Sociabilitatea, in conceptia lui Aristotel este o trasatura specific umana,

deorece aceasta este caracterizata prin limbajul articulat. Prin acesta, omul,
care are simtul dreptatii si al nedreptatii, al binelui si al raului isi poate
exprima, rezolva problemele doar prin socializare, relationare, doar in cadrul
statului, considerat a fi organismul care are grija de organelle sale ( indivizii)
prin intermediul unor legi.
Sociabilitatea este o trasatura atribuita doar omului doarece chiar daca si
animalele poseda simturi, acestea au instinctul de a transmite starile
elementare intr-o maniera bruta, rudimentala care are un caracter individual,
nu social. Este cunoscut faptul ca la Aristotel statul are rolul, puterea de a
educa si cizela omul, fiinta sociala din nastere, dar al carei grad de
sociabilitate devine si mai ridicat in cadrul statului prin intermediul unor legi
de organizare si unor valori morale, una dintre aceasta fiind dreptatea, o
virtute sociala. O virtute sociale deorece doar in comunitate, doar in
societate aceasta poate fi practicata in deplinatatea ei, iar in lipsa
sociabilitatii, care este un aspect, un criteriu definitoriu al virtutilor, deci
implicit al dreptatii, omul este capabil de a se tranforma in fiinta cea mai rea.
Gradul de intensitate al acestei afirmatii si anume “fiinta cea mai rea” poate
fi explicat prin faptul ca omul este singurul care dispune de o forma de
gandire superioara, neintalnita la alte specii, iar ca rezultat al lipsei legilor
morale, acesta, datorita inteligentei sale este capabil de a comite cele mai
mari crime. In timp ce Aristotel alege sociabilitatea ca fiind trasatura de baza
a omului , exista unele perspective care intra in contrarietate cu aceasta
teorie, una dintre ele fiind aceea ca omul social este denaturat, teorie
sustinuta de Jean Jacques Rousseau. In viziunea celui din urma, societatea si
statul care sunt doar un contract au pangarit sufletul omenesc printr-o
multime de cunostinte si erori, au slabit puterea si constitutia fizica a
individului. De asemenea, Rousseau identifica doua principii anterioare
ratiunii conform carora omul, “bunul salbatic”, este puternic interesat de
bunastarea, conservarea sa si ca acesta dispune de o repulsie naturala in fata
pierii si suferintei semenilor. Aceste doua principii decurg in principiul
dreptului natural care trebuie sa contina reguli care sa asigure atat starea de
bine naturala omului, cat si armonizarea cu semenii sai. Desi Rousseau,
romantic,este adeptul teoriei revenirii la natura, este de parere ca
proprietatea privata este o expresie a egoismului, optand pentru ideea ca
omul trebuie sa relationeze cu alti oameni, dar intr-un registru mai natural,
nu pur contractualist, mecanizat, social. In ciuda unor contradictii
semnificante, anume ca Aristotel plaseaza sociabilitatea ca trasatura
specifica a omului, iar Rousseau sustine caracterul natural, nealterat al
omului ca fiind cel mai reprezentativ pentru acesta, ambii promoveaza ideea
comuniunii, relationarii dintre oameni. Revenind la ideea conform careia in
lipsa existentei legilor, valorilor morale, virtutilor care innobileaza conditia
omului, acesta se transforma intr-o fiara, in mod cert , mai mult, se poate
discuta si despre opinia lui Aristotel conform careia “cel mai groaznic lucru
este nedreptatea inzestrata cu arme”, opinie la care personal achiesez,
deoarece daca omul prin natura sa, dotat cu inteligenta superioara, dar
depravat de morala este cea mai rea fiinta, atunci aditia armelor, atat in
sensul propriu cat si figurat al cuvantului, il face pe acesta sa devina fiara
suprema, dispusa sa comita cele mai nedrepte si infioratoare crime.
In concluzie, Aristotel militeaza pentru ideea conforma careia statul
este anterior, il precede pe individ, acesta este cadrul unde omul isi poate
realiza predispozitiile catre fericire si virtute, numai prin intermediul
relationarii, socializarii cu alti indivizi, in alte cuvinte pentru existenta
armonioasa a unui microcosmos in interiorul unui macrocosmos.

Craciun, 12A