Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială.

Problematizările privind atributul

sociabilităţii au conturat două tipuri de explicaţie: teoria naturalistă — care, prin Aristotel, susţinea că
instinctul pentru comunitate este înscris în însăşi natura omului — şi teoria contractualistă— care
susţine că sociabilitatea este dobândită ca urmare a acceptării tacite între oameni a unui pact social.
Concepţia aristotelică despre om, concentrată în expresia zoon politi kon, exprimă modelul teoretic prin
care filosofia antică explică natura umană. Instinctul pentru comunitate, dar şi expresia acestuia, polisul
(cetatea, statul), sunt manifestările stării naturale a omului, nicidecum ale uneia artificiale, aşa cum
apreciau sofiştii. Situarea în afara spaţiului său existenţial, cel al comunităţii cu semenii, ca şi cum şi-ar fi
suficient lui însuşi, înseamnă nu numai „căderea” omului din nivelul său ontologic, dar şi anularea
modalităţii sale de fiinţare: socia li tatea.Astfel, el încalcă atât ordinea naturii, care nu creează nimic fără
scop, cât şi ordinea cetăţii, supusă deopotrivă cauzalităţii naturale şi sociale. Viziunea aristotelică despre
om ca specie este întregită de aceea care îl vizează pe om ca individualitate în comunitate; aceasta din
urmă nu poate fi mai bună sau mai rea decât oamenii care o alcătuiesc. Pe de altă parte, existenţa
comunităţii nu este suficientă dacă nu este ordonată prin comportamentul raţional-moral al oamenilor.
În schimb, modernii, prin Thomas Hobbes, John Lockeşi Jean-Jacques Rousseau, considerau că existenţa
omului ca fiinţă socială este condi ţio nată de existenţa contractului social; acesta reprezintă mediul
propice şi determinant al manifestării sociabilităţii. Aşadar, în timp ce pentru antici, comunitatea
precede (evident logic şi nu cronologic) individul social, pentru moderni raportul este invers: acesta
creează comunitatea, societatea. Totodată, dacă, în viziunea lui Thomas Hobbes, starea naturală,
anterioară celei sociale, este permanent conflictuală (bellum omnium contra omnes), omul fiind lup
pentru om (homo homini lupus), ceea ce face cu atât mai necesar contractul social, pentru Jean-
JacquesRousseau, abandonarea stării naturale este un regres pentru om; aceasta pentru că omul,
obligat să renunţe la starea edenică a libertăţii naturale, va fi constrâns să accepte, chiar dacă sub
autoritatea legilor sociale, toate consecinţele acestui pact mutual, corupţia fiind doar una dintre
acestea.

OMUL ESTE FIINŢĂ SOCIALĂ

Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este din natură o fiinţă socială,
pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori supraom ori fiară. (...) Totodată
este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu
creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietăţile. Vocea (nearticulată) este doar
semnul plăcerii şi al durerii şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să
aibă simţirea plăcerii şi durerii şi să o comunice unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este
folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. {i această însuşire este caracteristică
omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi răului, a dreptului şi
nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comu nitatea unor asemenea fiinţe cu asemenea însuşiri
creează familia şi statul.(...) Aşadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât
individul nu-şi este suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta, iar, pe de altă
parte, dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale,
atunci nu este membru al statului, ci este ori fiară, ori zeu. (Aristotel, Politica)

OMUL NATURAL, OMUL SOCIAL

Ce experienţe ar fi necesare pentru a reuşi să cunoaştem omul natural şi care sunt mijloacele pentru a
face aceste experienţe în sânul societăţii? (…) sufletul ome nesc modificat în sânul societăţii datorită
unor cauze ce se repetau mereu, datorită unei mulţimi de cunoştinţe câştigate şi de erori, datorită
schimbărilor intervenite în constituţia corpului şi tulburărilor continue provocate de pasiuni, şi-a
schimbat înfăţişarea în aşa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut (...) Dar atât timp cât nu
cunoaştem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o sau cea care se
potriveşte cel mai bine constituţiei lui. Tot ce putem vedea limpede în legătură cu această lege este că,
pentru a fi lege, ea îl obligă să i se poată supune în mod conştient; apoi, pentru ca această lege să fie
naturală, mai trebuie să vorbească nemijlocit prin glasul naturii. Lăsând deci deoparte toate cărţile
ştiinţifice care nu ne învaţă decât să vedem aşa cum s-au făcut ei înşişi şi cugetând asupra primelor şi
celor mai simple activităţi ale sufletului omenesc, cred că disting două principii anterioare raţiunii: unul
care ne face să fim puternic interesaţi de bunăstarea şi conservarea noastră şi altul care ne inspiră o
repulsie naturală în faţa pieirii şi suferinţei oricărei fiinţe simţitoare şi în primul rând a semenilor noştri.
Din unirea şi îmbinarea pe care spiritul nostru este în stare s-o realizeze cu aceste două principii, fără a fi
necesar să fie introdus aici şi principiul sociabilităţii, ni se pare că decurg toate regulile dreptului natural;
reguli pe care raţiunea este apoi silită să le stabilească pe alte baze atunci când, prin dezvoltarea sa
treptată, ea a reuşit să înăbuşe natura. (Jean-JacquesRousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre
oameni)

REZOLVARE

1. Redati ideile principale din textile citite.

Textul abordează două concepții filosofice privind dimensiunea socială a omului: teoria
naturalistă și teoria contractualistă.
Conform teoriei naturaliste, promovată de Aristotel, instinctul pentru comunitate este înscris în
natura umană. Aristotel susține că omul este o ființă socială prin natura sa și că sociabilitatea
este o manifestare a stării naturale a omului. În viziunea sa, comunitatea, exprimată prin polis
(cetate, stat), este esențială pentru existența și modul de ființare al omului. Omenirea în afara
comunității umane este considerată o cădere din nivelul său ontologic și o încălcare a ordinelor
naturii și sociale.
Pe de altă parte, teoria contractualistă, dezvoltată de gânditori precum Thomas Hobbes, John
Locke și Jean-Jacques Rousseau, susține că sociabilitatea umană este rezultatul acceptării unui
pact social între oameni. Conform acestei teorii, existența omului ca ființă socială este
condiționată de existența contractului social. Contractul social este considerat mediul propice și
determinant pentru manifestarea sociabilității umane. Hobbes consideră că starea naturală a
omului este una conflictuală, iar contractul social este necesar pentru a evita acest conflict. În
schimb, Rousseau argumentează că renunțarea la starea naturală a omului este un regres și că
acceptarea contractului social poate duce la corupție și alte consecințe negative.
Aristotel evidențiază că statul este o instituție naturală, iar omul este, prin natura sa, o ființă
socială. El susține că omul este mai social decât orice altă creatură și că existența comunității
este esențială pentru individ. În viziunea sa, statul precede individul în ordinea naturală, iar
absența unei nevoi de a trăi în societate indică o stare animalică sau divină.
Rousseau adaugă că pentru a înțelege omul natural și a determina legea care se potrivește cel
mai bine constituirii sale, este necesar să înțelegem experiențele sale și să observăm principiile
sale de interes pentru bunăstare și conservare, precum și repulsia sa naturală față de suferință
și pieirea altor ființe. Aceste două principii, în combinație cu principiul sociabilității, formează
bazele dreptului natural, înainte ca rațiunea să intervina și să dezvolte reguli pe alte
fundamentări.
Astfel, ambele texte subliniază faptul că omul este o ființă socială, dar abordează diferite
perspective cu privire la originea și fundamentul acestei sociabilități.

2. Evidentiati ideile comune celor doi filosofi.

Ideile comune ale celor doi filosofi, Aristotel și Rousseau, privind natura socială a omului includ:
1. Omul este o ființă socială: Atât Aristotel, cât și Rousseau susțin că omul are o tendință
naturală de a trăi în comunitate și de a se conecta cu ceilalți oameni. Ei consideră că
sociabilitatea face parte integrantă din natura umană.
2. Importanța comunității: Amândoi filosofii recunosc că existența omului nu este suficientă în
afara comunității. Comunitatea, exprimată prin polis (cetate, stat) în cazul lui Aristotel și prin
contract social în cazul lui Rousseau, este esențială pentru dezvoltarea și realizarea
potențialului uman.
3. Relația indivizilor cu comunitatea: Aristotel și Rousseau subliniază că individul și comunitatea
sunt interdependente. Există o interacțiune constantă între indivizi și societate, iar bunăstarea
individului este strâns legată de bunăstarea comunității și viceversa.
4. Rolul legilor și a regulilor sociale: Ambii filosofi recunosc importanța legilor și regulilor sociale
în cadrul unei comunități. Aristotel consideră că comportamentul rațional-moral al indivizilor
este esențial pentru ordinea și funcționarea unei comunități. Rousseau subliniază necesitatea
existenței unei legi naturale care să fie în concordanță cu interesele individuale și colective.
5. Critica asupra stării artificiale: Amândoi filosofii critică ideea că omul ar putea trăi în afara
comunității sau că sociabilitatea ar fi o construcție artificială. Ei susțin că omul este în mod
natural un fiu al comunității și că orice încercare de a se separa de aceasta ar fi o cădere din
punct de vedere ontologic.
Deși există diferențe semnificative între viziunile lor, atât Aristotel, cât și Rousseau au înțeles că
omul este în mod esențial o ființă socială și că comunitatea joacă un rol central în viața și
dezvoltarea sa.
3. Evidentiati diferentele de viziune ale celor doi filosofi.
Există diferențe semnificative între viziunile lui Aristotel și Rousseau privind natura socială a
omului:
Originea sociabilității: Pentru Aristotel, instinctul pentru comunitate este înscris în natura
umană și este considerat o stare naturală. El consideră că omul este un animal politic (zoon
politikon) și că sociabilitatea face parte integrantă din ființa sa. În schimb, Rousseau susține că
sociabilitatea este rezultatul evoluției și interacțiunilor sociale. El consideră că omul natural este
inițial autonom și neafiliat, iar sociabilitatea apare ca urmare a necesității de a supraviețui și a
interacțiunilor cu alți oameni.
Relația dintre individ și comunitate: Aristotel pune accentul pe statutul social și politico-juridic
al individului în cadrul comunității. El consideră că individul găsește împlinirea și realizarea de
sine în cadrul polis-ului. În schimb, Rousseau susține că individul este în esență liber și autonom,
iar implicarea în comunitate poate restrânge această libertate naturală. El exprimă preocuparea
cu privire la corupția și constrângerile impuse de societate asupra individului.
Rolul legilor și a regulilor sociale: Aristotel consideră că legile și regulile sociale sunt esențiale
pentru ordinea și funcționarea unei comunități. El subliniază importanța comportamentului
rațional-moral al indivizilor în stabilirea și menținerea unei societăți armonioase. În schimb,
Rousseau exprimă o perspectivă critică față de legile și regulile sociale existente. El consideră că
acestea pot perpetua inegalitatea și opresiunea și promovează ideea unei legi naturale care să
fie în concordanță cu voința generală a comunității.
Starea naturală a omului: Pentru Aristotel, statul și comunitatea sunt considerate stări naturale
și esențiale ale omului. El susține că individul nu-și poate găsi împlinirea în afara comunității. În
schimb, Rousseau consideră că starea naturală a omului este una de libertate și independență,
în afara constrângerilor sociale. El exprimă ideea că societatea civilă și contractul social aduc cu
sine limitări și corupție.
Aceste diferențe de viziune reflectă abordări filosofice diferite privind relația individului cu
comunitatea, natura umană și rolul societății în viața umană.

4. Formulati un punct de vedere personal despre temele discutate de cei doi filosofi.

Opinia mea personală cu privire la temele discutate de Aristotel și Rousseau este că ambele
perspective aduc contribuții valoroase la înțelegerea complexă a naturii umane și a relației
individului cu societatea.
Argument 1: Natura socială a omului
Sunt de acord cu Aristotel în ceea ce privește natura socială a omului. Observând lumea în care
trăim, este evident că suntem ființe interconectate și că interacțiunea cu semenii noștri ne
influențează în mod semnificativ dezvoltarea și realizarea personală. Nevoia de a forma relații
sociale și de a face parte dintr-o comunitate este adânc înrădăcinată în noi. Colaborarea și
comunicarea în cadrul unei societăți ne permit să creștem, să învățăm unii de la alții și să ne
îmbunătățim viețile în mod colectiv.
Argument 2: Individualism și libertate
În același timp, recunosc și importanța individualismului și a libertății, așa cum susține
Rousseau. Fiecare persoană are dreptul la autonomie și libertatea de a-și urma propriile
aspirații și pasiuni. Constrângerile sociale excesive și inegalitățile pot avea un impact negativ
asupra individului și pot limita potențialul său creativ și dezvoltarea personală. Prin urmare,
trebuie să existe un echilibru între valorile comunității și respectarea drepturilor și libertăților
individuale.
Argument 3: Sinergia dintre cele două perspective
Consider că cele două perspective pot fi integrate pentru a obține o înțelegere mai profundă și
cuprinzătoare a naturii umane. Societatea și comunitatea pot oferi un cadru și suport pentru
dezvoltarea personală, iar individualitatea și libertatea pot fi protejate și încurajate în cadrul
acestei comunități. Este important să recunoaștem că nu există o abordare universal valabilă în
privința raportului dintre individ și societate, ci trebuie să găsim un echilibru în funcție de
contextul cultural și valorile noastre personale.
Concluzie:
Opinia mea personală este că, într-o perspectivă cuprinzătoare, natura umană include atât
aspectele sociale, cât și cele individuale. Relația dintre individ și societate este complexă și nu
poate fi redusă la o singură abordare. Înțelegerea și aprecierea valorii ambelor perspective
filosofice ne pot ajuta să construim o societate echilibrată, care să promoveze atât binele
comun, cât și drepturile și libertățile individuale.