Sunteți pe pagina 1din 4

DESCENTRALIZAREA ŞI DECONCENTRAREA – PRINCIPII DE

ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


LOCALE

Lector univ. drd. Irina BILOUSEAC,


Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract
During the last ten years, Romania has made important progresses in area of
decentralisation. In the context of the administrativ-teritorial reform we talk about an
efficient decentralisation. Decentralisation is usually referred to as the transfer of powers
from central government to lower levels in a political-administrative and territorial
hierarchy. Administrative decentralisation, also known as deconcentration, refers to a
transfer to lower-level central government authorities, or to other local authorities who are
upwardly accountable to the central government.

România promovează şi aplică principiile şi politicile de descentralizare, autonomie


fiscală, democraţie locală şi regională privind dezvoltarea economică prin accelerarea
reformelor economice şi instituţionale în vederea alinierii la criteriile de performanţă
economică şi la standardele sociale europene.
Unul dintre fundamentele unei administraţii publice democratice şi eficiente constă în
consolidarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară. Legea nr. 339 din
2004 [1], lege - cadru privind descentralizarea, reglementează principiile fundamentale şi
regulile generale, precum şi cadrul instituţional pentru desfăşurarea procesului de
descentralizare administrativă şi financiară în România, proces al transferului de autoritate şi
responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local. Iar, în
conformitate cu Constituţia României republicată [2], „Administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice”. Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile
legii. În acelaşi timp, legea fundamentală consideră Consiliul Judeţean drept "autoritatea
administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean" (art. 122 alin.1).
Acest fundament este consacrat de Guvernul României prin Programul de guvernare
pentru perioada 2004-2006 şi prin Strategia actualizată a Guvernului României pentru
accelerarea reformei în administraţia publică [3] în scopul atingerii de către administraţia
publică din România a standardelor europene şi a valorilor referitoare la transparenţă,
anticipare, responsabilitate, adaptabilitate şi eficienţă.
În acord cu cerinţele impuse de procesul de modernizare al administraţiei publice şi al
integrării europene se au în vedere următoarele priorităţi pentru reforma administraţiei
publice: reforma administraţiei publice locale prin continuarea procesului de
descentralizare/deconcentrare a serviciilor publice prin care trebuie sa se asigure
îmbunătăţirea managementului serviciilor publice la nivel local si creşterea calităţii acestora.
alocarea coerentă a responsabilităţilor, resurselor financiare şi drepturilor legate de serviciile
oferite.

111
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de
corpul electoral.
În cazul descentralizării, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o împarte,
în anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivităţile locale. Sistemul
descentralizării înlocuieşte puterea ierarhică – specifică centralizării – cu controlul
administrativ de legalitate.
Deconcentrarea administrativă este considerată ca fiind o formă intermediară între
organizarea centralizată şi cea descentralizată, caracterizată fiind printr-o oarecare
independenţă a organelor locale în fruntea cărora sunt funcţionarii numiţi de organele
centrale.
Noţiunea descentralizării are o accepţie largă şi una restrânsă.
În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central
în plan local, indiferent de procedeul folosit. În sens restrâns, descentralizarea este legată de
procedeul de realizare a acestuia. Un procedeu este cel al transferului de atribuţii către
unităţile administrativ – teritoriale (descentralizarea teritorială). Al doilea procedeu al
descentralizării este acela al serviciului public, când se realizează desprinderea unor servicii
publice din competenţa centrală sau locală şi se conferă acestora personalitate juridică.
Aşadar, literatura de specialitate a impus două forme ale descentralizării:
- descentralizarea teritorială, care presupune faptul că teritoriul statului este împărţit în
unităţi administrativ-teritoriale, care se bucură de independenţă faţă de autoritatea centrală.
- descentralizare tehnică (pe servicii), prin care unul sau mai multe servicii publice
sunt scoase din competenţa autorităţilor centrale sau locale şi sunt organizate în mod automat.
[4]
Procesul de descentralizare a serviciilor publice va asigura preluarea atribuţiilor
administrative şi financiare ale unor activităţi, de către autorităţile administraţiei publice
locale - consilii judeţene şi consilii locale şi, reprezintă unul dintre obiectivele pe care
administraţia publică românească le are de îndeplinit în perioada următoare.
În prima accepţiune de descentralizarea teritorială, de cele mai multe ori cele două
noţiuni de descentralizare şi de autonomie se folosesc împreună, ideea de descentralizare
implicând şi ideea de autonomie locală. [5] Conducerea unităţilor administrativ-teritoriale
create aparţin autorităţilor administraţiei publice locale, care au competenţă materială
generală.
Teritoriul României este organizat sub aspect administrativ în judeţe, oraşe şi sate, iar
autorităţile prin care se realizează autonomia locală în sate şi oraşe sunt Consiliile locale alese
şi primarii aleşi, iar Consiliul judeţean are iniţiativă şi hotărăşte în numele legii în problemele
de interes judeţean. În acest sens Constituţia României prevede în art.3 alin.(3) că teritoriul
este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, iar în condiţiile legii unele
oraşe sunt declarate municipii.
Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât
şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Autonomia locală vizează trei componente:
organizatorică, funcţională şi gestionară. Autonomia locală se referă pe de o parte la
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, iar pe de altă parte la gestiunea
colectivităţilor pe care le reprezintă.
Componenta organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale (modul de alegere a consiliilor locale şi a primarilor, precum şi atribuţiile lor,
sunt stabilite de lege).
Componenta funcţională reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice
locale de a rezolva o parte importantă a treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. [6]
Principiul autonomiei locale presupune ca organele administraţiei publice locale să
hotărască în mod independent pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor
unităţilor administrativ-teritoriale. Însă principiul autonomiei locale presupune o delegare a

112
competenţelor către autorităţile locale numai de ordin administrativ, nu şi legislativ, astfel
încât autorităţile administrative teritoriale “nu pot recurge la modificarea structurii
administrative stabilite prin lege şi nici nu pot crea alte autorităţi administrative” [7].
Componenta gestionară se regăseşte în existenţa unui buget propriu, adică a unor
mijloace (venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme
locale. Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale
elaborează şi aprobă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie
impozite şi taxe locale, în condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate
exista fără o autonomie financiară.
Una dintre cele mai dificile probleme ale autonomiei locale o constituie autonomia
financiară. Administraţia publică locală trebuie să aibă resurse proprii suficiente, de care să
dispună în mod liber în exerciţiul componentelor lor, obţinându-se astfel o reală autonomie
financiară.
Autonomia locală şi descentralizarea au reprezentat principii definitorii în organizarea
sistemului de administrare publică locală, conform standardelor internaţionale, acestea fiind
prevăzute în Carta Europeană “Exerciţiul autonom al puterii locale”. România a aderat la
acest principiu odată cu semnarea Cartei Europene a Exerciţiului Autonomiei Locale,
asumându-şi obligaţia constituirii unui sistem de administraţie publică locală de standard
european. Conform Cartei Europene a Autonomiei Locale a Consiliului Europei prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor locale de a decide şi
conduce, în limitele stabilite de lege, o parte substanţială a treburilor publice, pe propria lor
răspundere şi în interesul populaţiei din zonă (Articolul 3); Convenţia Europeană a
Autonomiei Locale defineşte autonomia locală ca "principiu stabilit prin Constituţie sau prin
legile statelor-părţi, conferind colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi
gestiona în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în interesul populaţiei acestora, o parte
importantă din treburile publice”.
O parte considerabilă a activităţilor economice se desfăşoară sub conducerea şi
responsabilitatea administrativă, financiară şi legală a autorităţilor locale. Intensitatea
implicării autorităţilor locale în activitatea economică diferă de la ţară la ţară şi depinde de
tradiţiile istorice, de mediul social şi de contextul politic din ţara respectivă. Transferul către
comunităţile locale şi către reprezentanţii lor aleşi a dreptului şi răspunderii de a decide asupra
unor elemente, este una dintre cele mai importante activităţi în administraţia publică din
România. Conceptul autonomiei locale rămâne fără suport atâta timp cât autorităţile locale nu
vor avea la dispoziţie resursele materiale necesare, competenţe legale suficiente şi autoritatea
politică pentru a-şi asuma efectiv responsabilităţile acordate de această autonomie.
Autorităţile locale trebuie să dispună, în cadrul politicii economice naţionale, de resurse
financiare proprii adecvate, de care să poată dispune liber în cadrul competenţelor lor.
Resurse financiare ale autorităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele
prevăzute de Constituţie sau de lege.
Autonomia locală este concepută, însă, şi în sensul unui instrument de apărare şi
întărire a puterii locale pentru asigurarea unei Europe, întemeiate pe principiile democratice şi
ale descentralizării puterii, ceea ce a determinat comunitatea de state europene să garanteze
premisele juridice necesare pentru funcţionarea unor colectivităţi locale, dotate cu
împuterniciri şi organe legitime, constituite în mod democratic. Descentralizarea
administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor administrativ
teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem
ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din competenţa
autorităţilor centrale către cele locale. Gradul descentralizării administrative depinde de
numărul serviciilor publice date în competenta autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora
este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea.
Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt organizate
autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Din prevederile constituţionale

113
rezultă elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează şi în prezent
administraţia publică din România. În primul rând, rezolvarea problemelor locale care
interesează comuna, oraşul sau judeţul este dată în competenţa autorităţilor şi funcţionarilor
publici aleşi de corpul electoral. Aceste autorităţi locale au o competenţă materială generală,
dreptul şi obligaţia de a rezolva toate problemele care interesează unitatea administrativ
teritorială respectivă. În al doilea rând, persoanele care alcătuiesc aceste autorităţi (consilierii
locali, consilierii judeţeni, primarii) sunt aleşi de către locuitorii localităţii sau judeţului
respectiv. În privinţa raporturilor acestor autorităţi cu autorităţile centrale, precum si a
raporturilor dintre ele este de subliniat faptul că însăşi Constituţia prevede că administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul ,,autonomiei locale”,
deci pe inexistenta unei subordonări a acestor autorităţi faţă de autorităţile locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice
unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu
fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii
publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
În ceea ce priveşte gradul de descentralizare administrativă acest grad este nemijlocit
legat de modul de organizare a autorităţilor autonome descentralizate (dacă sunt sau nu alese,
dacă trebuie confirmate de autorităţile centrale), de forma în care se exercită tutela
administrativă şi de numărul serviciilor publice date în componenţa autorităţilor
descentralizate [8]. Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de
drept şi presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de colectivităţile
locale, care funcţionează în mod autonom.
Aderarea la Uniunea Europeană presupune un efort nu doar al administraţiei publice
centrale, ci şi al celei locale. Aplicarea acquis-ului comunitar se asigură la nivel local, iar
accelerarea negocierilor şi, implicit, aderarea la Uniunea Europeană în 2007, depind de acest
deziderat.

Bibliografie:
1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
2. Rodica Petrescu, Principiile organizării administraţiei publice locale consacrate de
Constituţia României, Revista Transilvăneană de Ştiinţe Administrative, nr.1(2)/1999,
Cluj – Napoca
3. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
4. Legea cadru privind descentralizarea nr. 339 din 12/07/2004, publicată în M.Of. nr.
668 din 26 iulie 2004
5. Legea nr. 429/2003, publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003
6. H.G. nr. 699/ 2004 Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea
reformei în administraţia publică 2004-2006
7. http://licenta2222.3x.ro/centralizare_si_descentralizare_.htm

114