Sunteți pe pagina 1din 9

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Drept, an III

Referat la disciplina: Descentralizare și deconcentrare administrativă


Tema: Distinctia intre descentralizarea si deconcentrarea serviciilor publice
1. DECONCENTRAREA

Prin deconcentrarea serviciilor publice se înţelege transferul unor atribuţii care


revin nivelului central de administrare, unor entităţi subordonate, ce funcţionează în
teritoriu, fiind vorba de o formă diminuată a sistemului de centralizare. Diferenţa rezidă în
faptul că la nivel teritorial nu există agenţi, ca în cazul centralizării, ci organe (instituţii)
administrative, numite, revocabile şi răspunzătoare în faţa autorităţilor administraţiei
centrale de stat, ce au o competenţă proprie şi putere de decizie.
Justificarea deconcentrării o regăsim, de exemplu în Franţa, în expunerea de
motive a decretelor din 1964: „Pentru a face faţă la nevoi crescânde, statul se vede obligat
să intervină în cele mai diverse forme în viaţa ţării [...] în faţa acestor fenomene şi în faţa
acestei politici, adaptarea structurilor administrative se impune [...] această restructurare
va facilita deconcentrarea, care va avea ca avantaje apropierea administraţiei de
administraţi şi accelerarea deciziilor“.
Deconcentrarea îmbracă două forme: orizontală şi verticală. Prima vizează
încredinţează unui reprezentant unic al statului (prefectul) responsabilitatea serviciilor
deconcentrate ale diferitelor ministere, în timp de cea de a doua aşează aceste servicii
după o ierarhie directă în care şeful serviciului depinde doar de ministrul de resort.
Deconcentrarea orizontală concentrează autoritatea teritorială în mâinile
prefectului, reprezentant unic al guvernului, întăreşte puterea acestuia şi aplică asupra
teritoriului un sistem ce se doreşte coerent, elaborat la nivel naţional. În cazul
deconcentrării verticale se conservă o anumită continuitate administrativă, dar se tinde
spre sectorializarea ministerială.
Constituţia României, modificată, utilizează atât sintagma de deconcentrare
(Art. 123 (2): „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale”) cât şi pe cea de descentralizare
(Art. 120 (1): „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază
pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”).
Aşadar, în ceea ce priveşte organizarea serviciilor publice, în România sunt
utilizate atât deconcentrarea cât şi descentralizarea, dar inexistenţa unor detalieri
suplimentare, a făcut ca în practică să existe numeroase confuzii în aplicarea celor două
principii. Confuziile apar îndeosebi în zona deconcentrării.
În România, s-a adoptat varianta deconcentrării orizontale (prefectul conduce
serviciile publice deconcentrate), fără a exista o analiză individuală a serviciilor publice,
pentru a identifica, în vederea unor performanţe maxime, pentru care dintre acestea este
utilă deconcentrarea verticală. Acest lucru a condus la numeroase disfuncţionalităţi pentru
că practic există o dublă subordonare a acestor servicii – faţă de prefect şi faţă de minister
şi implicit decizii contradictorii.
În cele mai multe cazuri este vorba de servicii strict specializate, fiind evident că
prefectul nu se poate implica în conducerea activităţilor specifice şi, dacă se menţine acest
sistem, trebuie precizat exact în ce constă activitatea de conducere a prefectului şi pentru
ce competenţe există o subordonare faţă de minister.
Justificarea sistemului actual rezidă în faptul că dincolo de apropierea de cei
administraţi, apare nevoia de a realiza o contrapondere autorităţii aleşilor locali pentru a
menţine autoritatea statului. Tendinţele europene, mai ales în Franţa sunt de a scoate de
sub autoritatea prefectului acele servicii care presupun o utilizare privată: educaţia,
inspecţia muncii, încasările, cheltuielile publice şi controlul conturilor şi de a le transfera
către colectivităţile locale.
Având în vedere amploarea descentralizării, deconcentrarea are ca menire crearea
unui interlocutor etatic pentru autorităţile locale, destul de puternic pentru a lua decizii
prin care să oblige diferite servicii să acţioneze sub responsabilitatea sa.
Totuşi, cel puţin în România, asistăm la o încercare de sporire a puterii
administraţiei deconcentrate, mulţi prefecţi dorindu-şi să exercite asupra autorităţilor
locale nu doar un control de legalitate, ci şi unul de oportunitate şi chiar să deţină puterea
de a sancţiona direct autorităţile locale. Ori, un astfel de sistem este imposibil de aplicat
într-un sistem descentralizat, în care autorităţile locale sunt alese de către colectivitate.

2. DESCENTRALIZAREA ŞI PRIVATIZAREA
SERVICIILOR PUBLICE

După cum am precizat anterior, principiul descentralizării serviciilor publice


constă în „transferarea serviciilor de la „centru” spre comunităţile locale, cu scopul
satisfacerii nevoilor sociale.”
În sens formal, descentralizarea permite serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea
unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.
Descentralizarea se caracterizeazã prin aceea cã rezolvarea problemelor de interes
local nu se face de funcţionari numiţi de la centru, ci de cãtre cei aleşi de corpul
electoral sau desemnaţi de aceştia1. Autoritãţile locale nu sunt subordonate ierarhic celor
centrale, iar actele lor, chiar dacã nu sunt conforme cu legea, nu pot fi anulate de acestea
din urmã (în cadrul sistemului administrativ), ci de cãtre autoritãţi din afara acestuia – din
sfera puterii judecãtoreşti, ori în cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit.
Descentralizarea administrativã constã în recunoaşterea personalitãţii juridice unitãţilor
administrativ-teritoriale, existenţa autoritãţilor publice care le reprezintã şi care nu fac
parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, dar care sunt supuse unui control
special (tutelã administrativã). Elementele specifice descentralizãri administrative care
caracterizeazã administraţia publicã din România sunt urmãtoarele 2: rezolvarea
problemelor locale care intereseazã comuna, oraşul sau judeţul este datã în competenţa
autoritãţilor administraţiei publice locale; persoanele care alcãtuiesc aceste autoritãţi
(consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii) sunt aleşi de cãtre locuitorii localitãţii sau
judeţului, iar ceilalţi funcţionari publici, din serviciile publice ale acestor autoritãţi sunt
desemnaţi de cãtre respectivele autoritãţi; raporturile dintre autoritãţile administraţiei
publice locale din comune şi oraşe şi autoritãţile administraţiei publice la nivel judeţean se
bazeazã pe principiile autonomiei, legalitãţii, responsabilitãţii, cooperãrii şi solidaritãţii în
rezolvarea problemelor întregului judeţ. În relaţiile dintre autoritãţile administraţiei
publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi
primar, pe de altã, nu existã raporturi de subordonare; între prefecţi, pe de o parte,
consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene,
pe de altã parte, nu existã raporturi de subordonare; imposibilitatea autoritãţii centrale de a
1
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generalã Casa Editorialã “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995,
p. p. 287-288
2
Mircea Preda, ibidem, p. p. 298-301
anula actele (chiar şi cele ilegale) ale autoritãţilor locale descentralizate. În acest sens, nici
o autoritate a administraţiei publice centrale (Guvern, ministere) nu are competenţa sã
anuleze, sã modifice sau sã suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul
judeţean sau de primar, aşa cum ar putea-o face, de pildã, Guvernul cu un act emis de un
ministru sau de prefect. La rândul sãu, nici prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe
plan local, care are rolul sã “vegheze ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a
consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene sã se desfãşoare în conformitate
cu prevederile legii”, nu poate anula sau suspenda un act adoptat sau emis de autoritãţile
administraţiei publice locale, ci cel mult sã solicite acest lucru unei autoritãţi din sfera
altei puteri a statului – instanţei judecãtoreşti; fiecare dintre unitãţile administrativ-
teritoriale (comunã, oraş, municipiu, judeţ) dispune de un patrimoniu propriu, distinct de
cel al statului şi de un buget propriu, pe care le gestioneazã în condiţiile legii, în vederea
satisfacerii intereselor şi trebuinţelor locale.
În art. 119, din Constituția României, se precizează că administraţia publică din
unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice
Termenul de privatizare este asociat cu transferul de active – proprietate, gestiune,
resurse, control – din sectorul public către sectorul privat 3. În sensul cel mai strict,
reprezintă vânzarea de bunuri din domeniul privat al statului sau colectivităţilor locale.
În unele studii de specialitate4, privatizarea este asociată cu o întreagă gamă de
măsuri:
• Cesiune de active – vânzarea în totalitate sau în parte a unei întreprinderi sau a
unor bunuri aparţinând statului sau colectivităţilor locale;
• Subcontractarea serviciilor – funcţionarii joacă rolul de administratori de servicii;
• Stabilirea de taxe de utilizare – acestea permit statului sau colectivităţilor locale
să perceapă redevenţe pentru serviciile care sunt asigurate de sectorul privat.
• Parteneriat între sectorul public şi privat – pentru finanţarea, gestiunea şi
partajarea riscurilor într-un proiect comun;
• Liberalizarea – constă în suprimarea dispoziţiilor care împiedică întreprinderile
din sectorul privat să pătrundă pe pieţele sectorului public.
Varietatea acestor măsuri arată că privatizarea este definită din ce în ce mai larg, într-
un mod care urmăreşte să încurajeze participarea sectorului privat la prestarea serviciilor
publice. În sens larg, privatizarea nu implică neapărat transferul integral al proprietăţii şi
controlului serviciilor.
Privatizarea reprezintă un curent larg răspândit cu privire la maniera de a fi a
statului. Tendinţa a fost influenţată de o serie de factori precum evoluţia tehnologică,
economică, politică, de mediu, socială şi culturală. Integrarea economică internaţională
sub forma mondializării şi regionalizării, a fost cea care a influenţat cel mai puternic
evoluţia rolului statului şi al pieţei, precum şi relaţia dintre acestea, dar şi evoluţia
structurală şi organizaţională a serviciilor publice.
Au existat presiuni economice şi sociale cu privire la utilizarea eficace a finanţelor
publice şi cu privire la limitarea taxelor şi impozitelor, în paralel cu noi cereri de servicii.
Publicul este din ce în ce mai puţin tolerant cu lipsa de eficacitate a unui serviciu public,
cu slaba calitate a prestaţiilor, cu rigiditatea şi lipsa de reacţie. Privatizarea a fost
3
Bach S. – Decentralization and privatization in municipal services: The case of health services, document de
lucru nr. 164, Geneva, 2000.
4
Organizaţia Internaţională a Muncii – Raportul discuţiilor Reuniunii paritare privind impactul descentralizării şi
privatizării asupra serviciilor municipale, Geneva, 15-19 octombrie 2001.
influenţată de evoluţia tehnologică, insuficienţa investiţiilor în serviciile publice,
problemele de finanţa publice, presiunile ecologice şi mondializarea.
Deşi există experienţe îndelungate de privatizare a serviciilor publice, metoda
privatizării rămâne o problemă foarte controversată. Abordările diferă în funcţie de
sectorul de activitate în care se realizează privatizarea.
Aşadar, pentru încurajarea privatizării şi apariţia concurenţei în domeniul
serviciilor publice, se pot institui cel puţin trei tipuri fundamentale de măsuri:

A. OFERTE CONCURENŢIALE
Marea Britanie, de exemplu, este singura ţară europeană care a introdus concurenţa
pentru serviciile de transport în comun. Diferiţi furnizori sunt în concurenţa pe aceeaşi
linie. Există o piaţa liberă pentru transportul în comun şi toţi furnizorii sunt privaţi.

B. SUBCONTRACTARE
În cadrul sectorului serviciului public, componenta cea mai importanta a
privatizării a fost subcontractarea sau externalizarea serviciilor. Cu toate că acest proces
este asimilat mai ales cu Marea Britanie, SUA şi Noua Zeelandă, puţine sunt ţările care nu
l-au aplicat. Cu toate acestea, gama serviciilor oferite prin aceasta metodă rămâne
modestă, dorindu-se o sporire a acesteia.

C. PARTENERIATE
Este vorba de parteneriatele public-privat-social pentru a promova investiţiile şi
furnizarea de servicii.
Descentralizarea şi privatizarea sunt două probleme importante în cadrul reformei
serviciului public fiind considerate căi de îmbunătăţire a eficacităţii şi eficienţei serviciilor
publice.
În acest sens, este important ca administraţia publică să creeze un climat favorabil
dezvoltării întreprinderilor private. Potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială,
„dezvoltarea eficace are nevoie de un cadru favorabil, care să permită întreprinderilor şi
indivizilor să devină productivi şi, într-o lume a liberalizării şi pieţelor integrate,
competitivi”5.
Cu toate acestea, privatizarea serviciilor publice nu trebuie să devină un scop în
sine6. Contrar unor păreri potrivit cărora privatizarea totală poate şi trebuie realizată în
cadrul tuturor sectoarelor economice, inclusiv a celor strategice şi de asemenea a tuturor
serviciilor publice de producţie, desfacere sau prestatoare de servicii, în democraţiile
occidentale lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă, în special în cazul unor sectoare care
evident sunt de interes naţional şi constituie industrii, regii sau servicii strategice, mixajul
dintre public şi privat este de cele mai multe ori în favoarea spaţiului public. Mai mult,
„ramuri întregi funcţionează integrat evitându-se atomizarea acestora spre a evita
disfuncţiile întregului sistem”7.

5
Banca Mondiala – Oraşe în tranziţie, studiu realizat în 2000, p. 48.
6
Există teorii potrivit cărora „nu există motive să se creadă că alegerea între stat şi piaţă trebuie să fie constantă
şi permanentă” – Gordon Tullok – Le marche politique, analyse economique des processus politique, Ed.
Economica, Paris, 1978, p. 20.
7
Alexandru I., Criza administraţiei, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p. 151.
3. Concluzii

Administraţia publică este activitatea desfăşurată de anumite autorităţi publice,


prin intermediul căreia sunt conduse şi rezolvate, în regim de putere publică, în condiţii de
transparenţă şi potrivit unei etici specifice, treburile publice.
Organizarea sistemului administraţiei publice în România, centratã pe raporturile
dintre autoritãţile centrale şi cele locale, combinã elementele corespunzãtoare mai multor
regimuri administrative:

1) Regimul de centralizare administrativã, decurgând din caracterul unitar şi


suveran al statului, se reflectã în organizarea autoritãţilor administraţiei publice centrale
(Guvern, ministere şi alte organe de specialitate) şi a serviciilor desconcentrate ale
acestora. Atât la nivel central, cât şi judeţean existã autoritãţi organizate potrivit
principiului subordonãrii ierarhice. Guvernului i se subordoneazã direct ministerele şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei centrale, precum şi prefectul, iar
ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale li se
subordoneazã serviciile lor desconcentrate în unitãţile administrativ-teritoriale.
Conducãtorii acestor servicii se subordoneazã la nivel judeţean şi prefecţilor, ca
reprezentanţi ai Guvernului.

2) Regimul de descentralizare administrativã este consacrat prin prevederea


constituţionalã conform cãreia administraţia publicã, în unitãţile administrativ-teritoriale,
se întemeiazã pe principiile descentralizãrii, autonomiei locale şi deconcentrãrii serviciilor
publice (art. 120 din Constituţie) 8. Autoritãţile administraţiei publice, prin care se
realizeazã autonomia localã în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi
în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii funcţioneazã în condiţiile legii, ca autoritãţi
administrative autonome şi rezolvã treburile publice din comune şi din oraşe (art. 121 din
Constituție). Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activitãţii consiliilor comunale şi orãşeneşti, în vederea realizãrii serviciilor publice de
interes judeţean. Consiliul judeţean este ales şi funcţioneazã în condiţiile legii (art. 122 din
Constituție).

3) Regimul de deconcentrare administrativã presupune cã unii dintre reprezentanţii


autoritãţilor centrale la nivelul local au competenţe sã ia decizii fãrã aprobarea acesteia,
fiind totuşi supuşi controlului ei. În sistemul nostru administrativ, într-o astfel de situaţie
se gãsesc serviciile ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
centrale. Conducãtorii acestora sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve
problemele din domeniul respectiv, care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar
actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic.

4) Regimul de tutelã administrativã semnificã controlul exercitat de autoritãţile


centrale asupra celor locale, şi urmãreşte sã alinieze politicile locale celor naţionale, de
ansamblu, pentru ca interesele regionale sã nu afecteze interesele generale. Acest control
este compatibil cu principiul autonomiei locale. Guvernul exercitã conducerea generalã a
administraţiei publice (art. 102 din Constituţie). În acest scop, în cadrul sãu s-au instituit
structuri adecvate (Ministerul Administraţiei şi Internelor), care exercitã şi atribuţii de
control asupra activitãţilor autoritãţilor locale. Totodatã, prefectul, ca reprezentant al
Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti, poate exercita un control asupra legalitãţii

8
vezi Constituţia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
actelor administrative adoptate sau emise de autoritãţile administraţiei publice locale şi
judeţene, prin sesizarea instanţei de contencios administrativ.

http://www.clr.ro/eBuletin/1_2004/Buletin_1_2004.pdf

Descentralizarea este privită de comunitatea internaţională în calitate de element-cheie al


reformelor multilaterale ale sistemului de guvernare şi este una dintre activităţile prioritare ale
organizaţiilor naţionale şi internaţionale. Totodată, descentralizarea produce rezultatul scontat
doar dacă contribuie la mobilizarea potenţialului social pentru soluţionarea problemelor
sociale importante, dacă favorizează procesele de participare a populaţiei în realizarea
guvernării la nivel regional şi local.
Prin definire, descentralizarea este procesul ce permite statului să transfere în beneficiul
colectivităţilor locale anumite competenţe şi resursele ce le corespund. Cu alte cuvine,
descentralizarea este un transfer de competenţe de la un stat spre instituţiile distincte de
acesta, în special – colectivităţilor teritoriale. Acestea beneficiază de o anumită autonomie de
decizie şi de un buget propriu (principiul liberei administrări) sub supravegherea unui
reprezentant al statului (autoritatea de tutelă). Totodată, el nu este superior ierarhic, ci doar
verifică legalitatea activităţilor acestuia. Asemenea control este o componentă indispensabilă a
principiului liberei administrări a colectivităţilor şi reaminteşte caracterul unitar al statului.
Asemenea autonomie relativă permite să fie tratate diverse situaţii locale cu scopul de a le
aduce răspunsurile adaptate.1
Descentralizarea este acompaniată de un proces de deconcentrare, care presupune o delegare
de competenţe agenţilor sau organismelor locale, ce aparţin administraţiei statului. Spre
deosebire de descentralizare, aceşti agenţi locali sînt supuşi autorităţii statului şi nu dispun de
autonomie.2
Factorii ce condiţionează procesele de descentralizare. Fiecare ţară îşi are motivele sale pentru
activizarea politicii regionale. La timpul său, Franţa, în primii ani de conducere a lui François
Mitterrand, a devenit una dintre primele ţări din Europa de Vest care a realizat un program
larg de descentralizare şi a acordat drepturi lărgite comunelor, departamentelor şi regiunilor.
Ulterior, Suedia, Portugalia, Grecia au mers şi mai departe pe calea regionalizării.
Descentralizarea este necesară inclusiv Uniunii Europene de astăzi şi statele înţeleg acest
lucru. Descentralizarea este o novaţie, un parteneriat, implică creativitate. Cu cît mai aproape
este conducerea de necesităţile populaţiei, cu atît sînt mai raţionale deciziile. Cu cît este mai
aproape conducerea de regiune, cu atît ea este mai operativă.3 Or, descentralizarea este
necesară pentru a fortifica democraţia prin o apropiere şi mai mare a guvernanţilor şi
guvernaţilor. Putem considera că descentralizarea corespunde unei voinţe de a dezvolta
democraţia de proximitate.4 Suplimentar, există, fără dubii, şi raţiuni de ordin financiar în
favoarea descentralizării funcţiilor statale. Printre acestea figurează:
- descentralizarea atribuţiilor în sfera acordării serviciilor statale (bugetare) sporeşte
eficacitatea cheltuielilor bugetare, deoarece apropie guvernarea de populaţie, o face
responsabilă în faţa alegătorilor; permite o considerare deplină a preferinţelor populaţiei; -
descentralizarea atribuţiilor cu privire la formarea veniturilor bugetare permite să fie luate în
consideraţie într-un mod complet specificul şi componenţa bazei fiscale şi prin aceasta –
asigurarea unei colectări mai înalte a impozitelor şi altor venituri în buget.
Totodată, nu putem neglija premisele care condiţionează practicile de descentralizare. Printre
ele figurează: necesitatea de a crea circumscripţii teritoriale care sînt mai bine adaptate
afacerilor publice, recunoaşterea pluralităţii teritoriale culturale şi altor tipuri de diversităţi
culturale, precum şi reducerea intermediarilor în participarea populaţiei la procesul decizional
democratic. În toate cazurile, putem afirma că tendinţele autonomiei locale şi teritoriale,
precum şi descentralizarea se manifestă tot mai evident în Europa, chiar dacă se exprimă
diferit în diverse state, iar procesul de descentralizare adoptă diferite dimensiuni naţionale. În
această ordine de idei, descentralizarea şi autonomia sînt noţiuni ce corespund necesităţilor
socialpolitice foarte clare: - dorinţa de a avea instituţii guvernate de aleşii direcţi ai cetăţenilor
din teritoriile respective; - transferul puterilor autonome acestor instituţii pentru a le abilita să
întreprindă măsuri în domeniul competenţelor delegate; - transferul resurselor financiare de la
centru pentru orice activităţi specifice şi în volum suficient pentru a abilita instituţiile
autonome să-şi realizeze competenţele; - controlul legalităţii deciziilor acestor instituţii
autonome de către sistemul judiciar, cu asigurarea controlului suplimentar din partea
guvernului central, mai degrabă ca excepţie, decît ca regulă. Evident, aceste cerinţe pot varia,
în dependenţă de faptul dacă entităţile teritoriale sînt sau nu învestite cu împuterniciri
legislative. Practic, toate statele din Europa de Vest (cu excepţia Luxemburgului) au garantat
recent regiunilor competenţe legislative. Uneori, asemenea acţiuni au stîrnit proteste din
partea anumitor legiuitori, însă majoritatea au înţeles necesitatea vitală a descentralizării.5 La
fel urmează să se ţină cont de faptul dacă există cea de-a doua sau camera superioară a
parlamentului naţional ce reprezintă interesele teritoriilor din cadrul statului. De regulă,
guvernele subnaţionale au locuri reprezentative în aceste camere parlamentare secundare. Cu
referire la distribuirea atribuţiilor, guvernele centrale menţin răspunderea pentru apărarea
naţională şi relaţiile internaţionale, politicile macroeconomice şi finanţele statelor, precum şi
determină politicile generale care sînt chemate să asigure coeziunea naţională. Guvernele
regionale sînt, de regulă, responsabile pentru serviciile sociale (educaţia de bază şi ocrotirea
sănătăţii), iar guvernele locale sînt responsabile sau coresponsabile pentru planificarea urbană
şi anumite alte servicii sociale. Acestea sînt trăsăturile de bază, deşi diferenţele dintre state pot
fi considerabile. De exemplu, în anumite state guvernele regionale sînt responsabile pentru
educaţie şi ocrotirea sănătăţii, pe cînd în altele – aceste servicii ţin de competenţa guvernului
central.6 Formele şi metodele descentralizării. Descentralizarea poate fi asigurată în diverse
forme, ce se deosebesc între ele prin volumul libertăţii de acţiune recunoscute şi independenţa
în adoptarea deciziilor de către organele administraţiei publice locale. Din punct de vedere
istoric, anumite modele organizaţionale pot fi identificate în statele europene. Pe de o parte,
acestea, formal, sînt state unitare, care demonstrează diferite grade de centralizare (sau
descentralizare). Acest grup de state, în fruntea căruia se plasează Franţa, include, printre
altele, Italia, Olanda, Portugalia, Spania. Pe de altă parte, trei state au structuri formal
federale: Austria, Belgia şi Germania. În afara listei se plasează Regatul Unit care are o
configuraţie particulară a autorităţilor locale, bazată pe tradiţiile istorice. În perioadele recente
au fost acceptate modificări importante cu referire la guvernarea locală şi regională, realizate,
de altfel, în diferite tempouri. Italia şi Spania au instituit autonomii regionale ce deţin puteri
legislative; Belgia a transformat statul său unitar într-o structură federală. În Franţa regiunile
au fost create cu autorităţi de guvernare eligibile care realizează atribuţii administrative, iar
recent teritoriile de peste mare au fost învestite cu puteri legislative. O situaţie similară poate
fi întîlnită şi în teritoriile insulare portugheze. Anumite state unitare europene vechi şi
semnificative care erau puternic centralizate şi-au abandonat configuraţiile şi au adoptat
formule descentralizate, care au antrenat crearea autonomiilor regionale. În acelaşi timp,
statele inspirate de modelul federal german au introdus mecanisme şi proceduri ce asigură
coordonarea şi cooperarea între centru şi regiuni pentru a corespunde provocărilor societăţilor
industriale contemporane. Apar dificultăţi enorme atunci cînd toate atribuţiile de domeniu
public sînt atribuite unui singur nivel de guvernare. De regulă, responsabilităţile pentru un
domeniu particular sînt împărţite între diferite niveluri de guvernare. Astfel, pentru finanţarea
entităţilor regionale şi locale autonome, aspectul cel mai important este să fie asigurată
deplina autonomie în procesul de luare a deciziilor legate de suficienţa resurselor financiare,
proporţional cu atribuţiile acestor entităţi. Acest fapt este cu atît mai important cu cît
capacitatea guvernelor subnaţionale de a dispune de propriile resurse este mai pronunţată (de
exemplu, în materia stabilirii impozitelor). Oricum, modalităţile utilizate în vederea
repartizării competenţelor şi resurselor guvernelor subnaţionale trebuie să ţină cont de
transparenţa procesului decizional, răspunderea guvernelor locale, acurateţea financiară. Pînă
la urmă, autonomia şi descentralizarea – pe lîngă alte scopuri fixate pentru diversitate – sînt
chemate să asigure relaţii strînse între autorităţile alese şi cetăţeni. La nivel guvernamental
local, se observă noi tendinţe de atribuire a competenţelor extinse municipalităţilor locale
(Republica Cehă, Franţa, Grecia, Portugalia, Slovacia şi Spania). În anumite cazuri, sporirea
competenţelor municipalităţilor este acompaniată de eliminarea celui de-al doilea nivel de
guvernare locală, cum sînt provinciile şi departamentele. Tendinţa de a suprima sau exclude
controlul tutelar asupra deciziilor guvernamentale locale încă există, în special, în domeniul
bugetar şi cel financiar. La fel, este în creştere numărul statelor cu o anumită protecţie
constituţională a autonomiei locale (Republica Cehă, Spania).7 Uniunea Europeană şi statele
sale membre simt astăzi o mişcare dublă – centralizarea şi descentralizarea. Centralizarea
presupune un transfer parţial al procesului de decizie naţional spre colectivităţile la nivelul
Uniunii Europene. În asemenea mod, au fost afectate toate statele membre într-un mod
uniform. Din contra, descentralizarea, care presupune împuterniciri şi activităţi ale guvernelor
subnaţionale, ia forme şi are un conţinut ce diferă de la un stat la altul. Descentralizarea în
cadrul Uniunii Europene include atît descentralizarea în cadrul statelor membre, precum şi
modul în care responsabilităţile sînt distribuite sau împărţite între aceste ţări şi instituţiile
europene din Bruxelless, Luxembourg, Strasbourg sau Francfurt. Aceste două aspecte nu sînt
independente. Interpretarea procesului decizional la nivelul Bruxelless-ului este cea mai
controversată. Uniunea Europeană este un hibrid. În acest sens, Bruce Ackerman susţine
existenţa unei continuităţi între tratatele internaţionale şi constituţiile federale, precum şi între
organizaţiile internaţionale şi federaţii. Ackerman susţine că Comunitatea Europeană, inclusiv
pînă a deveni Uniunea Europeană, a urmat o cale lungă.8 În consecinţă, la etapa actuală,
organizarea teritorială a colectivităţilor locale în cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene se caracterizează printr-o varietate mare a configuraţiilor. Uniunea Europeană
numără astăzi 24 de state unitare şi 3 state federale. În statele unitare suveranitatea este
exercitată la nivel de stat, care poate fi mai mult sau mai puţin centralizat sau descentralizat şi
mai mult sau mai puţin desconcentrat. În statele federale, suveranitatea este partajată între
federaţie şi statele federative.