O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Scriitor clasic şi realist, alternând procedeele

tipizante specifice teatrului lui Molière cu observaţia
mediului politic şi social, specifică realismului,
continuând în teatru tradiţia inaugurată de Vasile
Alecsandri, I.L.Caragiale este, în literatura română,
creatorul limbajului dramatic. Opera sa este o sinteză
între viziunea tipologică clasicizantă şi observaţia
minuţioasă, de natură realistă, prefigurând, într-un
anumit sens, teatrul modern. Caragiale rămâne totuşi
un om al epocii lui, atât prin realismul comediilor şi
schiţelor sale, cât şi prin receptivitatea la naturalism,
care se face simţită în drama „Năpasta” şi în nuvele.
Comedia este o specie a genului dramatic, care
stârnește râsul prin satirizarea unor moravuri, unor
tipuri umane sau unor situații neașteptate. Personajele
comice aparțin unor tipologii clasice, iar sursa
principală a comicului este contrastul dintre aparență și
esență. Formele comicului sunt diverse: umorul, ironia
și diferite tipuri de comic (de moravuri, de situație, de
intenție, de caracter, de limbaj, de nume etc.). Fiind un
text dramatic, comedia este destinată reprezentării
scenice, dovadăfiind lista cu „Persoanele” de la
începutul piesei, prezența didascaliilor, compoziția în 4
acte alc. din scene și replici, dialogul și monologul ca
moduri de expunere, precum și limitarea acțiunii în
timp și spațiu.
Reprezentată pe scenă în anul 1884, comedia de
moravuri „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este
a treia piesă din seria celor 4 scrise de autor,
accentuând și prezentând cu umor limitele condiției
umane, drept pentru care este considerată o
capodoperă a genului dramatic. Opera aparține
REALISMULUI CLASIC prin: satirizarea unor aspecte
sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obț.
prin tehnica acumulării detaliilor, tipicitatea
personajelor. Caracterul clasic este susținut de
echilibrul compozițional, sursele comicului,
generalitatea situațiilor și a caracterelor(prostul fudul,
canalia, „încornoratul”, cocheta etc.).
Personajul literar reprezintă o instanță narativă
prin intermediul căreia scriitorul își exprimă în mod
indirect ideile, concepțiile în opera literară.
 Ștefan Tipătescu este unul dintre personajele
principale ale comediei de moravuri politice.
Statutul său social este surprins încă din „Lista cu
Persoanele”, plasată la începutul piesei. Ștefan
Tipătescu este prefectul județului, așadar, unul dintre
stâlpii puterii locale, cel mai important personaj al
procesului electoral. Poziția sa marcantă este aparentă,
în realitate caracterul său fiind dominat de
sentimentele pe care le are față de Zoe, soția
partenerului său politic.
Din punct de vedere al statutului moral,
personajul are un comportament ce îl plasează în sfera
imoralității. Îmbătat de propria putere, prefectul
conduce județul ca pe propria moșie. În acest sens, el
dispune mai întâi arestarea, apoi eliberarea lui
Cațavencu, fără vreun temei legal. Nu are mustrări de
conștiință pentru relația sa adulterină cu Zoe și niciun
gest de-al său nu-i trădează intenția de a-și corecta
comportamentul imoral.
Psihologic, Ștefan Tipătescu este prezentat în
antiteză cu personajul feminin al comediei, Zoe, acesta
având un caracter slab. În această relație de cuplu,
Tipătescu reprezintă planul afectelor. Caracter ușor
influențabil, prefectul cedează rugăminților femeii pe
care o iubește, acceptând să-l susțină în alegeri pe
contracandidatul politic. Tipătescu se autovictimizează,
susținând că și-a sacrificat o carieră la centru „de dragul
partidului și al lui Zoe”. De fapt, el este un adaptat la
lumea în care trăiește, complăcându-se în confortul pe
care i-l asigură funcția de prefect. Impulsiv, trece de la
o stare la alta, de la una de calm detașat la amenințări
la adresa lui Cațavencu.
Trăsătura dominantă a lui Ștefan Tipătescu este
impulsivitatea, trăsătură evidențiată în secvențe
narative sugestive.
O primă scenă narativă relevantă pentru trăsătura
dominantă a personajului este scena din actul I, când
Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l
înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa de amor către
Zoe se află în posesia lui Caţavencu. Bătranul îi
reproduce conţinutul „docomentului” cu exactitate.
Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este
derutat, confuz şi nervos. Plimbându-se agitat prin
cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache singur
oferind justificare pentru conţinutul scrisorii-
plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte
Tipătescu este cea violentă, ca dovadă a drepturilor
absolute pe care şi le arogă : “D. Caţavencu nu va fi
deseară la întrunire; o să fie în altă parte- la păstrare.”
 O altă scenă narativă care evidenţiază caracterul
protagonistului este scena din actul al II-lea, după ce
Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului.
Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută
prin oferirea unor funcţii importante oponentului :
avocat al statului, primar, chiar şi o moşie din marginea
oraşului. Negocierea îl identică pe prefect ca voinţă ce
are la dispoziţia sa judeţul. Ascunzându-şi cu greu
dispreţul şi furia în umbra ironiilor, când Caţavencu
refuză, şi pretinde mandatul de deputat, Tipătescu
izbucneşte şi devine necontrolat, ameninţând că îl
ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei,
şantajat sentimental, capitulează.
Un prim element de structură și compoziție
relevant este titlul. Acesta are un rol rezumativ,
numind prețiosul obiect („O scrisoare pierdută”), care
antrenează personajele în conflicte carnavelești.
Pretext dramatic, scrisoarea este un suprapersonaj care
împarte participanții la diegeză în slabi și puternici,
putând distruge cariere ori destine. Scrisoarea își pierde
funcția de instrument de comunicare, devenind unul de
șantaj (Cațavencu cere susținerea candidaturii sale în
schimbul nepublicării ei). Mai mult, forma
neaccentuată a substantivului ar putea sugera
repetabilitatea situației, ilustrată prin paralelismul din
final (șantajul reușit al lui Dandanache).
 Un alt element de structură și compoziție relevant
este conflictul. În comedie, conflictele sunt exterioare,
lipsite de substanță, au o evoluție rapidă pentru cei
care se confruntă în plan politic: membrii partidului
aflat la putere opoziția formată din ,,dăscălime și
popime”, care susține candidatura lui Cațavencu.
Obstacolul reluat periodic este pierderea biletului de
amor trimis de Fănică amantei sale, Zoe, iar acesta
creează o ciocnire între cele două tabere generatoare
de tensiune dramatică. Pierderea scrisorii
compromițătoare generează un conflict interior al celor
doi amanți. Tipătescu se remarcă prin intenția de
asumare a relației (,,să fugim împreună”), chiar dacă
acest gest ar fi însemnat anularea poziției politice și
sociale, spre deosebire de Zoe pentru care realismul
pragmatism umbrește pasiunea („Esti nebun? Dar
Zaharia? Dar poziția ta?...”).
În concluzie, personajul ȘTEFAN TIPĂTESCU
reușește să își depășească statutul de simplă ,,ființă de
hârtie,, prin reacțiile, stările sufletești, pasiunile si
dorința de a reuși, sintetizând în evoluția sa viziunea
autorului asupra lumii descrise. Protagonistul reușește
să impresioneze prin relațiile pe care le dezvolta cu
celelate personaje, dar și prin capacitatea de a se
adapta situațiilor dificile la care este supus.