Sistemul Centralizat de organizare a administraţiei publice

Secţiunea I- Organizarea administraţiei publice

Noţiunea de organizare

Administraţia publică, ca subsistem al sistemului social global, pentru a servi societatea,

trebuie bine organizată şi condusă în mod corespunzător.
Ideea de organizare este prezentă la orice nivel al vieţii sociale.
Organizarea este condiţia hotărâtoare pentru obţinerea unor rezultate maxime cu minimum de
efort material şi uman.
S-a apreciat că rezultatele cele mai bune le obţin cei care reuşesc să organizeze mai judicios
mijloacele de care dispun, în scopul de a dispune, în scopul de a reduce timpul de lucru, efortul
fizic şi intelectual şi de a desfăşura procesul muncii în condiţii optime1.
Termenul “a organiza” provine din limba franceză (organiser) şi înseamnă a întreprinde
metodic măsurile necesare pentru a asigura o desfăşurare cât mai eficientă a unei acţiuni.Originea
acestui termen se află în limba latină, în cuvântul organum, care desemnează o unitate morfologică
din corpul unei fiinţe vii, ce îndeplineşte una sau mai multe funcţiuni2.
Organizarea administraţiei publice este activitatea desfaşurată pe baze ştiinţifice de stabilire
a structurii şi funcţionării acesteia, în scopul îndeplinirii în condiţii optime a sarcinilor ce-i revin de
satisfacere tot mai deplină a cerinţelor sociale.
În funcţie de nivelul la care se înfăptuieşte, se disting:
1. organizarea compartimetelor unui organ;
2. organizarea organului, ca întreg;
3. organizarea ramurii sau domeniului;

În funcţie de obiectul organizării se disting:

1. organizarea structurii; aceasta priveşte modul de dispoziţie a elementelor componente ale
unui sistem, ca entitate unitară, cu alte cuvinte, modul în care se constituie administraţia publică ca
ansamblu unitar de organe;
2. organizarea activităţii, prin stabilirea competenţelor, a relaţiilor dintre persoane,
compartimente şi organe, dintre administraţie şi persoane din afara acesteia, în scopul realizării
unei acţiuni raţionale şi eficiente, pentru slujirea optimă a societaţii.

Aşadar, organizarea administraţiei publice are menirea de a mobiliza şi utiliza resurse

disponibile, umane, materiale şi financiare, necesare şi totodată suficiente cantitativ şi calitativ
pentru realizarea de către administraţie a sarcinilor ce-i revin, în condiţii de maximă eficienţă.
Ideea de organizare a fost în repetate rânduri subliniată în literatura de specialitate, arătându-
se că administraţia publică este o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a
legilor şi a celorlalte acte ale organelor statului3.
1
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administraţia publică în România, Editura CH. Beck, Bucureşti
2008, p. 23, apud: R. Caude, Organiser et s’organiser, Paris, 1964, pp. 3-4
2
M. Oroveanu, Organizare şi metode în administraţia de stat, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti,
1978, p.10
3
R. Ionescu, Drept administrativ, E.D.P., Bucureşti, 1970, p.16

1
 În unele situaţii, sarcinile de organizare ale administraţiei depăşesc sfera acesteia. De pildă,
Ministerul Justiţiei, organ central al administraţiei publice, îndeplineşte importante sarcini cu
caracter organizatoric privind instanţele de judecată care formează o alta categorie de organe de
stat.
Ideea de organizare este fundamentală şi indispensabilă în administraţia publică. De altfel,
organele administraţiei publice, ca şi celelalte organe de stat, nu sunt altceva decât forme
organizatorice prin care se înfăptuieşte activitatea statală.
Însuşi statul este o formă de organizare socială a unei colectivităţi umane.
În prezent, în toate statele se manifestă o preocupare constantă pentru organizarea activităţii
statale şi a vieţii sociale, în general. Fără organizare nu este de conceput desfăşurarea în condiţii
corespunzătoare a relaţiilor sociale în societatea contemporană.
Valoarea organizării se apreciază după rezultatele acesteia prin prisma eficienţei activităţii
administraţiei, a randamentului realizat, în raport cu mijloacele utilizate pentru obţinerea
rezultatului.
Organizarea trebuie să aibă un caracter realist şi un temeinic fundament ştiinţific, care se
obţine, în primul rând, printr-o amplă, profundă şi atentă documentare socială, tehnică etc.
Organizarea ştiinţifică reprezintă un considerabil progres pentru administraţie, ea punând la
baza oricărei activităţi o idee realistă, raţională, urmărindu-se ca orice acţiune să fie utilă şi
eficientă, în realizarea unei necesităţi sociale.
Amploarea şi complexitatea organizării sunt dependente de nivelul la care se realizează
aceasta, cu cât organul de administraţiei publice cuprinde un personal mai numeros iar competenţa
sa este mai largă, cu atât şi organizarea este mai complexă.
În ideea sporirii randamentului, adică a obţinerii de rezultate maxime cu eforturi minime, cu
alte cuvinte, făcându-se cheltuieli cât mai mici, organizarea se efectuează şi în vederea
raţionalizării aparatului administrativ, a simplificării acestuia evident, această operaţie trebuie
realizată în mod judicios, pe baza unor criterii stiinţific alese, spre a se evita orice fel de exagerări,
care pot avea consecinţe negative pentru administraţia publică prin raţionalizare se urmăreşte
crearea unui aparat administrativ dimensionat în stricta concordanţă cu nevoile sociale pe care
trebuie să le satisfacă4.

Secţiunea II- Precizări prealabile cu privire la centralizare

Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune în orice

stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul politic.
Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de
celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva
interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi
îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în anumite zone de
interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone mai mici sau
mai mari, sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse
denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună, etc.
În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l reprezinte şi
să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor respectivi. În acelaşi
scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să asigure realizarea
4
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, op.cit., pp. 24-25

2
intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi general tuturor zonelor
de interese.

Centralizarea si descentralizarea reprezintă cele două tipuri de soluţii ale problemei

organizării administrative de la nivelul oricărui stat, deci, implicit şi al României.
Există, desigur, trăsături şi aspecte specifice diferenţiate în funcţie de structura sa, dacă este
un stat federal sau unitar; de forma de guvernământ, monarhie sau republică; de regimul politic,
dacă este totalitar sau democratic.
Iniţial, centralizarea şi descentralizarea nu au fost noţiuni juridice, ci ele exprimau tendinţele
politicii administrative, legate de istorie, de regimul constituţional, de cerinţele practice. Ca orice
tendinţe, ele comportă grade şi modalităţi. Prin dreptul administrativ, centralizarea şi
descentralizarea au luat forme prin care se concretizează.
Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la
nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată,
prin descentralizare se renuntă la această unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor locale
sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.
Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun, printre altele, existenţa unui singur rând
de autorităţi publice centrale, o singură autoritate legislativă, un singur guvern, un singur for
judecătoresc superm, dar şi autorităţi publice organizate în unităţile administrativ-teritoriale care să
fie subordonate uniform faţă de cele centrale.
Autorităţile publice locale se pot însă afla şi în alte raporturi faţă de autorităţile centrale,
raporturi care se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de centru. Astfel,este
cunoscut regimul administrativ de centralizare, regimul de desconcentrare, cât şi pe cel de
descentralizare administrativă; acestea se pot constitui concomitent şi în principii care stau la baza
organizării administraţiei publice.
În acest context, regimul administrativ care oglindeşte modul cum sunt reglementate
raporurile dintre autoritatea centrală (executivă) şi cea locală (administraţia publică locală) ,în
general, oscilează între principiile de autoritate şi libertate.
Printre aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendinţe care se manifestă în
guvernarea şi administrarea unei ţări: tendinţa de unitateşi tendinţa de diversitate.
Cu alte cuvinte, este vorba de tendinţe centralizatoare şi tendinţe descentralizatoare;
organizarea administrativă, nu exprimă niciodată numai centralizarea sau numai descentralizarea,
existând întotdeauna un dozaj între una şi alta, diferenţa dintre o ţară sau alta constând în partea
recunoscută descentralizării, ceea ce determină originalitatea administraţiei din fiecare ţară.
În toate cazurile, însă, raporturile dintre autoritaţile centrale şi cele teritoriale se
caracterizează prin grade diferite de dependenţă faţă de centru, respectiv fie prin centralizare
(concentrare), fie prin desconcentrare sau descentralizare administrativă, principii care domină
organizarea administraţiei publice.
Potrivit principiilor care guvernează statul unitar, soluţionarea problemelor administraţiei de
stat, pe întreg teritoriul, este dependenţa de existenţă unei administraţii centrale şi a unei
administraţii locale, organizate în toate unităţile administrativ-teritoriale, gradul de dependenţă a
administraţiei locale de administraţia centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate
de cele descentralizate.
Pe aceste coordonate se cristalizează, de altfel, şi cele două mari sisteme care pot sta la baza
unor asemenea raporturi: centralizarea şi descentralizarea administrativă.

3
 Secţiunea III- Concentrarea(centralizarea)

III.1 Noţiuni generale

Centralizarea sau concentrarea este sistemul(regimul) administrativ care, în general, implică

o strânsă dependenţă a autoritaţilor locale faţă de autoritatea centrală (executivă), prin numirea de
către acestea a autorităţilor administraţiei publice locale, sistem care este determinat de ideea de
autoritate,caracteristica acestui sistem este faptul că, aşa după cum subliniază Marcel Prelot
“puterea administrativă imprimă în toate părţile ţării o direcţie uniformă, nelăsând nici o parte
din decizie cetăţenilor”5.
Într-un sistem centralizat nu există viaţă administrativă în afara autorităţilor centrale, acestea
fiind singurele abilitate să ia decizii administrative pentru întreg teritoriul ţării; autorităţile locale
fiind conduse după normele de reglementare venite de la centru, de către organe instituite, de către
funcţionari numiţi direct de centru şi cu mijloace financiare procurate de centru.
Asemenea sistem nu exclude organizarea teritoriului statal în circumscripţii mai mult sau mai
putin întinse, dar nu trebuie să confundăm circumscripţiile, simple delimitări teritoriale destinate să
permită o implantare raţională a serviciilor statului pe ansamblul teritoriului naţional, repartizarea
acestor servicii agenţilor săi şi colectivităţile locale, care sunt comunităţi umane preexistente şi
dotate cu o viaţă juridică proprie, un regim centralizator pur organizează numai circumscripţii
teritoriale dar nu recunoaşte colectivităţile locale.
În practică, însă, sistemul centralizator trebuie să ţină seama de realităţile sociale şi comună,
centru de viaţă naturală6, rezultat al istoriei, realitate sociologică pe care regimul administrativ nu
poate să nu o recunoască.
Statul centralizat admite existenţa colectivităţilor locale ca persoane juridice care au cerinţe
specifice şi resurse proprii, dar el este cel ce numeşte şi conduce agenţii (funcţionarii) care
administrează comunităţile locale.
Organizarea centralizată a administraţiei publice reprezintă, altfel spus, un sistem
administrativ în cadrul căruia exercitarea competenţelor de către autorităţile locale este supusă, în
mod direct sau prin interpuşi autorităţii executive şi puterii ierarhice a acesteia. Existenţa unui
asemenea sistem se bazează pe faptul că nu se recunosc şi alte diversităţi de interese ori aspiraţii în
cadrul unui stat, care apărându-şi unitatea de acţiune, uită că acesta se află în contradicţie cu
diversitatea intereselor componentelor sale.
În consecinţă, centralizarea în administraţia publică înseamna.în plan organizatoric,
subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor
(agenţilor) publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, cărora li se
subordonează şi le raportează modul cum exercită conducerea, iar în plan funcţional, emiterea
actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale, aceste
autorităţi locale nu acţionează, deci, în nume propriu, nu reprezintă persoana juridică, şi iau toate
măsurile numai în numele statului.

Centralizarea, de regulă, îmbracă forma concentrării şi cea a desconcentrării administrative.

5
Conf. univ. dr. Corneliu Manda, Drept administrativ-Tratat elementar, Lumina Lex, 2001, p.309, apud:
Marcel Prelot, Precis de Droit Constitutional, 1949, p. 237.
6
Corneliu Manda, Cezar Manda, Administraţia publică locală din România, Lumina Lex, 1999, p.52
6

4
 1. Concentrarea administrativă este sistemul de organizare tentaculară, ermetic centralizată a
instituţiilor statale care “nu este numai absurd, dar şi impracticabil”7. Acest sistem ignoră
realităţile concrete şi specifice din unităţile administrativ-teritoriale, care pot genera, în timp,
tensiuni şi diferenţe, pericolul virtual al unei asemenea administraţii fiind anunţat ca asfixia
executivului sau apoplexia centrului şi paralizia extremităţilor.

2. Desconcentrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribuţii a serviciilor şi

agenţilor autorităţii centrale (executive) de la nivel local, adică transferarea puterii de deciziune a
puterii centrale către reprezentanţii săi locali, menţinându-se, totodată, strânsa dependenţă şi
subordonare a acesteia din urmă, sau, mai concis, transmiterea către agenţii locali ai statului a unei
puteri de decizie mai mult sau mai puţin întinse8.
Desconcentrarea constituie, totusi, o etapă pe calea recunoşterii diversităţii şi specificului
local precum şi a adoptării deciziilor luate de autorităţile locale ale statului.Aşa cum se precizează
în literatura franceză de specialitate desconcentrarea reprezintă transferul atribuţiilor autorităţilor
centrale către reprezentantul local al acestora, ori la reprezentanţii locali ai statului ca şi dreptul
de tutelă administrativă de la organele centrale de stat la reprezentanţii locali ai statului, ca şi
dreptul de tutela administrativă de la organele centrale de stat la reprezentanţii locali ai
acestora9.
A mări, aşadar, sfera atribuţiilor prefectului, de exemplu, este ceea ce înseamnă simplu
desconcentrare administrativă, iar a-l face pe prefect alesul administraţiilor locali este ceea ce
înseamnă descentralizare, desconcentrarea semnifica, deci, pe etapa intermediară menită să
pregătească, de cele mai multe ori, calea descentralizării, cu care însă nu trebuie
confundată,întrucât între desconcentrare şi descentralizare nu există o diferenţă de nivel, ci o
diferenţă de natură.
În problemele de organizare administrativă s-au impus trei tipuri de soluţii: centralizarea
administrativă, deconcentrarea administrativă şi descentralizarea administrativă. Acestea se mai
numesc şi principii generale de organizare administrativă şi ele determină raporturile dintre
autorităţile administrative centrale şi cele locale.
Centralizarea şi descentralizarea sunt modalităţile opuse ale relaţiilor dintre administraţia
centrală şi cea locală şi, asa cum s-a subliniat, gradul de dependenţă a administraţiei locale faţă de
administraţia centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate şi cele descentralizate.

Centralizarea administrativă este procedeul care plasează în mâinile puterii centrale

conducerea tuturor problemelor administrative.Centralizarea administrativă poate să îmbrace două
forme: o formă directă, când ordinile sunt date nemijlocit de către Guvern sau puterea centrală; o
formă indirectă, când agenţi ai puterii centrale transmit ordinele Guvernului în calitate de delegati
ai acestuia10.
Într-un regim în care se aplică principiul centralizării administrative, adeseori, unităţile
administrativ-teritoriale nu sunt persoane de drept public şi rămân în strictă dependenţă faţă de
puterea centrală, mărginându-se să execute instrucţiunile. În sitemul centralizării, nu se recunoaşte
colectivităţilor locale dreptul de a se administra. Administraţia statului este strict ierarhizată şi
dreptul de decizie îl are vârful ierarhiei administrative.
7
Conf. univ. dr. Corneliu Manda, op.cit., p. 311
8
Ibidem
9
Ibidem
10
J.M. Auby, R. Ducos-Ader, Institutions administratives, deuxieme edition, Dolloz, Paris, 1971, p.83

5
 Autorităţile administrativ locale sunt subordonate ierarhic autorităţilor centrale, fiind simpli
executanţi ai deciziilor adoptate de acestea11.
Centralizarea administrativă are ca regulă esenţială dreptul superiorului de a exercita ierarhic
asupra activităţii inferiorilor.
În orice stat va predomina, într-o etapă sau alta, latura centralizatoare sau descentralizatoare,
statul neputându-se guverna numai într-un regim exclusiv centralizat sau exclusiv
descentralizat.Descifrarea şi înţelegerea corectă a acestui fenomen de către politicieni, teoreticieni
si practicieni, asigurarea unui echilibru optim între aceste laturi ale structurii şi activităţii statele
sunt cu atât mai necesare unui stat ca România, aflat în plin proces de tranziţie de la o structură
puternic centralizată a administraţiei publice la una descentralizată, fundamentată pe principiile
statului de drept.
Este îndeobşte cunoscut că orice stat, pentru a putea guverna mai bine, îşi împarte teritoriul şi
populaţia aferentă, în unităţi administrativ-teritoriale, în care crează şi autorităţile publice care să
reprezinte fie statul, fie colectivităţile locale şi să rezolve interesele acestuia şi ale locuitorilor.
Astfel de autorităţi sunt create şi la nivel central, acestea având rolul de a asigura realizarea
intereselor de la acest nivel, interese care reprezintă ceea ce este comun şi general tuturor
grupurilor de interese din unităţile administrativ teritoriale.
În orice ţară, spunea profesorul Paul Negulescu, “sunt două categorii de interese: unele care
au un caracter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga colectivitate, cum
bunăoară: facerea legilor, raporturilor Ţării cu străinătatea, supravegherea şi distribuţiunea
justiţiei, organizarea armatei, ordinea publică şi siguranţa statului, altele sunt însă speciale unei
anumite localităţi, spre exemplu”îndestularea comunei cu articole alimentare de primă necesitate,
înfrumuseţarea apei, a luminei, ridicarea gunoaielor şi curăţitul străzilor, canalizare, bună stare
sanitară a comunei ,îngrijirea de săracii din comună, dezvoltarea simţului artistic prin crearea de
muzee locale, orchestre comunale, dezvoltarea culturală prin crearea de şcoli de adulţi, de
biblioteci, crearea de şcoli de meserii etc”12.
Este incontestabil că interesele comune întregii colectivităţi nu pot fi încredinţate decât
puterii centrale, numai astfel putem avea unitatea statului, numai astfel un stat poate fi puternic şi
în măsură de a impune inamicului din afară sau dinăuntru.
Pentru armonizarea sau apropierea între aceste categorii de interese, statul crează şi regimuri
juridice sau instituţii speciale. În aceste condiţii vorbim de centralizare, descentralizare, ori de
regimuri intermediare acestora-desconcentrare, tutela administrativă şi alte asemenea regimuri.
În esenţă, centralizarea în administraţia publică înseamnă, în plan organizatoric,
subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de către cele centrale, şi numirea funcţionarilor
publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, cărora li se subordonează şi le dau
socoteală de modul cum conduc, iar in plan funcţional, emiterea actului de decizie de către
autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale. Actele emise de autorităţi locale, în
regimul centralizării (atunci când acestea primesc competenţe de a le emite) pot fi anulate de
autorităţile centrale (în virtutea dreptului de control ierarhic) ori de câte ori nu sunt în concordanţă
cu decizia”centrului”.
La începutul secolului nostru se arata că în favoarea organizării centralizate se aduc
următoarele argumente13:

11
C. Manda, C.C. Manda, op.cit., p.131
12
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, pag. 621
13
Eugen Popa, Autonomia Locală in România, Ed. All Beck, 1999, pp. 121-122

6
 1. centralizarea asigură resursele materiale şi umane pentru realizarea unor lucrări de
mare anvergură;
2. dezvoltarea structurilor descentralizate generează rivalitate între autorităţi locale şi
chiar stări conflictuale, care pot afecta unitatea natională;
3. independenţa naţională este mai bine apărată în caz de conflict atunci când există o
organizare centralizată;
4. centralismul asigură unitate activităţii executive a unui stat.

III.2- Caracteristicile controlului ierarhic

Caracteristicile controlului ierarhic:

a) controlul ierarhic nu trebuie să fie prevăzut expres de lege, el apare ca un atribut
al puterii ierarhice şi poate fi exercitat oricând, fie din oficiu, fie la sesizare printr-o cerere. Cererea
particularului înaintată organului ierarhic superior pentru exercitarea controlului se numeşte şi
recurs ierarhic.aceasta modalitate trebuie deosebită de recursul graţios adică de cererea
particularului pe care o înaintează chiar autorităţii emitente prin care se plânge împotriva unui act
al acesteia;
b) priveşte întreaga activitate a subordonatului, adică atât actele juridice, cât şi
faptele materiale juridice şi operaţiunile materiale tehnice;
c) se referă atât la legalitatea cât şi la oportunitatea actelor şi măsurilor controlate;
d) superiorul poate anula, abroga, revoca, suspenda sau.uneori, chiar reforma
(modifica) o măsură a organului inferior ilegală sau inoportună (care nu corespunde intereselor
generale sau locale, bunei functionari a serviciilor publice etc.).

III.3- Avantajele si dezavantajele regimului centralizator

Regimul centralizator al administraţiei publice are atât avantaje cât şi dezavantaje.

Centralizarea presupune funcţionarea serviciilor publice sub o comandă unică, fapt ce asigură
o activitate coordonată, promptă şi eficientă a acestora.
Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă
înlăturarea suprapunerilor şi a paralelismelor ori reducerea numărului lor la strictul necesar, cu
efecte benefice pe planul cheltuielilor finainciare pentru organizare şi funcţionare.
Regimul centralizării în administraţia publică asigură unitatea de scop şi acţiunea autorităţilor
centrale şi locale ale statului de la toate verigile componente ale sistemului, o asemenea unitate
fiind mai necesară, aşa cum spune Prof. Tarangul,” în vremuri tulburi, în timpuri de crize interne
sau exeterne, când este necesară o mai mare afirmare a puterii şi unităţii statului”.
Conducerea centralizată, pe principiul subordonării ierarhice, asigură, pe planul exercitării
dreptului de control, mai multe trepte (grade) de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor
legale corespunzătoare (asa cum se întâmplă şi în sfera puterii judecătoreşti, unde există mai multe
garde de jurisdicţie), fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor
administraţi14.
Dincolo de aceste avantaje, centralizarea administrativă are şi dezavantaje, acestea afectând
însăşi esenţa structurilor statale, a funcţiilor acestuia şi implicit viaţa politică economică şi socială
a tuturor membrilor societăţii.

14
Prof. univ. dr. Mircea Preda, Drept administrative-Partea generală, Editia III, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2006, p.340

7
 În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice, interesele locale
nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în specificitatea lor
aceste interese, pe de o parte, pe de altă parte, chiar dacă le-ar cunoaşte, acestea diferă de la o
localitate la alta, de la o zonă la alta şi ele nu pot fi decât parţial reflectate în măsurile luate de
autorităţile centrale.
Conducerea de la nivel central, a unor servicii publice de interes local are ca efect
supraaglomerarea autorităţilor centrale şi, implicit, rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a
problemelor, care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către autorităţile locale.
Structurile administrativ centralizate au o stabilitate mai mare (mai ales atunci când acestea
sunt numite, nu alese) fapt ce face ca birocraţia şi rutina să-şi găsească un teren mai fertil.
Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de sus şi până
jos de către centru, cetăţenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiţi de
initiaţive, condamnaţi la inerţie şi pasivitate.
În România, regimul de centralizare administrativă, decurgând din caracterul unitar şi
suveran, este dat în prezent de organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice
centrale-Guvern, ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a
serviciilor publice deconcentrate ale acestora, inclusiv instituţia prefectului15. Atât la nivel central,
cât si local există autorităţi organizate pe principiul subordonării ierarhice, din treaptă în treaptă
care realizează puterea executivă.Guvernului i se subordonează direct ministerele şi celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecţii, iar ministerelor şi
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale li se subordonează nemijlocit
serviciile lor publice, deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale.
Conducătorii acestor servicii publice se subordonează, pe plan orizontal (la nivel de judeţ) şi
prefecţilor (ca reprezentanţi ai Guvernului).
Dacă, aşa cum se ştie, regimul “clasic” de centralizare administrativă se caracterizează pe
plan organizatoric şi funcţional prin existenţa unui sistem de organe bine structurate, aflate în
dependenţă unul de altul, de jos în sus, şi subordonate din treaptă în treaptă până la organul de
vârf-Guvernul, actualul regim de centralizare administrativ în România prezintă unele trăsături
specifice.
În primul rând, la nivelul de vârf, nu se află numai o singură autoritate-Guvernul, ci, alături
de acesta,este şi Preşedinte României care, potrivit prevederilor Constituţionale, exercită, în afara
unor atribuţii din sfera puterii legislative (promulgarea legilor, semnarea lor în vederea publicării şi
sesizarea Curţii Constituţionale pentru neconstituţionalitatea legilor) şi atribuţii specifice puterii
executive.Prin urmare, la nivelul de vârf, sistemul administrativ român este bicefal, ceea ce
constituie o atenuare a sistemului cu un singur pol de putere executivă, care ar acumula toate
atribuţiile la acest nivel.
În al doilea rând, tot la nivel central, sunt organizate şi alte autorităţi în sfera puterii
executive, dar care nu fac parte din sistemul acesteia, bazat pe subordonare ierarhică faţă de
Guvern. Acestea sunt aşa-numitele organe autonome, pe care legea le-a declarat ca atare, este cazul
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Avocatul Poporului,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi
altele16.
În unele situaţii, aceste autorităţi autonome îşi organizează în teritoriu servicii publice
deconcentrate, care au competenţa să exercite atribuţii de control şi asupra activităţii desfasurată

15
Ibidem
16
Ibidem, p.341

8
de autoritaţile administraţiei publice alese-consiliile locale, primarii, consilii judeţene, în domeniul
ce-l constituie obiectul propriu de activitate.

Secţiunea IV- Centralizare si descentralizare în administraţia publică din România

Analizând dispoziţiile constituţionale ale Capitolului V din Titlul III al Constituţiei din 1991,
observăm că, pentru prima dată în România, administraţia publică nu mai este în exclusivitate o
administraţie de stat, ci ea se divide în administraţie de stat şi administraţie locală autonomă şi, în
consecintă, este centralizată şi desconcentrată, în cazul structurii administraţiei statului şi
descentralizată, în cazul administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale.17
Centralizarea si desconcentrarea administrativă.Regimul de centralizare administrativ din
ţara noastră decurge, în mod implicit, din dispoziţiile constituţionale ale art.1,alin. (1), potrivit
căruia România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Aceste caractere, de stat unitar şi indivizibil, se reflectă, în general, în organizarea şi
funcţionarea autorităţilor publice şi, în mod special, în cea a administraţiei publice.
În acest sens, România se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin
existenţa unui singur rând de organe centrale de stat, un singur organ legiuitor, un singur guvern,
un singur organ judecătoresc suprem.
Administraţia publică o regăsim printre autorităţile publice stabilite de legea noastră
fundamentală, reglementată, în mod distinct, de prevederile art. 115-122, care formează cele două
secţiuni ale Capitolului V din Titlul III.
Prima secţiune priveşte organizarea şi funcţionarea autorităţilor administrativ statale.La
rândul său, administraţia de stat este organizată în administraţie centrală şi teritorială, după nivelul
de implantare al acestor autorităţi statale şi funcţionează pe principiul subordonării ierarhice.
Administraţia centrală are în compunerea sa atât autorităţi ale “puterii” executive,
Preşedintele României şi Guvernul, care prin atribuţiile ce le revin îndeplinesc şi activităţi
administrative, cât şi administraţia publică centrală de specialitate, respectiv ministerele şi celelalte
organe de specialitate.
În acest plan, este de menţionat că, în conformitate cu art. 101, alin. (1) din Constituţie,
Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice. Totodată, Preşedintele României
are competenţe cu privire la conducerea unor servicii publice administrative de interes naţional, ca
de pildă apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice şi altele, conform art. 87 şi 92 din Constituţie,
ceea ce îl desemnează ca pe o autoritate a administraţiei de stat.
Ministerele, ca autorităţi statale care prestează servicii publice de interes naţional, sunt
organizate conform art. 115, alin (1) din Constituţie, numai în subordinea Guvernului. De
asemenea, alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor
(art. 115, alin (2)).
Concomitent cu aceste autorităţi centrale, legiuitorul constituent dar si cel organic (Legea nr.
69/1991, republicată), a statuat că administraţia centrală de stat se organizează şi la nivelul
unităţilor administrativ-tertioriale prin servicii publice descentralizate (de fapt, desconcentrate), ale
ministerelor şi celorlalte organe centrale, inclusiv prefectul care se află în subordinea Guvernului,
ministerelor şi celorlalte organe centrale. Acest fapt rezultă din dispozitiile art. 122, alin. (1) şi (2),
potrivit carora Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice

17
Conf. univ. dr. Corneliu Manda, op.cit., p.317

9
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administartiv-
teritoriale.

Secţiunea V- Aşa zisul centralism democratic din perioada 1944 – 1989

Centralismul democratic ca principiu de organizare politică si statală a fost impus in

România utilizându-se modul sovietic .
În esenţă centralismul democratic era un procedeu chemat să asigure dominaţia partidului
comunist, printr-o organizare centralizată strictă de natură ai permite acestuia să se impună
maselor prin alegeri in care numai membrii acestui partid puteau să candideze18.
Astfel, se poate observa că “Sovietele, ca şi toate organele administraţiei de stat sovietice au
fost organizate sub conducerea partidului comunist, care în calitate de detaşament de avangardă
al casei muncitoare indrumă activitatea tuturor organelor de stat si a organizaţiilor ce alcătuiesc
mecanismul de stat sovietic”19.
Centralismul democratic capătă însă anumite particularităţi în România ca urmare a adoptării
modelului sovietic .El este considerat ca principiu de organizare politică şi statală
deopotrivă.Principiul specific orânduirii socialiste, el are “determinări obiective, atât în plan
politic, cât şi de ordin economic – consecinţa caracterului puterii de stat, a specificului economiei
socialiste şi a legităţilor obiective care o guvernează”20.
Ca principiu politic, centralismul democratic este definit ca fiind unul dintre principiile
structurale si acţionale de bază ale organizării partidului, cuprins în statut, de natură a asigura
organelor şi organizaţiilor de partid aparţinând partidului unic, o largă deschidere spre acţiune şi
iniţiativă, în vederea infăptuirii rolului lor de conducere a unor mase mari de oameni. Acest
principiu implică,pe de o parte, conducerea centrală a structurilor partidului unic aflate intr-o
subordonare ierarhică strictă, iar pe de altă parte, valorificarea experienţei organelor şi
organizaţiilor de partid din teritoriu.
Într-un sens mai larg, centralismul democratic este identificat ca fiind “şi un principiu esenţial
al democraţiei socialiste”21, având in vedere că una dintre laturile sale conţine ideea atragerii
cetăţenilor la actul conducerii intregii societăţi.
Unii reprezentanţi ai doctrinei administrative califică centralismul democratic, ca fiind un
principiu de ordin constituţional al organizării şi funcţionării intregului aparat de stat, ce îmbină
iniţiativa organelor locale cu conducerea de la centru a întregii activităţi economice, sociale si
culturale.
Ca principiu al organizării aparatului de stat, centralismul democratic, consacră subordonarea
strictă a organelor locale ale administraţiei de stat, atât pe linia orizontală, cât si pe linia verticală.
Subordonarea orizontală constă din alegerea comitetelor executive de către consiliile populare,
din sânul acestora, ceea ce generează obligaţia comitetelor executive de a răspunde in faţa
consiliilor populare de propria activitate.

18
Ion Gliga, Drept administrative al R.P.R., Vol. I. Partea generală, Litografia Invăţământului din Cluj,
1957, p.5
19
Idem.
20
Eugen Popa, op.cit.,p.137, apud: Ion Deleanu, Drept Constitutional, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1980, p.343
21
Ion Deleanu, op.cit., p. 243

10
 Subordonarea verticală se identifică cu relaţia ierarhică in temeiul căreia, comitetele executive
ale consiliilor populare sunt subordonate comitetelor executive superioare “până la Consiliul de
Miniştri, in sensul că sunt obligate să se conformeze îndrumărilor acestora din urmă” 22.
Centralismul democratic aplicat organelor administraţiei locale, implică şi competenţa acestora
de a propune propiile planuri de dezvoltare locală, integrate planului naţional unic de dezvoltare
economico-socială.În acest sens, art.3 alin.1 din Legea nr.57/1968, prevedea in mod expres
organizarea şi funcţionarea consiliilor populare pe baza principiului centralismului democratic.
Aceleaşi consilii populare – conform art.7 alin.1 din Legea nr.57/1968 – dispun de o largă
“autonomie”. În concret, autonomia constă din conducerea activitaţii locale de stat, pe baza
planului naţional unic, prin care se urmăreşte dezvoltarea economică, social-culturală şi edilitar-
gospodărească a localităţilor.
În realitate, se manifestă o preponderenţă a factorului politic in activitatea administraţiei locale,
iar aşa-zisa autonomie dobândea un conţinut formal, rezumându-se la punerea in practică a
“indicaţiilor de partid” .
Această situaţie de fapt era asigurată prin sistemul funcţiilor duble, de partid şi de stat. Astfel,
spre exemplu, primul secretar al comitetului judeţean de partid era şi preşedintele consiliului
popular judeţean şi al comitetului executiv al acestuia. Este uşor de observat că funcţia care asigura
o maximă concentrare a deciziei era cea de partid, iar cea de stat, de o a doua instanţă, se
dobândea ca urmare a promovării în ierarhia de partid. Accesul la funcţiile de partid şi ca urmare a
acestora, la cele de stat, a creat in conştiinţa comună ideea caracterului formalist al alegerilor
locale, iar din punct de vedere praxiologic, a asigurat o participare formală a cetăţenilor la
conducerea treburilor publice.
Uniformizarea vieţii locale a fost o primă consecinţă a acestui sistem, intrucât autorităţile
locale erau organe ale statului ce făceau parte dintr-o ierarhie constituită in vederea promovării cu
prioritate a interesului general.
Aşa – numita autonomie locală era greu de conceput în condiţiile în care autorităţile locale erau
reprezentantele statului în teritoriu şi gestionau patrimoniul acestuia.
De asemenea, cu greu se putea concepe un plan de dezvoltare locală, care să promoveze cu
prioritate interesele locale, intrucât însăşi planul naţional unic de dezvolare economico-socială, era
un mecanism de conducere ce reflecta în mod strict resursele materiale si umane si destinaţia lor in
funcţie de interesele naţionale.
Nu în ultimul rând, mobilizarea resurselor locale în scopul realizării obiectivelor stabilite în
plan naţional în domeniul economic, social, cultural, cât şi aportul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale la realizarea planului naţional unic, erau criterii de apreciere a activităţii organelor de
partid şi de stat ce funcţionau în plan local.
Pentru a scoate in evidenţă modul deosebit în care era concepută “autonomia locală” în
perioada analizată şi cea definită de actuala legislaţie, vom analiza un caz concret.
Sistemul centralismului democratic asigură in plan local, prin intermediul alegerilor,
constituirea organelor locale reprezentative : consiliile populare, indentificate în doctrina
administrativă, constituţională şi legislaţie ca fiind organe locale ale puterii de stat.
Numai că sistemul partidului unic şi realizarea alegerilor suc stricta indrumare a acestuia,
conducerea in inlocuirea unnor persoane cu alte persoane ce aparţineau aceluiaşi partid şi care
puneau in practică aceleaşi directive.
În concepţia respectivă, ideea interesului local nu era scoasă in evidenţă, iar autorităţile locale
erau practic alese după aceleaşi criterii de apreciere ca şi cele centrale.
22
Tudor Drăganu, Drept constitutional, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 273

11
 Un alt exemplu din care reiese că alegerile locale nu reprezentau în concepţia partidului unic
un mijloc de participare a cetăţenilor la desemnarea reprezentanţilor locali care să le promoveze
propiile interese, este acela al introducerii pe listele de candidaţi a unor persoane ce nu domiciliau
in localităţile respective şi care nu cunoşteau realitţăţile economice, sociale si culturale locale.
În acest context, primul semn de ataşament al acestor persoane faţă de conducerea centrală care
le-a promovat in fruntea localităţilor sau a judeţelor, era creşterea aportului unităţilor
administrative respective la realizarea planului naţional unic, ceea ce de fapt conţinea ideea negării
interesui local.
Totodată, deşi localităţile dispuneau de un buget propriu, el era parte integrantă a bugetului de
stat, intrucât baza acestui sistem supercentralizat era: proprietatea socialistă de stat.
Unităţile administrativ-teritoriale nu dispuneau de un patrimoniu afectat propriilor nevoi, ci in
calitate de organe ale statului administrau proprietatea acestuia. Ca urmare, circulaţia lucrurilor ce
formau proprietatea de stat era strict reglementată de lege, autorităţile locale având doar
competenţa să transfere de la un agent economic la altul, dreptul de administrare directa.
În aceste condiţii, unităţile administrativ+teritoriale dispuneau doar de capacitatea juridica de
drept public, acţionând in numele statului şi pentru administrarea patrimoniului său.
De altfel, competenţa materială a consiliilor populare era mult mai extinsă decât cea
reglementată în prezent de Legea nr.69/1991 pentru consiliile locale. Spre exemplu, art.7 alin.2 din
Legea nr.57/1968 arăta următoarele: “Consiliile populare organizează, îndrumă şi controlează
întreaga activitate de dezvoltare economico-socială planificată din unităţile administrative-
teritoriale în care sunt alese, având răspunderea directă pentru infăptuirea planului economico-
social local si a bugetului local; urmăresc folosirea intensivă a capacităţilor de
producţie,asigurarea forţei de muncă şi justa repartizare a acesteia, organizarea forţei de muncă
şo justa repartizare a acesteia, organizarea ştiinţifica a producţiei şi a muncii, acţionează pentru
îndeplinirea integrală a sarcinilor de plan de către toate unităţile econimice, indiferent de
subordonarea acestora”.
Competenţa materială extinsă a consiliilor populare se fundamentează în primul rând pe
existenţa proprietăţii de stat - majoritară – autorităţile locale acţionând in numele statului şi pentru
stat.
De aceea, in art.16 alin.1 se afirmă că autorităţile locale – consiliile populare “hotărăsc,
potrivit legii, in toate problemele de stat pe plan local”.
Cealaltă latură a centralismului democratic, respectiv latura democratică, a fost concepută ca
un mijloc de participare a cetăţenilor la conducerea treburilor publice, contrabalansând astfel
aspectul unilateral al conducerii societăţii prin organele partidului unic.
Însăşi Legea nr.57/1968 si Legea nr.5/1976 consacră instituţii ca adunările cetăţenilor,
delegatul sătesc, antrenarea organizaţiilor obşteşti in procesul conducerii societăţii,considerate ca
asigurând un caracter democratic actului conducerii societăţii.
În realitate, aceste forme organizatorice şi funcţionale, deşi nu aveau natura unor formaţiuni de
partid, erau strict îndrumate şi conduse de organele locale de partid, asigurând astfel un cadru
limitat şi formalist al iniţiativelor promovate cu ocazia dezbaterii unor proiecte importatnte .
După cum s-a putut observa, principiul centralismului democratic, deşi conţinea două elemente
eterogene, unul centralizator şi unul descentralizator, era conceput de ideologia socialistă ca având
un conţinut unitar, cele două componente considerându-se că au funcţii complementare.
De fapt, latura centralizatoare era cea dominantă, iar aplicarea efectivă a principiului
centralismului democratic la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale a însemnat

12
recunoaşterea unităţilor administrativ-teritoriale nu dispuneau de un patrimoniu propriu afectat
realizării unor interese locale, distincte de cele naţionale.
În concluzie, aşa-zisul centralism democratic, asigură la nivelul administraţiei publice locale un
sistem strict centralizat de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, iar ideea declarată a
“autonomiei locale” nu era altceva decât o aplicare a rolului conducător al partidului unic in plan
local.

Secţiunea VI- Centralizare – descentralizare

Organizarea administraţiei publice se realizează în scopul îndeplinirii sarcinilor sistemului,

cu mijloacele de care dispune, pentru statisfacerea intereselor generale şi locale ale colectivităţilor,
interese care sunt de o mare complexitate şi diversitate.
Pentru organizarea sistemului administraţiei publice pot fi folosite două modalităţi,
principii de organizare: centralizarea şi descentralizarea.
Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional în
persoana statului, sarcini a căror îndeplinire o asigură printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.
Prin descentralizare se acordă colectivităţilor locale sarcina de a satisface interesele lor specifice.
Când intr-un stat toate normele juridice se aplică pe întregul teritoriu dintr-un centru unic,
se realizează o centralizare completă, iar dacă toate normele juridice se aplică numai în anumite
circumscripţii administrativ-teritoriale se infăptuieşte o descentralizare completă23.
Asemenea regimuri, însă, nu există în realitate, statele utilizând un regim centralizat sau
descentralizat doar parţial. Astfel, în practică reglementarea satisfacerii intereselor generale se face
prin legi aplicabile pe tot teritoriul lor, iar reglementarea satisfacerii intereselor locale se face prin
norme juridice locale, aplicabile numai in anumite unităţi (circumscripţii) administrativ-teritoriale.
Prin centralizare se defineşte atât problema raportului statului cu colectivităţi umane
locale, cât şi o metodă de oranizare a administraţiei statului.
Dacă un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau sociale se face
prin servicii publice, depinzând direct de autoritatea publică centrală şi ai căror titulari sunt numiţi
de către aceasta, acel stat este centralizat. Prin centralizare se înţelege regimul administrativ în care
autorităţile publice de specialitate şi cele locale sunt numite de autoritatea publică centrală, fiind
subordonate acesteia.
În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi exercită
conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru24.
Sub forma sa cea mai riguroasă, centralizarea nu recunoaşte colectivităţilor umane locale
dreptul de a se administra; numai statul, prin funcţionarii săi publici şi prin bugetul său, îşi asumă,
pentru întreg teritoriul naţional, satisfacerea cerinţelor de interes general.Acest sistem nu exclude
organizarea teritoriului statal în circumscripţii administrative. Nu trebuie să se confunde
circumscripţiile administrative, delimitări teritoriale destinate să permită o organizare raţională a
serviciilor publice ale statului pe ansamblul teritoriului, cu colectivităţile locale, care sunt

23
Dr. Emil Balan, Drept administrative, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1999, p.43
24
C.L. Popescu, Principiul autonomiei reflectat in documentele internationale adoptate in cadrul
Consiliului Europei, Comunicare Congres Jubiliar ISAR, Sibiu, 1995

13
comunităţi umane preexistente. Într-un regim centralizat pur se organizează circumscripţii
teritoriale, dar nu se acordă autonomie administrativă colectivităţilor locale.
În practică, în sistemul centralizat trebuie să se ţină seama de relaţiile sociale:
comune, oraşe, centre de viaţă naturală rezultate ale istoriei pe care regimul administrativ constituit
urmează să le servească. Statul centralizat recunoaşte existenţa colectivităţilor umane ca având
cerinţe specifice, dar el numeşte şi conduce funcţionarii publici şi instituţiile care administrează
colectivităţi locale.
În cadrul sistemului centralizat, administraţia statului este riguros ierarhizată. Dreptul de
decizie este concentrat la vârful ierarhiei administrative. Nivelele subordonate nu fac decât să
transmită problemele circumacripţiilor administrativ-teritoriale la organul competent să le
soluţioneze şi să transmită, în sens invers, decizia luată şi să execute ordinile primite. Astfel, prin
centralizare, o voinţă unică, pornind de la centrul statal, se transmite până la cele mai îndepărtate
circumscripţii administrativ-teritoriale ale ţării.
Uneori, cerinţele practice au determinat o atenuare a sistemului centralizat, acordându-se
unor servicii şi unor funcţionari publici ai statului dreptul de a soluţiona ei însâşi, în cadrul
circumscripţiilor administrativ-teritoriale, problemele, care nu mai sunt înaintate centrului spre
rezolvare.
Prin deconcentrarea administrativă se inţelege transferul unor atribuţii care revin
organelor centrale, unor organe din subordine, ce funcţionează în teritoriu. Deconcentrarea
administrativă este deplasarea în teritoriu a unei părţi importante a activităţii administraţiei publice
centrale. Suntem în faţa unei forme diminuate a sistemului de centralizare.
În cazul unui regim centralizat, în teritoriu acţionează numai agenţi ai organelor centrale ale
statului. Ei sunt numiţi, revocaţi şi răspund exclusiv în faţa acestora. Ei sunt simpli agenţi
administrativi, nu au niciun fel de competenţă proprie de decizie, având doar două obligaţii: să
informeze centrul cu privire la situaţia locală şi să execute în teritoriu deciziile centrului.
În cazul deconcentrării administrative pe baze teritoriale, în teritoriu există nu doar simpli
agenţi, ci şi organe ale statului, subordonate ierarhic, chiar dacă au dobândit conpetenţa proprie.

Secţiunea VII- Comparaţie între regimurile politico-administrative

14
 25
Tipuri de
regim politico-
administrativ Organizarea vieţii
Centralizat Statul este singura
persoană publică pentru
întreg teritoriul
naţional,care,asigură
singur,prin bugetul şi
agenţii săi,satisfacerea(de
fapt pseudo-
satisfacerea)tuturor
nevoilor de interes general.
Un regim centralizat
pur acceptă împartirea
teritoriului în
circumscripţii(pentru a
permite o implantare
rationala a serviciilor de
stat pe întreg teritoriu),dar
nu sunt recunoscute
comunitaţile ce corespund
ansamblelor umane
preexistente organizarii
centralizate.
Administraţia centrală
are pretenţia să satisfacă
toate interesele si nevoile
prin dispoziţii legale şi
prin regulamente valabile
pe întreg teritoriul.
Deconcentrat Prin deconcentrare se
realizează o schimbare de
autoritate superioară
ierarhic prin care viaţa
25
Prof. Univ. Dr. Ioan Alexandru, administratie publica-Teori,-Realităţi,-Perspective,Ediţia IV revăzută şi adăugiă,
Lumina Lex, Bucureşti, 2006
Organizarea
administraţiei.
Raporturile Controlul Avantaje Dezavantaje
dintre
adm.centrală şi
cea locală
Administraţia de Regimul Centralizarea este Încetineala de
stat este riguros centralizat este mai economică căci reacţie,tergiversarea,
ierarhizată.Numirile caracterizat printr-un permite retionalizarea şi suprasolicitarea
se fac in cea mai puternic control suprimarea activitaţilor administraţiei
mare parte fără ierarhic superior. administraţiei locale. centrale.
concurs,în funcţie Autoritatea Se dau sarcini Uniformizarea
de preferinţele centrală exercită administrative agenţilor soluţiilor.
organelor control fara text specializaţi şi nu Posibilitatea
superioare şi nu legislativ. aleşilor locali,care,în abuzurilor.
există dreptul de Controlul este cele mai multe Crearea unei
stabilitate ai general,întinzându-se cazuri,nu sunt de birocraţii importante
funcţionarilor atât asupra tuturor specialitate. datorită lipsei
publici actelor controlului din
Autorităţile administrative,putând partea comunităţilor
administraţiei duce la anularea sau locale.
locale sunt numite modificarea
de către puterea acestora ,cât si
centrală şi sunt asupra funcţionarilor.
dependente direct În regim
de aceasta. centralizat
Puterea de subordonatul nu are
decizie este nici un mijloc de a-şi
concentrată la apăra în justiţie actul
vârful ierarhiei,la împotriva exerciţiului
nivel local se pun în puterii ierarhice.
aplicare hotarârile
autoritatilor
centrale .Nu este
permisă iniţiativa
locală.
Resursele
materiale necesare
aplicării deciziilor
sunt în totalitate în
mâna organului
administratiei
centrale.
Autoritaţile Şi în acest regim Eventualele avantaje Activitatea unor
locale nu sunt administrativ apar numai datorită domenii foarte
alese,ci sunt numite controlul este de tip gradului mai atenuat al importante este
si subordonate ierarhic,chiar daca constrângerilor ce asigurată de
15
 locală poate fi stânjenită
uneori chiar mai mult ,prin
care viaţa locală poate fi
stânjenită uneori chiar mai
mult,prin apropierea
tutorelui de ea.
Descentralizat
Acest regim
administrativ se bazează
pe recunoaşterea prin lege
a colectivităţilor locale
organizate în unităţi
administrativ-
teritoriale.Aceste
colectivităţi au interese si
nevoi specifice care se
disting de cele generale şi
naţionale
(exemplu:aprovizionarea
cu
apă,salubritatea,construirea
sau întreţinerea unor
drumuri,iluminarea
străzilor etc.)
Colectivităţile
respective trebuie să aibă
mijloace materiale şi
financiare proprii pe care
să le poata folosi la
rezolvarea problemelor
locale.
Federal Colectivităţile
componente îsi bazează
competenţele pe
Constituţia federală şi îşi
fixează singure forma
instituţiilor lor.
organelor prezinta o forma mai există în regimul ministere prin
administraţiei atenuată. centralizat,dar nu se intermediul
centrale. rezolvă deficienţele serviciilor lor
majore ale acestui tip deconcentrate-în
de sistem de organizare afara deciziei
al administraţiei. autorităţilor locale
alese-,ceea ce
permite crearea unei
importante
birocraţii.
Autorităţile Controlul Din punct de vedere La început,lipsa
administraţiei exercitat de către managerial,aduce o mai de exeprientă a
publice locale sunt organele puterii mare eficienţă noilor autorităţi
alese în mod liber. centrale asupra ,flexibilitate şi alese poate duce la
Statutul administraţiei locale preocupare pentru apariţia unor decizii
colectivităţilor este de două feluri: nevoile sau măsuri care să
locale decurge din colectivităţilor,realizând nu satisfacă în
lege.Colectivităţile 1. Controlul o apropiere între totalitate nevoile
nu pot să introducă ierarhic, care se reprezentanţii alesi şi reale ale
modificări, ele exercită aspra populatie,ceea ce colectivităţilor.
trebuie să se supună autorităţilor permite un control al Un alt aspect este
eventualelor locale electoratului, că procesul de
modificări pe care desconcentrate,c asigurându-se în acest descentralizare a
are dreptul să le um ar fi mod o crespondenţă responsabilităţilor în
opereze numai controlul între politicile promovarea
statul. exercitat de formulate şi dorinîele dezvoltării regionale
Colectivităţile Guvern asupra cetăţenilor. pune zonele mai
componente nu sunt prefectilor,atât Din punct de vedere sărace în competiţie
asociate la din punct de politic,aduce avantaje deschisă cu cele mai
exerciţiul puterii vedere al pe planul bogate ,motiv pentru
centrale. oportunitătii,cât responsabilităţilor care zonele
Colectivităţile şi din punct de autorităţilor şi a dezavantajate
descentralizate nu vedere al participării cetăţenilor trebuie sa primească
au decât autonomie legalităţii la viaţa publică locală. un ajutor de la nivel
de ordin actelor. Din punct de vedere central.În acest
administrativ. economic, procesul de sens,Guvernul este
Colectivităţile 2. Controlul de descentralizare a puterii dator să adopte o
descentralizate tutelă permite o mai mare politică de
rămân totdeauna administrativă. diversitate şi o mai solidaritate natională
sub controlul largă participare la ,care să realizeze în
statului,care activitaţile locale. practică o conciliere
verifică legalitatea între conceptul de
acţiunilor lor. descentralizare şi cel
de dezvoltare
echiliibrată.
Colectivităţile
componente sunt Colectivităţile
asociate la membre sunt
exerciţiul puterii suverane în ceea ce
centrale. priveşte
competenţele oferite
de Constituţie.
16
 Sectiunea VIII– Concluzii

Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la

nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată,
prin descentralizare se renuntă la această unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor locale
sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.
Într-un sistem centralizat nu există viaţă administrativă în afara autorităţilor centrale,
acestea fiind singurele abilitate să ia decizii administrative pentru întreg teritoriul ţării.
Conducerea centralizată, pe principiul subordonării ierarhice, asigură, pe planul exercitării
dreptului de control, mai multe trepte (grade) de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor
legale corespunzătoare.
Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la
nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată,
prin descentralizare se renuntă la această unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor locale
sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.
Organizarea centralizată a administraţiei publice reprezintă un sistem administrativ în
cadrul căruia exercitarea competenţelor de către autorităţile locale este supusă, în mod direct sau
prin interpuşi autorităţii executive şi puterii ierarhice a acesteia. Existenţa unui asemenea sistem se
bazează pe faptul că nu se recunosc şi alte diversităţi de interese ori aspiraţii în cadrul unui stat,
care apărându-şi unitatea de acţiune, uită că acesta se află în contradicţie cu diversitatea intereselor
componentelor sale.
Centralizarea în administraţia publică înseamna.în plan organizatoric, subordonarea
ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor (agenţilor) publici din
conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, cărora li se subordonează şi le raportează
modul cum exercită conducerea, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către
autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale, aceste autorităţi locale nu acţionează,
deci, în nume propriu, nu reprezintă persoana juridică, şi iau toate măsurile numai în numele
statului.

Bibliografie

17
1. Prof. Univ. Dr. Mircea Preda, Drept administrativ-Partea generală, Ediţia III,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006
2. Eugen Popa, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, 1999
3. Dr. Elena Pipernea, Drd. Călin Pipernea, Drept administrativ.Partea generală,
Universitatea Ecologică Dimitrie Cantemir, Iaşi, 2001
4. Dr. Emil Bălan, Drept administrativ, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999
5. Conf. Univ. Dr. Corneliu Manda, Drept administrativ-Tratat elementar,
Lumina Lex,2001
6. Prof. Univ. Dr. Mircea Preda, Drept administrativ.Partea generală (Ed.
Revăzută şi actualizată), Lumina Lex, Bucureşti, 2000
7. Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972
8. Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administraţia publică în România,
Editura CH. Beck, Bucureşti 2008
9. Corneliu Manda, Cezar Manda, Administraţia publică locală din România,
Lumina Lex, 1999
10. Prof. Univ. Dr. Ioan Alexandru, administratie publica-Teori,-Realităţi,-
Perspective,Ediţia IV revăzută şi adăugiă, Lumina Lex, Bucureşti, 2006

18