Realismul clasic

Dupa perioada clasica a Greciei, enumeram mai multe gandiri in etica internationala, in
Roma si apoi, treptat, in Europa Medievala, insa atentia data politicii internationale de
catre teoria morala sau politica serveste, in mare parte, doar la creionarea sa dincolo de
realism. Exista elemente realiste in gandirea lui Cicero, de exemplu, insa ele exista in
cadrul celei mai cunoscute dezvoltari ale notiunii de drept natrual si de jus gentium.
Autorii crestini, evident, s-au concentrat pe exegeza unei fome a dreptului natural mult
mai puternice, conturata in jurul fortei divine. In acest context, Sf. Augustin a incorporat
cele mai puternice elemente realiste in gandirea sa. Sf. Augustin s-a preocupat mai mult,
fata de alti scriitori crestini, de studiul mijloacelor lumii pre-crestine a politicii si a
razboiului; el, de asemenea, a fost influentat de un puternic sentiment al coruptiei naturii
umane si de “orasul barbatului”. Deoarece aceasta lume este corupta, de exemplu, chiar si
barbatii vor fi fortati sa se implice in razboaie, iar soldatii care luptau nu erau neaparat
vinovati de crima. Insa remarcile Sf. Augustin despre etica internationala sunt relativ
putine.

Realismul modern timpuriu: Hobbes, Spinoza, Rousseau

Cei mai importanti realisti clasici dupa Machiavelli, apartin Scolii Contractului Social, a
perioadei moderne timpurii. Th. Hobbes este atat fondatorul acestei scoli, cat si un
contribuitor principal al traditiei realiste. Hobbes postuleaza un “stat al naturii” anterior
formarii societatii, care, spune el, era un stat al insecuritatii si al razboiului. Realismul lui
Hobbes este definit de argumentul sau referitor la acest tip de stat si de ce acesta dizolva
toate datoriile morale in relatiile internationale.
“Statul razboiului”, spune Hobbes, nu implica o batalie continua, insa nu exista o
asigurare a contrariului (Leviathan, cap. 13, pp. 186). Pentru Hobbes, acesta este un
simplu produs al anarhiei relatiilor internationale si al competitiei pe care aceasta anarhie
o creeaza. In analiza lui Hobbes a psihologiei indivizilor si a statelor, conditiile anarhiei i-
au condus spre a simti frica si spre a actiona in consecinta. In statul natural original,
indivizii se vor ataca unul pe celalalt ca rezultat al fricii naturale. Hobbes sustine ca
aceste actiuni erau justificate, deci asta inseamna, in realitate, ca nu exista justitie in
cadrul statului natural. Relatiile interstatale raman in conditia naturala a ostilitatii si a
razboiului, fapt ce justifica, oarecum, statele care isi apara propriile interese utilizand
mijloace pe care ele le considera a fi corecte ( Leviathan, cap. 13; De cive, cap. 1, 13).
Hobbes nu neaga faptul ca exista principii etice obiective sau o “lege a naturii”. Mai
degraba, precum cei mai multi realisti, el sustine ca principiile etice sunt pur si simplu
suspendate sub conditiile politicii internationale. Hobbes construieste o lunga lista a
drepturilor naturale, reprezentand datorii care sunt aplicate fiintelor umane in interiorul
sau in afara statului natural. Aceste legi difera fundamental in sistemele traditionale ale
legii naturale, in care fondarea acestora este bazata pe propriul interes. In esenta, conform
acestor legi, oamenii au o “datorie” doar pentru a se apara pe ei insisi ( De cive, cap. 2,
123; Leviathan, cap. 14, 184). Cautarea pacii este un rezultat al acestui fapt, asa cum sunt
datoriile de a fi drept si de a ierta; insa, in primul rand, autoapararea dicteaza ca
indivizilor le este cerut sa nu isi assume riscuri signifiante, pentru a se conforma cu ele.
Doar un contract cu o putere suverana de a impune supunerea poate inlatura frica sis a
confere acestor datorii o forta reala. In domeniul international insa, nu exista o astfel de
putere.
Astfel de conventii, precum statele insele au intre ele, pot satisface scopuri limitate; insa
ele sunt incapabile sa ridice statul razboiului in politica internationala.
Asadar, putem spune, in mod paradoxal, ca Hobbes accepta un cod universal al eticii, un
cod pe care niciun stat nu este obligat, moral, sa il respecte. Iar Hobbes considera ca nu
exista perspective deloc bune in ceea ce priveste unei astfel de conventie pentru a repara
acest lucru. Astfel, formarea unei suveranitati supranationale nu devine niciodata
imperativa. In orice caz, pe de alta parte, statul international al razboiului este mai rau
decat cel natural. Egalitatea, caracteristica a statului original natural, nu este obtinuta
intre natiuni, acest lucru determinand ca securitatea sa fie un fapt relative, depinzand de
forta adversarilor unei natiuni particulare. Natiunile trebuie, deci, sa acorde atentie
fluctuatiei balantei de putere, sis a se inarmeze in concordanta cu situatia existenta. Una
dintre datoriile mentionate de Hobbes este cea de a mentine armamente adecvate,
insistand pe faptul ca suveranii ar face orice pentru a submina puterea celorlalte state,
indiferent daca este utilizata forta (De Cive, cap. 13, 262). Toate acestea pot avea loc in
perioada pacii, perioada pe care Hobbes o considera ca fiind doar un “moment de
respiro” (260). Mai mult decat atat, Hobbes spune ca un suveran ar putea, fara sa comita
o injustitie, sa vatameze persoane inocente in drumul sau catre realizarea intereselor
statului, chiar si in perioada de pace (Leviathan, Cap. 28, 360).
Spinoza in completeaza pe Hobbes, in unele aspecte importante. El este ceva mai explicit
decat Hobbes cu privire la tratate. Spinoza este de accord cu faptul ca societatea este
formata din conventii, iar scopul sau principal este de a se conserva pe sine insasi si pe
membrii sai. Spinoza sustine ca, in mod natural, statele sau indivizii au un drept asupra
oricarui lucru pe care il pot obtine. Conventia sociala, de exemplu, pune in comun
puterea indivizilor si doar in acest mod se intareste dreptul lor la o portiune de teritoriu
( Tratate Politice, 2.13, 2.15). Altii, cu mai multa putere, care doresc acelasi teritoriu, vor
avea un drept mai mare; un razboi de cucerire reda acest drept. Mai mult decat atat,
Spinoza sustine ca statele, la fel ca indivizii, sunt in mod natural inamici, asta din cauza
pasiunilor naturii umane. Insa, bineinteles, nu exista o baza pentru justitia internationala
in acest sens, punctand mai mult spre imperialism, fata de teoria lui Hobbes. Sprinoza
admite utilitatea tratatelor dintre state, ba chiar sugereaza, spre deosebire de Hobbes,
faptul ca statele aliate nu mai sunt inamici ( Tratate teologico-politice, cap. 16, 208-9;
Tratate Politice, 3.13-14). Insa tratatele si aliantele se nasc in mod exclusiv din interesele
mutuale ale statelor; atunci cand circumstantele se schimba, partile pot, unilateral, sa
abroge astfel de acorduri, fara a comite vreo injustitie, pentru ca statul are obligatii doar
pentru proprii subiecti.
Rousseau apartine atat traditiei realiste, cat si celei contractualiste, insa o particularitate in
principiile sale filosofice de baza face ca “realismul sau” sa fie mai moderat fata de cel al
lui Hobbes sau Spinoza. Rousseau vorbeste intr-un mod mai afirmativ despre datoriile
morale naturale; pentru el, astfel de datorii sunt fondate pe compasiune sip e un bine
comun universal ( A second Discourse, 96; Economie politica, 212). El adopta o
perspectiva cosmopolita, ingrijorandu-se in ceea ce priveste razboiul si injustitia in
politica internationala. In acest sens, el seamana cu Thucydides mai mult decat alti
realisti clasici. Viziunea lui Rosusseau asupra naturii contractului social si a psihologiei
statelor, impreuna cu anarhia mediului international, dicteaza propriul sau realism.
Rousseau ii urmeaza pe ceilalti contractualisti in a fonda justitia politic ape baza unei
conventii. Sufletul justitiei, in cadrul unei societati, dupa Rousseau, este vointa generala.
Insa aceasta vointa ar putea fi “oarba” pentru orice notiune de justitie in afacerile
internationale. Din acest motiv, spune Rousseau, chiar si cel mai just stat, urmandu-si
propria vointa generala, s-ar putea angaja intr-un razboi injust ( Politica Economica, 212,
213). Statele imperfecte se complac in razboi din motive mult mai corupte, precum
ambitia si lacomia. Pentru Rousseau, legea naturala se bazeaza pe o vointa generala
universala si pe compasiunea umana, insa aceste lucruri devin atat de slabe cand sunt
aplicate la nivel global, incat isi pierd toata forta. Actualele coduri ale moralei
internationale constau, in marea lor majoritate, in simple conventii, bazate pe prpriul
interes al partilor.
Rousseau respinge faptul ca fiintele umane sunt atat de razbunatoare, asa cum Hobbes
sustine. In schimb, are o viziune la fel de pesimista in ceea ce priveste justitia in relatiile
dintre state. Intr-una dintre scrierile sale, Rousseau explica existenta razboiului, sustinand
ca natura insasi dicteaza conflictul (Fragment on War, 380-81). Rousseau, la fel ca
Hobbes, spune ca datorita faptului ca puterea statelor este relative, ele sunt fortate sa intre
intr-o competitie unele cu altele. Mai mult decat atat, independenta acestora agraveaza
competitia, iar orice schimbare devine un soc pentru intregul system ( That the State of
War Arises from the Social State, 383; “Perpetual Peace”, 336). Acest fapt contrazice
viziunea conform careia interdependenta si comertul ajuta la imbunatatirea relatiilor
internationale. Rousseau sustine ca comertul nu este suficient de important astfel incat sa
doboare interesele nationale ( Judgement on the Project of Perpetual Peace, 349).
Sistemul European de state era cea mai dezvoltata societate internationala, insa conform
lui Rousseau, acest fapt a facut-o sa fie mai predispusa la conflicte violente, prin dispute
pentru teritorii, armament, comert sau prestigiu. In ciuda stabilitatii relative a balantei
sale politice, Europa, spune Rousseau, se afla intr-un stat al razboiului, in care tratatele
dintre statele sale nu fac nimic pentru a schimba acest lucru. Aceasta situatie lamentabila
exista din cauza faptului ca Europa formeaza o “societate” interdependenta a statelor. Ar
fi o greseala, adauga Rousseau, sa se presupuna ca aceasta conditie se va imbunatati
datorita cursului natural al evenimentelor. Doar un mecanism precum o Liga Europeana,
cu o putere de constrangere, ar putea-o remedia. O astfel de liga ar fi in interesul tuturor
partilor si-ar fi perpetua, odata ce s-ar naste; fara indoiala, insa, spune Rousseau, nu va fi
niciodata constituita. Statele sunt mult prea geloase si posesive atunci cand vine vorba de
suveranitatea lor, iar suveranii, la randul lor, mult prea legati de ambitiile lor. In conditiile
actuale, a actiona in concordanta cu binele comun international, cand altii refuza sa o
faca, este periculos si, poate chiar immoral, avand in vedere obligatia statelor de a veghea
asupra sigurantei membrilor lor.
Aceasta sugestie conform careia apararea intereselor nationale este o datorie, este
impartasita de Hobbes, Spinoza si Rousseau. Pentru teoreticienii clasici ai contractului,
contractul social reprezinta concentrarea primara asupra legitimitatii morale. Obligatiile
morale, slabe sau inoperative in natura, sunt foritficate doar prin contract. Stattul devine
reprezentantul comunitatii in politica internationala, iar ca reprezentant, principala sa
grija este cea de a apara interesele membrilor sai. Pana la urma, contractul ajunge sa fie
pe primul loc datorita justitiei in natura, care este incomplete sau slabita, iar aceasta
slabire a justitiei ramane in relatiile dintre state.

Obiectii impotriva realismului

Probabil ca vom intelege mai bine pozitia realista daca vom avea in vedere si cateva
obiectii impotriva sa. Unul dintre pilonii pozitiei realiste este analizarea capacitatii
statelor de a raspunde anarhiei sistemului international. Alte traditii sustin ca aceasta
anarhie nu este atat de extrema precum realistii o vad. In fapt, realistii clasici analizeaza
cele mai rele momente de criza si razboi din mediul international, lucru pe care non-
realistii il privesc ca pe un fapt tendentious. In conditii normale, sustin ei, costurile sau
riscurile implicate in actiunea morala nu sunt atat de mari precum realistii declara, iar
beneficiile consensului moral si ale cooperarii sunt mai mari. In situatii extreme, statele
ar putea fi predispuse sa violeze principiile morale, insa acest lucru nu inseamna colapsul
intregului edificiu moral. Moralitatea, ar putea spune non-realistii, este un system de
reguli, capabil sa admita exceptii de acest gen, precum exceptiile in etica personala care
sun fondate pe autoaparare.
Non-realistii evidentiaza faptul ca in actuala practica a statelor are loc o cooperare si o
intelegere care aduce multe beneficii. Aceasta cooperare si interdependenta au un
ccaracter independent si au tendinta de a pacifica relatiile internationale. Chiar daca
anarhia ramane – nu exista o putere supranationala- nu este suficient sa fie descrisa ca
fiind un state al razboiului latent. Pacea, uneori fragile, fara indoiala este o realitate
sustantiala in politica internationala. Statele care actioneaza in flagrant dispretyuiesc
standardele internationale. Non-realistii ar sustine ca putine state sunt agresive si
periculoase precum Machiavelli spunea, iar putine dintre ele arata reactii de ingrijorare
vizavi de anarhie, pe care Hobbes si alti realisti le descriau.
In conditiile actuale, este gresit sa spunem ca statele sunt constranse sa abandoneze toate
tratatele, pentru a se proteja. Este normal sa vorbim despre anumite riscuri pe care statele
si le asuma atunci cand actioneaza in mod etic, iar traditiile gandirii morale ar sustine ca
astfel de riscuri sunt suficient de mici incat statele sa si le assume, prin datoria morala.
Argumentul dintre realisti si non-realisti este partial unul empiric. Ambele parti sunt de
accord cu faptul ca exista perioade de relative stabilitate si relative instabilitate in politica
internationala. Realistii sustin ca, chiar si in perioade de stabilitate, realitatea anarhiei
internationale face ca stabilitatea sa devina vulnerabila. De exemplu, stabilitatea
postbelica si mediul ospitalier, ar putea fi considerata de catre realisti ca fiind o balanta a
puterii neobisnuita. Faptul ca, coalitiile ar putea aplica sanctiuni in numele principiilor lor
etice, religioase sau ideologice, i-ar demonstra lui Machiavelli puterea sanctiunilor sin u
forta principiului moral.
Un alt set de obiectii indreptate impotriva realismului, incearca sa analizeze problema
moralitatii intr-un mod mai direct. Una dintre acestea sustine ca exista un contract
transnational care stabileste datorii dincolo de granite. Realistii ar sustine ca
angajamentul moral intre toti oamenii nu este afirmat de experienta.
Chiar si Rousseau, care vorbeste despre un astfel de angajament moral universal,
conchide ca celelalte elemente ale naturii umane, la fel ca natura mediului international si
a contractului social, il neaga in practica. Contractualistii clasici, asa cum am vazut,
resping notiunea contractului universal ( desi unii cintractualisti contemporani sustin
celalalt punct de vedere – vezi “Contractualismul classic” si “Contractualismul modern”,
cap 9). Criticii sustin ca, in timp ce realismul este prezentat ca fiind cea mai puternica
baza pentru politica internationala, el esueaza in a demonstra motivatia acestei politici
( Carr 1940, cap. 6). Aceasta de bazeaza pe viziunea conform careia societatea politica
necesita un ideal moral pentru a o conduce, iar simplul interes propriu nu il poate furniza.
Aceasta chestiune este una complexa, intrucat apararea interesului national este o misiune
morala legitima, din punctual de vedere al cetatenilor. Pentru Tucidide, realismul devine
autodistructiv in acest punct, deoarece slabeste comunitatea, si nu pentru ca esueaza in a
oferi suficienta motivatie. Machiavelli rezolva aceasta chestiune prin inlaturarea
moralitatii din baza comunitatii politice. Hobbes si Spinoza procedeaza prin reducerea
bazei comunitatii la propriul interes. Aceasta obiectie impotriva realismului pune
intrebarea cand propriul interes reprezinta o baza viabila a politicii si a vietii umane. Unii
realisti clasici, precum Tucidide, sunt de accord cu faptul ca politica ar trebui sa fie
directionata catre un bine uman mai etic si mai “bogat”. Problema ridicata de catre
realism este cum binele etic poate fi armonizat cu necesitatile politicii internationale sic
and acesta ramane plauzibil in fata unei lumi caracterizata de necesitati imorale.