit o imagine complexă și au actualizat
informațiile (Neff Donland, „The Intifada Erupts, Forcing Israel to Recognize Palestinians”;
Graham Usher, „Facing Defeat, The Intifada Two Years On”).
Structura lucrării este în şase capitole la care se adaugă prezenta introducere şi

concluziile. Am urmărit o abordare cronologică, pornind de la cauze istorice la situaţia de fapt.
Primul capitol reiterează urmările războiului arabo-israelian din 1967, sau războiul de
Şase Zile, care a dus la apariţia unei noi generaţii de refugiaţi şi o nouă nakba (tragedie pentru
poporul palestinian). Am ales acest moment pentru că a marcat supremaţia militară a Israelului
faţă de statele arabe vecine, lucru care i-a permis acapararea Peninsulei Sinai, a Înălţimilor

lOMoARcPSD|13458080
Golan, a Cisiordaniei şi Gazei. Este punctul de plecare pentru terecerea palestinienilor din
Cisiordania de sub administraţia iordaniană înspre ocupaţia militară israeliană, ocupaţie a cărei
efecte vor răbufni în 1987.
Al doilea capitol intră în subiectul primei intifade prezentând factual evenimentele din
stradă şi cele care au dus la organizarea demonstranţiilor. Sunt analizate separat şi comparativ
perspectivele părţilor opozante cu privire la evenimente. Prima intifadă s-a evidenţiat prin
rezistenţa palestiniană de tip non-violent, adică nu s-a recurs la tactici militare precum
folosirea armelor convenţionale sau a bombelor. Nu a existat o conducere în faza iniţială a
revoltelor ci masele de demonstranţi după propria iniţiativă ieşeau în străzi şi incendiau
cauciucuri, blocau drumuri sau foloseau sticle incendiare.
Al treilea capitol am descris modul cum s-a format şi cum a acţionat organizaţia care
va prelua nominal conducerea revoltelor şi relaţia acestei entităţi cu Organizaţia de Eliberare a
Palestinei, condusă de Yasser Arafat. Conducerea Naţională Unificată a Revoluţiei a fost
structura de nivel local care s-a erijat ca fiind coordonatoarea revoltei emiţând broşuri prin
care se programau demonstraţii sau conţineau mesaje propagandistice. Nu este sigur în ce
măsură OEP-ul lui avea control deplin asupra acestei structuri, cert este că a încercat şi a reuşit
într-o oarecare măsură să-i ghideze liniile politice de acţiune.
Capitolul patru este cel mai întins pentru că el cuprinde emergenţa unei noi structuri
palestiniene care va schimba peisajul socio-politic şi militar al Fâşiei Gaza în special dar şi a
raporturilor intra-palestiniene şi israelo-palestiniene. Este vorba de Hamas şi ramura sa
militară Izz dim al-Qassam. Apărut în Gaza ca ramură a Frăţiei Musulmane, Mişcarea de
Rezistenţă Islamică (Hamas) a pus la punct o infrastructură funcţională de ajutor social şi
educaţional însă, sub paravanul universităţiilor sau a şcolilor musulmane s-au ascuns şi
programe militare sau planificări de tip terorist. De-a lungul intifadelor, Hamas a acţionat în
mare parte separat de restul structurilor palestiniene, având propria cartă, Carta Hamas şi
contestând decizia lui Arafat de a negocia cu Israelul.
După cum am menţionat mai sus, nu s-au trecut cu vederea procesele de pace de la
Oslo, geneza acestora şi implicaţiile fiind cuprinse în cadrul capitolului cinci. Mulţi
palestinieni au considerat acest moment ca fiind materializarea politică a eforturilor lor din
stradă. Procesele de pace au adus cu sine speranţe în prima fază dar negocierile nu s-au

lOMoARcPSD|13458080
concretizat în ceea ce doreau palestinienii şi au fost percepute ca fiind un eşec. Acest fapt a
fost punctul de plecare pentru cea de-a doua intifadă.
Ultimul capitol prezintă cauzele şi desfăşurarea celei de-a doua intifade până în
momentul 2005. A doua intifadă, în contrast cu prima a fost una militarizată; au participat
forţele de ordine palestiniene, iar Hamas s-a angajat într-o campanie teroristă mai activă.
Răspunsul Israelului a fost asemenea unei declaraţii de război prin masare de trupe şi folosirea
forţei aeriene în contextul în care elementele revolţionare palestiniene erau descrice ca fiind
inamici într-un conflict deschis. A fost o perioadă cu dificultăţi politice de ambele părţi: în
Israel Ehud Barak pierde în faţa lui Ariel Sharon, iar Autoritatea Palestiniană era percepută de
palestinieni ca fiind ineficientă şi distanţată de interesele acestora.

lOMoARcPSD|13458080
Capitolul 1: Cauzele istorice ale intifadei, războiul din 1967
În urma războiului arabo-israelian din 1967, când armata israeliană a ocupat Peninsula
Sinai, Înălţimile Golan şi Cisiordania, administraţia militară a Malului de Vest avea să-şi
înceapă activitatea chiar înainte de terminarea luptelor, odată cu publicarea decretelor şi
ordonanţelor pe care responsabilii le-au adus în teritoriile ocupate. Acestea au definit misiunile
principale, majoritatea referitoare la securitatea de zi cu zi. Se stipula folosirea de patrule,
percheziţii şi blocade stradale. Scopul administraţiei era acela de a readuce la normal viaţa
civilă. În general se cerea de la soldaţi o atitudine moderată care să ducă la acceptarea Tzahal-
ului de către populaţia arabă. A fost nevoie de diferiţi funcţionari de stat pentru că armata nu
putea de una singură să suplinească rolul guvernului iordanian în toate domeniile. Dar
mulţimea de funcţionari care s-a revărsat în teritorii nu a venit acolo numai pentru ca au fost
necesari, ci şi pentru că fiecare minister era dornic să-şi însuşească o parte din Cisiordania.
Prin lărgirea activităţii lor în teritorii, instituţiile au crescut în importanţă şi odată cu aceasta şi
bugetele care le stăteau la dispoziţie. Acţiunea sionistă părea să fi reînceput totul fără teama de
Controlorul statului. Astfel intervenţia armatei şi a funcţionarilor în viaţa cotidiană a
locuitărilor s-a adâncit în permanenţă1. Lui Moshe Dayan i s-a atribuit „politica podurilor
deschise” prin care locuitorilor din teritoriile ocupate li se asigura contactul direct şi lipsit de
piedici între acestea şi restul lumii arabe, lucru care a făcut să nutrească speranţa că ocupaţia
facilita o „stare de pace de fapt”, întărind iluzia că nu era nevoie de nicio grabă în căutarea şi
găsirea unui aranjament politic. În 1968 s-a dispus desfiinţarea posturilor de vamă între Malul
de Vest, Gaza şi Israel. Israelienii au stăpânit oraşul într-o combinaţie de râvnă a cuceritorului
şi de pasiune religioasă. Dar erau conştienţi că au atras atenţia presei internaţionale asupra lor.
De accea ei au dat dovadă de responsabilitate, bunăvoinţă şi uneori compasiune 2. Statele Unite
nu au acţionat împotriva anexării, ci au avut doar grijă să o minimalizeze pe cât posibil.
Versiunea Israelului susţinea că acordurile de încetare a focului din anul 1949 au încetat să mai
existe odată cu Războiul de Şase Zile. Atmosfera era paşnică doar la suprafaţă (şi asta doar
pentru primele luni de după ocupaţia Ierusalimului). Dar locuitorii israelieni nu îi doreau pe
arabi iar aceştia din urmă nu s-au împăcat cu ocupaţia. Astfel teroarea a devenit repede o parte
din rutina vieţii din Ierusalim, intensificându-se influenţa poliţiei şi a Shabak-ului (sau Shin-
1 Tom Segev, 1967 anul care a schimbat Israelul şi Orientul Mijlociu, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2008, pp. 527-534.
2 Ibidem, pp. 534-540.

lOMoARcPSD|13458080
Bet, serviciul de informaţii intern al Israelului). Israelul nu a propus niciodată palestinienilor o

independenţă totală, şi nici vreun compromis asupra Ierusalimului pe care ei ar fi putut să-l
accepte. Majoritatea israelienilor ştiau prea puţin despre starea proastă a refugiaţilor. Puţini
doar i-au văzut în urma cuceririi Fâşiei Gaza şi a Sinaiului, iar în cei zece ani de atunci nu s-a
prea discutat această problemă. Era ceva obişnuit să se spună că Israelul nu a expulzat
refugiaţii şi că în multe cazuri le-a cerut să rămână şi de aceea ei nu erau răspunzători pentru
soarta lor. Mai târziu s-a aflat că jumătate din refugiaţi şi-au părăsit casele fugind de spaima
războiului şi jumătate dintre ei au fost deportaţi. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.)
exagera numărul refugiaţilor pentru a-şi creşte bugetele şi rapoartele de activitate, afirma
Israelul, iar statele arabe împiedicau aşezarea refugiaţilor pentru a hărţui Israelul (este vorba
de refugiaţii din 1948). În noiembrie 1967, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a emis rezoluţia 242, prin care se cerea Israelului retragerea forţelor armate de pe
teritoriile ocupate în recentul conflict şi respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a
independenţei politice a fiecărui stat din zonă şi dreptului lor de a trăi în pace şi securitate, cu
frontiere recunoscute şi nesupuşi la ameninţări cu forţa sau folosirea acesteia. Această
rezoluţie este văzută ca fiind fundaţia juridică pentru soluţia celor două state (unul israelian
altul palestinian), la fel şi pentru normalizarea relaţiilor dintre statele arabe şi Israel.
Înfrângerea lui Nasser a adus cu sine o viziune şi mai pesimistă pan-arabă în rândul
palestinienilor care au început din ce în ce mai mult să se bazeze şi să se organizeze în grupări
naţionaliste palestiniene (Fatah-ul înfiinţat de Yasser Arafat va deveni liderul acestui tip de
mişcări3).
Năzuinţa de a transfera arabii din ţară în alte state a însoţit mişcarea sionistă de la
începuturile ei. În perioada mandatului britanic, conducătorii mişcării sioniste au analizat
diferite căi de a transfera arabii în locuri îndepărtate, în schimbul unor despăgubiri. Fuga
arabilor şi deportarea lor în cadrul Războiului de Independenţă şi după aceasta, nu a făcut să
dispară ideea. Statul a făcut multe încercări de a încuraja emigrarea arabilor din Israel spre
America Latină şi alte ţări. Când Gaza a fost cucerită în Operaţiunea Sinai, ministrul de
finanţe Levi Eshkol a alocat jumătate de milion de dolari pentru finanţarea emigrării a 200 de
familii de refugiaţi palestinieni din Gaza. În prima perioadă a anului 1968 a început să
3 Maria Carter Hallward, Struggling for a Just Peace, Israeli and Palestinian Activism in the Second Intifada,
Florida, Ed. The University Press of Florida, 2011, p. 36; Tom Segev, op. cit., pp. 563-602.

lOMoARcPSD|13458080
acţioneze în Gaza o unitate a cărei misiune a fost să sprijine locuitorii să emigreze 4. Cu toate
că au fost puse în mişcare numeroase organisme şi bani pentru a facilita emigrarea refugiaţiilor
din Gaza, un număr însemnat dintre aceştia a preferat să rămână acolo, în ciuda unei politici
dure. De o deportare în masă nu putea fi vorba deoarece ochii diplomaţiilor şi mass-mediei
internaţionale urmăreau situaţia în permanenţă. Astfel în cursul pregătirii bugetului pe anul
următor s-a stabilit ca nivelul de trai din Gaza să fie „rezonabil” dar „apropiat de cel de
dinainte de cucerire”. Ceea ce însemna că nu vor fi create noi surse de venit pentru refugiaţi.
În perioada aceea, şomajul în Gaza ajunsese la 16,6%. În schimb guvernul a hotărât să-i atragă
pe refugiaţii din Gaza la muncile din construcţii şi agricultură din Malul de Vest. Ezer
Weizman a numit peste ani aceste evenimente ca reprezentând „ratarea problemei
refugiaţiilor”. Nu este uşor de explicat aceasta: 600 de mii de evrei care locuiau în ţară atunci
când Statul Israel a luat fiinţă, au absorbit în decurs de douăzeci de ani mai mult de un milion
de noi olim (imigranţi evrei în Israel); în acest timp au luat fiinţă sute de localităţi noi, printre
care câteva oraşe, toate în cadrul „liniei verzi” (graniţa stabilită după Războiul de
Independenţă). Ar fi fost posibil să fie restabiliţi atunci şi refugiaţii5.
Rabinatul Central a stabilit că evreii nu aveau dreptul să urce la Muntele Tempului

pentru că ar putea, din greşeală, să profaneze locul unde se află acesta. Guvernul a hotărât că
dacă totuşi evreii vor încerca să se roage acolo li se va cere să treacă în piaţa Zidului.
Întâlnirea surprinzătoare cu populaţia teritoriilor cucerite le-a provocat arabilor israelieni o
serie de îndoieli în privinţa identităţii şi loialităţii lor. Mulţi şi-au redescoperit identitatea
palestiniană şi în mod asemănător, războiul a aprofundat identificarea multor evrei din Israel
cu evreii din întreaga lume. Victoria s-a înfăţişat ca o întoarcere la zilele de început ale
mişcării sioniste, inclusiv reînnoirea aliya-lei în masă, aceasta fiind unica şansă de a depăşi
„problema demografică” deoarece creşterea natalităţii arabe ameninţa viitorul existenţei
sioniste în Eretz Israel. Dar, cu cât trecea timpul, dominaţia asupra teritoriilor devenea tot mai
profundă. Statutul final al Malului de Vest nu a fost stabilit niciodată, iar anexarea lui la
regatul Iordaniei nu s-a făcut în mod legal. De aceea, Israelul a susţinut că acesta nu era un
teritoriu ocupat şi nu există nici un motiv să nu-l colonizeze. La împlinirea unui an de la
4 Tom Segev, op. cit., pp. 610-611.

5 Ibidem, pp. 618-622.

lOMoARcPSD|13458080
război, au fost înregistrate 687 de acte de terorism şi incidente de graniţă, adică două pe zi. Au
fost ucişi 175 de israelieni, printre care 30 de civili şi 500 de răniţi6.
În timp ce din punct de vedere militar, Războiul din 1967 a însemnat ocuparea militară
a un milion de palestinieni care locuiau în teritoriile anexate, pentru evreii religioşi, războiul a
însemnat răscumpărarea greşelilor făcute în primul război şi anume, acapararea pământurilor
consacrate istoriei evreieşti. Chiar şi pentru cei nereligioşi, Cisiordania reprezintă regatul
evreu antic al lui David şi Solomon şi o componentă esenţială în conştiinţa mistică evreiască.
Astfel, teritoriile cucerite (inclusiv Înălţimile Golan şi Peninusula Sinai) erau văzute ca fiind
esenţiale pentru securitatea Israelului dar şi un puternic punct de negociere pentru „pace în
schimbul pământurilor”. Au existat şi israelieni care considerau eventuale negocieri cu privire
la teritorii ca fiind o uzurpare a voinţei divine, este vorba de Gush Emunim. Până în 1972 erau
10.608 de evrei israelieni care trăiau în teritoriile ocupate; în 1983 erau 106.595. În 1985 erau
mai mult de 100.000 locuitori israelieni doar în Ierusalim. Pentru prima dată de la mandatul
britanic asupra Palestinei, după 1967, palestinienii au putut călătorii (deşi cu necestitatea
unuor certificate eliberate de forţele de securitate israeliene) în Israel, profitând de aceasta şi
vizitând rude rămase în interiorul frontierelor israeliene de cealaltă. Gaza şi Cisiordania au fost
integrate în circuitul economic al Israelului ca sursă de materii prime, forţă de muncă ieftină şi
piaţă de desfacere pentru produsele israeliene. Astfel, sectoarele de producţie ale
palestinienilor au fost marginalizate, asupra lor fiind impus un sistem de taxe inegal şi o
competiţie cu o economie dezvoltată plus controlul israelian asupra apei şi electricităţii.
Palestinienii au răspuns la ocupaţia militară israeliană înfinţând instituţii politice sub-statale
care să gestioneze într-un mod cvasi-independent situaţia socială din teritorii oferind servicii
publice7.
Invazia Libanului în 1982 a dus la o polarizare şi fragmentare a vieţii politice în Israel.

În timpul alegerilor din 1984 şi 1988 numeroase mici partide aflate la ambele extreme ale
spectrului politic, au atras suficiente voturi pentru a nega celor două partide principale, cel
Muncitoresc şi Likud si oportunitatea de a forma un guvern majoritar. Cele două partide au
fost forţate aşadar să guverneze împreună în ceea ce s-a numit guvern de unitate naţională dar
în realitate era o situaţie de paralizie politică. În ceea ce priveşte politica şi viziunea faţă de
6 Ibidem, pp. 632-677.

7 Maria Carter Hallward, op. cit., pp. 38-39.

lOMoARcPSD|13458080
teritoriile ocupate, Partidul Muncitoresc era favorabil compromisului teritorial, pe când Likud
se opunea vehement oricărei cedări de teritoriu din Gaza sau Cisiordania. Poziţia Likud era
puternic reprezentată de Yitzhak Shamir (prim-ministru al Israelului între 1986-1992). El a
intensificat construcţia de aşezări evreieşti în teritorii şi a angajat guvernul într-o politică de
incorporare a teritoriilor în Israel. Pe partea cealaltă, a arabilor palestinieni, venirea la putere
în cadrul Organizaţiei de Eliberare a Palestinei (O.E.P.), organism creat iniţial de Liga Arabă
care să reprezinte interesele poporului palestinian. Arafat va deveni preşedintele O.E.P. din
acel moment până la moartea acestuia, în 2004. In 1974, Liga Arabă a recunoscut O.E.P. ca
singura entitate legitimă de a reprezenta poporul palestinian, iar în 1975 i s-a conferit statutul
de observator la Organizaţia Naţiunilor Unite) a lui Yasser Arafat. A reprezentat un moment de
schimbarea în naţionalismul palestinian. În mare parte O.E.P. s-a transformat într-o entitate
autonomă cu o dependenţă tot mai redusă faţă de statele arabe, demonstrând concepţia de
eliberare a Palestinei prin luptă armată. Această concepţie se materializaseră de la sfârşitul
anilor 1950, odată cu formarea Fatah şi Mişcării Naţionale Arabe, care au iniţiat atacuri de
gherilă împotriva a diferite ţinte israeliene. Aceste acţiuni, care aveau origini ideologice în
bună măsură din revoluţiile din Cuba, Vietnam şi America de Sud, au resuscitat sentimentul
naţional palestinian şi dorinţa de reîntoarcere în Palestina istorică8.
Capitolul 2: Prima intifadă
Israelul este un stat care, după cel de-Al Doilea Război Mondial s-a aflat într-o stare
constantă de conflict cu statele vecine. Astfel, armata este mare, raportat la numărul de
locuitori; rezerviştii reprezentând aproximativ 10% din populaţie. Originile nemulţumirilor
palestiniene sunt regăsite din punct de vedere istoric în înfinţarea statului (Israel). Războiul
israelian de independenţă din 1948 a fost şi originea problemei regfugiaţilor palestinieni, mii
dintre aceştia părăsindu-şi casele şi fugind în Cisiordania şi în statele arabe vecine de frica
represiunii isreliene sau au fost forţaţi să îşi părăsească casele de autorităţile israeliene. Pentru
palestinieni, consecinţa războiului din 1948 a reprezentat al-Nakba, catastrofa naţională
palestiniană. Problema refugiaţilor a fost înrăutăţită odată cu sfârşitul războiului din 1967
8 William Cleveland, A History of the Modern Middle East, Ed. Westview Press, 2009, p. 474; Eitan Alimi,
Israeli Politics and the First Palestinian Intifada, New York, Ed. Routledge, 2007, p. 46.

lOMoARcPSD|13458080
despre care am amintit în capitolul precedent9. Perioada 1967-1987 este foarte importantă
pentru a înţelege „problema” palestiniană. După aproximativ 20 de ani de conflicte între Israel
şi statele arabe care acţionau parţial în numele aspiraţiilor palestiniene, Israelul a ocupat
Cisiordania şi Gaza, extinzându-şi dominaţia asupra majorităţii Palestinei din timpul
mandatului britanic. Adică, în special in Ierusalimul de Est, unde, din punct de vedere juridic
prezenţa israeliană, data din 1967 şi care a fost anexat în mod formal şi unilateral în iulie
1980. Ocupaţia nu a însemnat numai extinderea Israelului peste noi pământuri care aproape i-
au dublat teritoriul dar, a şi incorporat peste un milion de rezidenţi palestinieni sub o ocupaţie
militară. Aşadar, conflictul de interese a apărut în mod inevitabil. Pe de o parte Israelul dorind
să prezerve ordinea şi stabilitatea în noile teritorii ocupate, iar pe de cealaltă parte
palestinienii, cu ideea nevoii de justiţie, caracterizată prin împlinirea lor ca persoane şi a
aspiraţiilor lor naţionale. Preocuparea Israelului pentru ordine şi stabilitate în teritorii era
asigurată prin legea marţială. Deşi aceştia au încercat conservarea unor structuri politice şi
sociale locale prin colaborarea cu diferiţi reprezentaţi, s-au folosit şi măsuri de represiune,
devenind dominanţi asupra populaţiei palestiniene impunând ordine prin forţă şi violenţă.
Raţiunea pentru care au fost introduse asemenea măsuri punitive, a stat în intereseul Israelului
de a controla populaţia palestiniană, împuternicind autorităţile militare să impună sancţiuni
severe rezidenţilor din teritoriile ocupate, creându-se abuzuri care de multe ori nu au fost
sancţionate juridic10. Serviciile de securitate deportau un număr tot mai mare de activişti
politici suspecţi. A fost folosită detenţia administrativă, o practică prin care palestinienii
puteau fi arestaţi fără mandat şi ţinuţi închişi timp de şase luni. Ocupaţia militară a intervenit
în vieţile de zi cu zi ale palestinienilor. Aceştia erau obligaţi să poarte cadruri de identitate şi să
plătească taxe speciale. Trebuiau să treacă printr-un aparat birocratic greoi şi complicat pentru
a obţine permise de trecere. Erau arestaţi, închişi şi uneori torturaţi de autorităţi la cel mai mic
semn de suspiciune de activism politic. Aceste acte de injustiţie au creat o stare de presiune şi
cvasi-permanentă ameninţare, lucru care a dus la crearea unei mişcări de rezistenţă sub forma
unei revolte populare care a însemnat pe de o parte, respingerea ocupaţiei Israeliene iar pe de
cealaltă parte afirmarea dreptului poporului palestinian la auto-determinare naţioanlă11.
9 Yoram Peri, “The Israeli Military and Israel’s Palestinian Politics, From Olso to the Al Aqsa Intifada”, în
United States Institute for Pece, nr. 47, 2002, p. 11; Eitan Alimi, op. cit., p. 33.
10 Ibidem, pp. 33-35.
11 William Cleveland, op. cit., pp. 474-475.

lOMoARcPSD|13458080
În septembrie 1987 odată cu revolta populară palestiniană, intifada, s-a prăbuşit status-
quo-ul de 20 de ani din Cisiordania. Prima intifadă a reprezentat un punct de cotitură în istoria
relaţiilor israeliano-palestiniene, generând o schimbare radicală în percepţia israelienilor
privitoare la conflictul arabo-israelian. De la apariţia statului Israel în 1948 (chiar şi înainte) au
existat două curente de idei în sfera politică israeliană. Primul s-a numit „războiul dintre
state”, reprezentanţii/susţinătorii acestei teorii (printre care şi Yitzhak Rabin, Golda Meir,
David Ben-Gurion) susţin că sursa disputelor israelo-arabe a fost refuzul statelor arabe de a
recunoaşte existenţa Israelului ca stat. În această ordine de idei pacea va putea deveni o stare
concretă doar atunci când acea politică se va schimba. Potrivit acestei teorii, problema
palestiniană ar trebui soluţionată în cadrul unui acrod de pace cu Iordania. A doua teorie,
„războiul dintre naţiuni” susţine că disputa israelo-palestiniană a stat la baza conflictelor
arabo-israeliene şi că Israelul poate ajunge la o normalizare a relaţiilor cu statele arabe doar
dacă problema palestiniană este rezolvată. Prima teorie a fost dominantă înainte de prima
intifadă. Însă, după izbucnirea acesteia, Rabin a conştientizat că palestinienii sunt o naţiune
care se luptă pentru independenţă, ca urmare s-a raportat la ei ca la un actor independent, chiar
un partener în unele momente12.
2.1 Fazele incipiente ale revoltei
La începutul anului 1987, deţinuţii palestinieni au iniţiat o grevă a foamei cerând

condiţii de detenţie mai bune şi recunoaşterea statutului lor legal de prizonieri, lucru care a dus
la largi demonstraţii de masă în Cisiordania şi Gaza. La 25 noiembrie, 1987, un tânăr
palestinian s-a infiltrat într-un post militar al armatei israeliene din nordul Israelului,
dechizând focul şi omorând şase soldaţi după care a fost împuşcat. Acest fapt a avut un impact
emoţional major mai ales în societatea palestiniană care la văzut pe tânărul respectiv ca un
erou/martir. Sute de palestinieni s-au adunat pentru a protesta cele întâmplate iar când soldaţii
israelieni au deschis focul omorând din protestatari, majoritatea populaţiei din Gaza a izbucnit
în revoltă. Două săptămâni mai târziu, în 8-9 decembrie a izbucnit intifada, însă nu aşa cum
era ea predicată şi preconizată de O.E.P. Ea a început spontan, după ce două vehicule
palestiniene s-au lovit de un vehicul al armatei israeliene la un punct de control militar din
12 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 39; Yoram Peri, art. cit., p. 14.

lOMoARcPSD|13458080
Gaza. Patru palestinieni au murit, iar suspiciunile cu privire la un atac deliberat de ucidere, au
început să fie diseminate de elemente revoluţionare palestiniene. Această tactică a
dezinformării se va menţine pe parcursul întregii revolte13. Astfel din decembrie 1987,
populaţia palestiniană din Cisiordania şi Gaza a început o revoltă masivă împotriva ocupaţiei
israeliene. Intifada nu a fost începută sau orchestrată în faza iniţială cel puţin de leadership-ul
O.E.P din Tunis. Revolta a angrenat sute de mii de oameni, mulţi dintre ei neavând o
experienţă anterioară a rezistenţei (adolescenţii sau copii14). Intifada nu a fost o rebeliune
armată ci o rezistenţă civilă masivă, cu închiderea anumitor puncte comeriale şi demonstraţii
violente (deşi neînarmate) împotriva ocupaţiei israeliene. Simblourile ei au fost cuţitele,
piertrele şi molotov-urile. Pentru palestinieni, intifada reprezenta „războiul de independenţă de
sub Israel” care a survenit ca urmare a condiţiilor economice greu suportabile, pe fundalul
realităţilor politice. Impulsul cel mai important al intifadei a fost dat de frustrarea cu privire la
aspiraţiile naţionale a aproximativ 600.000 palestinieni din Fâşia Gaza, 900.000 din
Cisiordania şi alţi 130.000 din Ierusalimul de Est, care doreau să trăiască într-un stat
palestinian, iar nu ca locuitori ai unei ocupaţii militare străine, considerată de aceştia ca fiind
brutală. Exista şi o privare de participare a palestinienilor din teritorii la viaţa politică, astfel la
trei zile după declanşarea intifadei, un maior din Gaza, Rashad a-Shawa spunea următoarele:
„Ne putem aştepta la astfel de lucruri după douăzeci de ani de ocupaţie dură. Oamneii şi-au
pierdut speranţele cum că israelienii le vor acorda drepturi, nu ştiu ce să facă şi au adoptat
fundamentalismul religios ca o ultimă opţiune. Ei simt că statele arabe nu sunt în stare să
obţină nimic pentru ei iar O.E.P. la care ei se raportează ca reprezentantul intereselor lor, nu a
făcut nimic pentru ei. Ceea ce se întâmplă este expresia frustrării şi a durerii de pe urma
ocupaţiei continue a israelienilor. Aceste revolte încep încă din şcoli până la muncitorii
palestinieni din Israel care văd acolo condiţiile bune de viaţă şi se reîntorc în teritoriile ocupate
la condiţii aproape inumane15”. Frustrările palestinienilor au fost alimentate de contrastul acut
de condiţii de trai dintre locuitorii israelieni din teritorii, a căror număr era în creştere.
Totodată a existat şi frica faptului că o înmulţire a aşezărilor evreieşti va duce la extincţia
populaţiei palestiniene (un exemplu ar fi problema raţionalizării apei pentru palestinieni). Ca o
13 Benny Morris, Righteous Victims, A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881-2001, New York, Ed. Vintage
Books, 2001, p. 561; William Cleveland, op. cit., p. 475; Maria Carter Hallward, op. cit., p. 39; Barry Rubin,
Israel, an Introduction, Ed.,Yale University Press, 2012, p. 44.
14 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 37; Joel Beninin, „Palestine, Israel and the Arab-Israeli Conflict”, în Middle
East Research & Information Project, 2014, p. 8.
15 Benny Morris, op. cit., pp. 561-562; Eitan Alimi, op. cit., pp. 35-36.

lOMoARcPSD|13458080
minoritate politică ocupată, palestinienii din teritoriile ocupate erau privaţi de orice formă de
liberate atât individuală cât şi colectivă. Drepturi precum libertatea de asociere, de expresie şi
de mişcare erau drastic restricţionate de regimul militar israelian. Libertatea de mişcare era
ocazional restricţionată şi condiţionată de posesia unui card de identitate şi un permis de
deplasare, care erau adesea confiscate ca măsuri de securitate. Cei suspectaţi de activitate de
rezistenţă erau plasaţi sub detenţie administrativă care era impusă fără un proces anterior. În
plus, palestinienilor din teritorii nu le era permis să călătorească în afara acestora sau să se
întoarcă fără o permisie de la autorităţile militare. Aspiraţiile palestinienilor pentru egalitate au
fost exprimate prin cererea lor la auto-determinare în cadrul propriului lor stat ca o condiţie
esenţială a libertăţii16.
2.2 Perspectiva israeliană asupra revoltei
În timpul primelor luni ale intifadei a existat o frică constantă printre israelieni cum că
cei 800.000 de arabi israelieni din interiorul Israelului se vor alătura revoltelor. Într-adevăr,
intifada le-a adâncit sentimentele de apartenenţă la identitatea arab-palestiniană şi dorinţa de a
obţine egalitate politică, economică şi socială cu evreii israelieni. În primii ani, revolta a fost
caracterizată de o nesupunere civilă faţă de ocupaţie prin demonstraţii masive, refuzul de a
plăti taxe, boicotarea bunurilor şi produselor israeliene, graffiti-uri cu caracter politic şi
înfinţarea de şcoli „libere subterane”. Ca formă de boicotare economică a Israelului din partea
populaţiei palestiniene a fost practicarea evaziunii fiscale. Primul an al primei intifade a
înregistrat o deteriorare semnificativă a performanţei economice din teritorii. Se estimează că
PIB-ul Cisiordaniei a scăzut cu 10.1%, în 1987, 1.1% ,în 1998 şi 6.2% în 1989. In Israel s-au
făcut simţite unele probleme economice, scăzând numărul investiţiilor străine (investitorii
percepeau un risc în posibilitatea de a fi rănite fizic persoane, distruse bunuri sau posibilitatea
ca revolta să se extindă la arabii israelieni) 17. În general măsurile de boicotare economică a
Israelului (nu se mai cumpărau produse evreieşti, oamenii nu îşi mai plăteau taxele) aveau să
caracterizeze intifada. În iulie 1988, Yitzak Rabin a anunţat în Knesset că a scăzut cu 40%
colectarea taxelor în teritorii de la începutul intifadei. În decurs de câteva luni o serie de
16 Ibidem, pp. 37-39.
17 Benny Morris, op. cit., p. 602; Joel Beninin, art. cit., p. 8; David Fielding, „Economic Consequences of the
Intifada: Investment and Political Instability in Israel”, p. 4.

lOMoARcPSD|13458080
instituţii auto-guvernate, sub formă de comitete, au înlocuit serviciile administraţiei civile,

majoritatea copiilor pierzând anii de învăţământ. Guvernul israelian a publicat numeroase
rapoarte care subliniau faptul că, ocupaţia israeliană este una mult mai constructivă decât cea
iordaniană, ea a fost portretizată uneori ca fiind „iluminatoare” (potrivit Centrului Israelian de
Informaţii), iar calitatea vieţii din Cisiordania şi Gaza era îmbunătăţită (potrivit unui raport din
1986). Una din deciziile importate ale Israelului cu privire la teritoriile ocupate, la scurt timp
după războiul din 1967, a reprezentat deschiderea pieţei israeliene către forţa de muncă
palestiniană. Încă de la începutul anilor 1970, Israelul a început să absoarbă un număr
important de muncitori palestinieni în diverse sectoare precum: construcţiile, agricultura şi
sectorul industrial. Populaţia palestiniană a devenit astfel consumatoare de produse israeliene.
Totuşi prin Politica Porţilor Deschise s-a dat voie ca palestinienii să exporte în ţările arabe
vecine, lucru care a mai redus dependenţa faţa de piaţa israeliană. Potrivit unui învăţat
palestinian, Salim Tamari, aproape 90% din bunurile importate în teritorii veneau din Israel,
mai mult de 11% din totalul exporturilor israeliene. Noile locuri de muncă create în urma
deschiderii posibilităţii palestinienilor de a munci în Israel a dus la o îmbunătăţire materială a
acestora, mulţi dintre ei primind ajutor de la agenţiile umanitare afliliate O.N.U. sau erau
şomeri. Cu toate acestea Israelul a luat măsurile necesare pentru a preveni o dezvoltare
economică şi industrială substanţială în teritorii18.
Prezenţa locuitorilor israelieni în teritorii a accentuat frustrările sociale ale

palestinienilor, aceştia din urmă văzând condiţiile de viaţă mai bune ale israelienilor, accesul la
drumuri care treceau prin regiunile populate de palestinieni, mărimea pământurilor alocate
acestora şi disponibilitatea lor faţă de resurse au continuat să intensifice sentimentele de
alienare, nedreptate şi de deprivare a palestinienilor în general şi a refugiaţilor în particular.
Adminisraţia Likud (1977) a accelerat procesul de răspândire a aşezărilor israeliene din
teritorii, cu toate că procesul a fost început de administraţia de dinainte (Partidul Muncitoresc).
Politica israeliană era aceea de a folosi teritoriile ocupate să servească intereselor şi
necesităţilor economice ale Israelului; aici ne putem referi la discrepanţa dintre populţia
palestiniană şi cea israeliană cu privire la distribuirea resurselor, cum ar fi accesul la apă sau
pământ19. Din cauza lipsei de industrie din teritorii şi a sistemului agricol subdezvoltat, mulţi
18 Benny Morris, op. cit., pp. 581-582; Eitan Alimi, op. cit., pp. 39-43.
19 Ibidem, pp. 43-44; Benny Morris, op. cit., p. 566.

lOMoARcPSD|13458080
palestinieni trebuiau să lucreze în Israel. Ei câştigau foarte puţin şi erau privaţi de anumite
drepturi sociale ale angajatului. O serie de domenii economice din Israel, de exemplu,
agricultura sau construcţiile, foloseau mână de lucru palestiniană fiind mai ieftină. Acest lucru
a încetat în 1990 datorită ameninţării teroriste, o mare parte din palestinieni rămânând în
teritorii fără posibilitatea reangajării20.
Toate universităţile şi majoritatea celorlalte instituţii de învăţământ superior au fost

create în perioada ocupaţiei israeliene. Dar realităţile politice nu dădeau oportunitatea
absolvenţilor de a fi angrenaţi în piaţa muncii pentru că nu exista o astfel de piaţă. Pe cale de
consecinţă, mare parte dintre aceştia au emigrat în ţările din Golf de unde trimiteau bani acasă
(remiterile constituiau o importantă sursă de venit pentru economia teritoriilor). Odată cu
izbucnirea războiului iraniano-irakian aceştia au fost nevoiţi să se întoarcă iar încetarea
fluxului de bani din exterior a reprezentat şi ea o cauză a izbucnirii intifadei. Venirea la putere
a partdidului Likud în 1977 care, promova consolidarea de viitoare aşezări evreieşti, a
contribuit la alimentarea fricii palestinienilor că se va repeta episodul din 1948. Populaţia
israeliană din teritorii a ajuns de la 35.000 în 1984 la 64.000 în 1988 şi la 130.000 în 1990. La
început, intifada, nu a creat panică în rândul factorilor de decizie politici şi militari din Israel.
Mai existaseră revolte sporadice de-a lungul timpului deci nu se considera că aveau de a face
cu ceva nou. După ce s-a conştientizat ameninţarea establishment-ului politic din teritorii,
israelienii au încercat de toate: focuri de armă menite să ucidă, să rănescă, bătăi, arestări în
masă, tortură, detenţii administrative şi sancţiuni economice. Israelienii au făcut eforturi
majore în a sopta fluxul monetar al O.E.P. (şi mai apoi al Hamas) în teritoii. Toate acestea nu
s-au dovedit a fi suficiente pentru a rezolva problema revoltelor. În cele din urmă, patru ani
mai târziu, atmosfera s-a mai liniştit odată cu înaintarea demersului de negocieri politice între
Israel şi palestinieni. Israelul a devenit conştient că rebeliunea nu poate fi eliminată prin
mijloacele militare clasice, ci doar îngrădită la un nivel acceptabil. În general, armata
israeliană a încercat să nu deschidă focul decât în situtaţia punerii vieţii soldatului în pericol.
Dar provocările şi alte situaţii complexe s-au materializat des prin moartea arabilor, chiar dacă
nu era pusă în pericol viaţa vreunui soldat. În ianuarie 1988 armata israeliană a început să
impună stări de asediu. Oricine era văzut pe străzi în afara acelei jumătate de oră permise era
împuşcat pe loc. Dar şi această măsură a avut un caracter limitat. Deşi această măsură a
20 Ibidem, p. 566.

lOMoARcPSD|13458080
suprimat o bună parte din revolte, ura locuitorilor s-a accentuat şi mai mult căci îi impiedica
pe aceştia să meargă la muncă şi să îşi câştige existenţa. Armata şi poliţia israeliană au
introdus agenţi sub acoperire atât în Gaza cât şi în Cisiordania deghizaţi în arabi cu scopul de a
captura sau a ucide liderii revoltelor precum şi alţi terorişti căutaţi. Cele mai răspândite măsuri
însă au fost arestul şi detenţia. În primii trei ani ai intifadei aproximativ 30.000 de persoane au
fost judecate pentru rebeliune violentă. Pe lângă aceştia, 2.700 de persoane din Ierusalimul de
Est au fost arestate în cursul anului 1988. Iar în decembrie 1990, 14.000 de arabi palestinieni
din Gaza şi Cisiordania se aflau în detenţie fără a fi fost judecaţi în prealabil. Pedepsele
colective aplicate de aramata israeliană prevedeau izolarea anumitor sate, de centrele
municipale şi tăierea aprovizionării cu electricitate iar, pentru terorişti şi instigatori (uneori şi
pentru cei care aruncau cu pietre) se apela la demolarea caselor. Pe lângă acestea, o altă
măsură aplicată a fost deportarea, în conformitate cu Regulamentele de Apărare în caz de
Urgenţă. O altă încercare de descurajare a revoltelor a avut loc pe data de 6 martie 1988 şi a
constat în asasinarea de către Mossad a reputatului terorist Abu Jihad, un apropiat a lui Yasser
Arafat. Efectul s-a dovedit a fi unul marginal, scontându-se cu o revitalizare a intifadei21.
În martie 1989 şeful diviziei de intelligence militar, generalul maior Shahak a prezentat
guvernului raportul anual privind situaţia de securitate în care el, afirma explicit că intifada
este regizată şi condusă de O.E.P. Documentul nu a fost bine primit de miniştrii aparţinând
partidului Likud, care considerau că se oferă legitimitate politică OEP-ului, ei considerând
această structură ca fiind una strict teroristă. Partidele de dreapta au cerut armatei să pună
capăt revoltei palestiniene însă aceasta a realizat că nu o poate face decât folosind metode cu
mult peste limitele acceptate într-o democraţie sau în sistemul normativ al societăţii israeliene.
A fost o exprimare publică a posibilităţilor limitate ale armatei de a gestiona eficient revolta.
Astfel, intifada a redefinit cadrul discursului politic cu privire la problemă majoră care diviza
societatea israeliană în dreapta şi stânga politică, partidul Muncitoresc şi Likud, tabăra
moderaţilor şi a naţionaliştilor (şi anume atitudinea cu privire la O.E.P. şi la teritoriile
ocupate). Problema era nu doar legată de a le ceda sau nu, pe aceasta din urmă ci şi dacă, să fie
recunoscut sau nu O.E.P. şi evenutal acceptarea stabilirii unui stat palestinian22. O schimbare
semnificativă cu privire la percepţia armatei dar şi a politicului s-a petrecut şi în cazul viziunii
21 Ibidem, pp. 566-594.

22 Yoram Peri, art. cit., p. 15.

lOMoARcPSD|13458080
asupra ameninţărilor de securitate la adresa Israelului. Principala ameninţare existenţială a

Israelului (securitatea fundamentală în terminologia israeliană) a fost definită în termenii
statelor arabe, în primul rând Egiptul, Siria şi Iordania. Tratatul de pace din 1979 cu Egiptul,
colaborarea în materie de securitate cu regele Hussein al Iordaniei şi slăbirea Siriei ca urmare
a prăbuşirii Uniunii Sovietice, au redus considerabil această ameninţare şi a dus la o schimbare
a componentei centrale a doctrinei de apărare a Israelului. La sfârşitul anilor `80 şi începutul
anilor `90 o nouă situaţie de securitate s-a dezvoltat. Existau voci în Israel care susţineau că
politica lui Arafat de promovare a păcii era o tactică politică menită să obţină concesii şi că, el
defapt nu are nicio intenţie reală de a pune capăt luptei armate împotriva Israelului. Tot în
acest context se susţinea că O.E.P. nu intenţionează să renunţe la scopurile pe care le-a repetat
de-a lungul anilor şi anume retragerea totală a Israelului din toate teritoriile ocupate în 1967,
înfiinţarea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalimul de Est şi implementarea dreptului de
reîntoarcere a refugiaţiilor palestinieni23.
2.3 Perspectiva palestiniană
Mişcarea palestiniană a fost caracterizată ca făcând parte din mai multe organizaţii cu
diferite ideologii şi diferite moduri de acţiune. Unele din aceste organizaţii au fost înfiinţate
anterior statului Israel, în timp ce altele au apărut în periada 1967-1987. Înmulţirea acestor noi
tipuri de organizaţii erau adesea rezultatul efortului de luptă împotriva ocupaţiei. Unele din
acestea erau filialele locale a organizaţiilor cu sediul în afara Palestinei; de exemplu Shabiba,
mişcarea de tineret din interiorul Fatah-ului. Aceste filiale erau compuse în majoritate din elite
şcolite, pe când organizaţiile la nivel locau aveau membri, în mare parte, din toate domeniile
vieţii. Ceea ce contează este că, iniţiatorii intifadei s-au ridicat din rândul acestor organizaţii la
nivel local. Ele şi-au adoptat modul de acţiune la resursele disponibile şi au creat o
infrastructură şi condiţii preliminare care să susţină intifada24.
Pe agenda Ligii Arabe, problema palestiniană se afla printre ultimele; într-o perioadă în
care pe prim plan se afla războiul iraniano-irakian, un alt semn al indiferenţei statelor arabe cu
23 Ibidem, pp. 15-16.

24 Eitan Alimi, op. cit., p. 54.

lOMoARcPSD|13458080
privire la această problema a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Egiptul. Israelul era
determinat în a nu se angaja în negocieri cu OEP şi clar nu dorea un stat palestinian. Nici din
punct de vedere extern situaţia nu era favorabilă pentru arabii palestinieni; SUA era în tabăra
israeliană, ONU nu avea putere de acţiune în problema lor iar, în URSS preşedinte era
Gorbaciov care printre alte reforme s-a distanţat de postura de protector al statelor arabe şi a
eliberat emigraţia evreiască spre Israel, lucru care a întărit procesul de colonizare în teritoriile
ocupate. Astfel că, dacă palestinienii doreau ca situaţia lor să se îmbunătăţească, trebuiau să
obţină acest lucru prin forţe proprii, într-un fel sau altul. Starea prelungită de „subjugare”
politică, dependenţă economică şi realităţile de zi cu zi a ocupaţiei militare au însemnat pentru
palestinieni o violare a demnităţii şi a drepturilor fundamentale ale locuitorilor. Unii israelieni
au încercat să prezinte ocupaţia ca una „civilizatoare”, lucru aflat în antiteză cu realităţile
văzute de arabii palestinieni, precum legitimări şi percheziţii aproape zilnice acompaniate de
violenţă verbală şi rar de violenţă fizică.(567-568.) De-a lungul anilor forţele de securitate au
reţinut şi închis zeci de mii de locuitori, ţinându-i timp de săptămâni şi chiar luni de multe ori,
fără proces. Interogările erau completate de tortură fizică şi psihică. Aceste experienţe au lăsat
populaţia din teritorii dornică de răzbunare. În mod ironic, aceste penitenciare au servit ca
locuri eficiente de recrutare, îndoctrinare ideologică şi antrenament pentru acţiuni teroriste
pentru deţinuţi. Majoritatea liderilor Intifadei au fost „formaţi” în astfel de locuri25.
Capitolul 3: Conducerea Naţională Unificată a Revoluţiei
Intifada a reprezentat o schimbarea de la o rezistenţa statică, sumd, la o participare

mult mai activă şi mobilizarea maselor în comitete la nivel local: comitete populare pentru
femei, sindicate, comitete studenţeşti şi muncitoreşti, create în anii 1970 26. În ciuda represiunii
israeliene, palestinienii au reuşit să înfiinţeze şi să susţină o structură mobilizatoare. Această
structură mobilizatoare a intifadei a fost produsul activiştilor naţionalişti din comitetele locale.
Pentru a susţine masele de demonstranţi şi a le gestiona, era nevoie de formarea unei
organizaţii care să fie capabilă să ofere susţinere pentru revolta atât de răspândită şi să asişte
populaţia pentru a face faţa represiunii israeliene. Comitetele populare aveau scopul de a
distribui bunurile şi alimentele necesare vieţii de zi cu zi în oraşe, sate sau tabere de refugiaţi.
25 Benny Morris, op. cit., pp. 562-468.

26 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 40.

lOMoARcPSD|13458080
Aceste comitete făceau eforturi să ajutate populaţia chiar şi în zonele unde era impusă starea
de asediu; astfel aceste comitete populare au reprezentat structuri administrative paralele
pentru o societate care respingea structurile existente de douăzeci de ani. Ele au
instituţionalizat şi legitimizat intifada la nivel local. În 18 august 1988, Israelul a declarat
participarea cu statut de membru în astfel de comitete ca fiind ilegală, dar încercările
israelienilor de pune în afara legii aceste comitete nu au produs o slăbire sau o scădere a
modului lor de operare. În primele ei săptămâni, intifada a fost o rebeliune spontană
alimentată de furie şi nemulţumire, în principal în rândul tinerilor din teritoriile ocupate.
Revolta răspândindu-se, a implicat toate păturile societăţii palestiniene iar în decembrie 1987,
în urma unor întâlniri secrete iniţiate de activişti locali ai diferitelor facţiuni din OEP, s-a
format Consiliul Naţional Unificat al Revoluţiei (C.N.U.R.) o organizaţie subterană., care era
într-o mare măsură sub controlului Fatah-ului şi a Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, care
a preluat iniţiativa în conducerea revoltei. Activismul Intifadei era organizat prin comitete
populare aflate sub egida C.N.U.R. iar începând din ianuarie 1988, C.N.U.R. a emis broşuri
care conţineau instrucţiuni pentru activităţile de prostest variind de la demonstraţii de masă
până la nivel de stradă27. C.N.U.R. a reunit sub tutela sa multe din aceste facţiuni palestiniene,
coordonându-şi activitatea în clandestinitate prin utilizarea pliantelor, sublinind nevoia ca
demonstraţiile să rămână non-violente. Astfel C.N.U.R. şi-a asumat rolul unui stat embrionar
care să unească societatea palestiniană divizată de crieterii de clasă, familie, clan, regiune, şi
separare rural-urbană. C.N.U.R. a căutat să creze o infrastructură care să ofere servicii sociale
alternativă celei administrate de Israel. Această grupare a devenit astfel direcţiunea informală
şi clandestină a revoltei. C.N.U.R. era un forum pentru luarea deciziilor şi care nu avea o
locaţie fixă. În susţinerea acestor acţiuni, OEP a jucat în rol central în ceea ce priveşte
finanţarea atât pentru C.N.U.R. cât şi pentru facţiunile OEP din teritorii. OEP transfera sume
importante de bani familiilor care au pierdut pe cineva în revoltă, a căror casă a fost demolată
sau a cărui fiu sau fiică erau în detenţie. Banii, mai erau folosiţi pentru a plăti activiştii din
comitetele locale şi pentru a finanţa acţiuni de rezistenţă. Astfel din a doua jumătate a anilor
1988 a devenit clar că OEP prin sistemul său de finanţare, a preluat controlul asupra intifadei.
Abilitatea de operare a C.N.U.R. a fost slăbită semnificativ ca urmare a înnăspririi metodelor
27 William Cleveland, op. cit., p. 475; Eitan Alimi, op. cit., p. 134-136; Joel Beninin, art. cit., p. 8; Barry Rubin,
op. cit., p. 44.

lOMoARcPSD|13458080
de represiune ale armatei şi capturarea membrilor 28. Cu toate acestea OEP era departe de a fi
capabil să susţină intifada pe termen nedefinit. În ciuda măsurilor de pedepsire a
colaboratorilor stipulate de C.N.U.R. prin broşurile livrate populaţiei palestiniene,
intensificarea acestui fenomen a arătat că probleme interne şi dizacordul între teritorii este din
ce în ce mai mare ca rezultat al luptei continue şi a lipsei de câştiguri politice satisfăcătoare;
toate acestea cumulate cu politica israeliana menită să maximizeze acest potenţial de
informaţii venite de la colaboratori. Obiectivele Intifadei au fost cuprinse într-un program de
paisprezece puncte elaborat de un grup de palestinieni proeminenţi şi aprobat de C.N.U.R..
Prin program, se cerea ca Israelul să pună capăt construcţiei de aşezări şi confiscări de pământ
de la arabi şi să anuleze taxele speciale şi restricţiile care se aplicau doar palestinienilor. Se
solicita Israelului să recunoască un stat independent palestinian condus de OEP. Pentru a-şi
îndeplini aceste obiective liderii Intifadei au antrenat tactici menite să facă oupaţia o povoară
financiară pentru Israel. În primii trei ani ai intifadei, palestinienii s-au angajat într-o campanie
de nesupunere civilă care a inclus greve generale, închidere de magazine sau refuzul de a plătii
taxe către Israel. În plus, palestinienii au încercat să facă Fâşia Gaza şi Cisiordania auto-
suficiente din punct de vedere economic, boicotând bunurile israeliene şi bazându-se cât de
mult posibil pe produse crescute sau manufacturate local. Violenţa care era parte intergală a
rebeliunii civile a constat în principal din demonstraţii de masă şi aruncare de pietre.
Palestinienii au luat decizia la începuturile Intifadei să dezaprobe folosirea armelor de foc sau
a cuţitelor. Dar, pe parcurs, în timp ce intifada intra în începuturile anilor 1990, înjunghierile şi
rafalele de foc au devenit mult mai răspândite. Tribunalele clandestine condamnau la moarte
zeci de palestinieni acuzaţi de colaborare cu israelienii, iar în satele locale erau bătuţi şi ucişi
mult mai mulţi29. CNUR activa ca vocea insurgenţilor palestinieni pentru a difuza mesajele
acestora în exterior, astfel completându-se cu activităţile OEP (deşi au existat unele tensiuni şi
dezacorduri între cele două). Toate broşurile emise de CNUR aveau la bază ideea eforturilor
unei Intifade autentice, colectivă, care se auto-susţine, a unor oameni privaţi de drepturi care
luptă împotriva unei autorităţi ilegitime pentru a-şi câştiga recunoaşterea drepturilor şi
aspiraţiilor naţionale. CNUR se poziţiona ca un organism intermediar între popor şi OEP,
aceasta fiind singura autoritate care reprezintă palestinienii. Prin acţiunile sale CNUR dorea să
atragă şi suportrul unor terţe părţi, de exemplu Uniunea Sovietică, de aceea între 1988 - 1989
28 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 40; Eitan Alimi, op. cit., pp. 136-140;
29 William Cleveland, op. cit., pp. 475-476; Eitan Alimi, op. cit., pp. 139-141.

lOMoARcPSD|13458080
solicitările către palestinieni redate prin broşuri se referau cu precădere la decuplarea de

autoritatea israeliană (boicotarea bunurilor israeliene, organizarea de zile memoriale) şi
creşterea solidarităţii între palestinieni şi mai puţin la chemarea de acţiuni violente, cum ar fi
folosirea cocktailurilor molotov. Acest lucru arată faptul că, în comparaţie cu Hams, CNUR a
adoptat o abordare cu utilizarea redusă a violenţei. CNUR a dat dovadă de realism şi
pragmatism în cererile sale (retragerea armatei israeliene din orice aşezare palestiniană şi
renunţarea la măsurile represive) în comparaţie cu Hamas care vedea Israelul ca o entitate
monolitică şi îi atribuia trăsături demonice. Într-o foaie volantă emisă de CNUR în octombrie
1988 care se adresa opiniei publice din Israel se spunea: „CNUR aduce la cunoştinţa opiniei
publice israeliene că binecuvântata noastră revoltă nu a pornit dintr-o dorinţa de a vărsa sânge
evreiesc sau palestinian. Mai degrabă a fost o revoltă împotriva injustiţiei, opresiunii şi
fascismului care caracterizează ocupaţia şi a determinării de a stabili pacea în regiunea
noastră”. Au existat la nivel parlamentar, în Israel, partide precum Ratz, care au condamnat
agresivitatea atât a militarilor cât şi a civililor din teritorii şi au atras atenţia ministrului
apărării Rabin cu privire la aceste aspecte. Şi în rândul societăţii civile au existat mişcări care
susţineau cauza palestiniană acceptând dreptul acestora de a avea un stat independent şi a de a
fi guvernaţi de aleşii lor. Fiind pe deplini conştienţi de importanţa mediatizării intifadei la
nivel intrnaţional, activişii în coordonare cu CNUR au folosit anumite tactici specifice pentru a
se asigura de impactul evenimentelor prin media. De exemplu, existau instrucţiuni specifice
pentru a se da voie vehiculelor armatei şi echipelor de la ştiri să intre în taberele de refugiaţi.
Scopul era ca ambele să fie prezente în acelaşi loc pentru ca imediat să fie iniţiate confruntări
în faţa camerelor de filmat. O altă tactică interesantă era păstrarea daunelor făcute de armată
până când ajungeau cei de la ştiri pentru a le putea vedea30.
3.1 Desfăşurarea revoltei
Jumătatea anilor ‘80 a surprins Israelul într-o fază în care capacitatea sa de descurajare
era pusă la îndoială de succesul miliţiilor şiite din sudul Libanului; acest fapt coroborat cu o
serie de înjunghieri ale populaţiei israeliene de către palestinieni şi evadarea unor terorişti-
30 Ibidem, pp. 146-154.

lOMoARcPSD|13458080
jihadişti dintr-un penitenciar, au accentuat încrederea palestinienilor în a vedea Israelul slăbit 31.
Un alt factor important a fost succesului revoluţiei din Iran a Ayatollah-ului Khomeini care a
răspândit viziunea sa despre islam în întreg Orientul Mijlociu. Fundamentalismul sunnit a ucis
simbolul reconcilierii cu Israelul, Anwar el-Sadat, iar ascensiunea partidului Likud şi a
fundamentalismului evreiesc, au fost văzute de palestinieni ca o ameninţare asupra integrităţii
locurilor sfinte de la al-Haram al-Sharif. Toate acestea i-au determinat pe mulţi palestinieni să
îmbrăţişeze radicalismul islamic32.
Problema palestiniană a adus un nou tip de atenţie pe agenda internaţională, în special

în media, datorită caracterului ei inegal în care aceasta poza: băieţi neînnarmaţi „luptând”
împotriva tancurilor israeliene. În general ca răspuns la aceste tactici palestiniene, armata
israeliană a fost instruită să răspundă printr-o politică a bătăii. Publicaţii israeliene atrag
atenţia asupra faptului că, proporţia evenimentelor perturbatoare: aruncarea de pietre,
demonstraţii şi adunări masive, au predominat faţă de alte forme de activitate violentă care
includeau folosirea de arme letale. Palestinienii şi structurile în care au fost organizaţi aceştia,
au redus aproape la zero folosirea armelor letale, în schimb, apelând la moduri de acţiune
perturbatoare cu scopul de a creşte solidaritatea şi coeziunea internă şi de a da Israelului o
stare de incertitudine. Ei (palestinienii) au construit un mecanism impresionant de mobilizare
şi de „management” al revoltei. Au reuşit şi să proiecteze lupta internă în exterior pentru a
primi suport internaţional33. Deşi prima intifadă este caracterizată ca fiind una non-violentă,
unii o descriu ca fiind una în care nu s-au folosit arme de foc sau a fost caracterizată prin
violenţă limitată. Pentru că deşi pentru unii palestinieni aruncarea cu pietre nu era considerată
violentă (din contră unii vedeau acest act ca un simbol al înfrânării folosirii de mijloace letale
în faţa unui inamic mult mai puternic), din punctul de vedere al israelienilor pietrele puteau
ucide. Intifada nu a fost o iniţiativă a OEP-ului ci mai degrabă un rezultat al activismului
naţional la nivel local din teritoriile ocupate. Deşi iniţial a fost organizată de forţe locale
nemulţumite de managementul Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, aceasta, în cele din
urmă, a intervenit pentru a-şi asuma autoritatea34.
31 Benny Morris, op. cit., p. 569.

32 Ibidem, p. 569.
33 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 40; Eitan Alimi, op. cit., pp. 122-123.
34 Ibidem, p. 47; Maria Carter Hallward, op. cit., p. 41; Barry Rubin, op cit., p. 44.

lOMoARcPSD|13458080
Pentru ca intifada să aibă cu adevărat efect, palestinienii erau conştienţi că prin

deposedarea forţelor militare de cât mai multe zone, prin rebeliune, vor internaţionaliza
problema palestiniană şi OEP va ocupa în loc central în procesul de pace din Orientul
Mijlociu. Retragerea forţelor armate israeliene (dar şi civilii) din regiunea estică din Nablus în
faţa violenţelor multiple ale unei tabere mari de refugiaţi, a avut ecou în toată Cisiordania;
tabăra de refugiaţi din Balata fiind „eliberată”, rămânând de facto sub controlul Fatah.
Incidentul a fost descris de către Shmuel Goren, coordonatorul israelian al activităţilor din
teritorii ca o „mini-intifada” care a pavat drumul către adevărata revoltă. În data de 9
decembrie, o unitate militară israeliană din Jibalya (Gaza) a fost asaltată cu pietre de către
mulţime şi au blocat drumurile. Trupele israeliene au deschis focul asupra mulţimii, rănind
mai mulţi oameni şi omorând un băiat de şaptesprezece ani. Aşa a început intifada. Pentru
majoritatea palestinienilor scopul ultim era dobândirea adevăratei independenţe şi stabilirea
propriului lor stat. Dar mulţi alţii, în special fundamentaliştii islamici, vedeau ca ultim scop
distrugerea statului Israel şi gonirea populaţiei israeliene. Un lider al Hamas, Sheikh Ibrahim
al-Quqa, a descris intifada ca fiind o fază de început a unui proces mult mai amplu de a scăpa
de prezenţa sionistă în acea zonă. Mulţi refugiaţi au văzut intifada ca un instrument care îi va
ajuta la reintrarea în posesie a ceea ce au pierdut în 1948. Revoltele de la Jibalya s-au
răspândit repede în Gaza şi Cisiordania, mulţime tot mai mare ieşind pe străzi, aruncând
pietre, arzând cauciucuri şi construind baricade. Au existat cazuri în care armata israeliană a
deschis focul înspre mulţime, iar cei omorâţi erau declaraţi martiri; înmormântările acestora
transformându-se în adevărate manifestaţii violente. În Gaza controlul asupra mulţimii a fost
preluat de „Jihadul Islamic”, moscheile servind ca puncte de întâlnire, indicaţii, incitare şi
organizare. S-a profitat de acest vid de putere creat, în care fostele reguli nu se mai aplicau,
astfel organizându-se în fiecare tabără de refugiaţi şi în fiecare sat comitete revoluţionare care
se uneau în „comitete populare”, ele servind ca ramura executivă a intifadei în fiecare locaţie.
Acestea impuneau închiderea punctelor comerciale, pedepseau colaboratorii sau cei „în afara
legii” şi se ciocneau cu trupele israeliene. În Cisiordania toate aceste comitete s-au unit sub o
oraganizaţie umbrelă , United National Leadership of the Uprising (aflată în strânsă colaborare
cu OEP atunci aflat în Tunisia), care coordona activităţile politice palestiniene pe fundalul

lOMoARcPSD|13458080
intifadei. Acestă organizaţie a distribuit pliante cu mesaje anti-ocupaţie şi a dat impresia

mulţimii că există o coordonare unitară a anarhiei aparente35.
Violenţa tinerilor palestinieni a fost întâmpinată tot cu violenţă de către armata

israeliană. Imaginile televizate ale trupelor israeliene care deschidau focul împotriva unor
adolescenţi neînnarmaţi a contribuit la un criticism a guvernului izraelian, atât la nivel naţional
cât şi în afara graniţelor. Forţele ocupaţionale au aplicat pedepse colective ca, detenţia la scară
mare, demolarea de case ale suspecţilor aruncători de pietre, plasarea de sate sub stări de
asediu prelungite, tăierea alimentării cu apă şi electricitate, tăierea pomilor fructiferi şi a
măslinilor, distrugerea grădinilor private de legume şi închiderea şcolilor şi a universităţiilor
din Cisiordania. Dar, folosirea acestor pedepse colective care afectau palestinienii din Gaza şi
Cisiordania au făcut ca participarea la Intifadă să crească şi societatea să devină mai unită în
opoziţia faţă de ocupaţie. Costul aceste opoziţii a fost viaţa a aproximativ 1.025 de palestinieni
până în 1990, inclusiv 250 de presupuşi colaboratori ucişi de palestinieni şi 56 de israeliene.
Mai mult de 37.000 de arabi au fost răniţi iar 35.000 – 40.000 au fost arestaţi. Intensitatea
Intifadei a început să se diminueze de la sfârşitul anului 1990 36. Potrivit centrului de informare
Izraelian, B’Tselem, între 1988 şi 1991, forţele de securitate israeliene din teritorii, au ucis 790
de palestinieni, iar alţi 8 au fost ucişi în interioriul statului Israel. Folosirea de arme letale din
partea palestinienilor a fost predominantă în cazul grupărilor islamice. Dar în general decizia
de a nu se folosi arme letale a venit şi din partea majorităţii grupărilor politice şi organizaţiilor.
Asemenea decizie s-a luat încă de la primele faze ale intifadei. În ciuda disponibilităţii de
arme, atât OEP cât şi C.N.U.R. au subliniat explicit nefolosirea de arme letale. În decursul
primelor luni ale anului 1988, palestinienii din Israel, Liban şi Iordania şi-au exprimat
solidaritata faţă de intifadă iniţiind demonstraţii şi chiar evenimente perturbatoare şi violente
împotriva Israelului. La graniţa Israelului cu Libanul, s-a consolidat o escaladare violentă în
1988 condusă de liderul Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) George Habash, care
susţinea că deşi intifada nu trebuie transformată într-o luptă armată, este important ca ea să fie
susţinută cu arme de foc. În Israel a existat o teamă constantă de faptul că palestinienii
israelieni se vor alia cu cei din teritorii. Acesată teamă l-a făcut pe Ariel Sharon, la vremea
respectivă un membru al Knesset din partea Likud să declare că: „aceştia vor să ne distrugă în
35 Benny Morris, op cit., pp. 573-576.

36 William Cleveland, op. cit., p. 476-477.

lOMoARcPSD|13458080
loc să lupte alături de noi ca cetăţeni loiali ai statului 37”. Cu toate acestea şi în ciuda dorinţei
OEP-ului de a lărgi participarea palestinienilor israelieni; implicarea acestora în Intifadă a fost
relativ redusă atât datorită unei reacţii dure a Israelului dar şi pentru faptul că majoritatea
dintre aceştia favorizau o soluţionare a diferendelor pe cale paşnică. Astfel suportul acestora s-
a materializat doar într-o susţiniere mai mult simbolică, deşi au existat unele grupuri mici
radicale. Acţiunile perturbatoare s-au dovedit a fi eficiente şi în trecut. În 1986-1987 când
palestinienii au preluat cu succes controlul asupra unei tabere de refugiaţi, participarea
maselor s-a dovedit a fi o tactică ingenioasă în a forţa trupele israeliene să se retragă; armata
nefiind pregătatită să facă faţă acestui mod de acţiune. Mulţi soldaţi s-au văzut într-un impas
când se presupunea că trebuie să răspundă cu foc de armă împotriva unor femei sau copii ce
aruncau cu pietre. Aceştia din urmă erau conştienţi într-un fel de îndoielile morale ale
soldaţilor israelieni. Palestinienii erau conştienţi de inferioritatea militară în care se aflau faţă
de forţele israeliene. Astfel, activiştii locali ştiau că folosirea armelor din arsenal va fi un
masacru în partea lor, terminând revolta în termen de câteva săptămâni. În consecinţă
acţiunilor perturbatoare şi limitarea violenţei erau percepute ca o tactică care va servi mult mai
bine luptei palestiniene. Un alt raţionament pentru care s-au folosit astfel de metode de acţiune
a fost conştientizarea la nivelul activiştilor locali utilizarea de tehinici simple care să nu
necesite aptitudini, anume vor facilita o participare tot mai multiplă. Un palestinian
declara :”vrem să participe cât mai multă lume, iar o victorie care să angreneze folosirea
armelor de foc nu va putea fi obţinută, acest lucru dând Israelului ocazia să riposteze cu toată
forţa militară; astfel vom provoca Israelul cu pietre, împingându-l să facă greşeli în aşa fel
încât lumea să vadă cât de violentă este ocupaţia”. În urma asasinării de către israelieni a lui
Halil al-Wasir cunoscut şi sub numele de Abu Jihad, al doilea om în ierarhia Fatah-ului, OEP a
fost chemat la folosirea armelor ca răspuns la acest incident. Leadership-ul local palestinian a
refuzat şi a declarat că revolta va continua şi că legătura dintre ei şi OEP nu va fi ruptă, din
contră, crimele comise de israelieni îi vor determina pe şi mai mulţi palestinieni să continue
revolta populară şi să devină solidari cu OEP. Asasinarea lui Abu Jihad a arătat faptul că
aceştia au început să conştientizeze pericolele de destabilizare ale revoltei; lucru care a adus o
dură politică menită să suprime revolte prin forţă brută şi folosirea armelor de foc 38. Sub
conducerea ministerului apărării de către Yitzhak Rabin, Israelul a încercat să suprime intifada

38 Ibidem, p. 125-129.

lOMoARcPSD|13458080
prin „forţă, putere şi bătăi”. Au fost întreprinse arestări masive. În 1990 majoritatea liderilor
intifadei erau închişi dar aceasta deşi şi-a pierdut forţa coezivă a continuat pentru încă 3 ani. În
timpul intifadei Israelul a organizat o poliţie secretă cu menirea asasinării unor ţinte bine
definite din teritorii. Aceste acţiuni erau întreprinse sub acoperire prin infiltrare în teritorii sub
deghizare de localnic arab. Politica Ministerului Apărării, condusă de Rabin, a constat în
dispunerea unei prezenţe militare masive, număr crescut de arestări, ameninţări cu deportarea
în masă şi detenţie administrativă. Atunci când folosirea în mod regulat a armelor de foc a
înteţit şi mai tare revolta (şi a dus la o porterizare, în media, a Israelului ca un ocupant
inuman), Rabin a schimbat politica cu una de „tărie, putere, şi bătăi”, lucru care a dus la o
brutalitate alarmantă a soldaţilor israelieni („sindromul brutalizării de pe urma intifadei”). Un
exemplu pentru diversificarea metodelor represive israeliene a fost introducerea gloanţelor de
cauciuc care să servească la dispersarea demonstranţilor stradali. Aceste gloanţe au fost
introduse şi ca urmare a criticii internaţionale, scopul israelienilor fiind să se reducă numărul
de morţi în rândul palestinienilor şi să crească cel de răniţi. O altă măsură represivă adoptată
de forţele de securitate israeliene a fost impunerea stării de asediu. Acestea însemnau că toată
comunitatea era foţată să stea închisă în casele lor pentru o anumită perioadă. Asta putea să
însemne zile întregi sau chiar săptămâni cu o pauză ocazională de o oră pentru procurarea de
alimente. Metodele de represiune indirectă (confiscarea de terenuri) şi cele directe (stările de
asediu) au scăzut după 1990. Din 1991 putem vorbi despre o scădere a tuturor formelor de
represiune colectivă. În ciuda acestor date, acţiunile violente şi folosirea de arme letale din
partea palestinienilot au crescut în această etapă, mai ales în 1991 şi 199239.
Nouă politică a Israelului de luptă împotriva intifadei a constat mai mult în utilizarea
metodelor de intelligence, şi anume, urmărirea acelor palestinieni consideraţi a fi activiştii
cheie în susţinerea revoltei. A mai însemnat totodată şi o restrângere a contactului armatei cu
populaţia civilă şi monitorizarea taberelor de regfugiaţi şi activiştii de pe poziţii înalte de
observare. Noua politică viza şi numeroase operaţiuni cu trupe sub acoperire; soldaţi din
unităţi speciale deghizaţi în haine tradiţionale arăbeşti, care călătoreau prin teritorii şi se
alăturau revoltelor pentru a-i identifica pe coordonatorii cheie ai acesteia. Aceste măsuri s-au
dovedit a fi de succes, reducând rata de palestinieni ucişi, dar a şi creat o stare de confuzie şi
neîncredere printre palestinieni, lucru care a dus la creşterea executării presupuşilor
39 Joel Beninin, art. cit., p. 9; Eitan Alimi, op. cit., pp. 130-131.

lOMoARcPSD|13458080
colaboratori ai Israelului. Schimbarea raportării Israelului la provocările Intifadei, prin măsuri

mai soft a avut ecou şi în media (pe care bazau palestinienii ca ar internaţionaliza problema
lor), iar scăderea actelor de violenţă a însemnat o scădere a interesului în rândul mediei
internaţionale. Potrivit statisticilor, în primii doi ani ai intifadei au murit un număr de
palestinieni de pe urma confruntărilor cu forţele de securitate israeliene. Touşi, începând cu
1989 numărul deceselor scade; acelaşi tipar aplicându-se în cazul palestinienilor răniţi de
forţele militare. Potrivit agenţiei umanitare a ONU (UNRWA), 26.820 de palestinieni au fost
răniţi în 1989 în urma rafalelor de gloanţe, a bătăilor şi a gloanţelor non-letale. Centrul de
Informare Palestinian pentru Drepturile Omului oferă o altă viziune şi anume; 34.000 de
palestinieni răniţi în 1989 iar alţi 46.000 în 198840.
Capitolul 4: Hamas şi Jihadul Islamic
Deşi severă, ocupaţia israeliană nu era atât de brutală cum lăsau palestinienii să se
vadă. Fie datorită ignoranţei ori bunei voinţe, palestinienii s-au putut organiza în diferite
structuri socio-politice relativ independente atât în Gaza cât şi în Cisiordania (de exemplu
Asociaţia Islamică, sub care opera Frăţia Musulmană, care va deveni mai apoi Hamas şi
ramura de tineret a Fatah-ului). Facţiunea Fraţilor Musulmani s-a dezvoltat în Gaza sub
paravanul universităţilor după care viziunea promovată de aceştia s-a răspândit şi în
Cisiordania. Spre sfârşitul anilor ‘70 Fraţii Musulmani au construit o adevărată structură
socioală, politică şi economică care concura cu OEP. Deşi în ultimele decenii atât Gaza cât şi
Cisiordania au cunoscut o dezvoltare considerabilă la nivelul infrastructurii şi la nivelul
economic, acestea nu au fost suficiente în a eradica frustrările politice (deşi pentru o perioadă
le-au temperat), furia sau sentimentele de discriminare şi inegalitate comparativ cu israelienii.
Cei mai afectaţi de economia stagnantă din ultimii ani şi chiar în scădere au fost refugiaţii
deposedaţi de bunuri în 1948, aceştia au reprezent forţa de bază a intifadei. Din 1987 (dar şi
înainte) Frăţia Muslmană a achiziţionat în mod fraudulos armament militar şi a organizat trupe
de luptă. Totodată a fost înfinţată o direcţie de intelligence care identifica şi elimina
colaboratorii şi devianţii de la crezul lor. Începând cu anii 1985-1986 gruparea teroristă Jihad
Islamic a întreprins o serie de acţiuni de mică anvergură împotriva israelienilor. Aceştia
40 Ibidem, pp. 129-132.

lOMoARcPSD|13458080
acţionau deseori în coordonare sau alianţă cu activişti ai Fatah. Ei împărtăşeau acelaşi ţel:
răsturnarea ocupaţiei israeliene şi implementarea republicii fundamentaliste islamice 41.
Moartea câtorva dintre militanţi într-un schimb de focuri cu poliţia israeliană şi IDF au dat
ocazie clericilor de a comemora amintirea lor ca act martiric. Răspunsul armatei israeliene a
fost unul dur şi anume demolarea caselor a patru activişti ai grupării Jihad Islamic. Teritoriile
niciodată nu vor mai arăta la fel şi în acea zi de 6 octombrie 1987 purtătorul de cuvând al
grupării “Jihadul Islamic” a declarat debutul intifadei. Au urmat o serie de omoruri de ambele
părţi, israelienii au ameninţat cu deportarea şi astfel au urmat zile de proteste cu o participare
numeroasă de persoane neînnarmate. A fost impusă stare de asediu, sute au fost reţinuţi pentru
interogări. Treptat israelienii pierdeau controlul. A existat un răspuns dur din partea
israelienilor extremişti din Ierusalim şi Cisiordania înregistrându-se focuri de armă împotriva
locuitorilor arabi şi au fost aruncate maşini în aer. Guvernul Israelului a condamnat deseori
violenţele locuitorilor israelieni dar au făcut puţin pentru a le pune capăt42. După anul 1988
abilitatea leadership-ului palestinian de a coordona şi controla intifada a scăzut semnificativ. În
acest context, intifada a cunoscut o ascensiune a mişcărilor de orientare politico-ismalice,
cazul Hamas-ului care a introdus o abordare mult mai militantă şi mai violentă care a rivalizat
cu mişcările naţionaliste; acest fapt ducând la un intra-conflict. Diviziunile politice şi violenţa
din interiorul comunităţii palestiniene s-a intensificat în special în ceea ce priveşte rivalităţile
dintre diferite facţiuni ale OEP şi organizaţiile islamiste (Hamas sau Islamic Jihad). Intifada a
dus la schimbarea centrului de gravitate al iniţiativei politice deţinute de OEP-Tunis către
teritoriile ocupate.
Pe măsură ce intifada s-a intensificat, noi organizaţii s-au format ca rivale ale C.N.U.R.
cea mai cunoscută fiind Mişcarea de Rezistenţă Islamică, cunoscută după acronimul său arab,
Hamas43. Aceasta îşi are originile în ramura palestiniană a Frăţiei Musulmane în Gaza şi s-a
înfiinţat în 1988. La început s-au angajat doar în acţiuni sociale şi educaţionale, Israelul
trecând cu vederea activităţiile acestora. Lucrurile s-au schimbat când Hamas a adoptat o
poziţie violentă. Au existat tensiuni între Hamas, OEP şi CNUR pentru controlul asupra
revoltei şi pentru loialitatea palestinienilor participanţi la aceasta. În carta sa din 1988, Hamas
se descrie ca o mişcare palestiniană de rezistenţă care îşi asumă islamul ca mod de viaţă.

42 Ibidem, p. 572.
43 Joel Beninin, op. cit., p. 9; Eitan Alimi, op. cit., p. 132; William Cleveland, op. cit., p. 476.

lOMoARcPSD|13458080
Viziunea Hamas-ului despre Palestina ca pămând sacru indivizibil, a făcut imposibil de

acceptat soluţia a două state în Palestina sprijinită treptat de OEP. Acţionând prin organizaţii
sau societăţi caritabile la nivel local, instituţii de învăţămând seculare şi ismalice plus o reţea
de moschei sub controlul său, Hamas s-a erijat la începutul anilor 1990 ca o alternativă viabilă
la nivel local în locul OEP. Până în primăvara anului 1988, Hamas era o componentă majora a
rebeliunii în Gaza, şi într-o măsură mai mică în Cisiordania. În cadrul crezului Hamas referitor
la rebeliune a apărut pentru prima dată termenul intifada44, acesta având ca scop, în viziunea
Hamas, de a duce un război sfânt împotriva inamicului sionist, de a se opune oricărui efort de
pace, convertirea statelor arabe la crezul islamului şi aducerea lor la jihad. Orice negociere sau
compromis cu sioniştii era interzisă; „numai jihadul poate soluţiona problema palestiniană”.
Astfel Hamas şi-a prioritizat două scopuri; unul de scurtă durată (îndepărtarea prezenţei
israeliene din teritoriile ocupate) şi unul de lungă durată (înfinţarea unui stat islamic în toată
Palestina istorică). În cadrul acestei ideologi absolutiste nu există soluţia a două state. Hamas a
fost responsabil potrivit autorităţilor israeliene de o serie de acte teroriste. Din 1990, populaţia
a obosit să se mai revolte şi s-a simţit că participarea de masă care a caracterizat primii ani ai
Intifadei, era în scădere. Apariţia diferitelor facţiuni din C.N.U.R. cu interese, viziuni şi
ideologii diferite, în principal cu privire la cum trebuie revitalizată intifada, a dus la
radicalizarea FPEP şi Frontul Democrat de Eliberare a Paletinei. Carta Hamas, publicată în
august 1988, sub numele Carta lui Allah: Platforma Mişcării Islamice de Rezistenţă, respinge
categoric dreptul Israelului la existenţă şi prezintă ţelul Hamas-ului ca fiind crearea unui stat
islamic. Ei s-au văzut înlocuitorii Fatah-ului şi a OEP-ului la leadership-ul palestinian; la fel
cum Fatah-ul şi OEP-ul s-au văzut ca înlocuitori ai Iordaniei ca deţinătorii de drept ai
Cisiordaniei. 176. În articolul 13 din Cartă regăsim legătura dintre pământ şi islam: „renunţând
la oricare parte din patrie este ca şi cum ai renunţa la însuşi credinţa religioasă”. Într-o
expunere paranoidă, Carta asociază sionismul ca fiind inamicul, acuzând evreii de tot răul care
s-a abătut asupra musulmanilor45.
4.1 Efectele diplomatice ale intifadei
44 Ibidem, p. 476; Barry Rubin, op. cit., p. 44; Benny Morris, op. cit., p. 577.
45 Jerrold M. Post, The Mind of the Terrorist, New York, Ed. Palgrave Macmillan, 2007, p. 176; Benny Morris,
op. cit., pp. 577-579; Barry Rubin, op. cit., p. 44; Eitan Alimi, op. cit., p. 141.

lOMoARcPSD|13458080
În 22 decembire 1987, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite denunţa

răspunsul Israelului la violenţele din Cisiordania şi Gaza. Statele Unite nu au uzitat de dreptul
de veto. Comunitatea Europeană şi Uninuea Sovietică au criticat şi ele acţiunile Israelului. Dar
în Israel cea mai mare rezonanţă o avea doar părerea Washingtonului. Intifada a readus
elementul palestinian în arealul conflictului arabo-israelian, care în decursul ultimelor patru
decenii a fost unul între Israel şi statele arabe. Prima iniţiativă diplomatică din lumea arabă
care încerca să rezvolve probleme survenite în urma rebeliunii, a venit din partea Egiptului,
care menţinea o „pace rece” cu statul Israel. Astfel Egiptul a luat rolul de „protector” al
palestinienilor. Planul propus de Mubarak care implica crearea unui stat palestinian a fost
repins de israelieni; astfel statele arabe au înţeles că singura modalitate de a influenţa Israelul
era prin Washington. Încercările de a se organiza o conferinţă sau discuţii de pace au fost
blocate în bună parte de primul ministru Yitzhak Shamir. Primul succes politic al OEP din
timpul intifadei a fost decizia regelui Hussein al Iordaniei din 31 iulie 1988, ca în cazul
retragerii trupelor israeliene din Cisiordania, Iordania nu va avea pretenţia alipirii acesteia la
regatul haşemit, ci va trece în administraţia OEP-ului. Anunţul a luat prin surprindere factorii
de decizie din Israel care sperau ca în cazul unei eventual retrageri, teritoriul Cisiordaniei să
nu devină un stat ostil între Israel şi Iordania şi să fie alipit celui din urmă46.
Continuarea atacurilor cetăţenilor israelieni asupra palestinienilor din teritorii,

perpetuarea unui guvern de dreapta în Israel, intensificarea mişcărilor fundamentaliste,
suspendarea dialogului dintre OEP şi SUA, schimbarea atenţiei presei internaţionale de la
intifada la criza din Golf; toate acestea conectate au contribuit la o radicalizare a revoltei care
ameninţa autoritatea C.N.U.R. . Începând cu 1990, putem identifica o radicalizare atât la nivel
intern (C.N.U.R.) cât şi la nivel extern (OEP). Pe fundalul lipsei de fonduri, pentru a susţine
populaţia, FPEP şi FDEP în acţiune comună cu activişti locali ai Hamas, chemau la o
escaladare a Intifadei prin folosirea de arme letale şi efectuarea de raiduri în Israel dinspre alte
state arabe. Un alt semn al radicalizării a venit în urma stabilirii unui guvern de dreapta în
Israel (11 iunie 1990) şi a masacrului de la Rishon Le Zion din mai 1990 unde au fost ucişi
şapte palestinieni iar alţi unsprezece au fost răniţi de civili israelieni; C.N.U.R. a catalogat
guvernul israelian ca unul terorist. În octombrie 1991, palestinienii şi israelienii s-au întâlnit
pentru prima dată în istoria conflictului pentru a discuta o posibilă soluţionare a conflictului în
46 Benny Morris, op. cit., p. 603-605.

lOMoARcPSD|13458080
negocieri bilaterale în cadrul Conferinţei de Pace de la Madrid. Conferinţa a pus bazele

posibilităţii unei schimbări în structura conflictului. Astfel echilibrul de putere în rândul
organizaţiilor palestiniene era clar OEP prevala având ca argument promisiunea soluţiei dorite.
Arafat nu a fost numai acceptat de comunitatea internaţională ca reprezentantul legitim al
palestinienilor ci şi Israelul a recunoscut Fatah-ul ca fiind singurul partener admisIbil. Odată
cu primele semne ale dezintegrării blocului sovietic, la începutul anilor 1988 Arafat, deşi critic
la adresa relaţiei Statelor Unite cu Israelul, a conştientizat că Statele Unite erau cel mai
important actor internaţional, a cărui simpatie va întări cauza palestiniană cel mai
semnificativ47. Astfel OEP a conştientizat că trebuie să materializeze evenimentele într-o
iniţiativă politică care consta într-o abordare moderată a problemei palestiniene renunţând la
ideea unui stat palestinian în toată Palestina. În cadrul conferinţei din Algeria din 1988, Arafat
a declarat înfinţarea unui stat palestinian în conformitate cu planul de patriţionare a Palestiniei
al Organizaţiei Naţiunilor Unite (Rezoluţia 181 din 1947). Pe lângă asta a atras atenţia cu
privire la nevoia stabilizării poltice şi la nevoia negocierii cu Israelul. A denunţat terorismul şi
toate formele acestuia dar a sprijinit violenţele intifadei ca nevoie de apărare împotriva
oricărei ocupaţii externe. 55 de state inclusiv Uniunea Sovietică, China şi India au recunoscut
„statul” palestinian. Israelul şi Statele Unite au rămas pe vechile poziţii considernând discursul
lui Arafat ca fiind ambiguu şi (în cazul Israelului) ca reprezentând o poziţie extremă. Arafat a
recunoscut că pentru a se forma un stat palestinian independent, Israelul va trebui să renunţe la
ambiţiile de anexare a teritoriilor ocupate. Singura putere externă capabilă să convingă Israelul
să îşi modifice politicile şi să intre în negocieri era Statele Unite. În 1988, la Geneva, Arafat a
oferit condiţiile declarative minimale acceptabile pentru ca guvernul Statelor Unite (deşi nu şi
cel israelian) să deschidă un canal de comunicaţii public cu OEP-ul 48. Arafat a făcut un anunţ
istoric care menţiona că OEP acceptă dreptul Israelului de a exista ca stat, că renunţa complet
la orice formă de terorism, inclusiv individual, colectiv sau de stat. El a mai adăugat faptul că
Parlamentul Palestinian a acceptat rezoluţiile 242 şi 388 ca bază de pornire spre o conferinţă
internaţională pentru pace (Până în noiembrie 1988 când a avut loc întâlnirea din Algeria unde
OEP a recunoscut statul Israel, reununţarea la acte de terorism şi acceptarea soluţiei a două
state pe baza rezoluţiilor 242 şi 338, OEP era dedicată unei lupte pentru „eliberarea” Palestinei
de controlul israelian şi a comis numeroase atacuri împotriva unor ţinte civile israeliene.
47 Eitan Alimi, op. cit., p. 155-157.

48 Barry Rubin, op. cit., p. 44; Benny Morris, op. cit., pp. 606-607; William Cleveland, op. cit., p. 477.

lOMoARcPSD|13458080
Consiliul Naţional Palestinian a procalamat un stat palestinian independent în Cisiordania şi

Gaza cu capitala în Ierusalimul de Est. Programul lui Arafat era aşadar compormisul pentru
soluţia a două state şi renunţa la insistenţele anterioare cum că toată Palestina trebuia eliberată
şi a recunoscut dreptul Israelului să existe în cadrul frontierelor de dinainte de 1967. Acest
compromis a lui Arafat a declanşat o serie de discuţii dintre Statele Unite şi OEP prin
ambasada americană din Tunisia, prin care Statele Unite intrau în procesul de pace ca mediator
între Israel şi OEP49. În perioada următoare Statele Unite au întreprins o serie de runde de
discuţii în Tunisia cu OEP. Deschiderea dialogului cu Statele Unite a marcat un succes
important pentru OEP. Americanii au conştientizat că nu poate exista pace fără OEP (Israelului
îi va lua încă cinci ani să ajungă la această concluzie50).
În timpul perioadei de dialog, OEP-ul nu a atacat în mod direct Israelul însă a făcut-o
prin alte grupări. La 8 iunie 1990 Yitzhak Shamir a format un nou guvern, foarte conservator
care a respins propunerile SUA cu privire la negocieri directe între Israel şi delegaţia
palestiniană. Shamir prefera OEP radical şi ameninţător (la nivel discursiv). El spunea că
această schimbare bruscă în atitudinea OEP este de natură tactică şi că scopul lor a rămas
distrugerea Israelului. Indiferent de viziunea OEP, Shamir considera Gaza şi Cisiordania ca
aparţinând de drept popurului evreu. Guvernul refuza să discute cu OEP dar presiunile
americane şi arabe impuneau Israelului cel puţin mimarea unei schimbări de poziţie. Yitzhak
Rabin a făcut prima propunere de „pace”. Deşi acesta a fost respins de OEP, a marcat totuşi
primul răspuns politic oficial al Israelului la intifadă. „Planul Shamir” prevedea formula
„pământ în schimbul păcii” şi reitera angajamentele Israelului propunerilor de la Camp David.
Acesta prevedea alegeri democratice, participarea în teritorii a unor delegaţii care să
negocieze o perioadă intermediară de cinci ani în care palestinienii se vor auto-guverna dar,
Israelul va continua să menţină responsabilitatea în problemele de securitate şi apărare,
frontiere şi politică externă. Statele Unite au văzut planul ca o bază de pornire pentru negocieri
pe când OEP l-au respins şi au venit cu propriile propuneri: retragerea militară a israelienilor
cel puţin parţială înainte de alegeri, promisiunea retragerii complete în 27 de luni, acceptarea
drepturilor refugiaţilor de a se întoarce în fostele lor case din Israel şi din teritorii şi un acord
cu privire la un stat palestinian independent. Planul Shamir nu a dus la nicio înţelegere iar
49 William Cleveland, op. cit., pp. 477-478; Benny Morris, op. cit., p. 608; Maria Carter Hallward, op. cit., p. 37;
Joel Beninin, op. cit., p. 9.

lOMoARcPSD|13458080
Stele Unite au considerat că părţile nu sunt suficient de serioase în ceea ce priveşte dorinţa
unei păci durabile. Dialogurile cu OEP au fost rupte în urma unui atac terorist în Israel pe care
Arafat, la solicitarea Statelor Unite, a refuzat să îl condamne51. Refuzul primului ministru
Shamir de a lua în considerare orice schimbare cu privire la statutul teritoriilor ocupate a
subminat eforturile respective. SUA au rupt negocierile cu OEP în 1990 punând la îndoială
sinceritatea lui Arafat de a reunuţa la terorism. Abandonat de Washington, Arafat a luat decizia
(o eroare din punct de vedere diplomatic) de a asocia OEP cu regimul din Irak condus de
Sadam Hussein52.
4.2 Implicaţii externe
Două evenimente majore vor avea implicaţii serioase în problema israelo-palestiniană

şi anume dezmembrarea blocului sovietic şi invazia Irakului în Kuweit. Prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece au fost evenimente pozitive din punct de vedere
strategic pentru Israel. Statele arabe şi OEP şi-au pierdut cel mai puternic aliat şi furnizor de
armament, Uniuniea Sovietică. Noile democraţii din fostul spaţiu sovietic au devenit
piretenoase Israelului iar o serie de state din Africa au redeschis relaţiile diplomatice cu
Israelul după suspendarea acestora în 1967. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a dus la un influx
major de imigranţi calificaţi (mai mult de 1 milion de oameni) înspre Israel. Emergenţa
Statelor Unite ca singura superputere în Orientul Mijlociu ca aliat al Israelului au creat o stare
de frustrare şi incertitudine în lumea arabă. În aceste circumstanţe, propaganda agresivă a lui
Saddam Hussein împotriva Israelului la începutul anului 1990 a rezonat cu o audienţă arabă şi
a crescut prestigiul liderului arab53. Invazia lui Sadam Hussein în Kuweit dar mai ales
discursul său ferm de protector al palestinienilor şi jurămintele cum că, va ataca Israelul cu
arme chimice au revitalizat intifada într-un mod şi mai violent. Urmare imediată a acestei
retorici în Israel a fost masacrul de la Domul Stâncii unde au murit zeci de poliţişti , civili
israelieni şi arabi iar alte câteva sute a fost răniţi. Invazia Irakului în Kuweit a determinat o
coaliţie internaţională condusă de SUA şi sprijinită de majoritatea statelor arabe în vederea
încetării agresiunii. Arafat şi OEP l-au sprijinit pe dictatorul Irakian, Saddam Hussein crezând
51 Ibidem, pp. 609-610; Barry Rubin, op. cit., pp. 44-45.

53 Ibidem, pp. 478-480; Barry Rubin, op. cit., pp. 45.

lOMoARcPSD|13458080
că Irakienii vor învinge şi că următoare ţintă va fi Israelul. Dar Arabia Saudită, guvernul
kuweitian aflat în exil şi alte state arabe au văzut acţiunea OEP-ului ca un semn de trădare;
statele din Golful Persic suspendând finanţarea către OEP, provocând astfel o criză economică
de proporţii. Într-o încercare disperată de a câştiga suportul lumii arabe, Irakul a atacat Israelul
cu rachete Scud începând cu 18 ianuarie 1991. În aceste atacuri au murit 2 oameni şi alte
câteva sute au fost rănite54. Războiul din Golf 1990-1991 a reprezentat o lovitură pentru
intifada, aceasta rămânând o ştire minoră în comparaţie cu războiul din Irak sau drama
rachetelor Scud care loviseră Tel-Aviv-ul. Au existat repercursiuni negative în media şi după
1990 când Yasser Arafat declara sprijinul necondiţionat pentru Sadam Hussein. Israelul a
profitat de acest fapt şi la începutul lui 1991 a fost impusă o stare de asediu totală în teritorii55.
4.3 Consilidarea popularităţii Hamas-ului şi rolul CNUR după declaraţiile

din Algeria.
Acţiunile de angajare în luptă armată (ale Hamas-ului) şi terorism îndreptate simultan

împotriva unor ţinte israeliene şi C.N.U.R. s-au intensificat odată cu creşterea acţiunilor
represive israeliene, împotriva mişcării ( precum şi arestarea unor lideri de forţele israeliene) şi
a discursului lui Arafat de la Naţiunile Unite prin care renunţa la terorism. Un moment
important în contextul intifadei s-a petrecut în 1990 când forţele israeliene au ucis un grup de
tineri la Muntele Templului. Hamas, profitând de această oportunitate a chemat la jihad
împotriva „inamicului sionist de pretutindeni, pe toate fronturile şi cu toate mijloacele”.
Aceasta a dus la o creştere majoră a numărului atacurilor întreprinse de Hamas. Şeicul Yassin
a declarat astfel că „ocupaţia israeliană a demonstrat că vorbele nu sunt suficiente pentru
eliberare de aceasta. Doar rezistenţa armată poate duce la eliberare56”. Într-o broşură a CNUR
din noiembrie 1988 se stipula nevoia de a renunţa la diferenţele sectare care servesc doar
intereselor inamicului, în favoarea intereselor naţionale şi ale oamenilor; în contextul în care,
în acelaşti timp în Algeria, Yasser Arafat declara stabilirea unui stat independent palestinian şi
dorinţa de a accepta ideea a două state în Palestina. Acestă declaraţie a fost urmată de alta, la
54 Ibidem, p. 46; Benny Morris, op. cit., pp. 584-585.

56 Ibidem, p. 143; Jerrold M. Post, op. cit., p. 177.

lOMoARcPSD|13458080
fel de importantă, în 13 decembrie, la Geneva, prin care Arafat recunoştea statul Israel,
denunţa terorismul şi accepta rezoluţiile ONU 242 şi 338 ca punct de plecare pentru un acord
cu Israelul. După aceste evenimente, Frăţia Musulmană, prin Hamas a întreprins un val de
proteste, denunţându-l pe Arafat şi C.N.U.R.. Hamas a declarat explicit şi public lupta
împotriva statului Israel declarând într-o broşură: „lăsaţi revolta să continue întru jihad”. Au
urmat o serie de acţiuni şi atacuri teroriste, iar în septembrie 1989, Israelul a declarat oficial că
mişcarea Frăţiei era ilegală. În urma suspendării dialogului dintre Statele Unite şi OEP în iunie
1990, în mijlocul crizei din Golf şi a atacului terorist împotriva Israelului din 30 mai,
întreprins de forţele OEP, statutul lui Arafat a fost puternic deteriorat. Decizia Statelor Unite
de a suspenda dialogul cu OEP ameninţa să anuleze una din cele mai mari câştiguri ale
intifadei. În faţa acestei ameninţări, abordarea Hamas-ului a părut a fi mult mai realistă şi prin
urmare mai atractivă pentru o mare parte din populaţia palestiniană 57. Violenţa la care au
recurs „Islamic Jihad” şi Hamas în anii `90, ca răspuns la represiunile israeliene (inclusiv
închiderea instituţiilor de învăţământ palestiniene) a contribuit la subminarea caracterului non-
violent al mişcării. Exista o percepţie tot mai crescută în rândul publicului palestinian cu
privire la faptul că Arafat şi guvernul său era corupt 58. Acest lucru a dus la creşterea suportului
public şi politic pentru Hamas care s-a distanţat intenţionat de Fatah şi de Arafat, mai ales în
urma retoricii de susţinere a lui Arafat cu privire la Sadam Hussein şi la anexarea Kuweitului.
Prin accentuarea acestei deosebiri între ei şi Fatah, Hamas a reuşit să obţină fonduri şi
elemente de logistică din parte unor state arabe. Prin creşterea militarizării şi ramura militară a
Hamas a continuat să se extindă. Aceştia erau înarmaţi cu arme automate, grenade, rachete,
bombe şi explozibili. Asasinarea liderului spiritual al Frăţiei Musulmane, Ahmed Yassin, în
1990, a fost o lovitură puternică pentru Hamas care a slăbit considerabil forţa acesteia. Din
acel moment, Hamas a acţionat doar prin activităţi teroriste conduse de ramura sa militară Izz
al-Din al-Qassam. Singurul actor politic evident în scenă a rămas C.N.U.R. aflat într-o alianţă
fermă cu OEP. Intensificarea militarismului în rândul Hamas a determinat Israelul să ia în
considerare OEP-ul ca fiind un partener rezonabil pentru rezolvarea conflictului59.
57 Eitan Alimi, op. cit., pp. 143-144.

58 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 41; Jerrold M. Post, op. cit., p. 178.
59 Ibidem, p. 178; Eitan Alimi, op. cit., p. 145.

lOMoARcPSD|13458080
4.4 Ultima fază a intifadei şi urmările acesteia
Nemulţumirile din intifada 1987, au fost similare cu cele ce au produs revolta

palestiniană din anii 1936-1939, cu toate că cele două evenimente sunt separate de mai bine de
cincizeci de ani. Ambele revolte au reprezentat expresia populară a resentimentelor faţă de
ocupaţie şi deposedare. Arabii palestinieni de la sfârşitul anului 1930 s-au temut de faptul că o
colonizare evreiască continuă va însemna pentru ei pierderea pământurilor şi expulazarea din
Palestina. Revolta lor nu pus capăt fricii , care a devenit o realitate. Arabii palestinieni de la
sfârşitul anilor 1980 s-au temut că o creştere a aşezărilor din Cisiordania şi Gaza, vor duce în
continuare la pierderea pământurilor şi suprimarea identităţii naţionale palestiniene în
singurele teritorii în care aceştia încă mai constituie o majoritate. Revolta lor a fost o încercare
de a se elibera de sub ocupaţie şi de câştiga recunoaşterea drepturilor naţionale palestiniene.
Deşi intifada nu a reuşit pe deplin să îndeplinească aceste obiective, a reuşit totuşi să arate atât
palestinienilor cât şi israelienilor profunzimea naţionalismului palestinian60.
Au existat numeroase victime în timpul intifadei atât de partea arabă cât şi de partea
israeliană. Potrivit unor raporate, forţele de securitate israeliene au omorât, în perioada
decembrie 1987 - decembrie 1993, 1.095 de palestinieni din Cisiordania şi Gaza, iar alţi 48 au
fost omorâţi de israelieni civili. În decursul primilor trei ani ai revoltelor, 359 de palestinieni
suspectaţi de colaboare cu Israelul au fost ucişi de palestinieni. Numărul victimelor în rândul
civililor israelieni din interiorul Israelului se ridică la 48, iar alţi 31 au murit în teritorii. În
rândul forţelor de securitate şi ale armatei s-au înregistrat 65 morţi de la începutul Intifadei
până în 199361. Intifada s-a terminat într-un impas. Palestinienii nu au reuşit să îi alunge pe
israelieni din teritorii iar israelienii nu au reuşit să împiedice violenţele. Acestea au făcut
ocupaţia şi mai inconfortabilă. Ca urmare, ambele părţi au fost nevoite să îşi revizuiască
modul de raportare cu privire la problema dată. În decurs de câteva luni, OEP a fost de acord
să recunoască şi să facă pace cu Israelul şi să stabilească structuri de auto-guvernare în
anumite zone ale Palestinei. Israelul la rândul său a fost de acord să recunoască OEP şi să
evacueze mare parte din Cisiordania şi Gaza. În plus Statele Unite ale Americii au recunoscut

61 Benny Morris, op. cit., p. 596;

lOMoARcPSD|13458080
OEP şi au redeschis dialogul ce aceasta. Efectele intifadei au fost o reconstrucţie a realităţilor

geopolitice în regiune, care ar fi putut însemna emergenţa unui stat palestinian. Inevitabil au
existat efecte economice negative în primul rând pentru teritoriile unde s-a constatat nevoia de
statul Israel ca sursă de venit. La rândul său Israelul a oprit programele de investiţie în teritorii.
La nivel social anumite structuri politico-administrative locale aveau să treacă în administraţia
unor politicieni influenţi palestinieni. Intifada a redat sentimentul naţional unui popor divizat
pe categorii religioase, regionale şi politice. Pentru Israel impactul major al intifadei a fost de
natură politică. În rândul israelienilor s-a conştientizat faptul că ţara lor conduce o ocupaţie
militară brutală şi că există o „problemă” palestiniană care trebuie rezolvată dacă, Israelul va
vrea vreodată să trăiască în pace. Intifada a reafirmat existenţa „liniei verzi” de dinainte de
Războiul de Şase Zile. A existat şi o divizare la nivel social care avea rădăcini în politic; cei de
stânga considerau că Israelul trebuie să evacueze teritoriile şi să se facă demersul pentru un
diaglog cu OEP care să ducă la stabilirea unui stat palestinian. Aşezările din teritorii erau
văzute ca un obstacol major împotriva procesului de pace. Cei de dreapta au continuat să se
opună unui dialog cu OEP şi existenţei unui stat palestinian62. În timpul intifadei a existat
abuzuri din partea forţelor de securitate israeliene la adresa populaţiei arabe dar, puţine dintre
acestea s-au materializat în procese juridice şi pedepse aplicate celor responsabili. Ea a
reprezentat, pentru palestinieni, decizia acestora de a-şi asuma destinele pe cont propriu, lucru
ca a fost un act pur de maturitate naţională. După o lungă perioadă în care problema
palestiniană a fost ignorată în regiune, intifada, cel puţin până la jumătatea anului 1990 odată
cu criza din Golf, a restabilit această problemă ca un punct central în politica regională 63.152.
Un semn prin care se vede faptul că statele arabe recunosc centralitatea acestei probleme în
regiune şi a rolului OEP, a fost decizia din iunie 1988 din timpul summitului arab în Algeria de
a se aloca fonduri suplimentare către OEP, pentru intifadă64.
Intifada a înregistrat totuşi şi succese. A refocusat atenţia înspre un conflict israeliano-

palestinian şi a ridicat problema ocupaţiei la nivel internaţional. Presiunile survenite în urma
intifadei s-au materializat într-o oarecare măsură prin Conferinţa de pace de la Madrid din
1991 şi Acodrurile de pace de la Oslo. Intifada a reprezentat un factor major în decizia lui
Arafat de a declara independenţa în noiembrie 1988, şi a dus la o regândire strategică în
62 Ibidem, pp. 596-599.

64 Ibidem, p. 152.

lOMoARcPSD|13458080
ţelurile palestinienilor de la un singur stat binaţional în toată Palestina istorică, la

recunoaşterea Israelului ca un fapt, cu care trebuie să trăiască şi acceptarea soluţiei existenţei a
două state. Deşi anumite mişcări militante pentru pace au crescut în Israel în timpul intifadei
(Shalom Achshav de exemplu ) ea a permis crearea de noi instituţii palestiniene şi a
reprezentat o sursă de mândire pentru aceştia, care s-au simţit împuterniciţi de activismul lor
non-violent, chiar dacă de multe ori nu vedeau impactul rezistenţei lor în contexul ocupaţiei
israeliene. Intifada a dus la transformarea relaţiilor dintre israelieni şi palestinieni, sublinind
ocupaţia ca un fapt şi „rescriind” linia verde dar, a eşuat în a pune capăt ocupaţiei în sine
(datorită preţului mare pe care Israelul era dispus să îl plătească pentru reţinerea teritoriilor).
Israelul dorea pământul Palestinei fără arabi (palestinieni) şi spera că din ce în ce mai mulţi
Palestinieni vor pleca din teritorii fie în Iordania fie în alte părţi, pentru că toate eforturile de
după 1967, de a „şterge” linia verde şi de a impune controale stricte ale populaţiei palestiniene
aveau ca scop, după cum preciza ministrul apărării din perioada respectivă, Moshe Dayan: „să
ducă la creşterea numărului de emigranţi din Cisiordania”. Intifada a continuat până în
septembrie 1993 când guvernul Israelian a semnat un acord cu OEP (acordurile de la Oslo) în
urma căruia OEP-ul a recunoscut Statul Israel şi Israelul a recunoscut nevoia palestinienilor de
a se auto-guverna cel puţin în unele părţi din Cisiordania şi Gaza. Însă, proiecţiile politice
stabilite la Oslo nu s-au materializat complet astfel că instabilitatea politică şi violenţa vor
persista.65
Capitolul 5: Procesele de pace de la Oslo
Procesele de pace de la Oslo au pus capăt unei verificări stricte a palestinienilor de

către poliţia israeliană. Au oferit AP control asupra agenţiilor civile. Acordul Oslo II (28
septembrie 1995) a împărţit teritoriile din Cisiordania şi Gaza în trei zone: zona A, în care
administarea palestiniană era deplină, la fel şi responsabilităţile civile şi cele legate de
securitate; zona B, încorpora responsabilităţi civile palestiniene şi responsabilităţi de securitate
israeliene iar zona C, era administrată în totalitate de israelieni. Opinia publică palestiniană
nutrea un sentiment de nemulţumire referitor la acordrul de pace de la Oslo pentru că
65 Maria Carter Hallward, op. cit., p. 42; Yoram Peri, art. cit., p. 3.

lOMoARcPSD|13458080
aşteptările care s-au creat în urma acordului erau incompatibile cu realităţile din teren. Din
1993 până în 2000, multe aspecte ale ocupaţiei israeliene din Cisiordania şi Gaza s-au
înrăutăţit în unele cazuri. Palestinienii s-au aşteptat ca vieţile lor să se îmbunătăţesacă în
sensul libertăţii de circulaţie şi condiţii socio-economice, al încetării ocupaţiei israeliene şi nu
în ultimul rând autodeterminarea. Când acestea s-au înrăutăţit sau au rămas la fel, frustrarea şi
nemulţumirea a luat amploare în rândul palestinienilor. Extinderea aşezărilor israeliene nu era
clar definită în acest acord, în consecinţă a continuat şi după semnarea lui. În 2000, Israelul
administra în totalitate Ierusalimul de est, 20% din Gaza şi aproximativ 59% din Cisiordania
(zona C). Aproximativ 670 de case ale palestinienilor au fost demolate între 1993 şi 1998, iar
alte zeci de mii de acrii de pământ au fost confiscaţi din Cisiordania. Unele măsuri de
securitate stringente precum impunerea stărilor de asediu, exproprierea de pământuri au
contribuit la creşterea scepticismului cu privire la calea diplomatică de soluţionare a
problemelor palestiniene66. Multe din aceste măsuri au continuat şi au durat mai mult decât era
necesar pentru nevoile de securitate ale Israelului. Această percepţie a faptului că, procesele de
pace nu răspund nevoilor sociale şi politice ale palestinienilor a stat la baza celei de a doua
intifade. Mulţi dintre palestinieni au început să creadă că reluarea confruntării este singura
alternativă, de aceea, tinerii militanţi palestinieni sperau că prin folosirea forţei vor determina
Israelul să adopte o atitudine mai moderată la masa negocierilor, în logica repudierii
acordurilor eşuate, recurgerea la violenţă li se părea necesară şi legitimă. Amira Hass, jurnalist
israelian afirma că: „intifada a izbucnit din cauza faptului că opinia publică palestiniană s-a
săturat de această situaţie a ocupaţiei care îmbracă alte nume67”. Şi după Oslo, interacţiunile
israelo-palestiniene au creat o spirală de insecuritate în care, ambele părţi o vedeau pe cealaltă
ca agresivă şi că fiecare acţionează de fapt în mod defensiv, acest lucru a contribuit la
izbucnirea intifadei. Pe de cealaltă parte, liderii armatei israeliene au ajuns la concluzia că
absenţa unui răspuns militar ferm în primele zile ale lui septembrie 1987 a fost perceput de
insurgenţi ca o slăbiciune din partea Israelului, lucru care i-a încurajat să continue intifada.
Din acest motiv, armata era pregătită să răspundă masiv dacă un nou val de violenţe va avea să
aibă foc. Ideea generală era aceea că o proiecţie de putere imediat după izbucnirea violenţelor
va duce la o scădere a moralului demonstranţilor şi astfel vor renunţa 68. Palestinienii au
66 Jeremy Pressman, „The Second Intifada: Backround and Causes of the Israeli-Palestinian Conflict”, în The
Journal of Conflict Studies, nr. 2, 2003, p. 1.
67 Ibidem, p. 1.
68 Yoram Peri, art. cit., p. 31; Jeremy Pressman, art. cit., p. 1.

lOMoARcPSD|13458080
început pregătirile militare cu câţiva ani înainte de cea de-a doua intifadă. Acest lucru a avut la
bază trei factori majori: lupta pentru putere în interiorul societăţii palestiniene, răspunsul la
pregătirile israelienilor (care erau percepute ca având scopul recapturării zonei A) şi credinţa
cum că ameninţarea sau folosirea forţei va îmbunătăţi poziţia palestininiană în cadrul unor
negocieri, astfel emergenţa unui stat palestinian ar mult mai probabilă. În cadrul societăţii
palestiniene nu exista doar o dihotomie bine definită, de exemplu naţionaliştii reprezentaţi de
Arafat, Autoritatea Palestiniană, OEP şi Fatah pe de o parte, iar de cealaltă parte islamiştii
reprezentaţi de Hamas şi Islamic Jihad. Existau tensiuni şi în rândul naţionaliştilor, între
vechea gardă a lui Arafat, numiţi de un analist „activiştii din hotelurile de lux” şi tinerii care au
ajutat la desfăşurarea şi conducerea primei intifade. Prezenţa acestora era proeminenţă în
rândul Tanzim sau a Brigăzilor al-Aqsa iar cel mai importat lider al lor a fost Marwan
Barghouti (el a declarat că singurul lucru pe care îl înţeleg israelienii este forţa, de aici nevoia
unei ofensive violente asupra lui); scopul lor era acela de a prelua palierele de control din
interiorul Fatah-ului. Intensificarea atacurilor teroriste şi refuzul palestinienilor de a accepta
termenii unui acord de încetare a conflictului a dus la o contestare tot mai vizibilă a
leadershipului naţionalist tradiţional din partea grupărilot extremiste islamiste, în principal
Hamas. Arafat a încercat să folosesască aceste organizaţii ca propriile instrumente dar, acestea
se bucurau de tot mai mult sprijin popular, aproape rivalizând cu Fatah-ul69.
Nemulţumirile palestinienilor nu au dispărut după procesele de pace dintre Israel şi

palestinieni. Deşi s-a stabilit cadrul încetării ocupaţiei israeliene, rămâneau totuşi probleme
economice şi anume eliminarea dependenţei de piaţa israeliană 70. Intifada din 1987 a făcut
într-adevăr progres politic considerabil, inclusiv promisiunea unui stat palestinian, dar
urmările acesteia au găsit piaţa palestiniană într-o condiţie chiar mai rea decât înaintea
intifadei. Auto-guvernarea palestiniană abia prindea formă iar începând cu iunie 1994,
Autoritatea Palestiniană (A.P.) s-a confruntat cu probleme şi presiuni majore cum ar fi
susţinerea nevoilor financiare zilnice ale populaţiei dar mai important, susţinerea speranţei cu
privire la o îmbunătăţire iminentă a nivelului de trai. Guvernul israelian a utilizat tehnici
represive şi deportari, demolări de case sau extinderea aşezărilor din teritorii existente şi în
timpul acodrurilor dintre Yitzhak Rabin şi Yasser Arafat. Asasinarea lui Rabin şi intensificarea
69 Jeremy Pressman, art. cit., p. 1; Barry Rubin, op. cit., p. 61.


lOMoARcPSD|13458080
atacurilor teroriste ale Hamas-ului şi Islamic Jihad, au determinat electoratul izraelian să îl

pună în fruntea guvernului pe Netnyahu. În ciuda acestor evenimente şi a dificultăţilor
economice experimentate de palestinieni în prima parte a anilor 1990, trebuie amintit că
economia în teritorii a crescut (într-un ritm încet dar consistent) în timpul anilor care au
precedat intifada din 2000. Acest lucru s-a datorat unei îmbunătăţiri a schimburilor comericale,
scăderea ratei şomajului şi semnarea unui acord de producţie de gaze naturale cu Compania de
Gaz Britanică (reluarea intifadei în 2000 va duce A.P. în colaps economic71).
Înainte de septembrie 2000 au existat numeroase lupte de mică anvergură între diferite
facţiuni palestiniene. În Israel, guverarea Netanyahu a autorizat în 23-24 septembrie 1996,
redeschiderea unui pasaj de-a lungul Zidului Plângerii. Autoritatea Palestiniană (organism
creat în urma acordrurilor Oslo) a organizat demonstraţii violente împotriva acestei acţiuni.
Protestele s-au intensificat a doua zi în mai multe zone din Cisiordania, acestea soldându-se cu
100 de morţi în total, atât israelieni cât şi palestinieni. A fost pentru prima dată când forţele de
securitate ale Autorităţii Palestiniene (A.P.) au deschis focul asupra armatei israeliene. Cu
toate acestea ostilităţile s-au încheiat după ce primul ministru Netanyahu a ameninţat cu
folosirea forţei. Aproximativ 50 de palestinieni şi 18 israelieni au fost ucişi iar alte câteva sute
răniţi în urma luptelor72. În 1998 în cadrul unei întâlniri găzduite de Statele Unite, Netanyahu
şi Arafat au căzut de acord cu privire la Acordul de la Wye River potrivit căruia, Israelul urma
să cedeze 13.1% din Cisiordania Autorităţii Palestiniene iar aceasta din urmă avea să scoată
din Carta Naţional-Palestiniană secţiunea care nega dreptul la existenţă a Israelului şi va
intensifica măsurile de securitate pentru prevenirea atacurilor teroriste pe teritoriul Israelului.
Knessetul a ratificat acordul respectiv, intrând în vigoare trei zile mai târziu când a început
retragerea armatei israeliene şi eliberarea a 250 de deţinuţi palestinieni. Cu toate acestea
percepţia în Israel cum că partea palestiniană nu respectă şi eşuează în a implementa
prevederile, au determinat ca guvernul Netanyahu să anunţe că, Israelul nu va mai implementa
şi a doua fază a retragerii trupelor din Cisiordania. La 20 decembrie 1998 Knessetul a votat
suspendarea implementării acordului de la Wye River73.
71 Ibidem, pp. 178-179.

72 Jeremy Pressman, art. cit., p. 1; Barry Rubin, op. cit., p. 53.
73 Ibidem, pp. 53-54.

lOMoARcPSD|13458080
Aceste acţiuni ale palestinienilor au determinat conducerea armatei să adopte o

strategie în vederea pregătirii unui răspuns în forţă în faţa acestui fel de evenimente
(reabilitarea capacităţii de descurajare). Astfel Israelul a fost pregătit să folosească tancuri şi
elicoptere pentru a înăbuşi intifada şi a relua controlul asupra zonei A. Planurile au inclus
blocade economice şi arestarea unor oficiali ai A.P. Israelul a văzut militarizarea
palestinienilor ca o politcă a AP îndreptată împotriva sa. Acţiunile Tanzim, erau percepute ca
fiind doar o parte din planurile lui Arafat iar nu o contestare a acestuia. Astfel nu s-a observat
facţionalismul din interiorul structurilor palestiniene ci, acestea au fost percepute ca un bloc
unitar74. Eşecul summit-ului de la Camp David, din iulie 2000, de a se ajunge la un acord final
a dus la convingerea şi mai mare a părţilor că acţiuni militare aveau să urmeze. Pentru
israelieni, Arafat a respins o ofertă generoasă pentru că, palestinienii doreau o soluţionare
militară iar nu diplomatică. Pentru palestinieni, israelienii căutau să facă ocupaţia permanentă.
Ambele păreri au răspândit percepţia că mijloacele diplomatice au fost epuizate. Barak spunea
mai târziu că „în adâncul lui, Arafat nu acceptă dreptul moral şi juridic al Statului Israel la
exsitenţă. Obsesia lui Arafat nu este stabilirea suveranităţii palestiniene în teritoriu ci
corectarea nelegiuirii din 1948, cu alte cuvinte accea să distrugă Statul Israel.” Această viziune
s-a conturat foarte bine după izbucnirea intifadei, ca o confirmare puternică pentru israelieni
cum că palestinienii nu doresc şi nici nu au dorit vreoadată ca negocierile să fie un succes. Şi
palestinienii aveau propria interpretare referitoare la cauzele eşecului summitu-ului, şi anume
aceea că, puţinele concesii făcute de israelieni arată că de fapt ei doresc să menţină starea de
ocupaţie asupra teritoriilor şi că diplomaţia israeliană este o simplă faţadă. Astfel precum
spunea Carl von Clausewitz războiul a devenit continuarea politicii şi diplomaţiei însă cu alte
mijloace75.
Conferinţa de la Madrid de la sfârşitul lui 1991 şi acordurile de la Oslo din septembrie

1993 au devenit părţi ale unui proces prin care un viitor stat palestinian era aşteptat să prindă
formă. Întruchiparea acestor procese politice a fost înfinţarea A.P. cu putere de conducere
parţială în iunie 1994. Dar, în constrast cu aşteptările şi percepţiile populare că „totul se pare
să se îndrepte în direcţia potrivită”, în 29 septembrie un al val de violenţe a erupt, ale cărei
efecte încă mai pot fi percepute şi azi. Potrivit unor autori, situaţia din teritorii pe parcursul
74 Jeremy Pressman, art. cit., p. 1

75 Ibidem, p. 1.

lOMoARcPSD|13458080
anilor 1990 a fost departe de a fi ideală şi că multe din motivele celei de-a doua intifade sunt
efectele intifadei din 1987. Eitan Alimi vorbeşte despre o singură intifadă cu două cicluri de
tensiuni care, au escaladat iar nu despre două intifade distincte. Statisticile oferite de armata
israeliană indică faptul că în ciuda scăderii numărului „disturbanţelor publice” din teritorii,
numărul acestora era mai mare decât cele înregistrate înainte de intifada din 1987 76.
Ascensiunea Hamas-ului a fost un rezultat predictibil al defecţiunii A.P., mai ales după
semnarea acordurilor de la Oslo. Odată cu moartea lui Arafat, închiderea lui Marwan
Barghoutişi „guvernarea” ineficientă a lui Mahmud Abbas, mulţi palestinieni s-au reorientat
spre mişcări islamiste (spre exemplu predominaţia Hamas-ului în Gaza 77). Forţele islamiste au
fost mult mai dominante în cadrul intifadei din 2000 faţa de cea din 1987 (numele dat de
palestinieni Intifadei din 1987 este al-Aqsa intifada, fapt care arată atât caracterul religios al
acesteia dar şi centralitatea forţelor islamiste în ciclul de violenţe de la al-Aqsa). Actorii
colectivi palestinieni principali, care s-au afirmat în urma Intifadei din 1987 au fost A.P. şi
Hamas. Hamas a devenit cel mai influent actor politic în opoziţie cu A.P. dominată de Fatah.
Hamas s-a prezentat ca o alternativă autentică la fragilul Acord de la Oslo şi o alternativă
naţională la A.P. În contextul dificultăţilor lui Arafat, de a livra promisiunile de la Oslo
(dificultăţi pentru care Hamas era parţial responsabil), puterea Hamas-ului a crescut
considerabil. Au existat şi alte grupuri radicale opozante din interiorul Fatah-ului plus
contigente din FPEP şi FDEP. Cu toate acestea, echilibrul de putere era clar. OEP a fost
dominant în viaţa politică palestiniană de când deţineau promisiunea doritei soluţii; se bucura
totodată de popularitate crescută în rândul palestinieniilor din teritoriile ocupate. Totodată la
sfârşitul lui 1989, în urma unei represiuni israeliene împtriva Hamasului, concretizată şi prin
închiderea unor figuri cheie ale organizaţiei (acivişti şi lideri) OEP a rămas practic singurul
actor politic din teritorii care dispunea de resurse considerabile şi era bine organizat. Pus în
faţa unor circumstanţe nefavorabile, Hamas a relocat leadership-ul central şi bazele de
operaţiuni în state arabe precum Iran, Siria, Iordania. Aceste baze externe nu numai că
acopereau majoritatea cheltuielilor operaţionale ale Hamas-ului dar au şi dezvoltat o viziune
mai radicală faţă de baza internă. Această atitudine s-a materializat în respingerea iniţiativelor
politice dintre Israel şi A.P. şi au dus la iniţierea unor serii de atacuri teroriste în interiorul

77 Joel Beninin, art. cit., p. 11; Assaf Moghadam, „Palestinian Suicide Terrorism in the Second Intifada:
Motivations and Organizational Aspects”, în Studies in Conflict & Terrorism, 2003, p. 10.

lOMoARcPSD|13458080
Israelului, cu scopul de a submina procesele de pace. Între 1994 -1996, o serie de atacuri
sinucigaşe iniţiate de Hamas, s-au soldat cu moartea a zeci de israelieni. Acest lucru coroborat
cu sutele de răniţi, a fost un factor major al victoriei lui Netanyahu în faţa lui Sharon şi
stabilirea unei coaliţii de dreapta în 29 mai 1996 78. Pentru că Netanyahu se confruta cu o
puternică opoziţie în cadrul coaliţiei guvernamentale, care se opunea oricărei formă de
concesii, el a demisionat din fruntea partidului Likud (locul lui fiind luat de către Ariel
Sharon) şi au fost organizate noi alegeri la data de 17 mai 1999 câştigate de opozantul lui
Netanyahu, Ehud Barak. Acesta, a promis să ducă la bun sfârşit acordurile cu Siria şi cu
Organizaţia de Eliberare a Palestinei (acordurile cu Siria au ajuns într-un impas). La o
săptămână după incidentul de comemorare al-Nakba (demonstraţii de mase, incidente cu
molotov-uti incendiare şi rafale de foc iniţiate de Tanzim, Barak a dispus la 24 mai 2000
retragerea din sudul Libanului. Acest lucru a fost perceput în Israel ca o ştirbire a capacităţii de
descurajare, preluarea multor puncte strategice din sudul Libanului de către Hezbollah şi
proclamarea de victorii asupra Israelului, au făcut ca retragerea să pară o înfrângere pentru
Israel79. Pe fondul retragerii armatei sub focul Hezbollah-ului şi a abandonării unui număr
semnificativ de armament şi provizii. Liderul Hezbollah-ului Sheikh Hassan Nasrallah a
devenit un erou pentru palestinieni, după cum spunea un activist al Tanzim din tabăra de
refugiaţi de la Balata: „Victoria lor (a Hezbollah-ului) ne-a întărit credinţa în eficienţa luptei
armate şi a atacurilor sinucigaşe”. Acest lucru a însemnat o sursă majoră de inspiraţie pentru
palestinienii frustraţi de eşecul acordurilor de la Oslo de a pune capăt ocupaţiei israeliene
asupra Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza80.
Suporterii tradiţionali ai stângii au văzut guvernul Barak un guvern care, a încercat

orice i-a stat în putere pentru a obţine un acord de statut permanent cu A.P. Deşi acţiunile lui
Barak, în primul său an de guvernare au contribuit la intensificarea nemulţumurilor populare,
la fel ca predecesorul său, Netanyahu. Barak a amânat în mod repetat retragerea armatei
israeliene din acele părţi ale Cisiordaniei prevăzute de Acodrul de la Oslo. Deşi nu a autorizat
noi aşezări israeliene în teritorii, administraţia Barak a aprobat în mod repetat extinderea
semnificativă a celor existente, fiecare palestinian văzând în această acţiune o reducere a
78 Eitan Alimi, op. cit., p. 179-180.

79 Ibidem, pp. 181-182; Barry Rubin, op. cit., pp. 54-55.
80 William Cleveland, op. cit., p. 513.

lOMoARcPSD|13458080
teritoriului pentru poporul lor81. O altă rundă de negocieri (ceea ce a dus la căderea guvernului
Barak) a fost popularitea tot mai scăzută a acestuia şi reacţia dreptei la concesiile pe care
aceasta le-a propus A.P. O încercare de obţinere a unui acord de pace stabil a avut la 11 iulie
2000 la Camp David unde au fost discutate între Barak, Arafat şi Clinton ca observator
majoritatea problemelor majore din cadrul conflictului. Israelul a oferit toată Fâşia Gaza, 92%
din Cisiordania şi suveranitate parţială în Ierusalimul de Est, oferind cu mult peste orice altă
negociere cu israelienii. Statele Unite s-au angajat să ofere 21 miliarde de dolari compensaţii
pentru palestinieni. Arafat a refuzat oferta iar Clinton l-a acuzat pentru prăbuşirea
negocierilor82. Sondajele arată chiar că, în iulie 2000, majoritatea evreilor israelieni considerau
poziţia lui Barak la Camp David ca fiind una prea conciliatoare. Totodată liderul A.P., Arafat,
era perceput ca refuzând generoasele oferte israeliene de la Camp David, iar poziţia
conciliatoare a lui Barak a dus la „demascarea” intenţiilor reale ale lui Arafat, arătând că
regimul său nu este interesat în a obţine pacea. Ca urmare a acestui fapt a urmat o opoziţie
vehementă a Likud-ului care susţinea suveranitatea israeliană asupra unui Ierusalim extins şi
unit. Primul ministru demisionează şi convoacă alegeri anticipate în decembrie 200083.
Capitolul 6: A doua intifadă
Termenul cu care era descrisă cea de-a doua intifadă, de către israelieni la începutul ei,
era „situaţia”, o stare de confuzie sau chiar haos (asemănător cu „The Troubles”, termenul
folosit în Irlanda de Nord la sfârşitul anilor 1960) iar acest fapt arată dificultatea încadrării
evenimentelor într-un tipar specific; revoltă sau război. Denumirea de intifada al-Aqsa, după
moscheea de la care a pornit rebeliunea, are conotaţii religioase care s-au dovedit a fi utile în
mobilizarea sentimentelor pro-palestiniene în lumea arabă şi islamică 84. Însuşi situaţia din
teren, în afara contextului intifadei, este una destul de hibridă în ceea ce priveşte teritoriile
ocupate, dar nu anexate, în urma războiului de Şase Zile din 1967. Acestea sunt văzute ca
81 Daniel Dor, Intifada Hits the Headlines, How The Israeli Press Misreported the Outbreak of The Second
Palestinian Intifada, Indiana, Ed. Indiana University Press, 2004, p. 4; Benny Morris, op. cit., p. 663.
82 William Cleveland, op. cit., p. 514; Barry Rubin, op. cit., p. 56.
83 Daniel Dor, op. cit., p. 4; William Cleveland, op. cit., p. 514.
84 Eyal Ben-Ari, Rethinking Contemporary Warfare, A Sociological View of the Al-Aqsa Intifada, New York, Ed.
Sunny Press, 2010, pp. 27-32; Benny Morris, op. cit., p. 660.

lOMoARcPSD|13458080
parte dintr-un „Israel extins”, dar care nu fac parte din Israelul din interiorul liniei verzi.
Statutul politic şi legal al teritoriilor a fost văzut de-a lungul timpului ca fiind o situaţie
interimară sau un status-quo care va duce fie la anexare fie la compromis teritorial. Potrivit
unor autori, în contrast cu sudul Libanului, văzut de Israel ca o zonă tampon, guvernele
israeliene au văzut Cisiordania şi Fâşia Gaza ca teritorii favorabile unei colonizări şi o
potenţială incorporare. Această imagine este susţinută de imigranţii evrei care trăiesc în
teritoriile ocupate. Ei au fost văzuţi de unii soldaţi ai IDF ca fiind clienţii lor în sensul că
aceştia beneficiază de securitatea asigurată de armată în teritorii. Deşi imigranţii nu au dreptul
să folosească forţa, s-au înregistrat cazuri ilegale în acest sens.
Problemele procesului de pace iniţiat la Oslo, combinat cu frustrarea zilnică şi umilinţa

resimţită de palestinieni din teritoriile ocupate, la fel şi corupţia din A.P. au contribuit la
declanşarea intifadei la sfârşitul lui septembrie 2000. În 28 septembrie, candidatul Likud la
şefia guvernului şi membru al Knesset-ului, Ariel Sharon (cunoscut mai ales în rândul arabilor
pentru rolul său în masacrele din Sabra şi Shatila din 1982 în cadrul războiului din Liban) a
vizitat Muntele Templului, acompaniat de 1.000 de personal de securitate. Această vizită a fost
văzută ca fiind provocatoare din punctul de vedere al statutului contestat al complexului
Haram al-Sharif, care este revenditcat atât de everei cât şi de musulmani. În ciuda violenţelor
s-a revenit la un proces de negociere din partea israelienilor şi a palestinienilor la Taba, în
ianuarie 2001 pentru a se continua discuţiile rămase la Camp David. 85. Izbucnirea celei de a
doua intifade nu a fost însă rezultatul unui plan înfăptuit de Arafat şi nici de vizita lui Sharon
la Haram al Sharif. Nici chiar uciderea a 7 palestinieni de către poliţia de frontieră israeliană,
în 29 septembrie şi nici de către televizarea uciderii lui Muhammad al-Dura. Intifada s-a
născut dintr-o coliziune a două ambiţii naţionale. Între semnarea acordurilor de la Oslo din
1993 - 2000 şi construirea de aşezări din teritoriile ocupate, care a crescut 52% şi 17% în cele
18 luni ale coaliţiei de guvernare a lui Barak. Acestea au fost integrate şi legate între ele printr-
un sistem de drumuri ocolitoare şi zone militarizate care au dus la separarea a 700 de oraşe şi
sate palestiniene unele de altele izolând zonele palestinene unele de altele (infrastructura
aceasta a contribuit la succesul reacaparării unor oraşe palestiniene în 200286).
85 Maria Carter Hallward, op. cit., pp. 45-47; Joel Beninin, art. cit., p. 11; Eyal Ben-Ari, op. cit., p. 53.
86 Graham Usher, „Facing Defeat, The Intifada Two Years On”, în Institute for Palestine Studies, nr. 2, p.1,
http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/40955, accesat în data de 02.02.2016.

lOMoARcPSD|13458080
6.1 Eşecul diplomaţiei în anii 2000-2001
La 4 octombrie, 2000, Arafat şi Barak s-au întâlnit la Paris cu secretarul de stat

american, Madeleine Albright şi preşedintele francez Jacques Chirac pentru a stabili retragerea
armatei israeliene la poziţiile pre-28 septembrie, 2000 iar Arafat urma să pună capăt revoletei.
Negocierile au eşuat însă. Altă rundă de negoceri s-a concretizat într-un summit de urgenţă la
Sharm al-Sheikh, la data de 16 octombrie unde ambele părţi s-au angajat să pună capăt
violenţelor şi să stabilească o comisie de anchetă. Deşi Israelul a eliberat un anumit număr de
deţinuţi palestinieni şi a retras anumite segmente militare din anumite teritorii, partea
palestiniană nu a contribuit credibil la efortul de pace de la Sharm al-Sheikh. Pe cale de
consecinţă, Barak a suspendant în mod formal procesul de pace la 22 octombrie. Până la
jumătatea lunii noiembrie 2000, Israelul şi-a triplat personalul militar din Cisiordania şi Gaza
în contextul escaladării violenţelor. Barak a autorizat asasinarea a zeci de palestinieni
identificaţi de serviciile de securitate israeliene ca fiind organizatori de atacuri teroriste 87. În
decembrie 2000, preşedintele Clinton a preconizat un plan prin care să salveze procesul de
pace şi implicit problema Ierusalimului şi a dreptului de întoarcere a refugiaţilor. Acestea
cuprindeau concesiile pe care era dispus să le facă Israelul (acestea au rămas consacrate ca
fiind cea mai bună ofertă a Israelului). El a avut în vedere un stat palestinian care să acopere
94-96% din Cisiordania iar, în Ierusalim palestinienii urmau să primească suveranitate deplină
asupra cartierelor arabe şi asupra Muntelui Templului, urmând ca Israelul să obţină Cartierul
Evreiesc, Oraşul Vechi şi Zidul Plângerii. În final o comisie internaţională avea să fie stabilită
pentru a facilita reîntoarcerea refugiaţilor în noul stat palestinian (care urmau a fi despăgubiţi
dintr-un fond internaţional). Astfel planul Clinton oferea o partea însemnată din cererile
palestinienilor. Guvernul israelian a acceptat propunerea lui Clinton la 28 decembrie 2000 cu
condiţia ca palestinienii să o accepte şi ei 88. Însă Arafat a respins oferta în baza dreptului de
întoarcere a refugiaţiilor în Israel. El mai susţinea şi că Autoritatea Palestiniană trebuia să
deţină control deplin asupra Muntelui Tempului şi a întregului Ierusalim. Cu mandatul lui
Clinton pe final şi confruntat cu critici dure atât de dreapta cât şi de stânga, Barak a demisionat
87 Barry Rubin, op. cit., pp. 57-58.

88 Ibidem, pp. 58-59.

lOMoARcPSD|13458080
din funcţia de prim ministru la 28 noiembrie 2000, acesta fiind înlocuit la 6 februarie 2001 de
către Ariel Sharon. O bună parte din electorat care sprijineau în mod tradiţional stânga au l-au
susţinut de această dată pe Sharon ca reacţie la rezultatele proceselor de pace şi la continuarea
intifadei. În urma discuţiilor de la Sharm al-Sheikh, ediţia ziarului Yediot Ahronot (am ales
articolul din Yediot Ahronot pentru că acest ziar era cel mai popular din Israel la momentul
respectiv) din 18 octombrie 2000 făcea o afirmaţia clară şi simplă: „Arafat este pus la test”.
Acest mesaj sub formă de titlu arată că, în urma discuţiilor de la Sharm el-Sheikh doar partea
palestiniană este supusă unui test de bună-credinţă, ceea ce înseamnă că implementarea
acordului de încetare a focului depindea doar de Arafat. Subtitlul spune următoarele:
„Anticipări tensionate în Israel; este Arafat dornic sau capabil să impună acordul de încetare a
focului?”. Din nou Israelul aştepta pasiv decizia lui Arafat iar nimic din ce ar fi încercat
Israelul să facă nu ar fi putut duce la schimbarea evenimentelor din teren. Editorialul continuă
în felul următor: „Acord de încetare a focului în Sharm, focuri de armă la Ierusalim”. Enunţul
sublinează contradicţia dintre discursul lui Arafat favorabil acordului de încetare a focului şi
adevăratele lui intenţii, dezvăluite prin focul de arme deschis de oamenii săi în Ierusalim 89. Pe
parcusrul anului 2001 intifada a escaladat mai ales în ceea ce priveşte victimele din Israel
survenite de pe urma atacurilor teroriste. Deşi ambele părţi au declarat că niciodată nu fuseseră
atât de aproape cu privire la rezolvarea chestiunilor extrem de importante. Dar dat fiind faptul
că mandatul lui Clinton şi al lui Barak erau pe final, acordul a avut prea puţin timp pentru ca
să aibă efect. După cum spunea un negociator: „Dacă Camp David a fost prea puţin, Taba a
fost prea târziu”; pe cale de consecinţă ambele părţi s-au acuzat reciproc pentru eşec90.
În martie 2002 prinţul încoronat al Arabiei Saudite, Abdullah a formulat un plan de

pace care includea recunoaşterea statelor arabe a Israelului în schimbul reîntoarcerii la
frontierele pre-cedente 1967. Propunerea Arabiei Saudite a primit suportul unanim al Ligii
Arabe în cadrul întâlnirii de la Beirut. Propunerea promitea normalizarea relaţiilor dintre
statele arabe şi Israel în schimbul unui stat palestinian independent în teritoriile ocupate cu
capitala în Ierusalimul de Est. Însă planul respectiv a primit puţin credit din cauza unui atac
sinucigaş care a ucis 30 de oameni în Netanya, incident care a dus la reocuparea marilor oraşe
palestine91. Astfel, la nivelul Israelului exista convingerea că Arafat a iniţiat o revoltă
89 Daniel Dor, op . cit., p. 12; Barry Rubin, op. cit., p. 59.

90 Eyal Ben-Ari, op . cit., p. 28; William Cleveland, op. cit., p. 515.
91 Ibidem, p. 517; Maria Carter Hallward, op. cit., pp. 45-47.

lOMoARcPSD|13458080
palestiniană masivă, intifada, care s-a dezvoltat rapid într-un atac de teroare organizat
împotriva Israelului pentru a face presiuni pentru concesii mai mari. Se credea că Arafat dicta
toate actele de violenţă comise de palestinieni de la începutul intifadei iar Israelul era răbdător
în decizia de a înceta violenţele şi a rămas deschis ideii de reîntoarcere la masa negocierilor
odată ce violenţele luau sfârşit. Tradiţia de dezbatare ideologică din interiorul societăţii
israeliene era centrată pe ideea dacă Israelul trebuia sau nu să se retragă din teritorii, în
schimbul păcii. Această dezbatare s-a dovedit invalidă ulterior: guvernul Barak a oferit
retragerea iar palestinienii au refuzat-o. Aceasta a presupus că obţinerea păcii nu mai depindea
de Israel; palestinienii nefiind interesaţi în fructificarea soluţiilor paşnice. Cum s-a ajuns ca
marea majoritate a israelienilor, indiferent de înclinaţiile ideologice să accepte şi să ia de bune
aceste aspecte de mai sus, este o chestiune care ţine de imaginea formată de presă şi ştiri.
Ziarele au oferit (în mare parte) relatări parţiale, cenzurate şi părtinitoare ale realităţii. Au
oferit o viziune care în mod cert a susţinut şi a exacerbat sentimentele de mâhnire, întristare
profundă şi anxietate ale cititorilor, dar care nu corespundeau întru totul evenimentelor reale.
Acestea au fost rezultatele politicii editoriale care şlefuia textele primite de la reporterii din
teren. Ziarele suprimau sistematic unele elemente ale realităţii şi le accentuau şi subliniau pe
altele pentru a prezerva şi întării ideile care au fost sădite şi integrate în conştiinţa colectivă
israeliană. Astfel media construia ştirile, mai degrabă decât a le reporta92.
În contextul bine-cunoscutei viziuni a lui Sharon de anexarea a Ierusalimului de Est de

către Israel, gestul lui a provocat ample proteste din partea palestinienilor în Ierusalim. În
următoarea zi, palestinienii aruncau cu pietre în israelienii care se rugau la Zidul Plângerii.
Poliţia israeliană a intervenit în forţă la Muntele Templului omorând 4 palestinieni şi rănind
alţi 200. Aceste omoruri au făcut ca revolta să să răspândească de-a lungul Cisiordaniei şi
Fâşiei Gaza. Însă nu exista o prevedere legală care să interzică unui membru al Knessetului să
viziteze Muntele Tempului atâta timp cât acesta nu acţiona sau vorbea provocator. În
consecinţă, primul ministru Ehud Barak a autorizat vizita. Aceasta a durat 24 de minute în care
Sharon s-a apropiat dar nu a intrat în niciuna dintre moschei. Aparent spontan, o mulţime de
arabi s-au adunat în Ierusalim şi au început rebeliunea, aruncând cu pietre în forţele de poliţie
din jurul Muntelui Templului. Poliţia israeliană a răspuns cu gloanţe de cauciuc (posibil şi cu
92 Daniel Dor, op. cit., p. 5.

lOMoARcPSD|13458080
gloanţe adevărate) omorând patru palestinieni şi rănind mai mult de o sută 93. Revolta s-a
răspândit în întreg Ierusalimul. Ziua următoare a cuprins Cisiordania şi Gaza, majoritatea celor
ieşiţi în străzi erau tineri care se ciocneau cu forţele de securitate israeliene la marginea
oraşelor sub administraţie palestiniană şi la puncte de blocaj stradal. Autoritatea Palestiniană s-
a alăturat revoltei prin mesaje de chemare la jihad, anti-israeliene şi ocazional anti-semitice
difuzate prin radio şi televiziune. Astfel un alt ciclu de violenţa s-a instaurat; ce-a de-a doua
intifadă care a fost însă a fost diferită de cea de la sfârşitul anilor 1980 prin cel puţin două
aspecte importante. Primul, în decursul primelor zile revoltei, palestinienii au fost acompaniaţi
de forţele de securitate, echipate cu arme automate care au deschis focul asupra poziţiilor
israeliene şi a mai fost introdusă o inovaţie letală: atacurile sinucigaşe cu bombe întreprinse de
palestinieni (istishad94). În următoarele săptămâni, rafalele de foc şi planterea de bombe avea
să devină esenţa revoltei în contrast cu forma limitată de violenţă din timpul intifadei din
1987. Pietrele şi molotov-urile care caracterizaseră prima intifadă erau încă prezente dar ele
nu mai simbolizau preferinţa palestinienilor pentru proteste non-violente 95. Al doilea aspect
este că minoritatea arabă din interiorul Israelului s-a alăturat revoltei. A fost o rebeliune a
minorităţii arabe în Jaffa, Acra, Nazaret, Galilea şi Negev. Poliţia a folosit gloanţe de cauciuc,
gaze lacrimogene şi uneori gloanţe adevărate, în încercarea de a-i împinge pe demonstranţi din
drumurile principale înapoi în sate. Israelul a „instituţionalizat” aproape o politică de lichidare
a anumitor ţinte specifice. Până la sfârşitul lui 2000 israelienii au lichidat zeci de activişti
locali, utilizând o serie de tehnici printre folosirea lunetiştilor sau atacurilor aeriene. La
sfârşitul anilor 2000 după ce intifada a luat forma unei lupte armate dintre structurile militare
palestiniene şi armate israeliană, aceasta din urmă a început să se raporteze la intifadă ca la un
război96. În consecinţa, începând cu ianuarie 2001 a devenit clar că, organizaţiile islamiste sau
Tanzim s-au decis ca prin acţiunile lor să se ajungă la o escaladare a luptelor împotriva
Israelului, iniţind o serie de atacuri sinucigaşe în interiorul Israelului, atacuri care au dus la
sute de israelieni morţi. A fost nevoie de patru ani şi jumătate de vărsare de sânge pentru ca
cele două părţi să ajungă la un acord de încetare a focului, la Sharm al-Sheikh în februarie
200597.
93 Joel Beninin, art . cit., p. 11; Benny Morris, op . cit., p. 660.

94 Ibidem, pp. 660-661; Eitan Alimi, op. cit., p. 176.
95 William Cleveland, op. cit., p. 516.
96 Yoram Peri, art. cit., p. 32; Eitan Alimi, op. cit., p. 173; Benny Morris, op . cit., p. 661.

lOMoARcPSD|13458080
De la jumătatea anilor 1990, atacurile sinucigaşe au constituit una din cele mai grave
ameninţări strategice ale Israelului. Între 1993 - 2002 mai mult de 135 de astfel de atacuri au
avut loc în Israel; majoritatea fiind după anul 2000. De la vizita lui Sharon la Muntele
Templului şi până în 2002, 260 de israelieni au fost ucişi iar alţi 2.200 răniţi în urma atacurilor
sinucigaşe. Acest tip de atacuri se desfăşoară pe două paliere; unul individual, care ţine de
motivaţiile celui care se oferă voluntar în misiunea sinucigaşă şi altul organizaţional, care ţine
de scopurile organizaţiei (scopuri politice), metodele de antrenament şi indoctrinare. Intifada a
arătat că un palestinian care este motivat să devină un martir, cel mai probabil îi lipsesc
resursele, informaţiile şi capacitatea organizatorică de a perpetua atacul fără ajutor din partea
unei organizaţii. Astfel aproape toate atacurile sinucigaşe împotriva unor ţinte israeliene au
fost planificate de una din organizaţiile radicale palestiniene. A doua intifadă a avut efecte
economice majore pentru Cisiordania şi Gaza (care este una din cele mai dens populate regiuni
ale lumii) şi pentru cei peste trei milioane de locuitori palestinieni. Potrivit unui raport al
Cominariatului Special al Naţiunilor Unite pentru Teritoriile Ocupate (U.N.S.C.O.) rata
şomajului a crescut la 25% la un an după izbucnirea violenţelor; doar în Gaza aceasta se ridica
la 50%. Potrivit aceluiaşi raport, costurile celei de a doua intifade pentru economia
palestiniană s-ar fi ridicat la 2,4 – 3,2 miliarde de dolari. Bugetul Autorităţii Palestiniene a
scăzut cu 57% doar în primele nouă luni. Astfel 46% de palestinieni trăiau sub nivelul sărăciei;
de două ori mai mult decât înaintea celei de a doua intifade. Se poate ca aceste realităţi
economice dure să îi fi împins pe unii palestinieni, din cauza sentimentului de neajutorare şi
disperare la a se oferi voluntari pentru organizaţiile care urmau să dezvolte atacuri sinucigaşe.
Este important de menţionat că aceste organizaţii nu recrutau martiri din propriile rânduri, ci
erau căutate persoane din afară care ar putea fi exploatate în acest sens. În 2001, peste 70%
dintre palestinieni îşi exprimau sprijinul pentru atacurile sinucigaşe, potrivit unui studiua
efectuat de Centrul Palestinian pentru Opinia Publică.
6.2 Nivelul organizaţional
Organizaţiile joacă un rol determinant în ceea ce priveşte stadiul de recrutare,

planificare şi executare a unui atac sinucugaş. Ei oferă resurse şi servicii necesare susţinerii
unei campanii prelungite şi eficiente de terorism, inclusiv strângere de fonduri, procurare de

lOMoARcPSD|13458080
armament şi know-how tehnic pentru acestea, recrutarea, îndoctrinarea, antrenarea martirului,

deciziile şi planificarea strategică, strângerea de informaţii şi selectarea ţintelor. Marthei
Crenshaw afirma că terorismul poate fi înţeles ca fiind expresia unei strategii politice bazată
pe preferinţele şi valorile colective ale unui grup dat. Scopul primordial al unei organizaţii este
însuşi supravieţuirea ei. Dar pe lângă acest scop mai există unul oficial, pe de o parte şi unul
operativ, pe de cealaltă. Scopurile oficiale sunt cele generale pentru că ele oferă liniile
directoare majore ale organizaţiei, ca întreg, pe când scopurile operative sunt mai concrete. De
exemplu, în cazul Hamas-ului, scopul oficial este distrugerea Israelului iar un scop operativ
poate fi subminarea procesului de pace, câştigarea de prestigiu în rândul palestinienilor vis-a-
vis de A.P. sau alte grupări, consolidându-şi poziţia de opoziţie legitimă şi dezvoltând legături
cu lumea islamică. Astfel Hamas-ul a recurs la atacuri sinucigaşe pentru a-şi îndeplini fie
scopul general fie cele operative. De la debutul celei de a doua intifade, nicio altă grupare
palestiniană nu a întreprins atâtea atacuri sinucigaşe împotriva Israelului ca şi Hamas, în
special ramura sa militară, Izz-al-Din al-Qassam (Hamas-ul susţine că ramura sa politcă şi cea
militară sunt separate fără ca acestea să aibă vreo conexiune directă una cu cealaltă). Hamas-ul
a revendicat 43% din toate atacurile sinucigaşe împotriva Israelului din timpul celei de a doua
intifade. În cadrul a 26 de atacuri organizate şi executate de Hamas între 2000 - 2002,
aproximativ 161 de israelieni au fost ucişi iar alţi 1.000 răniţi. Hamas a demonstrat un grad
ridicat de letalitate în atacurile sale, lucru care atrage atenţia asupra eficienţei organizaţiei de
colectare a informaţiilor şi totodată asupra resurselor materiale şi financiare de care dispune
aceasta. Hamas-ul nu şi-a concentrat atacurile doar pe civili israelini ci a urmărit şi ţinte
militare. Spre deosebire de Hamas, care înglobează o agendă politică relativ extinsă, Brigăzile
Ierusalimului sau gruparea Jihadului Islamic (Harakat al-Jihad al-Islami al-Filastini) este
dedicată complet şi exclusiv activităţiilor teroriste.
Fatah-ul, principala facţiune din O.E.P. a fost responsabil pentru o treime din atacurile
sinucigaşe din timpul celei de a doua intifade. Ramura militară a Fatah-ului este Tanzim,
gruparea cea mai activă în ceea ce priveşte violenţele de după vizita lui Ariel Sharon la
Muntele Tempului. Din 2002, facţiunea afiliată Fatah-ului, Brigăzile Martitilor Al-Aqsa a
preluat iniţiativa atacurilor sinucigaşe, ei efectuând jumătate din atacurile împotriva
israelienilor în prima jumătate a lui 2002. Aceste brigăzi au fost formate după septembrie 2000
şi constau în sute de membrii care se află în subordinea directă a Tanzim-ului. Majoritatea

lOMoARcPSD|13458080
liderului grupului erau membrii salariaţi ai AP şi forţelor de securitate. Formarea şi finanţarea

acestor brigăzi de către leadership-ul Fatah-ului trebuie văzută şi în contextul încercării de
distragere a atenţiei şi scădere a entuziasmului palestinienilor pentru grupările islamiste.
Fatah-ul şi Tanzim-ul sunt cele mai puternice forţe seculare din Cisiordania şi Gaza şi oferă o
alternativă seculară la grupări precum Hamas sau Jihad Islamic 98. Nemulţumirilor din prima
intifadă li s-au adăugat şi eşecurile primului ministru Barak (care primise 95% din voturile
arabilor în alegerile din 1999) de a-i invita pe liderii arabi în coaliţia aflată la guvernare,
consultarea cu aceştia, sărăcia, şomajul, sistemul educaţional deficitar sau slaba infrastructură.
Când intifada a izbucnit în Ierusalimul de Est, în jurul simbolului religios de unitate al
Muntelui Templului şi acompaniată de imagini televizate care au surprins victime arabe,
palestinienii israelieni nu au mai putut sta deoparte. Satele au erupt într-o violenţă spontană pe
care liderii acestora nu doreau şi nici nu au încercat să o controleze. Această spontaneitate a
fost întărită în următoarele zile de incitarea deliberată prin media a A.P. Revolta a fost văzută
ca o încercare de a submina statul Israel, de a uni teritoriile populate de arabi într-un viitor stat
palestinian sau un efort de a ajuta palestinienii israelieni şi populaţiile din Cisiordania şi Gaza
în lupta lor împotriva Israelului, ca un prim pas în lupta pentru „autonomie teritorială” în
interiorul Israelului. Explicaţia standard a A.P. pentru intifadă a fost ameninţarea vizitei lui
Sharon, cu privire la controlul islamic al mocheilor de pe Muntele Templului. Dar oficialii
israelieni au descris mai târziu (pe bună dreptate) vizita lui Sharon ca fiind o scuză iar nu o
cauză pentru intifadă. Odată ce revolta a erupt, leadership-ul palestinian s-au grăbit să îşi
asume mijloacele de control prin incitări masive pentru a coordona viitorul evenimentelor.
Aceşti lideri au fost motivaţi de dorinţa de a întări poziţia de negociere a A.P. cu Israelul 99.
Arhitectul celei de-a doua intifade se crede că a fost Marwan Barghouti, liderul facţiunii
Tanzim, care afirma că ajungerea la un acord final cu Israelul, prin negociere este de domeniul
fantasticului şi că vizita liderului Likud, Ariel Sharon, la Haram al-Sharif în Oraşul Vechi al
Ierusalimului a oferit atât ocazia cât şi pretextul pentru declanşarea revoltei. Barghouti
declarase ulterior că atunci când Sharon a ajuns la Mocheea al-Aqsa era cel mai potrivit
moment pentru începerea revoltelor100. Într-un raport de anchetă oficial al Israelului este citată
o declaraţie a unui oficial al AP, Abu Ali Mustafa din 23 iulie 2000, imediat după prăbuşirea
98 Assaf Moghadam, art. cit., pp. 65-83.

100 Eitan Alimi, op. cit., pp. 183-184; Barry Rubin, op cit., p. 57.

lOMoARcPSD|13458080
negocierilor de la Camp David: „Problema Ierusalimului, a refugiaţiilor şi a suveranităţii va fi

decisă în teren iar nu în negocieri. Astfel este important ca publicul palestinian să se
pregătească pentru următorul pas, pentru că fără îndoială ne vom găsi în conflict cu Israelul
pentru a reconfirugra realităţile din teren. Cred că această situaţie din viitorul apropiat va fi
mai violentă ca intifada din 1987-1993”. La câteva luni de la izbucnirea revoltei, ministrul
comunicaţiilor al AP, Imad Al-Faluji a spus unei audienţe formate din refugiaţi palestinieni că
intifada a fost plănuită de leadership-ul AP după căderea negocierilor de la Camp David. Însă
nu acestea sunt singurele cauze. De o importanţă majoră sunt cauzele istorice; populaţia din
Gaza şi Cisiordania s-a săturat de dominaţie şi control exercitată fie de haşemiţi şi egipteni
între 1948 şi 1967, şi de israelieni (în manieră directă până în 1993 iar după această dată într-o
manieră indirectă dar foarte palpabilă). Toţi arabii israelieni au rămas dependenţi de economia
israeliană pentru satisfacerea nevoilor de bază. Toţi trebuiau să îndure umilinţa
percheziţionării la punctele de control ale armatei, când treceau dintr-un teritoriu în altul. Şi
toţi sufereau din punct de vedere politic din absenţa unei suveranităţi reale şi a unui control
propriu asupra vieţii şi destinelor lor. Mulţi dintre palestinienii din Gaza îndurau condiţii
vitrege de trai în tabere de refugiaţi sau în ghetouri. Acodrurile de la Oslo au ridicat aşteptări
imediate de îmbunătăţire a vieţii şi de eliberare de sub discriminarea politică. De jure, 40% din
Cisiordania şi majoritatatea teritoriului din Gaza au trecut sub administraţie palestiniană. Dar
controlul real a rămas exercitat de Israel iar cei săraci nu şi-au văzut condiţia îmbunătăţită. AP
era văzută de mulţi ca fiind despotică şi coruptă. Pentru mulţi palestinieni viaţa fiind mai bună
sub administraţia directă israeliană101.
La 7 octombrie, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a condamnat uzul de foţă

excesiv împotriva palestinienilor (deşi atacurile de cele mai multe ori erau începute de
palestinieni iar soldaţii israelieni s-au abţinut să foloasească focul în afara situaţilor de
absolută necesitate). Media a jucat şi de data aceasta un rol în a portretiza Israelul ca o forţa
militară superioară, fără a fi surprins momentul începerii scenei violente dar, era în schimb
surprins răspunsul puternic al armatei. Şi a doua intifadă a fost o luptă pentru a atrage atenţia
lumii iar media în urma tragicului incident al-Durrah (moartea unui scopil de 12 ani într-un
schimb de focuri dintre armata israeliană şi protestatari palstinieni) a perceput palestinienii ca
fiind victime, în ciuda atacurilor teroriste, în timp ce Israelul făcea presiuni considerabile

lOMoARcPSD|13458080
asupra presei internaţionale pentru a revizui expresiile de genul „coloniştii israelieni” sau
palestinienii ca „victime”. Cu toate acestea uciderea a doi soldaţi israelieni şi mutilarea
corpurilor acestora lăsate în stradă, în 12 octombrie 2000 a dus la o oarecare reorientare a
presei internaţionale102. Pe prima pagină a ziarului israelian Yediot Ahronot (prima ediţie de
după declanşarea intifadei) a apărut un interviu luat lui Raphael Eitan, un veteran al războiului
de independenţă şi un membru de dreapta al Knesset-ului. La întrebarea ce este de făcut,
generalul care a condus armata în Liban, în 1980 a răspuns: „Dacă ar fi după mine, niciun arab
nu ar mai circula pe străzile noastre în aceste zile. Le-aş anula securitatea socială şi le-aş tăia
aprovizionarea cu apă sau electricitate, asta înainte să îi împuşc”. Ziarele din acea vreme (în
cadrul primelor zile ale intifadei) au prezentat sute de imagini din locurile „fierbinţi” însă
aceste imagini avea un tipar comun; cel al palestinienilor înarmaţi, care aruncă cu pietre şi sunt
instigatorii şi autorii iniţierii violenţelor iar trupele israeliene nu îndreaptă arma către ei
adoptând o poziţie rezervată sau chiar pasivă în a răspunde provocărilor. Pe paginile 2 şi 3 din
Ha’aretz din 2 octombrie sunt trei poze sugestive: poliţişti palestinieni care trag în soldaţi
israelieni în Netzarim, un foc aprins într-o stradă principală din Nazaret şi o explozie a unei
bombe pe străzile din Jaffa. Mesajele ziarelor au construit o realitate care a informat publicul
israelian privitor la esenţa revoltelor în perioada de debut a intifadei. Această realitate factuală
se contrazice nu doar cu ceea ce se întâmpla pe teren dar şi cu rapoartele şi articolele propriilor
corespondenţi ai ziarelor (dacă aceştia adoptau o poziţia critică cu privire la măsurile
provocatoare luate de Israel cu privire la anumite elemente cu încărcătură religioasă
palestiniene, articolelelor acestora li se atribuia un titlu care sublinia vina palestinienilor iar
cititorul ştia deja bine acest lucru103).
A doua intifadă a fost mai sângeroasă decât prima iar ţelul acestei intifade nu era la fel
de bine conturat ca a celei dintâi. Participarea populară nu era la fel de răspândită şi nicio
grupare nu şi-a asumat un control al acesteia. Forţa din spatele celei de a doua intifade a stat în
grupări de tineri slab organizate, afliliate fie unui grup militant islamic (Hamas sau Islamic
Jihad) fie al-Fatah-ului (Tanzim). În decursul primelor trei săptămâni, forţele de securitate
israeliene au tras un milion de gloanţe asupra protestatarilor palestinieni. Israelul a caracterizat
răspândirea protestelor ca acte de agresiune iar folosirea forţei a fost extinsă la introducerea
102 Ibidem, p. 665; Eitan Alimi, op. cit., p. 188.

103 Daniel Dor, op. cit., pp. 19-23.

lOMoARcPSD|13458080
tancurilor, elicopterelor şi a avionelor de luptă F-16 104. Totodată israelienii au impus o blocadă
internă a Cisiordaniei, o stare de asediu prin care s-au închis orice formă de comerţ intern.
Rezultatul a fost un dezastru economic pentru teritoriile ocupate. Oficialii israelieni au
justificat această masare de trupe prin argumentul că modelul de implementare a legii
(controlul şi supravegherea poliţienească a revoltei) nu mai erau viabile deoarece forţele de
securitate erau retrase din zonele palestiniene şi pentru că aceştia (palestinienii) posedau
armament, aceştia constituind o armată adversară străină. Oficialii au descris cea de-a doua
intifadă ca un conflict armat şi au afirmat dreptul Israelului de a se proteja în faţa oricărei
entitate inamică105. Răspunsul dur al armatei în baza convingerii că acţiunea în forţă va îndigui
protestele a dus la o escaladare a situaţiei mai degrabă decât la o calmare. Tanzim şi militanţii
palestinieni au văzut în confruntările iniţaile o oportunitate pe care ei o aşteptau de a confrunta
şi de a face presiuni asupra Israelului în scopul retragerii complete din Cisiordania şi Fâşia
Gaza. Arafat şi înalţii oficiali palestinieni au eşuat în a-i ţine în frâu pe aceşti militanţi iar pe
măsură ce numărul victimelor palestiniene creştea, abilitatea oricărui lider arab de a se orienta
spre o poziţie moderată scădea. Folosirea lunetiştilor de partea israeliană a jucat în anul 2000
un „rol central în luptă106”. Numărul ciocnirilor dintre cele două părţi a fost, conform unor
estimări, de cinci ori mai mare faţă de prima intifadă iar Israelul a antrenat mai multe
segmente ale tacticii militare cum ar fi raiduri întreprinse de trupele de comando, implicarea
forţelor aeriene sau folosirea lunetiştilor. Aceste tactici reprezintă o reorientare a doctrinei
israeliene către o integrare a atacurilor asupra unor ţinte precise, cu toate că nu s-a putut evita
complet pierderea de vieţi omeneşti în cadrul civililor. Această reorientare s-a petrecut datorită
aversiunii multor democraţii contemporane faţă de victimele din ambele părţi aflate în
conflict. Dar mai important, această schimbare în modul de acţiune al armatei israeliene s-a
produs şi datorită implicării presei (locale sau globale) şi a instituţiilor internaţionale non-
statale care fac ca violarea sistematică a drepturilor omului sau a normelor internaţionale să fie
greu de trecut neobservată, mai ales în zonele de conflict107. Bariera de securitate sau zidul
construit în 2003 este văzut ca fiind materializarea unui răspuns de natură pasivă, în cadrul
acestuia fiind incluse puncte de control, echipamente de supraveghere, etc. Dat fiind numărul
crescut al victimelor, nicio speranţă pentru o soluţionare diplomatică şi eforturile minimale ale
104 Joel Beninin, art. cit., p. 11; William Cleveland, op. cit., p. 516.
105 Joel Beninin, art. cit., p. 11.
106 Jeremy Pressman, art. cit., p. 1.
107 Eyal Ben-Ari, op. cit., p. 30.

lOMoARcPSD|13458080
Autorităţii Palestiniene de a înceta luptele au dus la implementarea de către Israel a operaţiunii

Defensive Shield la data de 29 martie, 2002, pentru a înfrânge insurgenţa. Armata israeliană a
mobilizat tancuri cu care a atacat sediile forţelor de securitate ale Autorităţii Palestiniene, au
intrat în oraşele palestiniene şi au preluat controlul asupra acestora. Circa 4.000 de palestinieni
au fost arestaţi în timpul operaţiunii, inclusiv Barghouti, care a fost acuzat de organizarea şi
conducerea intifadei. După ce armata israeliană a reuşit să reocupe largi părţi din Cisiordania,
atacurile au scăzut, deşi violenţele nu au încetat complet. Între 27 septembrie, 2000, şi 23
martie, 2004, s-au înregistrat 2.728 de victime în rândul palestinienilor şi alte 917 victime
israeliene. Circa 35% din victimele palestiniene au fost noncombatanţi. Dintre cele israeliene,
78% au fost noncombatanţi. Majoritatea victimelor palestiniene au fost militanţi pe când
majoritatea celor israeliene au fost civili în principal ucişi prin atacuri sinucigaşe cu bombe.
Israelul şi-a continuat strategia de asasinare, una din cele mai semnificative fiind asasinarea
liderului Hamas, Ahmed Yassin, ucis în Gaza la 22 martie, 2004. La 22 iunie, 2002, a început
construcţia unui zid de securitate carea avea să separe Cisiordania de oraşele israeliene. 83%
din publicul israelian a susţinu aceast proiect în ciuda criticilor internaţionale pe care acesta le-
a atras108.
Nivelul de implicare al AP şi a preşedintelui acestuia ,Yasser Arafat, în faza iniţială de

izbucnire a intifadei sau în violenţele acesteia este totuşi neclar. Rapoarte ale serviciilor de
securitate israeliene spun că după căderea negocierilor de la Camp David în iulie 2000, diferite
agenţii ale AP au început pregătirea pentru o eventuală izbucnire de ostilităţi, ca urmare a
creşterii numărului de trafic de arme şi muniţie plus depozitarea de alte bunuri necesare. Cu
toate acestea primele revolte din 28-29 septembrie se pare că au fost spontane deşi agenţi
locali ai Fatah au acţionat ca incitatori sau lideri. Forţele de ordine ale AP care au luat parte la
revolte nu au facut-o în numele instituţiei pe care o reprezentau ci dintr-o iniţiativă personală
sau cel mult locală. Dar pe parcurs ce revolta s-a intensificat iar protestele de stradă au fost
acompaniate sau înlocuite de rafale de foc, ramura militară a Fatah-ului, Tanzim
(„Organizaţia”) şi-a asumat rolul dominant. În fiecare regiune, aparatul local al Tanzim a
organizat şi a întreprins atacuri, ocazional în colaborare cu poliţiştişi alte forţe de securitate ale
AP, plantând bombe sau atacând convoaie. Secretarul general al Fatah-ului şi Tanzim-ului în
Cisiordania, Marwan Bargouti a declarat că partidul său conduce revolta şi „nu se va opri lupta
108 Barry Rubin, op. cit., pp. 62-64.

lOMoARcPSD|13458080
până când independenţa va fi câştigată iar ocupantul scos afară 109”. În public, Arafat s-a
prezentat ca deţinând controlul rebeliunii, a instigatorilor şi a liderilor; dar deşi avea un control
strategic asupra violenţei era probabil incapabil să o oprească cu totul. Amploarea intifadei a
creat o situaţie de cvasi-anarhie în Cisiordania şi Gaza. Într-o anumită măsură, puterea a trecut
de la intinuţiile formale, naţionale ale AP, inclusiv agenţiile de securitate către anumite facţiuni
şi mişcări: Tanzim, Hamas, Islamic Jihad. Aceste lucru a avut şi implicaţii economice, una din
pierderile majore ale AP în termen de venituri a fost incapacitatea de a salariza angajaţii, lucru
care a dus la o continuă erodare a autorităţii sale. În ceea ce priveşte a doua intifadă, prezenţa
forţelor de poliţie palestiniene a adăugat o dimensiune majoră în ceea ce priveşte agresiunea
armată. În mare parte, revolta a fost condusă de o serie de miliţii sau forţe de securitate
palestiniene (Tanzim, Hamas sau Islamic Jihad110). Contradicţiile dintre Tanzim şi vechea
gardă au fost prezente în cadrul mai multor instituţii ale noii AP, în special Consiliul
Palestinian unde deputaţii afiliaţi Tanzim au criticat corupţia, proasta gestionare şi abuzurile
din guvernarea AP. Activiştii Tanzim au ocupat un loc central în conducerea prostestelor
împotriva politicii de expansiune a aşezărilor israeliene şi în cadrul protestelor violente din
septembrie 1996 când Netanyahu a redeschis un tunel în Oraşul Vechi din Ierusalim. Tot
activiştii Tanzim au participat la demonstraţiile împotriva măsurilor luate de A.P. împotriva
activiştilor din organizaţiile islamiste şi Fatah. Activiştii din Tanzim susţineau că este necesară
o reorientare a luptei palestiniene dinspre tutela Statelor Unite şi a Israelului înspre cea a
„legitimităţii internaţionale” în cadrul unui for al ONU şi al lumii arabe. Altfel, nu va putea
surveni un sfârşit al conflictului cu statul evreu în afara implementării totale a rezoluţiilor
ONU, referitoare la retragerea Israelului din teritoriile ocupate în 1967, evacuarea completă a
aşezărilor israeliene din teritorii şi recunoaşterea drepturilor palestinienilor refugiaţi de a se
întoarce. Totodată chemau la încheierea cooperării de securitate dintre A.P. şi Israel şi
formarea unei noi coaliţii care să cuprindă toate facţiunile palestiniene, inclusiv cele islamiste
neincluse în OEP (Hamas şi Islamic Jihad) în baza principiului unităţii naţionale, a aspiraţiilor
palestiniene pentru independenţă, suveranitate şi reîntoarcere. În iulie 2000 după eşecul de la
Camp David, Marwan Barghouti avertiza că „următoarea intifadă” va combina elemente de
proteste populare cu „noi forme de activitate militară”. Pe măsură ce intifada continua fără
rezultate politice palpabile pentru palestinieni, nu numai leadership-ul şi controlului lui

110 Ibidem, pp. 666-667; Eyal Ben-Ari, op. cit., p. 32.

lOMoARcPSD|13458080
Arafat, s-au fracturat şi diminuat dar în final şi cel al Tanzim 111. Acţiunile violente întreprinse
de palestinieni în cadrul celei de a doua intifade, variază de la demonstraţii paşnice la
demonstraţii violente, aruncări de pietre, folosirea de cocktail-uri molotov, arme de foc,
mitraliere, bombe amplasate pe drumuri, aruncări de grenade, detonări de maşini, atacuri cu
mortare sau aruncătoare de rachete, atacuri deliberate la adresa civililor israelieni, în special
cei din teritorii şi atacuri sinucigaşe individuale sau în echipă întreprinse în centrele urbane din
Israel. Partea israeliană a răspuns acestei varietăţi de atacuri pe măsură, folosind bombe cu gaz
lacrimogen, gloanţe de cauciuc, lunetişti, grenade, patrule permanente, puncte de control sau
blocări de drumuri acompaniate de pază militară, rachete provenite fie de la avioane de luptă
sau elicoptere, tancuri, arestarea activiştilor militari, distrugerea avanposturilor palestiniene, a
secţiilor de poliţie, a clădirilor guvernamentale, raiduri de noapte, incursiuni şi folosirea
forţelor de elită pentru asasinarea unor figuri palestiniene proeminente. La acestea s-a adăugat
şi politica de dărâmare a caselor palestinienilor consideraţi ca fiind activişti, blocarea
importurilor de anumite bunuri în Cisiordania şi Gaza şi interzicerea deplasării dintre teritorii
în alte destinaţii străine. Israelul a angrenat o paletă largă de unităţi armate; soldaţi activi,
rezervişti, forţe speciale, poliţia, poliţia de frontieră, brigăzi anti-teroriste şi gardieni civili
locali. Un soldat din Gaza declara: „În Liban erau reguli foarte clare, cine se apropie este
împuşcat. Aici e diferit, sunt oraşe, aşezări ai poliţişti care se ascund după copii, se presupune
că ar trebui să tragem în ei?112”. Israelul a răspuns revoltelor violente cu gloanţe de cauciuc şi
gaz lacrimogen dar au căutat să nu fie victime colaterale, non-protestatari sau persoane
neînnarmate (deşi au existat unele victime în acest sens). Măsura principală israeliană anti-
intifada a fost închiderea teritoriilor, în aşa fel încât muncitorii palestinieni (şi teroriştii) să nu
mai poate ajunge în Israel iar marfa palestiniană să nu mai poată fi exportată. Astfel a fost
împiedicat accesul A.P. la anumite materii prime sau bunuri şi s-au închis diferite sate
controlate de A.P. de alte oraşe, prin blocade interioare. Dar, Israelul a avut grijă în general să
nu se ajungă la o escaladare a conflictului prin tăierea electricităţii, a apei, a serviciului mobil
sau să treacă în zonele de control ale A.P. (Zona A) atât pentru a nu-i provoca pe arabi cât şi
pentru a nu-i antagoniza pe americani. În Israel, partidele de dreapta îl acuzau pe Barak că nu
acordă posibilitatea armatei de „a zdrobi intifada” dar, Barak şi generalii săi nu doreau o
111 Graham Usher, art. cit., p. 1.

112 Eyal Ben-Ari, op. cit., pp. 33-35.

lOMoARcPSD|13458080
escaladare şi mai mare a violenţelor, ţinând cont că se făceau demonstraţii pro-intifada în

Liban, Iordania şi la Cairo. Într-un efort de a opri luptele, Clinton şi Mubarak, împreună cu
Arafat, Barakşi regele Abdullah al Iordaniei, au organizat un summit la Sharm al Sheikh în 16-
17 octombrie. Ambele părţi şi-au exprimat dorinţa de a încheia violenţele dar au eşuat în a
semna un tratat. Clinton a anunţat totuşi că, Barak şi Arafat au convenit să facă demersurile
pentru a opri violenţa. S-a trimis ulterior o comisie din partea SUA pentru a investiga
evenimentele din timpul primelor săptămâni ale intifadei. În 21-22 octombrie liderii arabi au
convenit întrunirea unui summit arab la Cairo. Majoritatea liderilor, inclusiv Mubarak,
Abdullah sau Bashar Assad şi-au reafirmat suportul pentru procesul de pace (împreună cu
condamnarea Israelului şi sprijinului pentru intifadă). În urma summitului, Egiptul şi-a retras
ambasadorul din Israel, la fel a procedat şi Iordania iar majoritatea celorlalte state arabe care
întreţineau relaţii diplomatice parţiale cu Israelul; Oman, Tunisia, Maroc etc., au rupt aceste
relaţii113. Alegerile din 2001 sunt câştigate detaşat de Ariel Sharon. În 27 martie 2002 a avut
loc un atac palestinian asupra Netanyei, în care au murit 30 de israelieni. Represaliile
israelienilor în urma atacului s-au materilizat în Operation Defensive Shield, o incursiune
amplă cu tancuri în Cisiordania şi Gaza care a durat câteva săptămâni. Şenitele blindate au ras
părţi din tabăra de refugiaţi de la Jenin, totodată au fost impuse stări de asediu prelungite în
principalele oraşe din Cisiordania. Israelul a justificat acţiunea ca fiind o operaţiune de căutare
şi urmărire a suspecţilor terorişti. Partidul Likud a dominat viaţa politică israeliană pentru
următoarea decadă. Ascensiunea lui a însemnat sfârşitul practic al procesului de pace de la
Oslo din moment ce Likud se opunea vehement înfinţării unui stat palestinian şi
compromisului teritorial. În 2002 primul ministru Sharon a autorizat construţi unei bariere
care separa Israelul de Cisiordania. El a acceptat aceasta, după ce a conştientizat că era
imposibil din punt de vedere demografic ca Israelul să anexeze Cisiordania şi Gaza şi să
rămână în continuare un stat evreiesc. Bariera de separare urmeză aproximativ drumul liniei
verzi care, marca graniţa dintre Israel şi Cisiordania. Oficialii israelieni susţin că zidul este
materializarea unei nevoi de securitate imperios necesare Israelului. Palestinienii se referă la
zid ca la unul specific apartheid-ului114.

114 Joel Beninin, art. cit., pp. 11-13.

lOMoARcPSD|13458080
6.3 Iniţiative diplomatice internaţionale şi planul Sharon
La 30 aprilie, 2003, Cvartetul format din Statele Unite, Uniunea Europeană,

Organizaţia Naţiunilor Unite şi Rusia au propus un plan în 3 etape cu scopul de a concretiza un
stat palestinian până în 2006. În prima fază, ambele părţi urmau să îşi recunoască dreptul la
existenţă. Palestinienii vor renunţa la violenţă iar israelienii se vor retrage din teritoriile
palestiniene de dinainte de 28 septembrie, 2000115. A doua fază prevedea recunoaşterea
dreptului Israelului la existenţă din partea tuturor statelor arabe şi negocieri cu privire la
graniţele provizorii ale noului stat palestinian. Al treilea pas cuprindea un acord de pace şi
înfinţarea statului palestinian. Israelul a acceptat planul în mai, dar în ciuda a sute de întâlniri,
vizite şi discuţii nimic nu s-a concretizat. Astfel guvernul israelian a început să lucreze la un
plan propriu, văzând eşecul celor occidentale. La 18 decembrie, 2003, Ariel Sharon a
prezentat un plan de retragere unilaterală din Gaza; planul a fost susţinut şi de armată
(deoarece era mai uşor de apărat o graniţă lungă şi clară decât trimiterea de soldaţi în teritoriu
ostil). Pe lângă retragerea completă din Gaza, Sharon a propus şi desfiinţarea celor 17 aşezări
evreieşti plus alte 4 aşezări din Cisiordania. Retragerea Israelului va reprezenta o oportunitate
pentru Autoritatea Palestiniană în vederea materializării angajamentului de a conduce Fâşia
Gaza ca un vecin paşnic pentru Israel, punând accent pe dezvoltarea economică în zonă. La 11
noiembrie, 2004 a murit Yasser Arafat. Spre sfârşitul vieţii sale el a fost acuzat de corupţie atât
de comunitatea internaţională cât şi de conaţionalii săi; iar moartea sa a fost percepută de unii
ca o nouă şansă pentru viitorul relaţiilor israelo-palestiniene. Deşi Arafat nu a numit un
succesor, Mahmoud Abbas a câştigat alegerile în vederea conducerii Autorităţii Plaestiniene la
9 ianuarie, 2005. Venirea acestuia la putere a generat un sentiment de optimism; Israelul
eliberând 500 de palestinieni din închisori în 2005 iar Abbas a exercitat un control mai asupra
asupra forţelor de securitate palestiniene. În general relaţiile dintre cele două părţi păreau că se
îmbunătăţesc. În cadrul acestei atmosfere optimiste, Sharon şi Abbas s-au întâlnit la 8
februarie, 2005, la Sharm el-Sheikh unde au căzut de acord cu privire la o declaraţie în
vederea încetării focului şi abţinerea de la acte de violenţă. După întâlnire, Egiptul şi Iordania
au retrimis ambasadorii lor în Israel (după ce au fost chemaţi ca urmare a violenţelor din
2000). Deşi Hamas şi Jihadul Islamic nu au făcut parte din declaraţia de încetare a focului,
115 Barry Rubin, op. cit., p. 65.

lOMoARcPSD|13458080
atacurile au scăzut considerabil116. Ariel Sharon a conceput un plan unilateral prin care Israelul
să se retragă complet din Fâşia Gaza şi implicit din aşezăriile evreieşti de acolo. Zona a fost
cedată Autorităţii Palestiniene, dar Hamas a preluat controlul în iunie 2007. Acest lucru a
atras critici din partea propriului partid iar Sharon a ieşit din Likud în urma unor tensiuni
politice şi a înfiinţat Kadima, în timp ce Benyamin Netanyahu l-a succedat ca preşedinte al
Likud-ului117. Sharon a fost determinat să ia acele măsuri concesioniste conştientizând eşecul
folosirii forţei în a opri a doua intifadă, plus presiunile de a arăta flexibilitate şi iniţiativă
diplomatică. Având în spate sprijinul preşedintelui Bush, Sharon prin politica sa de
„disengagement” a oferit spectrul politic pentru securizarea aşezărilor israeliene din
Cisiordania, prin retragerea celor din Gaza. Această politică unilaterală lansată de Sharon era
justificată prin lipsa unui partener credibil în negociere. În 2005 toate aşezările evreieşti din
Gaza erau evacuate şi în jurul teritoriului a fost construit un zid care urma îndeaproape linia
verde. Singura intrare sau ieşire pentru palestinieni era prin câteva puncte de control
israeliene. Deşi în mod oficial Israelul susţine că această acţiune unilaterală a transformat
Gaza într-un teritoriu care nu mai este ocupat, palestinienii nu văd ocupaţia ca încheindu-se, ci
o văd continuându-se de exemplu prin Registrul Populaţiei Palestiniene, în care israelienii au
puterea să desemneze cine este palestinian şi cine rezident al Gazei. O altă manifestare a
continuităţii ocupaţiei de către Israel este văzută de palestinieni ca fiind incursiunile periodice
de arestare a unor rezidenţi şi transportarea lor în Israel118.
Concluzii
Cele două intifade sau revolte populare palestiniene au readus chestiunea israelo-
palestiniană pe agenda internaţională, timp de mulţi ani aceste tensiuni între locuitorii
aceluiaşi teritoriu fiind umbrite de dinamicile „mai mari” ale războaielor arabo-israeliene.
Astăzi Israelul nu se mai confruntă cu ameninţări externe existenţiale (singura entitate care
vorbeşte deschis despre nevoia de distrugere completă a Israelului fiind Hezbollah), menţinând
în cel mai rău caz o pace rece cu statele arabe. Ameninţarea prezentă şi viitoare pentru Israel
trebuie căutată acum în interior, la populaţia palestiniană uitată până în momentul 1987 care
116 Ibidem, pp. 65-67.

117 William Cleveland, op. cit., pp. 516-518; Joel Beninin, art. cit., p. 13.
118 Ibidem, p. 15; William Cleveland, op. cit., p. 518.

lOMoARcPSD|13458080
vede ocupaţia ca una asupritoare şi nedreaptă. La rândul ei, Autoritatea Palestiniană nu se va

mai putea baza exclusiv pe sprijinul diplomatic extern cu privire la soluţionare definitivă a
conflictului existent şi stabilirea unui nou status quo acceptat acceptat de ambele părţi.
Iniţiativa lui Ariel Sharon de a se retrage din Gaza complet, atât militar dar şi cu aşezăriile
evreieşti existente a avut, printre altele, scopul de a testa Autoritatea Palestiniană cu privire la
capacitatea acesteia de a-şi exercita prerogativele unui stat într-un anumit teritoriu. Dacă da,
atunci ar fi devenit un partener credibil pentru viitoare negocieri. Intifadele au arătat totuşi că
populaţia palestiniană când simte că nu există nicio speranţă pentru îmbunătăţirea statutului ei
care să vine fie dinspre comunitatea internaţională fie dinspre elitele palestiniene este pregătită
să iasă în stradă şi să acţioneze independent urmând logica mulţimiilor. OEP a încercat prin
CNUR să preia iniţiativa în cadrul primei intifade însă măsura în care a reuşit complet acest
lucru nu se ştie cu exactitate; pe când Tanzim a condus cea mai mare parte a celei de a doua
intifade, care a fost catalogată de Israel ca fiind un război în toată regula în care palestinienii
sunt inamicul, de aici şi desfăşurarea de forţe specifice unei operaţiuni militare. Astăzi nu ştim
cu exactitate dacă leadership-ul palestinian este în spatele acestor atacuri însă, ele par a fi
spontane, necoordonate şi nesofisticate, semănând mai mult cu evenimente de genul prima
intifadă. Acţiunile de demolare a caselor presupuşilor atacatori continuă iar, politicile de
confiscare a unor pământuri de dincolo de zidul ce desparte teritoriul naţional al Israelului de
Cisiordania au ridicat critici în cadrul ONU. Cea mai recentă iniţiativă a Franţei de a relua
discuţiile cu privire la negocierile de pace nu a avut ecou, ea rămânând la nivel de plan sau
posibile discuţii viitoare fără o încărcătură politică decisivă. Este posibil ca aceste aspecte să îi
fi îndemnat pe unii tineri palestinieni atât din Gaza cât şi din Cisiordania să recurgă la a ucide
israelieni pe străziile din Ierusalim, Tel Aviv sau Jaffa. Rămâne de văzut dacă forţa militară
impresionantă a Israelului va putea să joace un rol în cadrul acestor evenimente sau liderii
politici vor trebui să schimbe strategia. Intifadele au arătat că forţa linişteşte lucrurile pentru o
perioadă determinată (pe termen scurt sau mediu) dar nerezolvarea chestiunilor care stau la
baza conflictului vor genera iarăşi valuri de violenţă, fie sub aspectul prezentat mai sus fie
într-o formă mai militarizată sau teroristă sub forma atacurilor cu bombă sau rachete (Hamas).
Răspunsul în forţă atrage după sine distrugerea infrastructurii (deja slab dezvoltate) din zonele
palestiniene, duce la creşterea inflaţiei, la interdicţia fie de călătorie fie de a munci, lucruri
care duc la un cerc vicios al sărăciei. Acest mediu este favorabil recrutării de tineri fără

lOMoARcPSD|13458080
perspective de viitor şi cu stabilitate emoţională slabă în vederea instrumentalizării lor pentru

scopuri teroriste.
Bibliografie
Lucrări de autor
Alimi, Eitan, Israeli Politics and the First Palestinian Intifada, New York, Ed. Routledge,
2007.
Baroud, Ramzy, The Second Palestinian Intifada, London, Ed. Pluto Press, 2006.
Ben-Ari, Eyal, Rethinking Contemporary Warfare, A Sociological View of the Al-Aqsa

Intifada, New York, Ed. Sunny Press, 2010.
Cleveland, William, A History of the Modern Middle East, Ed. Westview Press, 2009.
Dor, Daniel, Intifada Hits the Headlines, How The Israeli Press Misreported the Outbreak of
The Second Palestinian Intifada, Indiana, Ed. Indiana University Press, 2004.
Hallward, Maria Carter, Struggling for a Just Peace, Israeli and Palestinian Activism in the
Second Intifada, Florida, Ed. The University Press of Florida, 2011.

lOMoARcPSD|13458080
Lockman, Zachary, Intifada: The Palestinian Uprising Against Israeli Occupation,

Massachusetts, Ed. South Press, 1989.
Morris, Benny, Righteous Victims, A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881-2001, New
York, Ed. Vintage Books, 2001.
Post, Jerrold M., The Mind of the Terrorist, New York, Ed. Palgrave Macmillan, 2007.
Qurie Ahmed, Beyond Oslo, The Struggle for Palestine, New York, Ed. I.B. Tauris, 2008.
Rubin, Barry, Israel, an Introduction, Yale University Press, 2012.
Segev, Tom, 1967 anul care a schimbat Israelul şi Orientul Mijlociu, Bucureşti, Ed. Hasefer,
2008.
Shamir Jacob, Palestinian and Israeli Public Opinion, The Public Imperative in the Second
Intifada, Indiana, Ed. Indiana University Press, 2010.
Studii în reviste ştiinţifice
Beninin, Joel, „Palestine, Israel and the Arab-Israeli Conflict”, în Middle East Research &
Information Project, 2014.
Bligh Alexander, “The Israeli establishment and the Israeli Arabs during the First Intifada”, în
Israel Affairs, 2013.
Fielding, David, „Economic Consequences of the Intifada: Investment and Political Instability
in Israel”.
Marouf Hasian, „Childern of the stones: The Intifada and the mythic creation of the
Palestinian state”, în Southern Communication Journal, 2014.
Moghadam, Assaf, „Palestinian Suicide Terrorism in the Second Intifada: Motivations and
Organizational Aspects”, în Studies in Conflict & Terrorism, 2003.
Usher, Graham, „Facing Defeat, The Intifada Two Years On”, în Institute for Palestine Studies,
nr. 2., http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/40955, accesat în data de 02.02.2016.

lOMoARcPSD|13458080
Peri,Yoram, “The Israeli Military and Israel’s Palestinian Politics, From Olso to the Al Aqsa
Intifada”, în United States Institute for Pece, nr. 47, 2002.
Pressman, Jeremy, „The Second Intifada: Backround and Causes of the Israeli-Palestinian
Conflict, în The Journal of Conflict Studies”, nr. 2, 2003.
Shazovitz, Sela, „The effects of the second Intifada, terrorist acts, and economic changes on
adolescent crime rates in Israel” în Journal of Experimental Criminology, 2005.
Articole de presă
Neff Donald, „The Intifada Erupts, Forcing Israel to Recognize Palestinians”, în Washington
Report on Middle East Affairs, 1997, http://www.wrmea.org/1997-december/middle-east-
history-the-intifada-erupts-forcing-israel-to-recognize-palestinians.html, accesat în data de
10.02.2016.

lOMoARcPSD|13458080

Cele Doua Intifade Palestiniene Licenta

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cele Doua Intifade Palestiniene Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|13458080

Cele două intifade palestiniene - licenţă

Relaţiile internaţionale în secolele XX-XXI (Universitatea Babeș-Bolyai)

StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană

Coordonator: Lect. Dr. Marius Lazăr

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană

Cele două intifade palestiniene

Coordonator: Lect. Dr. Marius Lazăr

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

− rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.

Absolvent: Radu-Adrian Mărincean

Lect. Dr. Marius Lazăr,

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Conflictul arabo-israelian a reprezentat şi reprezintă după aprecierea elitelor arabe şi

Obiectivul central al acestei cercetări este acela de a face o istorie şi o analiză a

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Istoriografia problematicii : Literatura de specialitate consultată cu privire la cele

Structura lucrării este în şase capitole la care se adaugă prezenta introducere şi

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Capitolul 1: Cauzele istorice ale intifadei, războiul din 1967

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Bet, serviciul de informaţii intern al Israelului). Israelul nu a propus niciodată palestinienilor o

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Rabinatul Central a stabilit că evreii nu aveau dreptul să urce la Muntele Tempului

4 Tom Segev, op. cit., pp. 610-611.

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Invazia Libanului în 1982 a dus la o polarizare şi fragmentare a vieţii politice în Israel.

6 Ibidem, pp. 632-677.

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Capitolul 2: Prima intifadă

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

2.1 Fazele incipiente ale revoltei

La începutul anului 1987, deţinuţii palestinieni au iniţiat o grevă a foamei cerând

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

2.2 Perspectiva israeliană asupra revoltei

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

instituţii auto-guvernate, sub formă de comitete, au înlocuit serviciile administraţiei civile,

Prezenţa locuitorilor israelieni în teritorii a accentuat frustrările sociale ale

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Toate universităţile şi majoritatea celorlalte instituţii de învăţământ superior au fost

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

21 Ibidem, pp. 566-594.

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

asupra ameninţărilor de securitate la adresa Israelului. Principala ameninţare existenţială a

2.3 Perspectiva palestiniană

23 Ibidem, pp. 15-16.

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)

Capitolul 3: Conducerea Naţională Unificată a Revoluţiei

Intifada a reprezentat o schimbarea de la o rezistenţa statică, sumd, la o participare

25 Benny Morris, op. cit., pp. 562-468.

Downloaded by Olga Cucos (jjbtdz2y6z@privaterelay.appleid.com)