IT E M I

O scrisoare pierdută (relaţia între două personaje)

Reprezentate scenic de către actori, personajele dramatice transfigurează
INTRODUCERE artistic diverse tipuri şi ipostaze umane. Fiinţele imaginate de autorul dramatic se
definesc prin acţiune, prin limbaj şi comportament scenic, prin relaţiile cu ceilalţi.
Personajul Comediile lui I.L. Caragiale ilustrează strălucit relaţii interumane guvernate de
literar în interes sau de jocuri politice, personajele comice fiind „reduse la scheme morale
opera
dramatică abstracte, cu simplă funcţionalitate comică.” (A. Marino). Această afirmaţie se
poate aplica perfect şi eroilor din capodopera lui I.L.Caragiale, „O scrisoare
pierdută”, comedie de moravuri, de intrigă, de caractere, de limbaj.
Subiectul dramatic este inspirat din evenimentele politice ale anului 1883,
CUPRINS:
surprinzând un episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat
Item 1:
prez în alegerile parlamentare. Acţiunea piesei urmăreşte lupta pentru putere ce se
entarea dă între două grupări ale partidului de guvernământ: aripa conservatoare şi
statutului grupul disident, reformator. Polarizarea personajelor este evidentă încă din lista
social, de personaje, unde se reliefează grupurile de interese. În fruntea primei grupări,
psihologic,
moral etc. al ce deţine puterea, este situat Ştefan Tipătescu, în vreme ce aripa
fiecăruia „independenţilor” care aspiră la putere îl are ca lider pe Nae Caţavencu. Prin
dintre această situare, se constituie un cuplu scenic de tip antagonic şi se sugerează
personajele implicarea celor două personaje în conflictul dramatic. Tipătescu ocupă o poziţie
alese din
textul studiat socială de elită, este „prefectul judeţului”, reprezentând puterea executivă. În
opoziţie cu el, Caţavencu, avocat fără clienţi, este «director-proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaţilor” şi „prezident-fondator al Societăţii Enciclopedice-
Cooperative „Aurora Economică Română”». Reprezentant al tinerei burghezii
locale, susţinut de grupul „tânăr, inteligent şi independent” din partid, Caţavencu
se defineşte într-un dublu regim: în viaţa publică, el ilustrează tipologia
politicianului demagog, corupt, oportunist, iar în viaţa privată, tipul arivistului,
lipsit de principii şi de scrupule care se conduce după dictonul lui Machiavelli
„scopul scuză mijloacele.“ Faptele sale o dovedesc: falsifică o poliţă pentru a
primi împrumutul de la bancă, îi sustrage scrisoarea Cetăţeanului turmentat, îi
şantajează pe liderii politici locali, iar, în final, acceptă umil să conducă
festivităţile de sărbătorire a victoriei adversarului său.
La polul celălalt, se situează Ştefan Tipătescu, încadrat de Garabet
Ibrăileanu în tipologia junelui-prim. Cuvântul tip de la care este derivat numele
propriu al personajului îl desemnează ca pe un „om cu o personalitate puternică,
putând reprezenta un model” (Dicţionarul explicativ al limbii române). El renunţă
la o carieră strălucită la Bucureşti, pentru a rămâne în orăşelul de munte, alături
de „prietenii” săi şi de Zoe. Om de acţiune şi de mare voinţă, inteligent şi educat,
cu o personalitate puternică şi un temperament coleric, Tipătescu are şi un rol de
personaj-reflector al piesei, distanţându-se critic de „lumea pe dos” ilustrată
perfect prin Caţavencu. Caracterizat de către Pristanda printr-o semnificativă
triadă – avere, putere, iubire (moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana
Joiţica) –, Tipătescu are conştiinţa puterii absolute şi comportamentul unui
stăpân care poate schimba, discreţionar, destinele celorlalţi.
Item 2: Relaţia conflictuală dintre cei doi actanţi se instituie chiar din prima scenă
(actul I), în care Tipătescu citeşte articolul în care este numit „vampir” de către
evidenţierea,
prin două Caţavencu. Conflictul de interese, derizoriu (specific comediei) se amplifică în
scene / momentul în care Trahanache îi dezvăluie lui Tipătescu şantajul pe care îl
secvenţe exercită Caţavencu, având ca armă o scrisoare de amor primită de Zoe, soţia sa,
comentate, a de la „prietenul Fănică” (scena a IV-a): TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! Îi dau
modului în
care foc! Trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. Dar
evoluează arestarea lui Caţavencu nu duce la recuperarea scrisorii, aşa încât acesta este
relaţia dintre eliberat şi invitat acasă la prefect. Scena „negocierii” dintre Tipătescu şi
cele două Caţavencu (actul al II-lea, scena IX) reliefează în chip semnificativ relaţia celor
personaje
doi şi comportamentul lor duplicitar. Replicile amabil-insinuante sunt însoţite de
 un joc scenic contrastiv, evidenţiind resentimentele fiecăruia. În schimbul
scrisorii, Tipătescu îi oferă postul de primar, de avocat al statului şi moşia
Zăvoiul, dar refuză sprijinirea candidaturii onorabilului domn Nae, aşa încât
scena se încheie cu reizbucnirea conflictului. Zoe intervine însă şi îl determină pe
Tipătescu să accepte compromisul.
Item 3: Acţiunea ia o turnură neaşteptată, printr-o răsturnare de situaţie frecventă în
teatru. În actul al treilea, la întrunirea politică, Trahanache nu-l desemnează
ilustrarea a
patru candidat nici pe Farfuridi, nici pe Caţavencu, ci pe Agamiţă Dandanache, impus
elemente de de unul dintre liderii partidului de la Bucureşti. Acest moment (punctul
structură şi culminant al piesei) este urmat de arestarea lui Caţavencu, care provoacă o
de compoziţie încăierare generală – metaforă scenică a unei lumi haotice, absurde, violente,
ale textului
dramatic, dominate de prostia agresivă, de tirania beţiei de cuvinte, justificând ironia lui
studiat Tipătescu, care îi spusese Cetăţeanului turmentat: La alegători ca d-ta, cu minte,
semnificative cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d.
pentru Caţavencu (apăsând), onorabilul d. Caţavencu!. Profitând de învălmăşeală,
analiza
relaţiei dintre Caţavencu se sustrage arestării, dar pierde pălăria sub căptuşeala căreia
cele două ascunsese scrisoarea. Aceasta este găsită de către Cetăţeanul turmentat, care o
personaje (de înapoiază andrisantului, adică Zoei.
exemplu: Finalul vesel, specific comediei, marchează stingerea conflictului şi
acţiune,
conflict, relaţii încheierea relaţiei antagonice dintre cele două personaje. Astfel, la festivitatea de
temporale şi sărbătorire a candidatului ales, Caţavencu îl roagă pe Tipătescu: Să mă ierţi şi să
spaţiale, mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!... mai
indicaţii mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde).” Prin acest final, capodopera
scenice,
tehnici comediei româneşti îşi evidenţiază perfecţiunea structurilor dramatice şi arta
specifice, construirii personajelor. Formula dramatică se bazează pe structuri
limbajul tradiţionale (cronologie, acumularea situaţiilor comice, tehnica „bulgărelui de
personajelor zăpadă” etc.) şi moderne, precum formula „teatrului în teatru” sau construcţia
etc.)
personajelor. Dincolo de tipologiile comediei clasice, acestea îşi dezvăluie o
structură de adâncime modernă, ce le apropie de eroii teatrului absurd,
marionete cu reacţii dezarticulate, cu stereotipii de gândire şi de vorbire.
Caţavencu, de exemplu, deşi nu apare în scenă decât în actul al II-lea (scena
VII), este personajul-cheie la care se raportează toţi ceilalţi, citându-i cuvintele.
Această particularitate de construcţie, precum şi limbajul lui Caţavencu – marcat
de o retorică goală, de erori de exprimare, de citate şi neologisme stâlcite –
determină „pulverizarea” personajului, evidenţiind absenţa unei personalităţi
coerente, substituirea acesteia cu o succesiune de măşti ce ascund vidul interior.
Item 4: Urmărind evoluţia relaţiei dintre Caţavencu şi Tipătescu, apare evident faptul
susţinerea că personajele lui Caragiale ilustrează o lume „pe dos”, un univers închis, în care
unei opinii
despre modul „contrariile sunt echivalente, iar alegerea nu-i cu putinţă” (B. Elvin). Eu consider
în care o idee că piesa aduce în scenă o lume de antieroi, prin care se concretizează tema
sau tema degradării vieţii politice, sociale şi private. Un argument care sprijină această
comediei se aserţiune este modul în care evoluează relaţia dintre Caţavencu şi Tipătescu, de
reflectă în
evoluţia la conflict la reconciliere, la acceptarea tacită a farsei alegerilor şi a valorilor
relaţiei dintre trucate. Pe fondul imoralităţii ce invadează viaţa publică şi cea privată, cele două
cele două personaje ilustrează elocvent, cred eu, comportamentul unui „homo politicus”,
personaje perfect adaptat unei „soţietăţi fără prinţipuri”, în care „alesul” nu poate fi decât
Dandanache, despre care autorul însuşi afirma că este „mai prost decât Farfuridi
şi mai canalie decât Caţavencu”.
INCHEIERE Sintetizând, se poate afirma că, alături de celelalte personaje ale „Scrisorii
pierdute”, Ştefan Tipătescu şi Nae Caţavencu reprezintă scenic o lume imorală,
absurdă, sancţionată printr-un uriaş hohot de râs în comedia lui Caragiale,
strălucit precursor al teatrului modern.