Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Administrație Publică

MASTER – Puterea Executivă și Administrația Publică

DREPTUL DE PROPRIETATE
PUBLICĂ
DOMENIUL PUBLIC

- NOȚIUNI GENERALE -

Lector Univ. Dr. Marius VĂCĂRELU

Masterand: Anamaria COMȘA

București
2021
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................................................ 1
1. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ ............................................................................................... 1
1.1. Considerații generale .............................................................................................................................. 1
1.2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică ................................................................................. 2
1.3. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică ................................................ 2
1.4. Dobândirea dreptului de proprietate publică ....................................................................................... 4
1.5. Exercitarea dreptului de proprietate publică ....................................................................................... 5
2. DOMENIUL PUBLIC AL STATULUI ....................................................................................................... 5
3. DOMENIUL PUBLIC ................................................................................................................................... 6
3.1. Noțiuni generale ...................................................................................................................................... 6
3.2. Corelaţia proprietate publică – domeniu public. Delimitarea proprietăţii publice .......................... 7
3. SPEȚĂ: SOLICITARE CONSTITUIRE SERVITUTE DE TRECERE PE DOMENIUL PUBLIC .. 10
4. CONCLUZII................................................................................................................................................. 16
INTRODUCERE

Opiniile exprimate la sfârşitul secolului al XIX- lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea
sunt considerate opinii clasice fiind grupate în patru mari categorii, dupã solutia pe care o dau la
problema domeniului public, respectiv după răspunsul dat la întrebarea " care este criteriul de
domenialitate?".
Din acest punct de vedere au fost formulate în literatura de specialitate mai multe teorii. Această
teorie a fost susţinută atât de generaţia de la finele secolului al XIX-lea, cât şi de generaţia care s-a
afirmat în primul deceniu al secolului al XX-lea, ajungând la maturitate în perioada interbelică.
În Romania, această teorie a fost promovată de Grigore Hamangiu1 fiind axată pe două idei
principale: din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului tuturor şi asupra acestor
bunuri administraţia nu are un drept de proprietate. Această teorie admite existenţa unor bunuri asupra
cărora administraţia are un drept de proprietate, în plenitudinea atribuţiilor acesteia, dar bunurile
respective formeazã un alt domeniu - domeniul privat al administraţiei. Acestei teorii i s-au adus mai
multe critici. Mai întâi, s-a susţinut că este prea restrictivă, deoarece în opinia altor autori, din domeiul
public nu fac parte acele bunuri care sunt afectate uzului general (ex.drumurile, pieţele, ţărmul mării)
ci şi bunurile care nu au o atare distincţie (ex. cazărmile, armamentul militar, fortăreţele). Pe de altă
parte, s-a susţinut că este de neconceput că asupra bunurilor din domeniul public administraţia să nu
aibă drept de proprietate.
Pentru aceasta, autorii români suţineau că în mod greşit art. 538 din Codul Civil francez,
prevede că domeniul public cuprinde şi bunuri "qui ne sont pas susceptibles d’une propriété privé",
dovadă art. 476 Cod Civil român, corespunzător art. 538 Cod Civil francez, nu mai reproduce această
dispoziţie. Se reiterează teza mai veche după care toate bunurile de pe pământ sunt susceptibile de
proprietate privată. După M. Hauriou, unul din criticii teoriei la care ne referim, doar căldura, razele
soarelui, aerul, vântul, s-ar putea socoti ca bunuri nesusceptibile de proprietate privată2 , teză care, de
altfel, nu este originală. Între autorii care susţin această teorie, există totuşi anumite deosebiri de
nuanţă. Ducrocq3, de exemplu, apreciază că toate imobilele afectate serviciilor publice fac parte din
domeniul privat şi nu din domeniul public, căci afectarea la un serviciu public nu altereazã cu nimic
caracterul domenial privat al unui imobil. Cât priveşte natura dreptului administraţiei de stat
(statutului), asupra domeniului public, acest autor este adeptul tezei a le păstra generaţiilor viitoare. La
rândul său, Berthelemy vorbeşte despre un drept al administraţiei asupra domeniului public, deoarece
domeniul public este inalienabil, administraţia nu are jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi.”.

1. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1.1. Considerații generale
Fundamentarea în dreptul tradiţional francez a noţiunii de serviciu public nu poate rămâne fără
consecinţe în ceea ce priveşte teoria domeniului public, impunându-se în mod special prin lucrările lui
Gaston Jeze, teza după care aparţin domeniului public ”toate bunurile mobile şi imobile afectate unui
serviciu public”4.
Gaston Jeze elaborează această teorie în contextul "teoriei generale a colaborării particularilor
la funcţionarea serviciilor publice". El face tot timpul o distincţie între utilizarea normală şi utilizarea
anormală a bunului public, între o folosinţă licită şi una ilicită, chiar dacă este acoperită de o autorizaţie
formală a autorităţii publice. Autorul arată că nu orice autorizare de folosinţă anormală este ilicită.
Legătura indisolubilă între ideea de serviciu public şi ideea de bun destinat uzului public l-a fãcut pe

1 C. Hamangiu, Tratat de drept civil roman, Tom I, Bucuresti , 1928, p . 918.

2 M. Hauriou, Precis de droit administratif, Ed. 11, Paris, 1927, p. 644
3 Antonie Iorgovan, Tratat de drept adiministrativ, Ed. Nemira, Bucureşti
4 Gaston Jeze , Principiile dreptului administrativ, editia a 3, Marcel Giard, Paris 1926, p. 168, 246, 485, 497, 502.

1
G.Jeze, ca şi pe alţi autori de drept public francez, să identifice în noţiunea de serviciu public şi criteriul
de domenialitate
Distincţia dintre proprietatea privată şi proprietatea publică este cunoscută Codului civil român.
În perioada regimului comunist ea a rămas însă fără aplicare, regimul juridic general al proprietăţii
fiind organizat pe cu totul alte coordonate: dominantă era proprietatea socialistă asupra mijloacelor de
producţie, cu cele două forme ale sale, proprietatea socialistă de stat şi proprietatea cooperatistă. Se
mai recunoştea existenţa unui drept de proprietate personală, aparţinând oricărei persoane fizice, dar
al cărui obiect a fost constant restrâns şi a unui drept de proprietate individuală sau particulară, având
ca titulari pe ţăranii care nu se asociaseră (mai mult sau mai puţin benevol) în cooperativele agricole
de producţie şi pe meşteşugarii cu ateliere proprii.5
Prăbuşirea regimului comunist, realizată în decembrie 1989, a creat premisele reorganizării
regimului juridic al proprietăţii în România, prin recunoaşterea caracterului preeminent al proprietăţii
private, dar şi prin reglementarea proprietăţii publice, cu un regim juridic excepţional.
Singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-
teritoriale. Aceste subiecte de drept îşi datorează poziţia privilegiată împrejurării că, deşi sunt şi
persoane juridice, subiecte de drept privat, sunt în primul rând subiecte de drept public, purtătoare ale
atribuţiilor de autoritate şi exponente ale intereselor generale, obşteşti.
1.2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică
Prima referire făcută la proprietatea publică în legislaţia recentă este conţinută de art. 4 din
Legea fondului funciar nr. 18/19916, act normativ care, prin art. 5 alin. (2), i-a conturat şi regulile de
bază ale regimului juridic: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate
din domeniul public”. Aceste prevederi s-au completat cu cele ale art. 475 alin. (2), art. 476-478, art.
499, art. 1310 şi art. 1844 C. civ., care au fost revigorate în noile condiţii istorice.
Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, dreptului de proprietate publică
i-au fost consacrate prevederile art. 135 alin. (2) şi (3), care au devenit fundamentul existenţei sale.
După revizuirea legii fundamentale, realizată în anul 2003 şi republicarea sa, prevederile la care ne
referim fac obiectul art. 136 alin. (1) şi alin. (2).
În sfârşit, acestei materii i-a fost consacrat un act normativ special, Legea nr. 213/19987 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei
proprietăţii. Această lege reprezintă sediul materiei în ce priveşte regimul general al dreptului de
proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): „regimul juridic al dreptului de proprietate
publică, este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care
aparţine unei legi organice nu exclude ca şi alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul
de proprietate publică care să cuprindă unele particularităţi faţă de regimul juridic general.
1.3. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică
În doctrină dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate al statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de
drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil”8; sau „acel drept subiectiv de proprietate
ce aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor,
fie printr-o dispoziţie specială a legii, sunt de uz şi de utilitate publică”9; ori, „acel drept real ce are ca
titulari exclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care conferă acestor titulari atributele

5 Pentru prezentarea formelor dreptului de proroprietate prevăzute de Constituţia Republicii Socialiste România,a se vedea
M.N.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, pag. 22, 23
6 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.37 din 20 feb. 1991
7 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 448 din 26 noiembrie 1998
8 I. Dogaru, Drept civil-Teoria generală a drepturilor reale, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2003, pag. 71
9 C. Bîrsan, Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 90

2
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei însă în regim de drept public, asupra bunurilor care, prin declaraţia
legii sau natura lor sunt de uz sau de interes public”10.
Pentru definirea dreptului de proprietate publică trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte:
- proprietatea publică este o formă a dreptului de proprietate;
- ea constituie excepţia faţă de proprietatea privată, care constituie regula;
- titularii acestui drept sunt numai statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale;
- obiectul dreptului de proprietate este alcătuit din bunurile care fac parte din domeniul public;
- proprietatea publică se exercită în regim de drept public.
Aşadar, dreptul de proprietate publică este acea formă a dreptului de proprietate ce aparţine
statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, are ca obiect bunurile din domeniul public şi se
exercită în regim de drept public, sau dreptul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale de a poseda,
a folosi şi a dispune, în regim de drept public, de bunurile care alcătuiesc domeniul public.
Regimul juridic al proprietăţii publice este unul preponderent de drept public, caracterizat de
trăsături specifice, care sunt menite să asigure respectarea afectaţiunii bunurilor care-i formează
obiectul.
Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică sunt: inalienabilitatea (bunurile care
fac obiectul dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în mod voluntar,
nici prin expropriere, nu pot fi gajate sau ipotecate și, cu unele excepţii, dreptul de proprietate publică
nu poate fi dezmembrat prin constituirea drepturilor reale derivate: uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi
superficie); imprescriptibilitatea (extinctivă, pentru că acţiunea în revendicare poate fi introdusă
oricând, dreptul la acţiune în sens material nu se stinge și achizitivă, deoarece bunurile aflate în pro-
prietate publică nu pot fi dobândite de nici o persoană prin uzucapiune în cazul imobilelor sau prin
posesia de bună credinţă în cazul mobilelor; insesizabilitatea (bunurile ce formează obiectul acestui
drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe temeiul
dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu). Fundamentul acestei clasificări îl găsim în
prevederile Constituţiei11 („bunurile proprietate publică sunt inalienabile”), în unele legi speciale12
(„Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”,
„Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”), dar şi în Codul
civil13(„Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a
legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”).
Se consideră totuşi că domeniul public poate fi afectat de servituţi prin fapta omului14. De altfel,
legislaţia15 statuează că servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura
în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Aşadar,
dacă servitutea este compatibilă cu uzul sau interesul public al imobilelor afectate, se vor putea
constitui atât servituţi naturale sau legale cât şi convenţionale. Servituţile valabil constituite anterior
intrării bunului în domeniul public se menţin dacă sunt compatibile cu uzul sau interesul public al
bunului.
Conform prevederilor art. 135 alin. 3 din Constitutie, proprietatea publică apartine statului sau
unitatilor administrativ-teritoriale, adică comunei, orasului, municipiului si judetului. Din acest text de
lege rezultă că subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-
teritoriale.

10 I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, pag. 84
11 Constituţia României, art.136, alin. 4
12 Legea fondului funciar, nr.18/1991, art.5, alin.2, Legea nr. 213/1998, art.11, alin. 1; Legea administraţiei publice locale
nr.215/2001, art.122, alin. 2
13 Codul Civil, art. 1884
14 M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în
Dreptul nr. 6/1999, p. 14
15 Legea nr. 213/1998 Publicată în Monitorul Oficial al României,nr. 448 din 26 noiembrie 1998, art. 13

3
 Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în Constituție, legi
organice și legi ordinare. Astfel, în alin. 4 al art. 1 din Constituție se prevede că „bogățiile de orice
natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și
acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege", fac obiectul exclusiv al
proprietății publice. Enumerarea făcută de Constituție bunurilor ce formează obiectul dreptului de
proprietate publica nu este exhaustivă, de îndată ce face precizarea că pot constitui obiect al acestui
drept și „alte bunuri stabilite de lege“.
Legea fondului funciar în art. 5 enumeră categoriile de terenuri ce formează obiectul dreptului
de proprietate publică: „terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, cubi de
comunicație, regle stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră,
albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și ale
marii teritoriale, țărmurile Marii Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri
naționale, monumentele, ansamblurile și șisturile arheologice și istorice, monumentele naturii,
terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public
ori care prin natura lor, sunt de uz sau interes public“.
Adaptând criteriul apartenenței la domeniul public a tuturor bunurilor care prin natura lor sunt
destinate uzului ori interesului public, Legea fondului funciar creează posibilitatea ca, prin schimbarea
destinației sale, un bun ce alcatuiește obiectul dreptului de proprietate publică, să poată deveni obiectul
dreptului de proprietate privată.
1.4. Dobândirea dreptului de proprietate publică
Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea
domeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică şi devenită dreptul comun în această
privinţă. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele
modalităţi: pe cale natural; prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; prin expropriere pentru
cauză de utilitate publică; prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul judeţean sau
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; prin trecerea unor bunuri din
domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru
cauză de utilitate publică; prin alte moduri prevăzute de lege.
Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept
civi1, administrativ sau penal.
Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele
arătate mai sus: confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şi a celor
abandonate; rechiziţia, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de
timbre; impozite şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit legii16; achiziţionarea
unor bunuri precum şi realizarea de investiţii; terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moştenire
şi pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condiţiile legii17.
În ce priveşte modalitatea prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, trecerea în
proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în
proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică.
Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a reorganizării
dispuse prin lege, indiferent că în structura capitalului este deţinător şi statul, sau, ca urmare a
privatizării deţinători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este
o persoană juridică de drept privat. În această situaţie, singura modalitate de trecere în proprietate
publică o constituie exproprierea, în condiţiile legii.

16 Legea nr. 115/1996, Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 263 din 28 octombrie 1996
17 Legea nr. 18/1991, Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.37 din 20 feb. 1991,art. 68(2)

4
 În ceea ce priveşte proprietatea publică în Constituţie la articolul 136 alin. 2 se
precizează:”Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau
unităţilor administrativ teritoriale”. După cum a fost apreciat şi în literatura juridică, deşi Constituţia
nu defineşte proprietatea privată, aceasta înseamnă, pe cale de consecinţă, proprietatea care nu este
publică, este privată, întrucât acestea sunt singurele forme de proprietate recunoscute, clasificarea fiind
summa divisio18. Astfel, proprietatea privată este aceea care aparţine particularilor, persoane fizice sau
persoane juridice. Prin intermediul articolului 44, Constituţia României garantează dreptul de
proprietate privată precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată
indiferent de proprietar.
Potrivit ultimilor modificări, legea fundamentală condiţionează dobândirea drepturilor de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, de momentul aderării României
la U.E. În acest context în virtutea tratatelor internaţionale la care România este parte, şi pe bază de
reciprocitate, cetăţenii străini pot dobândi dreptul de proprietate prin lege organică şi prin moştenire
legală.
1.5. Exercitarea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planul dreptului civil, direct şi nemijlocit de către
autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediul
unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultimă modalitate, bunurile sunt
încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în
acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii
în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de
proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.
Se întâlneşte aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor
persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate
publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea
sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.
Dreptul de administrare asupra domeniului public aparţine regiilor autonome şi instituţiilor
publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 136 alin. 2
din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998. Acesta spune că: „Bunurile din
domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local”.
Darea în administrare se realizează prin hotărâre de Guvern, prin hotărârea consiliului judeţean,
respectiv a C.G.M. Bucureşti, sau prin hotărârea consiliului local.
2. DOMENIUL PUBLIC AL STATULUI
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din
Constituție, din cele prevăzute în anexa nr. 2, precum și din alte bunuri care, potrivit legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public național.19 O altă definiție stipulează că prin domeniu public
al statului se înțelege situația unor bunuri sau drepturi care nu sunt în posesia nici unei persoane, fizice
sau juridice. Un exemplu este domeniul public, ce consistă din spațiul radio-electronic, domeniul
minier, apele terestre, apele continentale, gazele naturale etc.20
Domeniul public de stat sau naţional cuprinde: domeniul public maritim fluvial, aerian şi
terestru; domeniul public militar, şosele naţionale inclusiv traversările din localităţi, căile ferate de
interes general, diverse edificii şi bunuri mobile. Domeniul public departamental, creat relativ târziu

18 Ion Filipescu, Dreptul civil, dreptul de proprietate şi alte depturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 79; a se
vedea, şi. Sevastian Cercel, Drept civil. Patrimoniul. Posesia. Proprietate, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 45-48.
19 Art. 286 alin. (2) din Codul Administrativ
20 https://ro.wikipedia.org/wiki/Domeniul_public#Domeniul_public_al_statului

5
prin Legea din 10 august 1871, cuprinde căile de comunicaţie departamentale, mijloacele de transport
de interes local şi tramvaiele departamentale precum şi diverse edificii şi bunuri mobile.
Domeniul public comunal, cuprinde drumurile comunale, bisericile, cimitirele, halele şi
pieţele, diverse edificii şi bunuri mobile. Noţiunea de domeniu provine de la cuvântul latinesc
“dominium”, termen care poate fi tradus prin “stăpânire”, “proprietate”.
Anumite bunuri fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, particularilor fiindu-le interzis să
aibă în proprietate asemenea bunuri. Intră în această categorie în primul rând bunurile prevăzute de
art. 136 alin. (3) din Constituţie, dar şi cele enumerate ca atare de dispoziţii legale speciale, cum ar fi
bunurile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 18/1991, culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei
de stat sau terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie.
Dacă despre o categorie de bunuri legea nu spune expres că face obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, înseamnă că asemenea bunuri se vor regăsi atât în domeniul privat, cât şi în proprietatea
particularilor. În anumite situaţii delimitarea se face chiar prin lege, aşa cum este cazul terenurilor cu
destinaţie forestieră. În cele mai multe cazuri, o asemenea delimitare nu se face însă expres şi atunci
trebuie să apelăm la alte criterii, oferite tot de lege.
Bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci
proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social,
astfel încât problema apartenenţei lor la domeniul public nu se pune.
Această problemă îşi găseşte rezolvarea expresă în art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care dispune că: „trecerea în domeniul public
al unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-
teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor
societăţii comerciale respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţilor comerciale
respective pot fi trecute în domeniul public numai după procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire”.
3. DOMENIUL PUBLIC
3.1. Noțiuni generale
Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, din
cele stabilite în anexele nr. 2-4 și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz
sau de interes public, și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin unul dintre
modurile prevăzute de lege.21
Primul autor român care a dat o definiţie a domeniului public în literatura juridică românească
de după 1948 a fost prof. Valentina Gilescu, definindu-l ca: acele bunuri care, fie prin natura lor, fie
printr-o destinaţie expresă a legii, pot folosi tuturor în mod direct sau prin intermediul unui organ al
administraţiei de stat, care realizează un serviciu public şi care, în acest scop, administrază aceste
bunuri.
Un alt autor22 consideră că în sfera noţiunii de domeniu public trebuie cuprinse, în primul rând,
bunurile proprietate publică sau, mai simplu, bunurile publice, dar şi bunurile proprietate privată care,
însă, au o semnificaţie deosebită sub aspect istoric, cultural, etc., fiind valori naţionale, ce trebuie
transmise de la o generaţie la alta. Ele sunt “guvernate” de un regim de drept public, definind domeniul
public ca fiind constituit din: “acele bunuri, publice sau private, care prin natură sau dispoziţie
expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi
folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim
administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinat, fiind proprietatea
sau, după caz, în paza persoanelor de drept public”. În opinia aceluiaşi autor23, noţiunea de domeniu

21 Art. 286 alin. (1) din Codul Administrativ

22 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.57
23 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 58

6
public să nu fie circumscrisă numai la bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, întrucât sub
anumite aspecte aparţin domeniului public (ţin de domeniul public sau sunt de domeniul public), şi
bunuri imobile (terenuri agricole, păduri) sau mobile (tablouri, sculpturi etc), care sunt proprietate
privată. Singura modalitate prin care un bun poate fi apreciat ca aparţinând domeniului public este
precizarea expresă a legii şi, chiar dacă există anumite bunuri care datorită însemnătăţii lor deosebite
trebuie conservate în scopul transmiterii lor generaţiilor viitoare şi care se găsesc în proprietatea
privată, aceasta nu are nici o relevanţă pentru a include bunurile respective în sfera domeniului public,
atâta vreme cât singura modalitate existentă – prin declararea expresă a legii – nu se exercită.
Profesorul Dr. I. Alexandru24 apreciază că domeniul public reprezintă "un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, proprietăţi publice destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivităţi
umane, fie în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra, în scopul
satisfacerii unor nevoi speciale". Diversele polemici generate de modul de definire al domeniului
public au fost stinse prin apariţia Legii nr. 213/1998 – Legea privin proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia.
Accepţiunea actuală a termenului de domeniu public s-a conturat în momentul punerii bazelor
statului, când formele de proprietate primitivă pe care le cunoşteau, ginta şi familia au fost eliminate,
lăsând locul unui drept de proprietate colectivă a statului asupra sclavilor – servi publici – şi respectiv
asupra pământului cucerit – ager publicus25. Acesta a reprezentat modul de constituire a “rex extra
patrimonium”, adică bunuri care nu puteau trece în proprietatea particularilor. S- a ajuns chiar şi la o
clasificare a acestor bunuri în:
- res communes: ţărmurile mării;
- res publicae: porturile şi fluviile;
- res universitatis: bunuri ale cetăţii – parcuri, pieţe publice, teatre;
- res divini juris: care mai erau împărţite în bunuri sacre şi religioase
A existat şi o altă clasificare a bunurilor ce făceau parte din domeniul public realizată de
romani. Aceştia deosebeau două categorii de bunuri:res publicae pecunis populi: bunuri care
reprezentau un izvor de venituri; res publicae in uso publico: bunuri care erau destinate uzului public.
Bunurile din prima categorie constituiau ceea ce noi numim domeniul privat al statului, în timp ce
bunurile din a doua categorie formau domeniul public al statului, tocmai datorită caracteristicilor de
inalienabilitate şi imprescriptibilitate. Legea fundamentală reglementează proprietatea prin prevederile
a două articole: articolul 44 şi articolul 136. Astfel, în funcţie de titular proprietatea poate fi publică
sau privată (articolul 136 alin. 1)
3.2. Corelaţia proprietate publică – domeniu public. Delimitarea proprietăţii publice
Articolul 136 din Constituţia din 1991 republicată în 2003 astfel cum a fost modificat şi
completat în urma revizuirii, conţine, ca şi în varianta sa iniţială, patru categorii de dispoziţii, şi
anume26: dispoziţii privind structura de bază a sistemului proprietăţii; dispoziţii privind poziţia
generală a statului faţă de proprietatea publică şi titularii acesteia; dispoziţii privind regimul juridic
aplicabil proprietăţii publice; dispoziţii privind principiul fundamental al proprietăţii private.
După cum pe deplin întemeiat s-a arătat în doctrină, Constituţia din 1991 (în varianta sa iniţială,
păstrată însă după revizuire, sub acest aspect) a rezolvat vechea dispută privind titularii dreptului de
proprietate publică, stabilind că ea nu poate aparţine decât statului, fiind vorba despre proprietatea
publică de interes naţional sau unităţilor administrativ-teritoriale, fiind vorba despre proprietatea
publică de interes judeţean, municipal, orăşenesc sau comunul.27

24 I. Alexandru, Drept administrativ, Ed. Economică, p. 240

25 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Ed. Nemira, București,1996, p. 11
26 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, ediţia a III-a, Editura AllBeck, Bucureşti, 2002, pag. 160
27 Idem, op. cit., 2002, p. 162 şi urm.

7
 Proprietatea publică are ca obiect bunurile la care se referă alin. (3) din art. 136 din Constituţia
republicată, unele fiind nominalizate, altele fiind identificate printr-un criteriu generic (interesul public
pentru bogăţiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia revizuirii; interesul naţional pentru apele cu
potenţial energetic valorificabil, criteriu nou introdus care 1-a înlocuit pe cel de interes public, singurul
menţionat în varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale) iar altele urmând a fi stabilite prin
lege organică.
Caracterul organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publică a fost precizat expres cu
ocazia revizuirii, dar, după cum corect se remarcase în doctrină, chiar anterior acesteia, din coroborarea
art. 135 alin. (4) cu art. 72 alin. (3) litera k) (devenit art. 73 alin. (3) litera m), după republicare), potrivit
căruia regimul general al proprietăţii şi al moştenirii sunt de domeniul legii organice rezulta deja acest
lucru.28
Sub aspect tehnico-juridic, legiuitorul constituant utilizează trei procedee pentru a contura sfera
bunurilor proprietăţii publice: enumerarea concretă, formularea generică şi norma de trimitere. Din
analiza dispoziţiilor constituţionale rezultă caracterul de excepţie al proprietăţii publice. Proprietatea
publică vizează deci o sferă limitată de bunuri, scoase din circuitul civil obişnuit, care formează
domeniul public, sintagmă care, fără a fi utilizată expres în Constituţie, este subînţeleasă.29
Întrebarea esenţială la care specialiştii s-au văzut nevoiţi să răspundă şi care constituie obiect
de controversă şi în prezent se referă la delimitarea conţinutului noţiunii de domeniu public în raport
cu sfera bunurilor aparţinând proprietăţii publice, şi, implicit, la stabilirea relaţiei dintre aceste două
noţiuni, fie în sensul stabilirii identităţii dintre cele două noţiuni, fie, în ipoteza admiterii unei distincţii
între ele, în sensul stabilirii raportului de la întreg la parte. Răspunsul la această întrebare nu a putut
face niciodată abstracţie de analiza noţiunilor colaterale, domeniu privat şi, respectiv, proprietate
privată, tot aşa cum nu a putut evita nici atingerea altor aspecte ce prezintă semnificaţie în materie,
cum ar fi, spre exemplu, identificarea unui criteriu general de domenialitate sau problema regimului
juridic distinct aplicabil, în cazul bunurilor proprietate publică, respectiv a domeniului public.
Trebuie subliniată în acest context relativitatea noţiunii de domenialitate publică, teoria
domeniului reprezentând, una dintre acele teorii în care se manifestă, în modul cel mai pregnant,
relativitatea conceptelor şi construcţiilor juridice, menite să evolueze în funcţie de realităţile sociale
pe care trebuie să le exprime.
Adoptată relativ târziu în raport cu multitudinea de probleme apărute în practică legate de
delimitarea domeniului public de cel privat precum şi în raport cu dispoziţiile constituţionale care o
enumera printre materiile legii organice, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia nu a permis clarificarea deplină a problemelor, nu puţine şi extrem de variate, care
se ridică în această materie, deoarece legiuitorul s-a mulţumit în cuprinsul ei să utilizeze aleatoriu când
noţiunea de domeniu public, când noţiunea de proprietate publică, fără a exista o regulă sau un
principiu anume în acest sens.
Am fi tentaţi să atragem atenţia în mod special, asupra influenţei factorului politic în această
chestiune, cei aflaţi la conducerea unei ţări fiind oricând în măsură să poată decide „din anumite
raţiuni” scoaterea unui bun din sfera domeniului public şi trecerea acestuia în sfera domeniului privat,
în ideea înstrăinării, în aceleaşi condiţii în care bunul a fost considerat ca făcând parte din domeniul
public.Cu alte cuvinte, este necesar ca bunul să fie trecut în domeniul privat, printr-un act juridic cu
forţă cel puţin egală cu cea a actului prin care iniţial se stabilise că bunul respectiv aparţine domeniului
public. După cum doctrina deja a subliniat, dacă ar fi vorba însă despre bunuri care aparţin proprietăţii
publice conform art. 136 alin. (3) din Constituţie trecerea acestora în domeniul privat ar presupune
modificarea dispoziţiei constituţionale sub acest aspect.30

28 V. Vedinaş, Consideraţii asupra legii 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Analele
Universităţii Bucureşti, 1999, pag. 125
29 A. Iorgovan, op. cit., 2002, p. 163
30 I. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucuresti, 2000, p.
91

8
 În ce priveşte corelaţia proprietate publică-domeniu public, deşi uneori în doctrină se afirmă că
noţiunile de proprietate publică şi domeniu public sunt echivalente, acest lucru nu este exact, deoarece
se confundă dreptul subiectiv civil (dreptul real de proprietate publică) cu bunurile care constituie
obiectul acestui drept.31
Spre deosebire de proprietatea privată, proprietatea publică se raportează la o sferă mai restrânsă
de bunuri, de regulă scoase din circuitul civil şi înglobate în noţiunea de domeniu public. Bunurile ce
formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunuri
domeniale, deosebite de celelalte bunuri, care aparţin particularilor şi care formează circuitul civil.
În schimb, în ce priveşte titularii bunurilor care alcătuiesc domeniul public, legiuitorul organic
intră din nou într-o perfectă consonanţă cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) teza a doua din Constituţia
republicată, menţionând chiar titularii dreptului de proprietate publică, statul sau unităţile
administrativ-teritoriale şi făcând trimitere la modurile de dobândire prevăzute de lege, fiind vorba
chiar de cele prevăzute în art. 7 din lege. Doar că art. 7 consacră modurile de dobândire a dreptului de
proprietate publică. În plus, ne mai reţine atenţia faptul că, deşi legea are ca obiect de reglementare,
conform titlului său, proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, şi, în consecinţă, lista din anexă
ar fi trebuit să fie intitulată „listă cuprinzând unele bunuri care aparţin proprietăţii publice a statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale”, ea se intitulează „listă cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc
domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale”.
Oare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia nu are
intenţia, pe care nu o exprimă însă explicit, de a identifica sfera de întindere a celor două noţiuni,
folosind întâmplător când sintagma domeniu public, când sintagma proprietate publică?
În consecinţă, se poate spune că reglementarea actuală ne obligă să identificăm sfera bunurilor
aparţinând proprietăţii publice cu sfera bunurilor aparţinând domeniului public, fiind vorba în mod
implicit, de noţiuni cu înţeles identic.
În sens restrâns, domeniul public se identifică cu sfera bunurilor proprietate publică, în timp ce,
în sens larg, sfera domeniului public include pe lângă toate bunurile proprietate publică şi unele bunuri
aparţinând proprietăţii private care, pentru anumite considerente, se află sub paza şi protecţia statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului privat şi unui regim
de drept public.
Cu alte cuvinte, în sfera largă a bunurilor proprietate privată identificăm o serie de bunuri care,
în anumite situaţii, cu anumite condiţii, pot intra sub un regim domenial special, fără a se caracteriza
însă prin inalienabilitate, caracteristica principală a bunurilor domeniului public, ci doar printr-o
restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate, conform art. 53 din Constituţia republicată.
În raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
reprezintă regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând acestuia fiind exercitat de
autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.
În ce priveşte alte dispoziţii relevante ale legii vom mai reţine că, potrivit art. 4, domeniul privat
al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestora
şi care nu fac parte din domeniul public fiind supuse regimului dreptului comun.
Capitolul II din lege stabileşte regimul juridic aplicabil proprietăţii publice, enumerând în art.
1, modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică şi anume: pe cale naturală; prin achiziţii
publice efectuate în condiţiile legii; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin acte de
donaţie sau legale acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă
bunul în cauză intră în domeniul public precum şi prin alte moduri prevăzute de lege. Astfel, în ce
priveşte dobândirea pe cale naturală, în doctrina administrativă actuală se arată că sunt avute în vedere,
în primul rând, bunurile enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituţie, fiind vorba despre un mod de

31 M. Nicolae, op. cit., în Dreptul, nr. 6, 1999, pag. 5

9
dobândire prevăzut şi de art. 476 din Codul civil român, care enumera printre bunurile ce alcătuiesc
proprietatea publică „porturile naturale sau artificiale”32
Prin urmare, trebuie acceptat că, în anumite condiţii şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale
în materie, unele bunuri din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat, evident cu scopul de a
fi înstrăinate, aspect deja menţionat, în contextul analizei principiului inalienabilităţii bunurilor
proprietate publică. Astfel, potrivit legii cadru în materie, trecerea bunurilor din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local. Trecerea unui bun din domeniul
public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a
Guvernului, la cererea consiliului judeţean sau a consiliului local şi invers, trecerea unui bun din
domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face prin
hotărâre a consiliului local sau judeţean, după caz, la cererea Guvernului, potrivit art. 9 din Legea nr.
213/1998.
Este prevăzută expres posibilitatea ca hotărârile de trecere a bunurilor să poată fi atacate, în
condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul.
Un autor de drept administrativ şi-a exprimat recent rezerve în legătură cu dispoziţiile acestui
text, fiind de părere că, prin sintagma „în condiţiile legii”, se face trimitere la dispoziţiile Legii
contenciosului administrativ sau la cele ale Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală,
referitoare la controlul de legalitate exercitat de prefect (recent înlocuite, prin Legea nr. 340/2004
privind instituţia prefectului), care, în opinia sa, sunt aplicabile doar în cazul în care prefectul ar
considera că hotărârea consiliului judeţean sau a unui consiliu local, privind trecerea bunurilor, ar fi
ilegală, datorită neîntrunirii cauzelor de utilitate publică.33

3. SPEȚĂ: SOLICITARE CONSTITUIRE SERVITUTE DE TRECERE PE DOMENIUL

PUBLIC
Servitutea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil
care are alt stăpân, ceea ce duce la concluzia că ea constituie un drept asupra lucrului altuia, deci un
dezmembrământ al dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte însă servituţile legale, cum este cazul
servituţii de trecere, aceasta nu constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o obligaţie
normală impusă prin lege proprietarilor ca reguli de bună vecinătate corespunzând unor nevoi de ordin
social.
Potrivit art. 11 din Lg. 213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile. Cu privire la caracterul de inalienabil, legea defineşte aceasta în sensul
imposibilităţii înstrăinării bunului, dar, în acelaşi timp, se creează posibilitatea dării în administrare a
bunului, concesionării sau închirierii acestuia în condiţiile legii.
Prin art. 13 legea permite constituirea servituţilor asupra bunurilor din domeniul public, cu
menţiunea că acestea sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul
public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
Există compatibilitate, în sensul cerut de lege, între servitutea de trecere şi uzul spre care este
destinat bunul afectat, dacă nu este tulburată în nici un mod buna funcţionare a terenului.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data
de 27.04.2017, sub nr. 9817/300/2018, reclamanta INES BURGER PRODCOM SRL (I.B.P.) a chemat
în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, A.D.P. Sector 2, prin Directorul
General si Consiliul Local al Sectorului 2 al Mun. București, prin Primar, solicitând instanței ca prin
hotărârea ce o va pronunța să dispună constituirea unei servituți de trecere pietonală si cu autovehicule
pe calea de acces situată în Parcul Tei până la sediul social al societății reclamante. Instanța a
încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile, planșele foto si înregistrarea video existente la

32 V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 53
33 V. Prisăcaru, op. cit., 2002, pag. 55-59

10
dosarul cauzei, precum si proba cu expertiză tehnică în specialitatea “topografie, cadastru și geodezie”,
iar pentru pârâți, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, potrivit art. 258 rap. la art. 255 alin (1)
C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 4987/17.05.2019 instanța de fond a respins cererea de chemare în
judecată formulate de reclamanta I.B.P. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin
Primarul General, A.D.P. Sector 2, prin Directorul General si Consiliul Local al Sectorului 2 (CLS2)
al Mun. București, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, prin HCLS2 nr. 163/18.12.2007 s-a aprobat concesionarea, pe o perioadă de 49 de ani,
prin negociere direct, către I.B.P. a terenului aparținând domeniului public al Mun. București, situat în
București, Bd. Lacul Tei nr. 145, în vederea realizării obiectului de activitate, aferent activului
societății. Totodată, prin aceeași hotărâre, Directorul general al A.D.P. Sector 2 a fost împuternicit să
desemneze Comisia de negociere și să semneze, în numele CLS2, contractul de concesionare. Astfel,
la data de 26.02.2008, intre ADP2, în calitate de concedent și reclamanta I.B.P., în calitate de
concesionar s-a incheiat contractual de concesiune nr. 2781/26.02.2008, avand ca obiect concesionarea
terenului în suprafată de 7.507 mp, aparținând domeniului public al Municipiului București, pe o
perioadă de 49 de ani, începând de la data semnării convenției.
Asupra fondului cauzei, instanța a reținut următoarele:
În drept, potrivit art. 617 alin (1) C. civ., proprietarul fondului care este lupsit de acces la calea
publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului
propriu, iar conform alin (2) al aceluiași text legal, trecerea trebuie sa se facă în condițiide natură să
aducă o minima stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea
publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe
fondul caruia i s-ar aduce cele mai puține prejudicii.Totodată, întinderea si modul de exercitare a
dreptului de trecere sunt determinate prin înțelegera părților, prin hotărâre judecătorească sau prin
folosință continua pe timp de 10 ani, potrivit art. 619 C.Civ.
Din analiza dispozițiilor legale care reglementează dreptul de trecere, reiese că situția obiectivă
a existenței unui loc înfundat dă naștere dreptului de a solicita stabilirea unei servituți de trecere, în
măsura necesară exercitării rezonabile a dreptului de proprietate asupra locului înfundat.
Este necesar, într-o primă fază, să se facă dovada caracterului înfundat al locului și, intr-o a
doua etapă, să se demonstreze că locul prin care se dorește a se face trecerea este cel mai scurt pentru
acces la drumul public și cel mai puțin împovărător pentru proprietarul potențialului fond aservit.
În ceea ce privește noțiunea de “loc înfundat”, aceasta presupune existența unui teren care,
fiind înconjurat de terenurile altor proprietari, nu îngăduie proprietarului său o ieșire suficientă la
drumul public, în discuție fiind o imposibilitate absolute de ieșire la drumul public a celui ce reclama
constituirea unui drept de trecere pe terenul aparținând altei persoane. Totodată, această noțiune a fost
interpretată în sensul că ea include și situațiile în care, desi nu este vorba despre o imposibilitate
absolute de a ieși la calea publică, calea de acces existent prezintă inconveniente grave sau nu este
suficientă.
A mai reținut instanța ca astfel cum stabilește art. 2 lit. d) din HCGMB nr. 114/2004, se
exceptează de la prevederile art. 1 autovehiculele cu masa totală maximă autorizată mai mica de 3,5t
destinate aprovizionării punctelor comerciale din incinta parcurilor și gradinilor publice, intre orele
24.00 – 07.00, numai pe baza autorizației de acces. De altfel, din înregistrările video și planșele foto
depuse de părți se poate observa cum mașinile care asigură salubrizarea parcului au acces pe aleile
acestuia, argument care nu este în favoarea reclamantei, întrucât și aceasta are posibilitatea legală de a
obține autorizația de acces pentru aprovizionarea localului.
Astfel, reclamanta are asigurat accesul pietonal, fără vreo îngrădire, cât și accesul auto sub
condiția obținerii autorizației de acces, într-un anumit interval orar, această condiționare neputând
echivala cu lipsa de acces la calea publică.

11
 Mai mult, a apreciat instanța că modificările constructive ale aleilor parcului, prin soluția
tehnică propusă de expert, care i-ar permite reclamantei să utilizeze aleea pietonală pentru traficul auto
este de natură a aduce stânjenire dreptului de proprietate asupra fondului aservit, ceea ce ar înfrânge
principiul echității, instituit de prevederile art. 617 alin (2) C. civ.
Astfel, potrivit art. 858 C. civ., proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține
statului sau unei unități administrative-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin
declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul din modurile
prevăzute de lege. Totodată, cf. art. 862 alin (1) C. Civ., dreptul de proprietate publică este susceptibil
de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate private, în
măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
Instanța a avut în vedere faptul că drepturile subiective civile, aparținând unor proprietari
diferiți, trebuie exercitate astfel încât niciunul dintre acești titulari să nu sufere un prejudiciu mai mare
decât inconvenientele normale care rezultă din coexistența drepturilor.
Or, acordarea unui drept de servitute în forma solicitată de reclamantă arc rea un grav disconfort
atât pârâtelor care dețin și administrează proprietatea publică, cât și persoanelor ce folosesc acest
domeniu public potrivit destinației sale de parc-grădină publică.
Astfel cum reiese din raportul de expertiză întocmit în cauză, pe fondul concesionat reclamanta
deține mai multe corpuri de cladire cu destinația restaurant, în care organizează evenimente precum
nunți, botezuri, aniversări sau conferințe, acest ultim aspect rezultând din prezentarea de pe site-ul web
al reclamantei. Aceste evenimente presupun participarea unui număr însemnat de persoane (spațiile
având o capacitate între 60 și 800 de persoane), iar pătrunderea cu autovehiculele pe aleea ce face
conexiune între drumul public și imobilele reclamantei ar nesocoti în mod flagrant interesul celor c ear
urma să suporte consecințele servituții, cauzând inconveniente precum stânjenirea accesului pietonilor
pe aleea grevată de servitute, deteriorarea aleii sau poluarea zonei cu noxe de eșapament, toate
conducând practice la schimbarea destinației fondului aservit.
Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că nu se impune instituirea în favoarea
reclamantei a unui drept de trecere, astfel încât a dispus respingerea cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarant apel reclamanta I.N.B., solicitând admiterea
apelului declarant, schimbarea în tot a sentinței apelate cu consecința cererii de chemare în
judecată astfel cum a fost formulată.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de
18.10.2019. În motivarea apelului declarant, apelanta-reclamantă a invocate disp. art. 617 CPC și a
argumentat că în mod eronat instanța de fond a reținut că imobilul nu este lipsit de cale de acces și că
nu este “loc înfundat”, de vreme ce, astfel cum a reținut și instanța în cuprinsul hotărârii apelate, această
noțiune cuprinde și calea de acces care prezintă inconveniente, cât și calea de acces care este
insuficientă, iar calea de acces care permite doar accesul pietonal prezintă aceste caracteristici.
Concluzionând, apelanta a arătat că în acord cu cele reținute în literatura de specialitate
noțiunea de “loc înfundat” cuprinde și calea de acces care prezintă inconveniente sau este insuficientă
– instanțele au reținut, astfel cum a fost arătat, că la stabilirea caracterului de loc înfundat trebuie avute
in vedere și mijloacele de transport care sunt indispensabile exploatării fondului pentru o normal
desfășurare a activității, cum este și în prezenta cauză când, pentru normala desfășurare a activității, se
impune permiterea accesului cu autovehicule.
Apelanta a mai arătat că obținerea unei autorizații pentru accesul auto de către apelanta-
reclamantă nu ar putea conduce la rezolvarea acestei situații, imobilul păstrându-și în continuare
caracterul de “loc înfundat”, de vreme ce calea de acces are prezenta în continuare inconveniente și ar
fi insuficientă. Astfel, obținerea autorizației de către apelanta-reclamantă ar conferi acesteia dreptul de
acces auto cu autovehiculul pana la imobil și doar în intervalul orar 24.00 – 07.00, interval care nu îi

12
este util față de motivele pentru care acesteia ii este necesar accesul cu autevehiculele, astfel cum
rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. d) si art. 3 teza I.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 07.11.2019, pârâtul intimat CLS2 a solicitat în esență
respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond.
Concluzionând, intimatul a apreciat că ca apelanta are asigurat accesul pietonal, fără vreo
îngrădire, cât și accesul auto sub condiția obținerii autorizației de acces, într-un anumit interval orar,
această condiționare neputând echivala cu lipsa de acces la calea publică. Intimata a citat disp. art. 617
alin 2, 858 și 862 alin. 1 CPC și a argumentat că instanța de fond a avut în vedere faptul ca drepturile
subiective civile, aparținând unor proprietari diferiți, trebuie exercitate astfel încât niciunul dintre
aceștia să nu sufere un prejudiciu mai mare decăt inconvenientele normale care rezultă din coexistența
drepturilor.
Astfel, acordarea unui drept de servitute în forma solicitată de apelantă ar crea un grav
disconfort atât intimatelor care dețin și administrează proprietatea publică, cât și persoanelor ce
folosesc acest domeniu public potrivit destinației sale de parc-gradină publică.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 07.11.2019, intimata pârâtă ADP2 prin Directorul
General a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond. În motivarea
întâmpinării, intimate-apelantă a argumentat că toate persoanele la care apelanta face referire în acțiune
au acces pietonal de la drumul public până în incinta restaurantului, existând chiar mai multe alei care
asigură posibilitatea unui acces, iar pentru exploatarea unității de alimentație publică deținută de I.B.P.
nu este necesar ca toate aceste persoane să ajungă cu mașina până la restaurant.
Intimata a mai aratat ca prima instanță a făcut în mod corect distincția între lipsa unei deschideri
la calea publică care presupune lipsa unei vecinătăți directe a terenului cu calea publică și lipsa
accesului la aceasta, care presupune imposibilitata proprietarului de a ajunge la calea publică. Faptul
că terenul folosit de apelanta-pârâtă se află situat în incinta Parcului Tei, fiind înconjurat de teren
proprietate publică cu destinația Parc arată doar că acest teren nu are nicio deschidere la calea publică,
în sensul că nu se invecinează direct pe nicio latură cu vreun drum public, însă asta nu înseamnă că
reclamanta proprietară a construcției situată în incinta Parcului Tei este total lipsită de posibilitatea de
a ajunge la calea publică.
Anlizând apelul formulat, prin prisma probelor administrate în cauză, în limitele cererii de
apel și raportat la dispozițiile legale incidente, Tribunalul reține următoarele:
Sub un prim aspect, Tribunalul reține ca potrivit art. 477 alin 1 CPC: “instanța de apel va
proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant precum și cu
privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată”. Efectul devolutiv al
apelului corespunde unei depline libertăți a apelantului de a critica hotărârea primei instanțe, iar
instanța de apel rejudecă în fapt și în drept cee ace apelantul a înțeles să atace din hotărârea primei
instanțe, cf. art. 477 CPC, exercitând un control judiciar asupra a ceea ce a hotărât prima instanță, iar
pe cale de consecință, nu poate fi pusă în situația de a soluționa cereri care nu au fost soluționate în
fața primei instanțe.
În aceste limite, analizând sentința instanței de fond prin prisma motivelor invocate de apelantă
prin cererea de apel, Tribunalul reține următoarele:
Apelanta reclamantă invocă, în esență, o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, la
situația de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de către instanța de fond. Fără a critica concluzia
instanței de fond în sensul că accesul la imobil este realizat pietonal, identificandu-se, conform
raportului de expertiză judiciară, patru căi de acces din b-dul Lacul Tei către imobil, respectiv traseul
1, cu o lungime de 163m, care asigura accesul pietonal si auto la bd. Lacul tei, traseul 5, cu o lungime
de 181m – alei pavate auto si pietonală, traseul 6, cu o lungime de 196m, alei pavate auto si pietonală
și traseul numarul 8, în lungime de 356m – alee pavată, alee asfaltată și alee pietruită, apelanta arată
că instanța de fond a apreciat greșit, raportat la această situație de fapt, ca imobilul nu este lipsit de
cale de acces și că nu este “loc înfundat”, de vreme ce, astfel cum a reținut și instanța în cuprinsul
hotărârii apelate, această noțiune cuprinde și calea de acces care prezintă inconveniente, cât și calea de

13
acces care este insuficientă, iar calea de acces care permite doar accesul pietonal prezintă aceste
caracteristici.
Astfel, a arătat apelata că, față de natura activității desfășurate – organizare de evenimente –
accesul pietona până la imobil prezintă inconveniente și nu este suficient, motivat de următoarele
considerente:
- În vederea desfășurării activității, apelant colaborează cu o serie de furnizori de produse, în
condițiile în care acestora nu le este permis accesul auto, toate aceste produse trebuie cărate de angajații
apelantei reclamante, indiferent de cantitate și de condițiile meteorologice;
- Având în vedere natura activităților desfășurate în incinta imobilului (nunți, botezuri etc.),
aceasta implică, uneori, și necesitatea transportării de bunuri de către prestatorii de servicii cu care
clienții au încheiat contracte (instrumente muzicale, aparatură electronică proprie, aparatura necesară
realizării filmărilor, cabine foto etc.). Și în cazul acestora, în lipsa constituirii unui drept de trecere
auto, acestea trebuie cărate, existând riscul deteriorării acestora;
- În aceleași condiții, trebuie să se deplaseze și persoanele care participă la evenimentele
organizate în imobilul apelantei-reclamante, care sunt nevoite, indiferent de condițiile meteorologice,
să parcurgă drumul de la calea publică până la restaurant, pietonal;
- Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere că persoanele care participă la evenimente nu au
posibilitatea de a mai beneficia de parcarea asigurată de restaurant pentru clienți, în condițiile în care
nu le este permis accesul auto, ceea ce prezintă un real dezavantaj pentru apelanta-reclamantă, în
condițiile în care și în acea zonă parcarea reprezintă o problemă, pe care clienții o au în vedere când
hptărăsc încheierea unui contract.
În acest sens, arată apelanta că, în acord cu cele reținute în literatura de specialitate, noțiunea
de “loc înfundat” cuprinde și calea de acces care prezintă inconveniențe sau este insuficientă, iar
instanțele au reținut că la stabilirea caracterului de “loc înfundat” trebuie avute în vedere si mijloacele
de transport care sunt indispensabile exploatării fondului pentru o normala desfășurare a activității,
cum este în prezenta cauză când, pentru normala desfășurare a activității, se impune permiterea
accesului auto.
Pornind de la conditiile reglementate de art. 617 C. civ. Pentru constituirea unei servituți de
trecere, care stipulează că (1): “Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are
dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu; (2)
Trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minima stânjenire exercitării dreptului de
proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au
acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul caruia i s-ar aduce cele mai puține prejudicii”,
Tribunalul reține că trebuie făcută distincția între lipsa unei deschideri la calea publică care presupune
lipsa unei vecinătăți directe a terenului cu calea publică și lipsa accesului la calea publică, servitutea
de trecere putând fi consituită în această ultimă ipostază.
Deși terenul pe care este situate imobilul apelantei se află în incinta Parcului Tei, fiind
înconjurat de teren proprietate publică cu destinația parc, prin urmare, terenul concesionat de apelanta-
reclamantă nu se învecinează, direct, pe nicio latură, cu vreun drum public, ci terenul cu destinația parc
care înconjoară terenul concesionat de apelantă are deschidere la calea publică, terenul concesionat de
apelantă, pe care se află imobilul acesteia, are acces la calea publică, fiind identificate patru alei care
fac legătura direct intre B-dul lacul Tei și imobilui apelantei-reclamante.Aceste căi de acces pietonale
au fost folosite de apelanta reclamată încă din anul 2008, data încheierii contractului de concesiune
prin urmare, nu se poate concluziona în sensul unei imposibilități absolute a accesului la calea publică.
Tribunalul reține însă, în acord cu instanța de fond, că inconvenientele de ordin practice și
logistic nu pot fi calificate ca fiind grave, ceea ce solicită apelanta-reclamantă fiind constituirea unei
servituți de trecere pentru autovehicule, astfel încât să asigure transportul în condiții facile a mărfurilor
cu care trebuie aprovizionată de către furnizori, a bunurilor furnizate de prestatorii de servicii pentru
organuzarea de evenimente în incinta restaurantului și deplasarea cu atoturismul a clienșilor care
participă la evenimente, a cleinților restaurantului și piscinei deținute în proprietate și asigurarea

14
posibilității parcării de către acești clienți a autoturismelor într-o parcare care va fi amenajată de
reclamantă în acest scop.
Or, înlăturarea acestor inconveniente care, în aprecierea Tribunalului nu sunt grave, prin
constituirea unei servituți de trecere cu autovehicule pe terenul cu destinație parc, aflat în proprietatea
publică a Municipiului București, ar acea ca finalitate înlăturarea oricărui inconvenient de ordin
practice si logistic în desfașurarea activității apelantei, însă, totodată, ar fi incompatibilă cu interesul
public, general, al tuturor membrilor comunității locale, de a utiliza parcurile exclusiv în scopul în care
acestea au dost create, ca spații de recreere, fără a fi perturbați de traficul auto și fără a se adduce
atingere dreptului la un mediu sănătos prin poluarea inerentă create de noxele de eșapament emenate
de autovehicule.
În acest sens, pe site-ul de prezentare al restaurantului President deținut de apelanță, se
menționează ca în incinta acestuia sunt amenajate 3 saloane cu o capacitate totală de 800 de persoane.
La aceste saloane se adauga o terasa cu o capacitate de până la 600 persoane și o piscină cu un număr
de 200 de vestiare. De asemenea, din informațiile furnizate pe același site official, programul de
funcționare al piscinei pe timpul verii este zilnic între prele 10.00-19.00, iar terasele si restaurantele
funcționează zilnic până la ora 24.00.
Având în vedere astfel atâat capacitatea de găzduire a complexului deținut de apelanta
reclamantă, cât și de programul de funcționare, este corectă concluzia intimatei pârâte ADP2, în sensul
că accesul auto al clienților reclamantei ar urma sa afecteze aleile parcului Tei pe tot parcursul zilei.
La aceasta se adaugă accesul auto al furnizorilor, care ar urma să se efectueze tot prin incinta parcului.
Or, conform disp. art. 862 alin 1 C. Civ., “dreptul de proprietate publică este succesibil de
orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura
în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”
iar cf. disp. Art. 13 alin.1 din Legea 213/1998: “Servituțile asupra bunurilor din domeniul public sunt
valabile numai în măsura în care aceste servituți sunt compatibile cu uzul sau interesul public căreia
îi sunt destinate bunurile afectate”.
Tribunalul reține însă că servitutea de trecere cu autovehicule, prin incinta parcului Tei,
solicitata de reclamantă, nu este compatibilă cu uzul si interesul public căruia îi este destinate terenul
ce reprezintă Parcul Tei, ca bun afectat de servitutea solicitată, uzul fiind cel de spațiu de recreere,
grădină publică, iar interesul public fiind acela de a fi utilizat potrivit acestui scop, fără ca membrii
comunității care îl utilizează să fie perturbați de traficul auto și fără a se adduce atingere dreptului la
un mediu sănătos prin poluarea inerentă create de noxele de eșapament emenate de autovehicule.
Or, punând în balanță interesul particular al apelantei, de natură pur economică, cu interesul
general al comunității locale, fără ncio component economică, primează, în mod evident, interesul
general al comunității.
Tribunalul mai reține că în același scop, al asigurării interesului general al colectivității, a fost
adoptată HCGMB nr. 114/2004, care impune restricții clare de circulație în incinta parcurilor și
grădinilor publice de pe teritoriul Mun. Bucuresști și care stipulează următoarele: în parcurile și
grădinile publice din mun. București se interzice accesul tuturor autovehiculelor, motocicletelor, a
altor mijloace de transport motorizate, a utilajelor, precum și a vehiculelor cu tracțiune animală, cu
excepțiile expres statuate în respectivul act normativ.
Conform art. 2 lit. d) din HCGMB nr. 114/2004, se exceptează de la prevederile art. 1
autovehiculele cu masa totală maximă autorizată mai mica de 3,5t destinate aprovizionării punctelor
comerciale din incinta parcurilor și grădinilor publice, între orele 24.00 – 07.00, numai pe baza
autorizației de acces. Prin urmare, apelanta are dreptul la acces auto până la imobil în intervalul orar
24.00 – 07.00, cu condiția obținerii unei autorizații prealabile.
De altfel, trebuie reținut ca această hotărâre a CGMB este emisă cu 4 ani înaintea incheierii de
căttre apelanta reclamantă a contractului de concesiune, este opozabilă tuturor, prin urmare apelanta a
contractat cunoscând limitările impuse prin această hotărâre și și-a asumat și inconvenientele pe care

15
aplicarea acesteia le generează. Apelanta nu a invocat nelegalitatea acestei hotărâri care, nefiind
anulată, creează obligația respectării acesteia, de către toți destinatarii, inclusiv de apelantă.
Faptul că, până în anul 2016, autovehiculele reprezentanților, angajaților, furnizorilor și
clienților restaurantului li s-a permis accesul auto, este o situație de fapt neprobată de către apelantă și
care, chiar dacă ar fi fost probate, nu este de natură să constituie niciun drept în favoarea apelantei,
întrucât niciodată încâlcarea unor dispoziții ale autorităților statului nu poate genera un drept.
În concluzie, apelanta reclamantă are asigurat accesul pietonal, fără nico îngrădire, de la calea
de acces publică la complexul deținut în proprietate, precum și accesul auto, în condițiile prevăzute de
HCGMB nr. 114/2004, conditiile impuse apelantei, ca si tuturor persoanelor, prin această hotărâre,
pentru accesul auto fiind un inconvenient de natură a proteja interesul general al colectivității,
constituirea unei servituți de trecere cu autovehiculul, pe terenul din domeniul public al mun. București
care servește ca parc-gradină publică, nefiind compatibilă cu uzul sau interesul public caruia ii este
destinat terenul pe care se dorește constituirea acestei servituți.
Motivat de aceste considerente, constaând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu
aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente, iar motivele de apel invocate de
apelanta reclamantă sunt neîntemeiate, Tribunalul va respinge ca nefondat apelul formulat.

4. CONCLUZII
O caracteristică foarte importantă, care delimitează bunurile din domeniul public de celelalte
bunuri, este aceea că bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor
acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are
ca obiect un astfel de bun este nul.
S-au întâlnit opinii similare îmbrăţişate atât de autori de drept administrativ cât şi de drept civil
cum ar fi teza conform căreia cele două noţiuni sunt echivalente sau teza conform căreia domeniul
public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, teză care poate fi asimilată cu
prima poziţie.
Însemnătatea dreptului de proprietate publică şi a domeniului public este una deosebită, lucru
demonstrat în perioada socialistă, când s-a trecut, prin anumite metode de regulă abuzive, la o
proprietate socialistă, multe persoane fizice sau juridice pierzându-si proprietăţile prin decrete
instituite de regimul comunist. Sunt de părere că, alături de alte motive care aduceau atingere
democraţiei, şi metodele abuzive de trecere a unor bunuri în proprietatea socialistă au avut un cuvânt
de spus la iminenta înlăturare a regimului comunist în ţara noastră.
Relaţia dintre individ şi proprietate este mult mai complexă. S-a afirmat că proprietatea face
parte integrantă din personalitatea subiectului de drept, sau că există o legătură foarte strânsă între
proprietate şi libertate, atribut esenţial al personalităţii umane. Deseori s-a susţinut că proprietatea
înseamnă libertate, chiar dacă relaţia de egalitate dintre proprietate şi libertate poate fi contestată nu
poate fi negat rolul proprietăţii de garant al libertăţii moderne.
Totuşi, fără a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publică şi până la urmă, chiar a
sferei de cuprindere a domeniului public, în permanentă evoluţie în raport cu realităţile economice,
sociale şi politice pe care trebuie să le exprime, credem că, din interpretarea legii, s-ar putea contura
un punct de vedere unitar.
Suntem tentaţi să atragem atenţia în mod special, asupra influenţei factorului politic în această
chestiune, cei aflaţi la conducerea unei ţări fiind oricând în măsură să poată decide ,,din anumite
raţiuni” scoaterea unui bun din sfera domeniului public şi trecerea acestuia în sfera domeniului privat,
în ideea înstrăinării, în aceleaşi condiţii în care bunul a fost considerat ca făcând parte din domeniul
public.
Cu alte cuvinte, este necesar ca bunul să fie trecut în domeniul privat, printr-un act juridic cu forţă
cel putin egală cu cea a actului prin care iniţial se stabileşte că bunul respectiv aparţine domeniului
public.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României
2. Codul Civil
3. Codul Administrativ
4. Legea fondului funciar, nr.18/1991,
5. Legea nr. 115/1996
6. Legea administraţiei publice locale nr.215/2001
7. Legea nr. 213/1998 Publicată în Monitorul Oficial al României,nr. 448 din 26 noiembrie 1998
8. Adam, I., Drept civil. Drepturile reale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002
9. Alexandru, I., Drept administrativ, Ed. Economică
10. Bîrsan, C., Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
11. Cercel, Sevastian, Drept civil. Patrimoniul. Posesia. Proprietate, Ed. Universitaria, Craiova,
2002
12. Costin, M.N., Marile instituţii ale dreptului civil român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
13. Dogaru, I., Drept civil-Teoria generală a drepturilor reale, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2003
14. Filipescu, Ion, Dreptul civil, dreptul de proprietate şi alte depturi reale, Editura Actami, Bucureşti,
1996
15. Filipescu I., Filipescu A., Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura
Actami, Bucuresti, 2000
16. Hamangiu C., Tratat de drept civil roman, Tom I, Bucuresti, 1928
17. Hauriou M., Precis de droit administratif, Ed. 11, Paris, 1927
18. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, Ed. Nemira, București,1996
19. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol II, ediţia a III-a, Editura AllBeck, Bucureşti,
2002
20. Jeze, Gaston , Principiile dreptului administrativ, editia a 3, Marcel Giard, Paris 1926
21. Nicolae, M., Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999
22. .Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
23. Vedinaş V., Consideraţii asupra legii 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, Analele Universităţii Bucureşti, 1999
24. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domeniul_public#Domeniul_public_al_statului

17