Teoria naturalista vs teoria contractualista

In incercarile de a defini omul, filozofii au creat pe parcursul timpului diverse sisteme de abordare, imbinandu-se pe calapodul unor intrebari precum Ce diferentiaza omul de celelalte vietuitoare, Care sunt limitele ratiunii umane? sau Care este rolul societatii in modelarea individului. Problema omului ocupa un loc important in opera lui Protagoras, acesta tratand-o ca pe un subiect sensibil si central. Astfel, intr-un exercitiu de gandire filozofica, asociat cu o supradimensionare spirituala, acesta ajunge la concluzia ca omul este masura, existenta celor ce exista si nonexistenta celor ce nu exista. Platon considera ca prin acest fragment este restrans domeniul de definitie al omului, mergandu-se catre individual, si nu catre tiparul unui intreg. Aristotel dezvolta ideile predecesorilor sai si conchide ca sociabilitatea este una din tresaturile esentiale ale omului, vazut ca un zoon politikon. Astfel prinde contur si prima pozitie cu privire la umanitate, teoria naturalista. Daca omul are din natura o fiintare de tip social, si nu este izolat, este pentru ca, sustine Aristotel, are simtul binelui si al raului, al dreptatii si al nedreptatii. Spre deosebire de celelalte animale, un grup de oameni poate forma atat familia, cat si Statul, asadar cel din urma este o manifestare a naturii insasi. Daca omul se opune ideii naturale de organizare intr-un polis, este condamnat sa fie ori supraom, ori o fiara. Dar ce face posibila existenta statului? In conceptia aristotelica, unul dintre factorii proeminenti in acest sens il reprezinta limbajul articulat. Prin limbajul articulat membrii unei comunitati au posibilitatea de a socializa, de a scoate in evidenta atat ceea ce este drept, cat si ceea ce ei considera a fi injust, asadar se concretizeaza intr-un imbold al moralitatii. O a doua parte a definitiei omului din urma este ca raportarea la cetate este ca la un intreg. Astfel, la fel cum corpul isi poate continua existenta in absenta unui organ, la fel statul poate continua sa existe fara un individ. Instinctul pentru comunitate ne insoteste din nastere, deoarece acest spatiu bine definit este unicul in care putem practica virtutile sociale, cea mai insemnata dintre ele fiind dreptatea. Viziunea lui Aristotel se concretizeaza prin urmare pe faptul ca asocierea in bunastare a familiilor in vederea unui trai complet si independent, statul, are ca scop ultim realizarea morala, in vederea obtinerii binelui. Daca pentru Aristotel omul este un animal social si dependent de comunitate, contractualistii pun accent pe primatul existentei unui om natural. In Capitolul 1 din Contractul social, J.J. Rousseau afirma ca omul se naste liber si pretutindeni este inlantuit. Se observa deci o stare accentuata de refuz a societatii, pentru ca aceasta il limiteaza, il aduce in lanturi, fiind in fapt doar o conventie. Societatea civila a aparut in momentul in care un individ si-a marcat un teritoriu, imprejmuindu-l si gasind creduli care sa dea ascultare legilor impuse de el(Discurs asupra inegalitatii). In absenta proprietatii

private, specia umana ar fi fost ferita de rau si ar fi putut fi parte a unei utopii. In continuarea ideii, tot ceea ce conteaza cu adevarat este legea naturala, a bunului salbatic, prin care vorbeste insasi natura. Principiul bunului salbatic se fundamenteaza anterior ratiunii, prin instinctul de auto-conservare si continuitate a speciei, precum si si repulsia in fata pieirii sau a suferintei. Starea primitiva este apoi modificata atat de experienta pe care o acumulam, cat si de ratiune. In conditiile in care omul care gandeste este un animal depravat, este valabila afirmatia conform careia coruptia este data de civilizatie si educatie. Se observa cu usurinta cum contractualismul urmeaza temeiurile rationale ale moralitatii, urmarindu-se necesitatea depasirii legii naturale, a conditiei pre-etice a societatii. Trecerea la conditiile unui animal politic o face instaurarea unor legi menite sa induca un comportament decent, lipsit de violenta. In acest sistem, altruismul nu este decat o modalitate de interiorizare a egoismului, nefiind o tresatura umana specifica. Totodata, moralitatea vine ca o consecinta a unui raport cu Celalalt, exista in absenta unor obligatii imperfecte, precum solidaritatea, sau filantropia. Neajunsul esential al contractualismului este dat de faptul ca se pot defini o serie de fapte ce sunt motivate de alte considerente decat prudenta si teama de pedeapsa. Comportarea morala poate fi data si de un simt al dreptatii, din prietenie, loialitate, compasiune, ce tin de nevoia luarii in considerare a celorlalti. Cum putem deci justifica faptul ca omul produce socialitate? Concluzionand, modelul naturalist si cel contractualist se afla la poluri opuse in incercarea de a surprinde natura umana ca intreg. In conditiile in care omul este o bestie pentru semenul sau(homo homini lupus), politica si legile sunt doar o modalitate de control si minimizare a comportamentelor violente. Constrangerea se regaseste si in sistemul naturalist, in care legile reduc responsabilitatile omului ca cetatean, construindu-se pe ideea ca omul este din nastere o fiinta sociala, solidara cu ceilalti. Cu toate ca aceste teorii propun o deconstructie a eului, misterul existentei sale ramane unul ce depaseste limitele gandirii filosofice, fiecare posibil raspuns dand nastere, invariabil, la noi intrebari.