FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRARE A AFACERILOR

ALEXANDRU IOAN CUZA IAȘI

DESCENTRALIZAREA ADMINISTRATIVĂ

Profesor coordonator : Verga Crina

Student: Rusu-Onofrei Cosmin AP 25

2023

CUPRINS
Aspecte introductive ……………………………………………………3
Capitolul I Descentralizarea ...................................................................5
• Conceptul de descentralizare ...........................................................5
1.2 Descentralizarea în administraţia publică din România ..................6
1.3 Autonomia locală .....................................................................8
1.4 Principiile descentralizării ...........................................................10
1.4.1 Principiul deconcentrări ............................................................10
1.4.2 Principiul subsidiarităţii...............................................................11
CAPITOLUL AL II-LEA Avantajele si dezavantajele descentralizării
administrative................................................................................13
2.1 Avantaje ale descentralizării ...............................................13
2.2 Câteva dezavantaje ale acestui proces de descentralizare apărute la nivelul
administraţiilor sunt........................................................14
Bibliografie ................................................................................15
Concluzii ..................................................................................16

Aspecte introductive
Organizarea sistemului de administraţie publică
Termenul de administraţie provine din limba latină administer
traducându-se prin: agent, ajutator,servitor.
Dicţionarul limbii romane reţine pentru verbul a administra
explicaţia: a conduce, a cârmui, iar pentru administraţie totalitatea
autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau serviciu, care se
ocupă de problemele administrative ale unei instituţii sau agent economic.
În dreptul administrativ tradiţional, noţiunea de „administraţie
publică” a fost amplu şi diferit analizată, atât în literatura juridică interbelică,
cât şi în cea de după al doilea razboi mondial. Uneori sfera administraţiei de
stat, alteori, administraţia realizată de organisme statale era privită doar ca o
dimensiune a administraţiei publice, făcându-se distincţia între administraţia
publică de stat şi administraţia publică a comunităţilor locale. Apoi,
administraţia de stat, în unele perioade legislative, s-a limitat la activitatea
organelor administraţiei de stat, ca în alte perioade legislative, de regula dupa
adoptarea de noi Constituţii, să fie extinsă şi la activitatea altor organe de
stat.
În limbajul curent termenul „administraţie” este utilizat în mai multe
sensuri. Astfel, prin administraţie se poate întelege: conţinutul principal al
activităţii puterii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care
înfaptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent economic sau instituţii
social-culturale; un compartiment (direcţie, secţie, sector, serviciu, birou) din
unităţile direct productive sau instituţii social-culturale, care nu desfasoară
nemijlocit o activitate direct productivă.
Explicarea conceptului de administraţie publică se realizează prin raportarea
la alte noţiuni, cum ar fi: serviciul public, putere publică, autoritate
administrativă, organ administrativ, interes public.
In contextul administratie publice, descentralizare inseamna transferul
vertical de autoritate sau responsabilitati de la guvernul national catre
autoritatile administratie publice locale. Autoritatile centrale transfera astfel
intreaga arie de competente inclusiv competentele decizionale insotite de
resursele necesare, competente de control, manageriale, executionale.
Descentralizarea nu este un scop in sine ci un instrument pentru a realiza
democratizarea administratie publice si de a oferi servicii publice mai
eficiente. Descentralizarea este procesul prin care se tinde la atingerea unui
grad cat mai mare de independenta administrativa si financiara a
comunitatilor locale prin transferul de compeente ce la autoritatile centrale;
descentralizarea fiind astfel un instrument de realizare a prinipiului
autonomiei locale.
Descentralizarea inseamna, pe scurt, apropierea deciziei de beneficiarii
serviciului public. Autoritatile publice locale cunosc cel mai bine nevoile
comunitatilor si sunt in masura sa le satisfaca in modul cel mai adecvat.
Desentralizarea este nu numai un mijloc de a asigura o mai buna satisfacere a
nevoilor cetatenilor dar si o modalitate de a responsabiliza autoritatile publice
locale. Descentralizarea implica cedarea de competente de la autoritatile
centrale ale statului care exercita puterea publica delegata la alegerile
generale, catre autoritatile administratie publice locale a caror putere publica
deriva din alegerile locale.
Descentralizarea reprezinta astfel procesul prin care se tinde catre
realizarea autonomiei locale prin transferarea unei arii cat mai mari de
competente de la nivelul national la nivelul sub-national, catre puterile
locale/ municipalitati: comune (sate si catune), orase (municipii, orase
resedinte de judet) si judete.
Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocuparile
teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie
publică, luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat, mai ales
datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei
activităţi în intimitate, a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei
în practică, moment esenţial, de care depinde în mare măsură înfaptuirea
rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii.
În concepţia Profesorului Ioan Alexandru, Administraţia Publică este
un termen mai larg decat conducerea publică (management public), pentru că
aceasta nu se limitează la management ci include imprejurările politice,
 sociale, culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice.
David H. Rosenbloom, în lucrarea sa „Public Administration” relevă faptul
că „ Administraţia Publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de
definit dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite
despre cum ar putea fi realizată”.
De asemenea, consideră că, orice definiţie dată administraţiei
publice trebuie să producă un impact adânc asupra publicului. Sunt
asemănări între administraţia publică şi cea privată, adesea, acestea sunt
relativ neimportante.
Administraţia publică are ca principal obiectiv administrarea interesului
public, este constransă de Constituţii, dar nu şi de forţa marketingului, şi este
considerată un adevăr public exercitat în numele suveranilor.Administraţia
publică este o categorie atât de abstractă şi variată, încât poate fi descrisă în
termeni diferiţi. Totuşi, o definire a administraţiei publice este necesară.
Conceptul de administraţie publică, aşa după cum, de altfel, se
cunoaşte, în orice societate, fie ea clasică, fie modernă, reprezintă în esenţa
un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor
obiective majore determinate de el, în fapt, de realizare a unor valori politice
stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin
acţiunea puterii publice. Ea este constituită din ansamblul serviciilor publice,
a căror bună desfaşurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea
politică. Constituie de asemenea, organizarea care se dă oricarui grup social
evoluat, instrumentul de coeziune şi de coordonare indispensabilă, fără de
care societatea se „dezagreghează”.
În acest plan sunt edificatoare afirmaţiile Prof. Paul Negulescu care
afirmă că „ activitatea statului manifestată prin activitatea diverselor servicii
publice şi supusă ordinii legale, constituie administraţiunea”, el definind
Administraţia Publică ca fiind acea instituţie complexă ce reuneşte toate
serviciile destinate satisfacerii intereselor generale, regionale sau comunale,
precizând ca sunt administraţii publice statul, judeţul şi comuna. Se
menţiona, totodată, în Legile administrative din perioada interbelică precum
şi în Constituţia din 1923, ca administraţiile publice sunt personificate, adica
au initiativă, răspundere şi capacitate juridică de a face acte de putere
publică, de comandament şi acte patrimoniale, ele fiind persoane juridico-
teritoriale ce au dreptul de comanda şi ca atare pot aplica constrângerea, în
limitele unui anumit teritoriu.

Capitolulde
I Descentralizarea
1.1 Conceptul descentralizare
Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg,
prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan
local. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a
acesteia, respectiv descentralizatea teritorială – prin transferul de atribuţii către
unităţile administrativ-teritoriale, şi descentralizarea pe servicii – prin desprinderea
unor servicii publice din competenţa centrală sau locală, dându-se lor o organizare
autonomă.
Descentralizare înseamnă transferul de competenţe administrative şi financiare
de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţie publice locale
sau către sectorul privat. Autorităţile administraţiei publice locale exercită
competenţe exclusive, precum şi competenţe partajate, mai exact competenţe
excercitate împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice, cu o separare clară
a finanţării şi a puterii de decizie pentru fiecare responsabil în parte. Gradul
descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în
competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi
mai mare descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de
modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele
centrale. Autorităţile locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi
numite de către autorităţile centrale (caz în care descentralizarea este mai mică).
Gradul descentralizării administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela
administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală).
Descentralizarea generează o multitudine de efecte care presupun:
1. Regruparea relaţiilor de putere în mediul local,care devine centrul de
greutate al procesului administrativ.
2. Localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină aparitia unui sistem
administrative specific pe care se sprijină puterea locală.
3. Agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor primite de
administraţia centrală, ci dobandesc capacitatea strategică de acţiune.
4. Politica de descentralizare generează transferul de competenţă, determină
întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale, creând un nou cadru, în jurul
căruia diverşii actori locali vor fi incitaţi sa se mobilizeze.

1.2România
Descentralizarea în administraţia publică
din
Până în 1990 România a avut una dintre cele mai centralizate forme de
administraţie publică. Deciziile erau luate în cea mai mare parte de la Bucureşti, iar
deciziile fundamentale ce vizau evoluţia comunităţilor locale erau în totalitate
domeniul administraţiei centrale. După anul 1990 odată cu transformările
democratice petrecute în România, comunităţilor locale au început să le fie
încredinţate noi atribuţii dar şi noi responsabilităţi, în mod deosebit în gestionarea
treburilor publice de la nivelul localităţii sau ale judeţului. De altfel Constituţia
României adoptată în 1991 vorbeşte pentru prima dată despre descentralizare iar
modificările aduse în 2003 introduc şi deconcentrarea între principiile de bază ale
organizării şi eficientizării administraţiei publice locale stipulând faptul
că :administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Constituţia României legitimează consiliile judeţene, consiliile locale şi primarul
ca fiind autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală.
Pe acest fond s-a realizat începutul procesului de descentralizare în România
la sfârşitul anilor ’90 şi mai accentuat după anul 2000. Aceasta pe de o parte
datorită necesităţii îndeplinirii unor prevederi din acquis-ul comunitar , îndeosebi
cele din capitolul de dezvoltare regională şi cel privind justiţia, administraţia şi
internele, dar şi dintr-o serie de alte capitole cum au fost cele cu privire la protecţia
socială, mediu etc. Pe de altă parte comunităţile locale dar şi autoritatea centrală au
sesizat şi au fost presate să adopte unele măsuri datorită nevoii de compatibilitate
cu situaţia din administraţia publică europeană. Autorităţile locale româneşti nu
puteau fi partenere în diverse proiecte cu finanţare europeană dacă nu erau
deţinătoare ale patrimoniului şcolilor sau spitalelor, dacă nu gestionau în totalitate
problemele legate de protecţia copilului etc. Aşa cum nu puteau fi coparticipante la
realizarea unor proiecte naţionale cum au fost sălile de sport, locuinţele ANL etc.
Asadar în România s-a elaborat o serie întreagă de reglementări ce au vizat
descentralizarea şi transmiterea unor atribuţii dar şi a unui suport financiar pentru
susţinerea acestora, către administraţia publică locală. Rând pe rând au trecut în
sarcina administraţiei publice locale atribuţii privind sistemul de învăţământ
preşcolar şi preuniversitar (mai întâi patrimoniul, apoi salarizarea personalului
didactic şi nedidactic), sănătate, protecţia copilului, protecţia socială (inclusiv
venitul minim garantat), evidenţa informatizată a persoanei, poliţia comunitară etc.
Autorităţile comunale şi orăşeneşti excercită competenţe partajate cu cele de la
nivel judeţean şi central, iar autoritătile judeţene cu cele de la nivel central.
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administratieie
publice centrale transferă competenţe, pe care le exercită în prezent, autorităţile
administraţiei publice de la nivelul judeţelor, comunelor şi oraşelor, după caz.
Fără a fi un sistem de organizare perfect, descentralizarea administrativă şi-a
dovedit viabilitatea în toate statele cu democraţie dezvoltată şi economie de piaţă,
motiv pentru care trebuie promovată şi în sistemul de organizare al administraţiei şi
serviciilor publice româneşti.
Descentralizarea administrativă prezintă următoarele particularităţi:
• statul încetează a mai fi singura colectivitate teritorială recunoscută şi unica
persoană juridică de drept public;
• colectivităţile teritoriale locale, organizate potrivit legii (judeţul, oraşul,
comuna) sunt persoane morale de drept public politico-teritoriale, având
capacitate de drept public şi interese publice proprii, distincte de cele ale
statului;
• colectivităţile locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru
satisfacerea intereselor publice precum şi de mijloace materiale, financiare şi
umane necesare.[1]
• autorităţile reprezentative se desemnează prin vot universal, cărora
colectivităţile locale le va încredinţa administrarea treburilor publice. Aşadar,
puterea autorităţilor reprezentative nu vine de la centru, ci de la corpul electoral
local, pe cale de alegere. Ele nu sunt numite, nu se subordonează şi nu pot fi
revocate de administraţia statului, în consecinţă administraţia publică îşi pierde
caracterul unitar, ea fiind formată din administraţia statului şi administraţia
colectivităţilor locale.
• exercitarea unui control de stat (tutelă administrativă) asupra legalităţii
activităţii autorităţilor locale autonome.
În literatura de specialitate din ţară şi din străinătate descentralizarea îmbracă
două forme: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică
(descentralizarea serviciilor publice).
Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale
locuitorilor dintr-o fracţiune geografică, porţiune din teritoriul de stat (judeţ, oraş,
comună), interese distincte faţă de interesele naţionale, şi care se manifestă în cele
mai diverse domenii de activitate.
Descentralizarea tehnică care constă în descentralizarea serviciilor publice,
presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează servicii
publice de interes local, detaşate din sfera serviciilor statale. Aceste persoane
morale au fost denumite în literatura de specialitate din perioada interbelică
stabilimente publice locale. Doctrina actuală reţine ideea potrivit căreia
descentralizarea teritorială constă în repartizarea de afaceri administrative impusă
de diversitatea socială şi politică a ţărilor asupra întregului teritoriu, în timp ce
descentralizarea tehnică corespunde exigenţelor unei repartizări armonioase a
funcţiilor între diferite ramuri ale administraţiei. Prima răspunde, astfel, unor
aspiraţii politice, iar cea de-a doua unor preocupări de eficienţă, de gestionare a
intereselor locale.
Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia
descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă şi nu una politică,
aceasta întâlnindu-se numai în situaţia statelor federale. Opiniile exprimate în
doctrină îşi găsesc şi un suport legal.
 Astfel, descentralizarea este definită ca fiind: „transferul de competenţă
administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat”.
Regulile procesului de descentralizare;
- Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale transferă competenţe autorităţilor administraţiei publice locale de
la nivelul judeţelor, comunelor, oraşelor sau municipiilor, după caz, respectând
principiul subsidiarităţii şi criteriul ariei geografice a beneficiarilor, potrivit căruia
transferul competenţei privind furnizarea unui serviciu public se face către acel
nivel al administraţiei publice locale care corespunde cel mai bine ariei geografice
a beneficiarilor.
- Transferul competenţei este fundamentat pe analize de impact şi realizat pe
baza unor metodologii specifice şi a unor sisteme de indicatori de monitorizare,
elaborate de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, în colaborare cu ministerul cu atribuţii în domeniul administraţiei
publice şi cu structurile asociative ale unităţilor administrativ-teritoriale.
- Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, în colaborare cu ministerul cu atribuţii în domeniul administraţiei publice
şi cu structurile asociative ale unităţilor administrativteritoriale, pot organiza faze-
pilot în vederea testării şi evaluării impactului soluţiilor propuse pentru
descentralizarea competenţelor pe care le exercită în prezent.
- Prin derogare de la legea care reglementează finanţele publice locale, serviciile
publice deconcentrate, care exercită competenţele ce urmează să fie supuse
procesului de descentralizare, şi prin urmare, să fie testate prin organizarea fazelor-
pilot, se reorganizează temporar la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale prin
hotărâre a Guvernului.
- În procesul de implementare al fazelor pilot, finanţarea serviciilor publice
deconcentrate, care exercită competenţele ce urmează să fie supuse procesului de
descentralizare, se asigură prin transferuri către bugetele locale de la o poziţie
distinctă de cheltuieli din bugetul ordonatorului principal de credite care transferă
competenţele.
- Prin derogare de la legea care reglementează finanţele publice, în vederea
aplicării prevederilor alin.(5), se autorizează ordonatorii principali de credite ai
bugetului de stat să introducă în buget poziţie de cheltuieli prevăzută la alin.(5), să
asigure sumele necesare prin virări de credite bugetare şi să modifice în mod
corespunzător anexele la bugetele acestora.
- Se autorizează ministerul cu atribuţii în domeniul finanţelor publice să aprobe
modificarea repartizării pe trimestre a virărilor de credite bugetare efectuate
potrivit alin.(6) la propunerea ordonatorilor principali de credite.
- În vederea aplicării prevederilor alin.(4) ordonatorii principali de credite ai
bugetului de stat au obligaţia de a aloca sume pentru cheltuielile determinate de
procesul de descentralizare, aflate în fazele pilot, cel puţin la nivelul execuţiei
bugetare din anul anterior din aceeaşi perioadă.
- Pentru competenţele propuse a fi descentralizate, care sunt exercitate de
structuri deconcentrate sau subordonate ministerelor şi celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, organizate la nivel local
nu se organizează faze-pilot.
1.3 Autonomia locală
 Autonomia locală este definită în Carta Europeană a Autonomiei Locale.
Astfel, prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă ale
autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul
legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a
treburilor publice.
Principiile care stau la baza autonomiei locale sunt:
• în cadrul politicii economice naționale, autoritățile administrației publice
locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în
exercitarea atribuțiilor lor;
• resursele financiare ale autorităților administrației publice locale trebuie să
fie proporționale cu competențele prevăzute de Constituție sau de lege;
• cel puțin o parte dintre resursele financiare ale autorităților administrației
publice locale trebuie să provină din taxele și impozitele locale, al căror nivel
este stabilit de acestea în limitele legale;
• sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun
autoritățile administrației publice locale trebuie să fie de natură suficient de
diversificată și dinamică, astfel încât să le permită să urmărească, pe cât posibil,
evoluția reală a costurilor exercitării competențelor acestora;
• protejarea unităților administrativ-teritoriale aflate într-o situație mai dificilă
din punct de vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare
financiară sau de măsuri echivalente care să corecteze efectele repartiției inegale
a resurselor potențiale de finanțare;
• autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate, într-o
manieră adecvată, asupra modalităților de repartizare a resurselor redistribuite
care le revin;
• subvențiile alocate unităților administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil,
să nu fie destinate finanțării unor proiecte specifice;
• în scopul finanțării propriilor obiective de investiții, autoritățile
administrației publice locale trebuie să aibă acces, în condițiile prevăzute de lege,
la piața națională de capital.
Demn de menționat este faptul că autonomia locală nu intră în contradicție
cu caracterul de stat național și unitar al României. Prin urmare, colectivitățile
locale sunt integrate organic în structura statului român, care le asigură libertatea
necesară desfășurării activităților specifice. Fundamentul economic al autonomiei
locale este reprezentat de patrimoniul pe care autoritățile locale îl au în proprietate
și pe care îl gestionează în conformitate cu legile aflate în vigoare.
Carta Europeană a Autonomiei Locale cuprinde și o serie de precizări
referitoare la limitele autonomiei locale:
• competențele de bază ale autorităților administrației publice locale sunt
prevăzute de Constituție sau de lege;
• autoritățile administrației publice locale au capacitatea deplină de a-și
exercita inițiativa în toate domeniile care nu sunt excluse din cadrul
competențelor lor sau care nu sunt atribuite altor autorități;
• exercitarea responsabilităților publice trebuie să revină, în general, acelor
autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni (la atribuirea unei
responsabilități către o altă autoritate, trebuie să se țină seama de amploarea și de
natura sarcinii, precum și de cerințele de eficiență și de economicitate);
• competențele atribuite autorităților administrației publice locale trebuie să
fie depline și exclusive (aceste competențe nu pot fi puse în cauză sau limitate de
către o altă autoritate centrală sau regională, decât în cazurile prevăzute de lege);
• în cazul delegării competențelor de către o autoritate centrală sau regională,
autoritățile administrației publice locale trebuie să beneficieze, pe cât posibil, de
libertatea de a acționa în funcție de specificul condițiilor locale;
> autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate în timp util și în
mod adecvat, în cursul procesului de planificare și de adoptare a deciziilor pentru
toate problemele care le privesc direct.
Un aspect important în problematica administrației publice îl constituie
determinarea gradului optim de descentralizare, care este o funcție de trei politici
adoptate de către stat, și anume: politica de stabilizare macroeconomică, politica de
redistribuire a veniturilor și politica de alocare optimă a resurselor. Trebuie să
existe un echilibru între competențele instituțiilor publice care funcționează la
nivel central și competențele autorităților publice locale. Acest echilibru se
realizează prin:
• creșterea calității actului administrativ;
• delimitarea competențelor instituțiilor publice potrivit sarcinilor ce urmează
a fi îndeplinite;
• sporirea capacității autorităților locale de a-și realiza obiectivele previzionate
în timp util;
• utilizarea optimă a resurselor umane din instituțiile publice;
• evitarea unor suprapuneri în planul activităților desfășurate de instituții
publice aflate pe paliere ierarhice diferite, precum și a unor raporturi de
concurență ce s-ar putea crea între acestea;
• întărirea autonomiei locale.
Instituțiile publice locale din România posedă o serie de competențe care pot fi
grupate astfel:
• competențe obligatorii;
• competențe facultative;
• competențe delegate de stat;
• activități complementare celor desfășurate de instituții publice situate pe
niveluri ierarhice superioare;
• alte activități.
Competențele obligatorii ale instituțiilor publice locale au în vedere
administrarea generală, administrarea patrimoniului local, aprobarea bugetului
local și a împrumuturilor, colectarea și depozitarea deșeurilor, tratarea apei,
alimentarea cu apă și canalizarea.
Dintre competențele facultative ale instituțiilor publice amintim urbanismul,
locuințele, transportul în comun, distribuția energiei termice, asigurarea ordinii
publice și a unor măsuri de protecție socială, igiena publică, întreținerea unităților
școlare, sanitare și de cultură de interes local, protecția mediului înconjurător etc.
1.4 Principiile descentralizării
Prin administrația publică definim administrația publică ca fiind ansamblul
activităților desfășurate de către autoritățile administrației publice centrale, locale,
precum și de către alte structuri prevăzute de lege care, în regim de putere publică,
organizează și execută în concret legile, în vederea satisfacerii interesului public.
Activitatea administrației publice se poate defini prin 3 tipuri de activități:
activități cu caracter de dispoziție, activități de asigurare a bunei funcționări a
serviciilor publice, activități cu caracter de prestație.
Administrația publica îndeplinește are 3 funcții principale de funcționare (pe
lângă altele secundare): de execuție, de informare, de pregătire și de prevedere
Una din ramurile dreptului public, este dreptul administrativ, o ramură a
dreptului relativ nouă, înnăscută după secolul XVIII-lea în Statele unite. În țara
noastră considerându-se a lua naștere la începutul secolului XIX-lea, fiind
menționat în Regulamentele Organice ale țărilor române de atunci, definind o
diversitate de domenii, de la economie la sănătate și de la armată la învățământ;
Centralizarea poate fi fie sub forma concentrării puterii centrale sau în unele
cazuri deconcentrări aceleeași puteri.
Descentralizarea in administratia publica functioneaza, la randul ei, dupa o
serie de principii. Acestea sunt enumerate de Codul Administrativ in art. 76:
``Principiile pe baza carora se desfasoara procesul de descentralizare sunt
urmatoarele:
a) principiul subsidiaritatii, care consta in exercitarea competentelor de catre
autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara;
b) principiul asigurarii resurselor corespunzatoare competentelor transferate;
c) principiul responsabilitatii autoritatilor administratiei publice locale in raport cu
competentele ce le revin, care impune obligativitatea respectarii aplicarii
standardelor de calitate si a standardelor de cost in furnizarea serviciilor publice si
de utilitate publica;
d) principiul asigurarii unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe
criterii si reguli obiective, care sa nu constranga activitatea autoritatilor
administratiei publice locale sau sa limiteze autonomia locala financiara;
e) principiul echitatii, care implica asigurarea accesului tuturor cetatenilor la
serviciile publice si de utilitate publica
.1.4.1 Principiul deconcentrări

Definiția legală a deconcentrări ne este oferită de art. 2 lit. j) din Legea-

cadru nr. 195/2006 a descentralizării "redistribuirea de competențe administrative
și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației
publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu".
Justificarea deconcentrări o regăsim, de exemplu în Franța, în expunerea de
motive a decretelor din 1964: „Pentru a face față la nevoi crescânde, statul se vede
obligat să intervină în cele mai diverse forme în viața țării [...] în fața acestor
fenomene și în fața acestei politici, adaptarea structurilor administrative se impune
[...] această restructurare va facilita deconcentrarea, care va avea ca avantaje
apropierea administrației de administrați și accelerarea deciziilor“.
Principiul deconcentrării cunoscute în sistemul juridic român o dublă
definire: constituțională și legală. Valoarea constituțională în ce privește
principiului deconcentrării este definită în cuprinsul dispozițiilor art. 120 alin. (1)
din actul fundamental din 1991: "Administrația publică din unitățile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și
deconcentrării serviciilor publice". Analog, acest principiu se găsește definit și în
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale ca unul dintre
principiile fundamentale în baza căruia se organizează și funcționează
administrația publică locală: "Administrația publică în unitățile administrativ-
teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării,
autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice [ ]". Cu alte cuvinte principiul
deconcentrării, este definit, ca principiu fundamental de organizare și funcționare a
administrației publice locale, si privește raporturile dintre puterea centrală și
diferitele structuri repartizate ale acesteia în teritoriu. Deconcentrarea reprezintă în
principal o formă a centralizării, o modalitate concretă de ameliorare a
consecințelor negative rezultate din procesul de centralizare pură. Astfel,
fundamentele deconcentrării se regăsesc în carențele sistemului centralizat și în
necesitatea de a corecta într-o anumită măsură aceste carențe.
Prin deconcentrare sunt atribuite competențe reprezentanților puterii centrale
în teritori, pe de o parte prefectul ca unic reprezentanta al statului (definit in
Constitutia Romaniei in Art. 123 (2): „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe
plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-
teritoriale”), si pe de alta parte autoritatii locala ca beneficiar o autoritate în primul
rând executantă, ce nu poate să dicteze reguli juridice aplicabile la nivel local decât
în cadrul strict al competențelor pe care le deține prin lege (lucru definit in
Constituie in Art. 120 (1): „Administrația publică din unitățile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și
deconcentrării serviciilor publice”).
1.4.2 Principiul subsidiarităţii
Principiul subsidiarității este un principiu care s-a afirmat treptat în diferite
domenii ale societății ca artă modernă și contemporană, în care această expresie are
diferite valori semantice în funcție de zona în care este utilizat. În mod general,
principiu subsidiarității poate fi definit ca principiu regulator, deci, dacă un individ
inferior este capabil sa efectueze o sarcină bine, individul superior nu ar trebui să
intervină, dar poate eventual sprijini acțiunile lui.
Zonele cele mai tipice în care există subsidiaritatea sunt știința politică și
ordinea de drept , astfel încât același principiu poate fi luat ca un adevărat principiu
legal .
• Principiul subsidiarității se caracterizează, în conformitate cu cei care o
sprijină, prin implicații de natură pozitivă ori de tip negativ. Din punct de vedere
pozitiv, de fapt, se afirmă că statul (și alte organe publice) ar trebui să ofere
sprijin financiar, instituțional și legislativ a organelor sociale minore (biserică,
familie, asociații). Implicațiile de natură negativă, însă, împinge statul să se auto-
abțină de la actiuni in anumite sectoare, pentru a nu împiedica pe cel ce ar putea
face un anumit lucru mai bine decit statul in sine (se presupune, de fapt, că libere
adunari de oameni cunosc anumite realități periferice mai bune decit
administratorii publici de cel mai înalt nivel). În acest fel s-ar favoriza lupta la
ineficiența, risipa, welfarism și centralismul birocratic excesiv.
• Aplicarea subsidiarității în regimurile federale.
Câteva avantaje ale principiului subsidiarității;
1. Responsabilitate locală: Prin aplicarea subsidiarității, autoritățile locale și
regionale sunt responsabile de luarea deciziilor și gestionarea problemelor
specifice comunității lor. Aceasta permite o mai mare implicare și responsabilitate
la nivel local, ceea ce poate duce la soluții mai eficiente și adaptate la nevoile
specifice ale cetățenilor.
2. Eficiență și economie: Prin transferul responsabilităților și deciziilor la nivelul
cel mai apropiat de cetățeni, se poate reduce birocrația și se pot evita costurile
suplimentare asociate cu centralizarea excesivă. Autoritățile locale și regionale sunt
adesea mai bine poziționate pentru a înțelege și a răspunde nevoilor specifice ale
comunității, ceea ce poate duce la utilizarea mai eficientă a resurselor.
3. Implicarea cetățenilor: Principiul subsidiarității promovează implicarea
cetățenilor în procesul decizional. Prin aducerea deciziilor la nivel local, cetățenii
au oportunitatea de a fi mai bine informați și de a-și exprima opiniile și
preocupările. Acest lucru poate duce la o mai mare transparență și responsabilitate
în procesul decizional.
4. Diversitate culturală și regională: Aplicarea subsidiarității permite respectarea și
promovarea diversității culturale și regionale. Comunitățile locale și regionale au
adesea nevoi și valori specifice, iar subsidiaritatea permite adaptarea deciziilor și
politicilor la aceste particularități. Aceasta contribuie la menținerea și promovarea
diversității culturale și regionale în cadrul unei țări sau al unei uniuni mai mari.

CAPITOLUL AL II-LEA
Avantajele si dezavantajele descentralizării administrative

2.1 Avantaje ale descentralizării

Într-un regim de descentralizare administrativă sepot rezolva în mai bune
interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse de autoritîățile locale alese,
deoarece acestea nu au obligația să se conformeze ordinelor şi instrucțiunilor de la
centru;
-măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autoritățile locale, întrucât
acestea nu mai sunt nevoite să aștepte aprobări, în acest sens de la centru;
-într-un regim de descentralizare , resursele materiale şi financiare şi chiar şi forța de
muncă pot fi folosite cu mai mare eficiență şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe care
autoritățile locale le cunosc şi “le simt” mai bine decat autoritățile centrale;
-alegerea sau numirea funcționarilor publici, pe un termen limitat, înlătură în măsura
mai mare fenomenele birocratice şi rutiniere in activitatea locală, aducând de fiecare
dată un suflu nou in gestionarea treburilor locale;
- Stabilirea impozitelor şi taxelor locale într-un mod adecvat. Impozitele dobândesc
caracter de “contribuţii”, fiind întoarse contribuabilului sub forma diferitelor servicii
publice prestate de administraţia locală;
- Creează posibilitatea ca autorităţile administraţiei publice locale să-şi organizeze
propriile servicii fiscale şi oferă capacitatea de a exercita complet şi eficient toate
componentele şi responsabilităţile descentralizate privind stabilirea, constatarea,
încasarea, controlul şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale;
- Corelarea politicilor locale cu cele de dezvoltare regională, precum şi cu politicile
sectoriale, în special în domenii ca: învăţământ, asistenţă socială, cultură.
- participarea locuitorilor (prin alegeri) la desemnarea autoritatilor locale le accentueaza
spiritul de responsabilitate si initiativa pentru viata publica a “cetății” și-i determină să
găsească ei înșisi soluții la problemele cu care se confrunta.

2.2 Câteva dezavantaje ale acestui proces de descentralizare apărute la nivelul

administraţiilor sunt:
- Lipsa de predictibilitate a veniturilor
- Modificări ale unor categorii de cheltuieli ce cad în sarcina administraţiei locale,
fără asigurarea resurselor aferente (problema protecției sociale, investiţiile în
învăţământ)
-Imposibilitatea de a controla anumite taxe şi impozite locale de o mare
însemnătate pentru bugetul local, inclusiv cotele defalcate din impozitul pe venit;
- Deși finanțează anumite activități autoritățile publice locale nu au
competențe în ceea ce privește numirea și eliberarea conducătorilor instituțiilor
respective (ex. învățământ preuniversitar).
- Într-un regim descentralizat, acțiunea puterii centrale este mai îngreunată,
deoarece nu in toate cazurile aceasta se racordează la interesele si la acțiunile
autorităților locale, mai ales când si descentralizarea are un grad mai pronunțat
Consecințele normative ale principiului descentralizării. Constituantul
român a optat pentru o consacrare distinctă a principiilor descentralizării și
autonomiei locale în art. 120 alin. (1). În sistemul constituţional francez, spre
deosebire de cel român, remarcăm o absorbire a principiului descentralizării în cel
al libertăţii de administrare a colectivităţilor teritoriale (echivalentul autonomiei
locale la noi). Astfel, constituantul francez pune accentul doar pe această libertate
de administrare a colectivităţilor teritoriale17, pentru ca descentralizarea să apară
doar într-o manieră reziduală, la nivelul dezbaterilor doctrinare, ca o manieră de a
fi a statului18, potrivit definiţiei clasice a lui Hauriou. Normarea distinctă a
descentralizării în Constituţia României din 1991 revizuită impune o abordare
distinctă a consecinţelor normative presupuse de acest concept.
O primă consecinţă normativă rezultă din considerarea descentralizării ca o
modalitate de organizare a statului: se creează o obligaţie pentru stat ca în cadrul
politicii sale generale să-şi amenajeze într-un anumit mod exerciţiul puterii, pe
verticală, printr-o repartizare a competenţelor între centrul etatic şi colectivităţile
teritoriale. Astfel, statul este obligat să procedeze la un transfer a unei părţi din
competenţele sale către nivelul periferic statal. În acelaşi timp, organizarea
descentralizată a statului devine incompatibilă şi exclude de principiu orice formă
de centralizare etatică. Este adevărat că această incompatibilitate este relativă,
deoarece nimic din viaţa statului nu poate scăpa unui anumit control exercitat
direct sau prin intermediari de către acesta.
O a doua consecinţă normativă se prezintă ca un corolar al primei: transferul
de competenţe obligatoriu va trebui să privească doar competenţe de o anumită
natură, şi anume administrativă, care să permită colectivităţilor teritoriale o
gestionare relativ autonomă a treburilor interne. Deşi este obligat să procedeze
normativ la transmiterea unor competenţe, legiuitorul român nu poate însă să
dispună un alt caracter decât cel administrativ, de posibilitate de aplicare şi
organizare a aplicării autonome a legii, cu privire la aceste competenţe. Adoptarea
unui astfel de act normativ ar constitui o încălcare a art. 120 alin. (1) şi ar fi
considerat ca neconstituţional. De altfel, această obligaţie negativă ce incumbă
legiuitorului şi circumscrisă de caracterul administrativ al competenţelor transmise
rezultă şi din caracterul unitar al statului normat în art. 1 alin. (1) din Constituţie,
caracter unitar care nu poate, potrivit art. 152 alin. (1), să formeze obiectul unei
revizuiri constituţionale.

Studiu de caz
Un studiu de caz relevant privind descentralizarea este cel al Spaniei. În anii
'80, Spania a trecut printr-un proces amplu de descentralizare, cunoscut sub numele
de "procesul de autonomie". Acest proces a avut ca scop transferul de puteri și
responsabilități de la guvernul central către comunitățile autonome din țară. Prin
acest proces, Spania a fost împărțită în 17 comunități autonome, fiecare având
propriul parlament și guvern regional. Aceste comunități autonome au primit
competențe extinse în domenii precum educația, sănătatea, justiția și dezvoltarea
economică.
Studiul de caz relevă mai multe avantaje ale descentralizării în Spania:
1. Responsabilitate și luare de decizii la nivel local: Prin transferul de competențe
către comunitățile autonome, s-a promovat responsabilitatea și autonomia la nivel
local. Aceasta a permis luarea de decizii mai adaptate la nevoile și specificitățile
regionale.
2. Promovarea diversității culturale și lingvistice: Spania este o țară cu o bogată
diversitate culturală și lingvistică. Prin descentralizare, comunitățile autonome au
putut promova și proteja limba și cultura regională, contribuind la păstrarea
identității locale.
3. Eficiență și adaptabilitate: Prin transferul de competențe, comunitățile autonome
au putut dezvolta politici și programe adaptate la nevoile specifice ale regiunilor
lor. Aceasta a dus la o mai mare eficiență în furnizarea serviciilor publice și la o
mai bună adaptabilitate la cerințele locale.
4. Implicarea cetățenilor: Descentralizarea a permis cetățenilor să fie mai implicați
în procesul decizional. Prin intermediul parlamentelor regionale, cetățenii au avut
oportunitatea de a-și exprima opiniile și preocupările, contribuind la o guvernare
mai transparentă și responsabilă.
Cu toate acestea, studiul de caz relevă și unele provocări ale descentralizării
în Spania, cum ar fi asigurarea unei coordonări eficiente între guvernul central și
comunitățile autonome și gestionarea inegalităților economice și sociale între
regiuni.
În ansamblu, studiul de caz privind descentralizarea în Spania oferă o
perspectivă asupra beneficiilor și provocărilor acestui proces, evidențiind
importanța unei abordări echilibrate și coordonate pentru a asigura o guvernare
eficientă și echitabilă la nivel național și regional.

Concluzii

Din cercetarea realizată asupra procesului de descentralizare am desprins

următoarele concluzii; Decalajul considerabil existent între drept (constituțional și
legislație) și realitatea din teren, România. Teoretic, România este deja un stat
descentralizat. Aduc în acest sens, următoarele argumente; Constituția garantează
administrația liberă a colectivităților locale și lipsa tutelei între diferitele nivele,
legile succesiveau atribuit județelor și colectivităților locale competențe largi în
educație, sănătate, ajutor social și gestionarea serviciilor publice.
În primul rând, apectul care pare fundamental este necesitatea dea introduce
mai multă transpareță ăn gestiunea finanțelor locale și mai multă obiectivitate ăn
relațiile dintre stat și colectivitățille locale.
În al doilea rând, sunt de acord asupra unui aspect și acesta fiind regândirea
teoriei și practicii, adică finanțarea suficientă descentralizării. Există într-adevăr,
un număr de colectivității, în special în zona urbană, care dispun de un potențial
fiscal considerabil, rezultat din creșterea economică actuală.

Bibliografie
I. Trate, monogrofii, articole
1 Ana-Maria Bercu, Pregătirea profesională și cariera personalului din
administrația publică, Editura Universitară, București, 2009.
2. Andre de Laubadere, Manuel de droit administratif, L.G.D.J., Paris, 1978, p.
157; Antonie Iorgovan, Drept administrativ - Tratat elementar, Editura Actami,
Bucureşti, 1994, pp. 214-216
3. Cartea drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, articolul 20
4. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1998, p. 174; C.G. Rarincescu, Drept
administrativ, Editura „Gh. Stăncescu”, Bucureşti, 1927, p. 197; Antonie Iorgovan,
op.citată, vol. I, 2001, p. 59
5. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a
IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 171
6 . OUG nr. 57/2019 Codul administrativ
II. Legislație
1. art.2 lit.l din Legea-cadru a descentralizării nr. 195 din 22 mai 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 453 din 25 mai 2006
2. LEGE nr. 199 din 17 noiembrie 1997 pentru ratificarea Cartei europene a
autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 331 din 26 noiembrie 1997
III. SURSE INTERNET:
www.cdep.ro
Microsoft Word - A 05 Girlesteanu George.doc (ucv.ro) suport de curs
https://www.infoinstitutii.ro/codul-adm
www.constitutia.ro