Dreptul la un mediu

sănătos în jurisprudența
Curții Europene a
Drepturilor Omului
 Cuprins

I. Considerații introductive.....................................................................................................................2

II. Aspecte privind consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.........................................................................................................................................................3

III. Garantarea dreptului la mediu prin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului................6

III.1. Conținutul dreptului la un mediu sănătos.......................................................................................6

III.2.Titularii dreptului la un mediu sănătos...........................................................................................12

III.3. Consacrarea jurisprudențială a dreptului la un mediu înconjurător sănătos................................12

IV. Limitări ale drepturilor garantate prin articolul 8..........................................................................17

V. Concluzii............................................................................................................................................19

1
 I. Considerații introductive

Atât la nivel mondial cât si la nivel european și național, necesitatea recunoașterii unui
drept uman nou și fundamental, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, s-a prefigurat
treptat.

„Fiecare membru al Consilului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept

şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, se prevede în art. 3 al Statutului Consiliului
Europei1, organizaţie interguvernamentală regională creată la 5 mai 1949 de 10 state din Europa
Occidentală (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda şi Suedia) interesate în protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a
supremaţiei dreptului.

Izvorul juridic al sistemului drepturilor omului al Consiliului Europei se regăseşte în

două tratate, şi anume, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – adoptată la Roma la 4
noiembrie 1950, intrată în vigoare în septembrie 1953, document prin care se iau primele măsuri
în vederea asigurării garantării unora din drepturile enumerate în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (decembrie 1948) – şi Carta Socială Europeană, document elaborat la
Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare la 26 februarie1965, care reprezintă un
ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii
sociale.2

Convenția Europeană a drepturilor omului nu garantează in terminis dreptul la protecția

mediului înconjurător sau dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Eforturi considerabile pentru
sancționarea expresă printr-un instrument juridic au fost depuse începând cu anii șaptezeci.
Astfel, în cadrul Conferinței Europene asupra conservării naturii organizată la Strasbourg în
1970, de către Consiliul Europei s-a propus elaborarea și adoptarea unui protocol adițional la
Convenția europeană a drepturilor omului, care recunoască și să garanteze dreptul fiecăruia de a
se bucura de un mediu sănătos și nedegradat, propunere preluată într-o recomandare din 1973,
care conținea prevederi în vederea organizării ad-hoc unei comisii de experți care să elaboreze
proiectul unui document legal de rangul unei convenții pentru protejarea a biosferei și în special
1
Popescu, C.-L., Contenciosul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 61.
2
Petrică Trușcă, Andrada Trușcă Trandafir, Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în jurisprudența
CEDO, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 1 (23)/2009, p.98.

2
a speciilor migratoare. Această recomandare nu a reușit totuși să producă efectul scontat. De
asemenea, au existat și propuneri doctrinare privind reglementarea acestui drept printr-un proiect
de protocol adițional la Convenția europeană. De asemenea, într-un studiu realizat în 1977, a fost
propusă inserarea dreptului la un mediu sănătos.

Astfel cum am menționat anterior, dreptul de a fi sănătos precum și drepturile social-

economice, corelative acestuia sunt consacrate prin intermediul altor instrumente internaționale
regionale precum Carta Socială Europeană3 sau Codul european de Securitate socială4.

II. Aspecte privind consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Convenția

Europeană a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a drepturilor omului a fost concepută ca o reacție la atrocitățile

celui de-al doilea război mondial și a fost determinată de voința manifestată de a asigura
demnitatea omului prin fundamentarea unei adevărate Cărți constituționale a Europei cu privire
la tripticul drepturile omului, statul de drept, regimul democratic. Pentru atingerea acestui
deziderat, acest instrument enunță drepturile individuale cu scopul de a proteja, în primul rând,
integritatea fizică și morală a omului și libertatea sa. Astfel, protecția mediului înconjurător nu a
reprezentat unul din obiectivele urmărite de redactorii ei.

De la data intrării sale în vigoare şi până în prezent, Convenția s-a dovedit a fi un

instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului pe care ea însăşi, dar şi
protocoalele sale adiţionale adoptate ulterior le reglementează, eficacitatea dispoziţiilor sale
constând atât în numărul şi calitatea drepturilor omului protejate, care acoperă practic însăşi
existenţa şi libertatea, viaţa socială şi personală a individului, cât şi prin mecanismul
jurisdicţional de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor
contractante.5

Deși la nivel internațional există o preocupare pentru susținerea dezvoltării sustenabile

care s-a manifestat prin introducerea Principiului nr. 10 în Declarația de la Rio, adoptate de

3
Art. 11 din Carta Socială Europeană Revizuită prevede dreptul oricărei persoane de a beneficia de toate măsurile
care îi permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge;
4
Art. 7-12 din Codul european al securității sociale reglementează dreptul la îngrijiri medicale;
5
Petrică Trușcă, Andrada Trușcă Trandafir, op.cit., p. 99.

3
Conferința Națiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător și dezvoltare pe 13 iunie 1992,
problematică rămâne modalitatea prin intermediul căreia individul poate invoca acest drept
subiectiv.

Spre deosebire de alte drepturi precum dreptul la proprietate, la educație sau la alegeri
libere, etc. care au ajuns sub aegis-ul Convenției, pentru care statele membre au adoptat
protocoale adiționale, dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost consacrat în jurisprudența
europeană ”prin ricoșeu”, pe cale pretoriană6. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(Convenţia) nu include în articolele sau în Protocoalele sale sintagma „mediu înconjurător” sau
„drept la un mediu sănătos”. Însă, privind în urmă, la momentul adoptării Convenţiei (Roma,
1950), problemele mediului nu reprezentau o preocupare însemnată, dezvoltarea industrială
neridicând probleme grave în ce priveşte mediul. În aceste condiţii, s-ar putea considera despre
dreptul la mediu ca nefăcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le
garantează. 7

În cazul acestui drept organele Convenției au interpretat dinamic și evolutiv 8

dispozițiile sale, interpretare care să corespundă moravurilor și necesităților sociale. S-a făcut uz
de principiul de interpretare definit de Curte încă din 1978, ce definește Convenția ca un
instrument viu, ce trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale de viață, principiu ce își
găsește deplina ilustrare în jurisprudența organelor sale cu privire la dreptul la un mediu
înconjurător sănătos. Astfel, în lipsa unei mențiuni cu privire la mediul sănătos s-a reușit crearea
unui mecanism de protecție indirect prin interpretarea extensivă a domeniului de aplicație a unor
drepturi prevăzute expres, pornind de la dificultatea delimitării precise și clare între drepturile și
libertățile fundamentale înscrise în Convenție și drepturile socio-economice. 9 Întrucât nu poate fi
invocată ca atare o încălcare a dreptului privind dreptul la un mediu înconjurător sănătos, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut prin intermediul jurisprudenței că anumite tipuri
de deteriorări ale mediului cu consecințe grave pentru indivizi sau chiar eșecul autorităților
publice de a furniza informații despre riscurile ecologice și la care indivizii sunt expuși, pot
constitui o încălcare a altor drepturi protejate de Convenție, ca de exemplu dreptul la viață,
6
Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. ed. 2. Ed. C.H. Beck,
București, 2010, p. 640.
7
A se vedea: D. Niţu., Dreptul la mediu, 2005, Revista Themis nr. 3, pp. 45-56.
8
CEDO, 25 aprilie 1978, Tyrer c/Regatului Unit, § 31, accesibil la:
9
Health-related issues in the case-law of the European Court of Human Rights, 2015, p. 22, disponibil la:
http://www.echr.coe.int/Documents/Research_report_health.pdf, accesat la 28.12.2016.

4
consacrat de art. 2 din Convenție, dreptul la respectarea vieții private de familie, consacrat de art.
8(1) ori dreptul la proprietate stipulat în art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.10

Majoritatea cazurilor înfățișate Curții privitoare la încălcarea prevederilor legate de

dreptul la sănătate și mediul înconjurător au fost examinate sub incidența art. 8 din Convenție.
Argumentele pentru incidența art.8 vizează legătura între dreptul la un mediu sănătos ca o parte
componentă a dreptului la o viața privată. Comisia a statuat că atingerile aduse mediului
înconjurător prin anumite activități nocive „pot afecta calitatea vieții unei persoane și, prin
aceasta, îi este afectată viața sa privată. 11 O cerere admisibilă poate apărea în temeiul acestei
dispoziții în cazul în care poluarea mediului atinge un nivel care duce la o depreciere
semnificativă a capacității de a se bucura de domiciliu de o manieră care să afecteze viața privată
și de familie, fără ca neapărat să prejudicieze grav sănătatea. 12 Aprecierea acestui nivel minim
este relativă și depinde de toate circumstanțele cazului, cum ar fi intensitatea și durata
inconvenientelor și a efectelor sale asupra sănătății fizice și psihice sau calității vieții individului,
precum și contextul ecologic general.13 Articolul 8 este incident și în cazurile în care poluarea
mediului înconjurător este cauzată în mod direct de către stat sau în care răspunderea statului
provine dintr-un eșec de a reglementa în mod adecvat sectorul privat. Principiile aplicabile sunt
similare atât în ce privește obligația pozitivă a statului de a lua măsuri rezonabile și adecvate
pentru protejarea drepturilor reclamantului precum și în ce privește ingerința unei autorități
publice. În ambele cazuri trebuie să se țină cont de un echilibru echitabil care trebuie stabilit între
interesele concurente ale individului și cele ale comunității; în orice caz statul se bucură de o
anumită marjă de apreciere pentru a determina măsurile care trebuie luate pentru a asigura
respectarea Convenției.

În unele cazuri sunt cercetate sub incidența art. 2 și a îndeplinirii de către stat a
obligațiilor sale pozitive de a lua toate măsurile în vederea salvgardării vieții. 14 În contextul unor
profesii cu un grad ridicat de pericol, accentul cade pe legislația ajustată pentru particularitățile
ocupației date, cu accentul pus pe riscul potențial pentru viață. Reglementările trebuie să
guverneze autorizarea, înființarea, funcționarea, securitatea și supravegherea activităților și
10
Lucreția Dogaru, Protecția dreptului la un mediu sănătos în jurisprudența CEDO, p.1, disponibil la:
http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_201104/recjurid114_9FR.pdf, accesat la 28.12.2016.
11
CEDO., 16 iulie 1986, nr. 1910/1981 Rayner c. Regatului Unit, DR. nr. 47, p.5
12
CEDO., 9 decembrie 1994, López Ostra c. Spaniei, § 51
13
CEDO., 9 iunie 2005, Fadeyeva c. Rusia, § 69
14
CEDO., 9 iunie 1998, L.C.B. c. Regatului Unit

5
asigurarea creării unui cadru în care pentru toate părțile implicate să fie obligatorie luarea de
măsuri concrete pentru a asigura protecția eficientă a cetățenilor a căror viață ar putea fi pusă în
pericol de riscurile inerente.15

Așa cum a fost statuat de către jurisprudența organelor Convenției, în sistemul

măsurilor preventive o însemnătate deosebită o are dreptul publicului la informare. Astfel
reglementările trebuie să prevadă, de asemenea, proceduri adecvate, ținând seama de aspectele
tehnice ale activității în cauză, pentru identificarea deficiențelor în procesele în cauză, precum și
orice erori comise de către responsabilii la diferite niveluri. 16 În cazul în care este necesar ca
statul să ia măsuri pozitive, alegerea mijloacelor va fi, în principiu, o chestiune care ține de marja
sa de apreciere.

III. Garantarea dreptului la mediu prin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului
III.1. Conținutul dreptului la un mediu sănătos

Deoarece în dispoziţiile niciunuia din instrumentele juridice prezentate în capitolul

anterior dreptului la mediu nu i s-a precizat conţinutul, considerăm că trebuie să ne oprim atenţia
asupra Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la
Geneva17 (1994) care cuprinde precizări importante cu privire la conţinutul dreptului
fundamental la un mediu sănătos. Declaraţia reafirmă dreptul fundamental al omului la un mediu
sănătos, accentuează legătura acestuia cu alte drepturi fundamentale şi afirmă că dreptul
fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu:

1. dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot

afecta mediul, sănătatea, bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;

2. dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea

mediului;

15
CEDO, 30 noiembrie, Öneryıldız c/ Turcia, § 90
16
CEDO, 20 martie 2008, Budayeva și alții c. Rusiei, § 132
17

6
 3. accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;

4. dreptul la un mediu de muncă sănătos;

5. dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă

într-un mediu sănătos;

6. dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de

mediu, cu excepţia cazurilor justificate;

7. dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;

8. dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor

acesteia;

9. dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii.

Dreptul la un mediu sănătos presupune şi îndeplinirea unor obligaţii în vederea

protecţiei mediului. Deoarece drepturile fundamentale formează conţinutul raporturilor dintre
persoane fizice şi stat, înseamnă că obligaţiile corelative acestor drepturi revin statului care le
recunoaşte şi le garantează. În acest sens, este prevăzută obligaţia generală a statelor de a lua
măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru implementarea dreptului la un
mediu sănătos. Măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului,
stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. 18

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sfera obligaţiilor ce revin

statelor în privinţa art. 8 este deosebit de largă, de aceea în acest sens, cu titlu de exemplu, vom
aminti o serie de cauze relevante.

În cauza Fadeyeva c. Rusiei19 Curtea a continuat linia jurisprudențială conform căreia

în cazul în care există activitate industrială primejdioasă, statul are o serie de obligații pozitive cu
scopul de a proteja sănătatea oamenilor care locuiesc în preajma acestei activități, printre care se
numără obligația de informare privind efectele nocive, inclusiv riscul producerii unui accident,
precum și ajutorul pentru relocare în cazul în care este posibilă și necesară. În speță, domiciliul
reclamantei a fost situat într-o zonă desemnată ”zonă de securitate sanitară” din cauza

18
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p.395.
19
CEDO., hotărârea din 09.06.2005, cererea nr. 55723/00 , accesibilă la: www.echr.coe.int

7
apropierii sale de o oțelărie mare a cărui zgomot și emisii industriale reprezentau un pericol
pentru sănătatea și bunăstarea oamenilor care trăiau acolo. Curtea a remarcat că, deși Guvernul a
inițiat un program de relocare a persoanelor care locuiesc în zona de securitate, iar reclamantul a
fost pus pe o listă de așteptare pentru locuințe, nu i s-a oferit nicio soluție eficientă pentru a se
muta. Mai mult, cu toate că instalația a funcționat cu încălcarea standardelor interne de mediu, nu
au fost luate măsurile efective în vederea reducerii poluării la niveluri acceptabile. În consecință,
a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 8 din Convenție,
privind respectarea vieții private și a domiciliului.

Curtea a menținut poziția sa și în cauzele ulterioare aduse în fața ei cum ar fi

Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva și Romashina c. Rusiei20, unde statul nu a reușit să ia
măsuri efective pentru protecția reclamantelor în fața unui serios pericol ecologic prin
strămutarea acestora sau în Dubetska și alții c. Ucrainei21 , când autoritățile nu au reușit să mute
reclamanții, care locuiau aproximativ la 100 de metri de o mină de cărbune sau să găsească o
soluție pentru diminuarea nivelurilor de poluare dăunătoare pentru sănătatea acestora.

Tot încălcarea aceluiași drept la viață privată a fost constatată de către Curte și în cazul
unor accidente industriale, când statul nu și-a onorat obligația pozitivă de a lua măsuri efective
pentru a înlătura consecințele unor astfel de evenimente. Astfel, în cauza Guerra c. Italia22 (1998) a
fost recunoscută atingerea adusă dreptului la respectarea vieții private și de familie prin
omisiunea autorităților italiene de a informa populația în legătură cu riscurile asociate unui
accident la uzină sau în legătură cu planul de acțiuni ce trebuie urmat în cazul unui asemenea
accident. Reclamanților care locuiau în zona adiacentă uzinei a cărui echipament defectuos a
cauzat producerea unei intoxicații grave cu arsenic, care au continuat să locuiască în zona
contaminată așteptând informații esențiale care să le permită să înțeleagă riscul la care se supun,
le-a fost recunoscută încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie și vieții private cuprinse
în Art. 8.

Curtea a stabilit că emisiile nocive ale uzinei chimice au o incidenţă directă asupra
dreptului protejat prin art. 8 şi că trebuie stabilit în ce măsură autorităţile naţionale au luat
măsurile necesare pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor reclamanţilor de a le fi
20
CEDO., hotărârea din 26.10.2006, cererile nr. 53157/99, 53247/99, 53695/00, 56850/00,
accesibilă la: www.echr.coe.int
21
CEDO., hotărârea din 10.02.2011, cererea nr. 30499/03  accesibilă la: www.echr.coe.int
22
CEDO., hotărârea din 19.02.1998, cererea nr. 14967/89, accesibilă la: www.echr.coe.int

8
respectată viaţa privată şi de familie, concluzionând că simplul fapt că o persoană a fost privată
de informaţii esenţiale în legătură cu natura şi posibilitatea producerii unui risc de accident
industrial în mediul său apropiat, poate constitui o violare a dreptului acelei persoane la viaţa sa
privată şi de familie.

În ceea ce privește țara noastră, aceasta a fost condamnată pentru prima dată de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru nerespectarea dreptului a un mediu sănătos în
anul 2009 în cauza Tătar c. României, referitoare la impactul asupra mediului a unei tehnologii
bazate pe cianura folosită în extracția aurului. Reclamanții invocau pasivitatea autorităților
naționale care sunt responsabile de faptul ca nu au luat măsurile necesare pentru a proteja
sănătatea și mediul împotriva poluarii, obligatie prevăzută de articolul 8 din Convenție, susținând
totodată că nu a existat o consultare eficientă cu publicul înainte de începerea exploatării, precum
și utilizarea unei tehnlogii ce reprezinta un risc pentru viața lor și pentru mediu. Deși nu a putut
fi determinată relația dintre scurgerea, ca urmare a accidentului, a celor 100.000 metri cubi de
apă contaminată cu cianură și înrăutățirea astmului fiului reclamantului, Curtea a statuat că Statul
se face vinovat de neîndeplinirea datoriei sale de a evalua, într-un grad satisfăcător, riscurile
activităților și de a lua măsuri adecvate pentru a proteja dreptul oamenilor la viață privată și la
domiciliu precum și dreptul lor la un mediu sănătos și sigur.

Evoluția dreptului de protecție a mediului a cunoscut și cazuri în care a fost analizată o

posibilă încălcare a însuși dreptului la viață. Așadar în cauza Öneryıldız c. Turciei23, autoritățile
au fost găsite vinovate pentru nu a fi oferit reclamanților informații referitoare la riscurile la care
se expuneau locuind lângă groapa de gunoi și chiar în prezența unei astfel de informări, ar fi fost
de asemenea responsabile pentru omisiunea de a lua măsurile practice necesare pentru evitarea
riscurilor aduse vieții. Sistemul reglementărilor pus la punct de către autorități s-a dovedit a fi
ineficient întrucât deschiderea și operarea gropii de gunoi a fost permisă fără un mecanism
coerent de supraveghere. Planul de urbanism incoerent a jucat de asemenea un rol în succesiunea
de evenimente care au dus la accident. Astfel este încălcat articolul 2 al Convenției.

Principiile enunțate mai sus au fost folosite de către Curte și în cazul spețelor care au
implicat poluarea cauzată de deșeuri. În acest mod instanța europeană a decis în cauza Brândușe
c. României în sensul că deși starea de sănătatea a reclamantului aflat în detenție lângă o groapă

23
CEDO., hotărârea din 30.11.2004, cererea nr. 48939/99, accesibilă la: www.echr.coe.int

9
de gunoi a orașului, nu s-a deteriorat din cauza acesteia, nu înseamnă că acest fapt atrage
inaplicabilitatea articolului 8. Dimpotrivă a fost reținut că în baza studiilor de mediu realizate de
către autorități a fost constatat nivelul ridicat de poluare în zonă și de perioada îndelungată în
care reclamantul a suferit din cauza noxelor puternice emanate. Mai mult decât atât, groapa de
gunoi funcționa fără autorizațiile necesare ale autorităților locale însărcinate cu protecția
mediului (APE) și, respectiv, ale sănătății publice, iar studiile au arătat că activitatea sa nu a
respectat normele de mediu astfel încât nivelurile de poluare au depășit normele stabilite și au
cauzat mirosuri neplăcute. Mai mult decât atât, publicul nu a fost informat cu privire la riscurile
generale pentru mediu și sănătatea populației. Toate acestea au condus la concluzia că viața
privată a reclamantului a fost afectată, fără ca aceasta să reprezinte „ o simplă consecință a
regimului său privativ de libertate”.24 Printr-o soluție similară a fost soluționată cauza
Giacomelli c. Italiei25, unde autoritățile s-au făcut vinovate de neîndeplinirea condițiilor
prevăzute de legislația națională în legătură cu activitatea unui centru de prelucrare a deșeurilor
speciale.

Aceeași linie jurisprudențială a fost urmată și în cazurile privind poluarea sonoră.

Astfel, după ce o cameră a curții a hotărât inițial că a fost încălcat dreptul la viață privată,
Marea Cameră a Curții sesizată cu rejudecarea cauzei a reținut că noul plan de zbor a fost de
natură să aducă atingere calității vieții private ale reclamanților precum și „posibilității de a
putea utiliza în mod normal locuințele situate în apropierea aeroportului”.26

De asemenea, planul privitor la reglementarea zborurilor nocturne a reprezentat o

măsură generală care nu a vizat reclamanții în mod special. A fost reținut că deși sursa
dezagrementelor sonore denunțate nu a fost cauzată de vreo autoritate statală ci reprezintă
rezultatul muncii unor companii aeriene private, acesteia i se poate atribui totuși semnificația
unei ingerințe în exercițiul dreptului reclamanților deoarece, după cum reiese din jurisprudența
anterioară a curții, în materia art. 8, statul este titularul obligației de a reglementa sectorul privat
în așa fel încât să fie creat cadrul care să asigure protecția acestor drepturi. Astfel, interesul major
a fost de a determina în ce măsură a fost atins echilibrul echitabil între interesul societății, un
interes justificat prin nevoia de menținere a unui serviciu complet de zboruri și dreptul

24
CEDO., hotărârea din 07.04.2009, cererea nr. 6586/03, accesibilă la: www.echr.coe.int
25
CEDO., hotărârea din 02.11.2006, cererea nr. 59909/00, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
26
CEDO, 8 iulie 2003, Hatton și alții c/Regatul Unit §118

10
reclamanților. Analizând disputa în această cheie, Curtea a constatat că doar un procent mic de
oameni au avut de suferit din cauza zgomotului, că prețurile locuințelor nu au scăzut și că
reclamanții s-ar putea muta în altă parte, fără pierderi financiare. În aceste condiții, s-a constatat
că autoritățile naționale au căutat să realizeze un asemenea echilibru atât pe fond cât și pe plan
procedural, ceea ce a condus la concluzia contrară celei la care a ajuns o Cameră a curții. Marea
Cameră a Curții a constatat neîncălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție.27

În materia activităților periculoase, care ar putea avea efecte adverse asupra sănătății pe
termen lung a persoanelor implicate, cum ar fi testele nucleare, respectarea dreptului la viață
privată și familială a reclamanților presupune implementarea unei proceduri efective și accesibile
care să permită persoanelor afectate, dar și urmașilor acestora, accesul la ansamblul de informații
pertinente și concludente privitoare la asemenea activități. Această jurisprudență s-a cristalizat
începând cu speța McGinley și Egan c/ Regatului Unit28, când după analiza plângerii foștilor
militari ai armatei Britanice, care au fost prezenți la testele nucleare în 1950 pe insula
Crăciunului, Curtea a constatat că reclamanții au primit suficiente informații privind gradul de
expunere a acestora la nivelul periculos de radiație în timpul testărilor, statul îndeplinindu-și
astfel obligațiile. Tot în legătură cu testările nucleare care au avut loc pe insula Crăciunului în
1950, Curtea a fost chemată să se pronunțe în cauza L.C.B c. Regatului Unit29. În speță
reclamanta, fiica unui fost militar în termen a armatei britanice, a afirmat că autoritățile nu au
luat măsurile necesare pentru a proteja sănătatea ei, iar drept consecință ea a dezvoltat o formă de
leucemie. Curtea a observat că nu se poate stabili dacă tatăl reclamantei a fost de facto expus la
niveluri înalte de radiație și că statul poate fi în mod rezonabil sigur pe înregistrările
contemporane care indică faptul că radiația nu a atins cote periculoase în zona staționării
militarilor în termen. Statului i-ar fi revenit datoria de a notifica părintele reclamantei și de a
monitoriza starea ei de sănătate doar în cazul în care era posibil ca radiația la care fusese expus
tatăl ei să fi creat un risc pentru sănătatea ei. Așadar, relația de cauzalitate între posibila expunere
a tatălui său și leucemia reclamantei nu a putut fi stabilită, articolul 2 nefiind încălcat de
autoritățile Regatului Unit.

27
Ibidem, § 129.
28
CEDO., hotărârea din 28/01/2000, cererile nr. 21825/93, 23414/94, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
29
CEDO., hotărârea din 09/06/1998, cererea nr. 23413/94 , accesibilă la: http://www.echr.coe.int

11
III.2.Titularii dreptului la un mediu sănătos

Potrivit literaturii de specialitate30, răspunsurile la întrebarea „cine este titularul

dreptului la un mediu sănătos?” sunt de două feluri, considerându-se, pe de-o parte, că acest
drept nu poate să aparţină decât individului, titularul şi unicul beneficiar al acestui drept fiind
omul, iar pe de altă parte s-a susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită.
Însă, sub aspect juridic, doar omul poate fi titularul dreptului la un mediu sănătos.

O altă controversă s-a născut pe marginea discuţiei dacă dreptul la un mediu sănătos
este un drept individual sau un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare,
dreptul la pace etc. Fără a contesta caracterul individual sau cel colectiv al dreptului la un mediu
sănătos, amintim părerea existentă în doctrină31 conform căreia acest drept, în condițiile create de
problematica mediului la sfârşitul secolului XX, de conştientizare în toate statele lumii a
necesităţii vitale de a apăra mediul, tinde să se desprindă din categoria drepturilor de solidaritate,
manifestându-se tot mai mult ca un drept subiectiv individual, recunoscut şi garantat de lege.

III.3. Consacrarea jurisprudențială a dreptului la un mediu înconjurător sănătos

În jurisprudența sa, CEDO., pe lângă faptul că a recunoscut dreptul la un mediu sănătos

prin interpretare extensivă a dreptului la respectarea vieții private, familiale și a domiciliului, a
arătat că dreptul la un mediu de o anumită calitate poate ține de respectul bunurilor. Astfel, din
punct de vedere cronologic, în privința dreptului material, problema a fost ridicată pentru prima
dată în cadrul cauzei Arrondelle c. Angliei32(1980). În fapt, reclamanta, proprietara unui
pavilion situat la marginea pistelor de zbor și de aterizare ale aeroportului londonez Gatwick, în
apropierea unei autostrăzi, s-a plâns de poluarea sonoră care încălca dreptul la respectarea vieţii
private, dar şi dreptul la respectarea bunurilor, poluarea contribuind la diminuarea valorii de

30
Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.31.
31
Daniela Marinescu, op.cit., p. 396.
32
CEDO., hotărârea din 15.07.1980, cererea nr. 7889/77, accesibilă la: http://www.echr.coe.int

12
circulaţie a locuinţei. În această cauză, Comisia a admis că plângerile suferite de reclamantă
ţineau de art. 8 al Convenţiei şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 privitor la proprietate. În această
cauză, decizia de admisibilitate se concentrază asupra situaţiei particulare a reclamantei „a cărei
proprietate se află atât de aproape de pista aeroportului, încât zgomotul avioanelor o supune,
potrivit unui raport de inspecţie din 1976, unui stres intolerabil. Zgomotul autostrăzii M23
agravează, se pare, această situaţie”.33

Tot astfel, în cauza Baggs c. Anglia34 (1985) reclamantul, Frederick William Baggs
locuia cu familia sa într-o casă aşezată în împrejurimile aeroportului londonez Heathrow. Acesta
s-a plâns de poluarea sonoră provocată de extinderea pistelor aeroportului, fapt ce punea familia
în cauză într-o situaţie insuportabilă, casa fiind situată într-un perimetru de 72,5 NNI 35 (unitate
de măsură pentru zgomot). Este necesar a fi menţionat faptul că, în cazul în care indicele depăşea
60 NNI administraţia nu elibera autorizaţii de construire. Însă, reclamantului i s-a refuzat de către
serviciul de urbanism cererea de a clasa proprietatea ca fiind de „uz comercial”, în scopul de a o
putea vinde mai uşor şi pentru a cumpăra apoi o altă proprietate într-o zonă mai liniştită.
Plângerea a fost declarată admisibilă, Comisia apreciind că, potrivit unui raport oficial, situaţia
pe care familia Baggs trebuie să o îndure era „cu adevărat deplorabilă şi revoltătoare”.36

Continuând pe aceeaşi linie, în anul 1990, Curtea a admis în cauza Powell şi Rayner c.
Anglia37, că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în apropierea
locuinţelor reclamanţilor pot afecta starea fizică a individului şi, prin urmare, pot aduce atingere
vieţii private a acestuia. De asemenea, pot să priveze un individ de posibilitatea de a se bucura de
confortul domiciliului său. Mai mult, Curtea a afirmat că zgomotul avioanelor a diminuat
calitatea vieţii private şi confortul locuinţei, şi a subliniat că poluarea sonoră produsă de avioane,
foarte importantă din punctul de vedere al nivelului şi frecvenţelor, poate afecta într-o manieră
considerabilă valoarea bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile,
constituind în acest mod un fel de expropriere parţială.38

33
Michele de Salvia, „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003,
Revista Pandactele Române, nr. 6, p. 166.
34
CEDO., hotărârea din 16.10.1985, cererea nr. 9310/81, accesibilă la: http://www.echr.coe.int
35
NNI-unitate de măsura pentru zgomot, abreviere pentru ‘‘noise and number index’’
36
Dragomir I. şi Dragomir, G.A., „Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al dreptului
comunitar”, 2006, Revista de drept public, nr. 3, p. 136.
37
CEDO., hotărârea din 21.02.1990, cererea nr. 9310/81 A172, accesibilă la: http://www.echr.coe.int
Iuliana Ruxandra Fechete, Study of the case-law of the european court for human rights applicable to the
38

environment law, SciVerse Science Direct, 2012, disponibil la: www.sciencedirect.com, accesat la 29.12.2016

13
 Cauza prin care Curtea de la Strasbourg a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să
39
pătrundă, pe calea interpretării art. 8.1, în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost
Lopez-Ostra c. Spania40 (1994). Doamna Gregoria López Ostra, locuia împreună cu familia în
orașul Lorca (regiunea Murcia a Spaniei), unde se afla un număr foarte mare de întreprinderi de
prelucrare a pieilor. Câteva dintre tăbăcăriile care existau în acest oraș aveau o staţie pentru
prelucrarea deşeurilor lichide şi solide construită pe un teren de pământ municipal situat la
douăzece de metri depărtare de casa reclamantei. Reclamanta a formulat o plângere referitoare la
problemele de sănătate ale locuitorilor din zonă, inclusiv ale fiicei sale, care suferea de greață,
vărsături și anorexie cauzată de mirosurile insuportabile, zgomotele şi gazele poluatoare
provocate de respectiva staţie de epurare. În faţa Curţii, reclamanta se consideră victimă a unei
violări a dreptului la respect pentru domiciliul său, care face imposibilă viaţa sa privată şi de
familie, precum şi a unui tratament degradant. 41

Curtea a constatat că: „Este de la sine înțeles că atingerile grave aduse mediului
înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane și pot să o priveze de dreptul de a se bucura
de o locuință care să-i asigure exercițiul dreptului la viață privată și familială, chiar fără ca
prin aceasta să-i fie pusă în pericol grav sănătatea”.42 De asemenea, Curtea a decis că
autoritățile spaniole construind stația de epurare a apei în scopul soluționării unei grave probleme
de poluare în apropierea locuinței reclamantelor, a încălcat dreptul acestora la un mediu sănătos,
deci implicit a dreptului la viața lor privată prevăzut în articolul 8, prin neîndeplinirea de către
autoritățile naționale a obligațiilor lor privind asigurarea unui echilibrul echitabil între interesele
comunității și cele individuale, echilibru consacrat anterior în jurisprudența Curții.43

Prin distincţia făcută în această cauză, între impactul condiţiilor de mediu asupra
sănătăţii umane şi incidenţa lor asupra calităţii vieţii s-a interpretat noţiunea de viaţă privată ca
una care presupune şi un anumit confort, o bunăstare fără de care respectul dreptului la viaţă
privată şi la familie şi domiciliu nu ar fi efectiv, ci doar fictiv şi s-a recunoscut că dreptul
garantat de art. 8.1 din Convenţie implică şi dreptul de a trăi într-un mediu sănătos.44
39
Nițu D., op.cit., p.48.
40
CEDO., hotărârea din 09.12.1994, cererea nr. 16798/90, accesibilă la: http://www.echr.coe.int
41
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a V-a în limba română,
Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005, p. 455.
42
CEDO., 9 Decembrie 1994, § 51
43
CEDO., 17 Octombrie 1986, Rees c/ Regatului Unit, § 37 și hotărârea din 21 Februarie 1990, Rayner c. Regatului
Unit, § 41.
44
Nițu D., op.cit., p. 49.

14
 Importanţa hotărârii rezultă şi din faptul că se impune statelor – părţi la Convenţie, o
obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare destinate a asigura protecţia efectivă a dreptului
prevăzut la art. 8.1 sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative
ale terţilor.

O parte a doctrinei45 afirmă că în cadrul sistemului european de protecţie judiciară a

drepturilor omului, pentru a intra sub incidenţa garanţiilor Convenţiei, atingerile aduse mediului
înconjurător şi, prin urmare, drepturilor individuale ale omului, trebuie să fie probate. Cu alte
cuvinte, justiţiabilii trebuie să fi furnizat măcar un început de dovadă cu privire la pretenţiile pe
care le invocă, fără de care ei nu s-ar putea „pretinde”, din punctul de vedere al Convenţiei,
victime ale unei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin acest text.

În acest sens, ne oprim atenţia asupra a trei cauze. Prima dintre acestea, Tauira c.
Franţa46 (1995), se referea la pretinse atingeri aduse mediului înconjurător provocate de reluarea
experimentelor nucleare franceze în Pacific din anul 1995. Curtea a subliniat că reclamanții nu
aduseseră niciun fel de documente care sa ateste starea lor de sănătate simpla referire la riscurile
inerente utilizării energiei nucleare, atât civile, cât şi militare, nu este suficientă pentru a permite
reclamanților să se pretindă  victimele unei încălcări a Convenției, numeroase activități umane
fiind generatoare de risc. „Reclamanții trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare
ale probabilității intervenirii unei încălcări, simplele suspiciuni nefiind suficiente.”47

O a doua cauză, Asselbourg c. Luxemburg48 (1999), confirmă acest mod al Curții de a

privi chestiunea interesului de a acţiona în justiţie în ceea ce priveşte atingerile mediului
înconjurător. Astfel, reclamanţii, 78 de persoane fizice şi asociaţia Greenpeace, au susţinut că
punerea în funcţiune aunei oţelării le afectează calitatea vieţii. Curtea a considerat că un potenţial
reclamant

trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare privind probabilitatea producerii unei

încălcări a drepturilor sale personale, şi că simple suspiciuni sau prezumţii sunt insuficiente în
această privinţă.

45
Michelle da Silva, op. cit., p. 149; Petrică Trușcă, Andrada Trușcă Trandafir, op.cit., p. 108; Iuliana Ruxandra Fechete,
op.cit.,p. 1074.
46
CEDO., hotărârea din 04.12.1995, cererea nr. 28204/95, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
47
Flaminia Stârc-Meclejan, Rolul creator al Curţii Europene a Drepturilor Omului privitor la dreptul mediului,
Analele Universităţii de Vest din Timişoara, p.178.
48
CEDO., hotărârea din 29.06.1999, cererea nr. 29121/95, accesibilă la: www.echr.coe.int

15
 În cea de-a treia cauza, Kyrtatos c. Grecia49(2003) reclamanții invocau distrugerea
unei mediului înconjurător în care aceștia trăiau prin ridicarea unor construcții ilegale în sud-estul
unei insule greceşti.50 Însă Curtea a afirmat că pentru a determina dacă o poluare a mediului poate
afecta dreptul la viaţă privată a unei persoane, elementul determinant este acela de a şti dacă
există vreun

element nociv pentru sfera vieţii private.51 Curtea a precizat că „elementul esențial care permite
determinarea faptului dacă, în circumstanțele unei cauze, atingerile aduse mediului au constituit
o încălcare a unuia dintre drepturile garantate de alin. (1) al art. 8 este existența unui efect
negativ asupra sferei private sau de familie a unei persoane, şi nu doar degradarea generală a
mediului. Nici art. 8, nici orice altă dispoziție a Convenției nu garantează în mod special o
protecție generală a mediului ca atare; alte instrumente internaționale şi legislații interne sunt
mai adaptate atunci când se pune problema tratării acestui aspect particular”. Nici art.8 nicio
altă dispoziție a Convenției nu garantează, în mod specific, protecția generală a mediului
înconjurător, ca atare52, iar pentru acest scop mult mai pertinente sunt alte instrumente
internaționale sau reglementări din legislația națională. Curtea a reținut că, în cazul dat, chiar
dacă este admis că mediul înconjurător a fost grav afectat de amenajările urbane, presupusul
prejudiciu adus păsărilor și altor specii protejate ce locuiesc în mlaștină, nu e era de așa natură
încât să afecteze direct reclamanții, care nu au reușit să aducă nici un argument care să
demonstreze în mod convingător contrariul. Decizia ar fi putut totuși să fie diferită dacă, de
exemplu, modificările reclamate constau într-o defrișare a zonei aflate în vecinătatea
reclamanților, situație care ar fi putut afecta direct bunăstarea lor. Din aceste considerente nu a
fost admis că ingerințele în condițiile de viață ale animalelor din mlaștină ar putea afecta viața
privată sau familială a reclamanților. În privința dezagrementelor precum zgomote, lumini,
cauzate de amenajările propriu-zise, instanța europeană a decis că acestea nu au atins nivelul de
gravitate suficient pentru a fi luate în considerare, pe terenul art. 8 parag.1 . din Convenție.

49
CEDO., hotărârea din 22.05.2003, cererea nr. 41666/98, accesibilă la: www.echr.coe.int
50
Bîrsan C., op.cit., p. 625.
51
Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
p.128.
52
CEDO., 22 mai 2013, Kryatatos c. Grecia, § 52, accesibilă la: www.echr.coe.int

16
 IV. Limitări ale drepturilor garantate prin articolul 8

Drepturile şi libertăţile individuale apărate prin Convenţie conform literaturii de

specialitate53 sunt clasificate în drepturi intangibile şi drepturi condiţionale. Astfel, se observă că
drepturile intangibile sunt drepturi individuale ale persoanei care generează obligaţii absolute
pentru state, iar normele care le prevăd sunt obligatorii în toate elementele lor interzicând statelor
o aplicare incompletă. În conţinutul Convenţiei găsim următoarele drepturi intangibile:

1. dreptul la viaţă (art. 2);

2. dreptul de a nu fi torturat sau de a nu fi supus unor tratamente inumane sau
degradante (art. 3);
3. dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi de a nu fi obligat la muncă forţată (art.
4);
4. dreptul la neretroactivitatea legii penale.

În ce priveşte drepturile condiţionale, acestea intră în sfera de intervenţie a competenţei

statului, care poate limita beneficierea de aceste drepturi sau exercitarea lor şi se bucură de o
protecţie relativă. Aceste drepturi sunt:

1. dreptul la libertate individuală (art. 5);

2. dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a
corespondenţei (art. 8);
3. libertatea de gândire şi conştiinţă (art. 9);
4. dreptul la liberă exprimare (art. 10);
5. dreptul la liberă asociere (art. 11);
6. dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie);
7. dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie);
8. dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie);
9. libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzării naţionalilor (art. 2 şi art. 3
din Protocolul 4);
10. dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul
7);
11. dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul 7);

53
Corneliu Bîrsan, op.cit., p 12.

17
 12. dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi fapte
penale (art. 4 din Protocolul 7).
Aceste drepturi şi libertăţi ale persoanelor se exercită într-un cadru social, organizat de
statele contractante pe teritoriul lor.54 Drept urmare, statele trebuie să aibă în vedere că punerea
în valoare a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale să se facă în aşa fel încât să fie în
concordanţă nu numai cu interesele individuale ale titularilor lor, dar şi în conformitate cu
interesul general al societăţii.

Drepturile garantate de art. 8 sunt incluse, după cum am arătat mai sus, în categoria
drepturilor condiţionale, deoarece este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o
asemenea ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi constituie o măsură
necesară într-o societate democratică. În acelaşi timp, este de la sine înţeles şi faptul că ingerinţa
statală trebuie să privească un drept apărat de Convenţie.55

Însă, jurisprudenţa Curţii a mai adăugat o condiţie, şi anume, ingerinţele exercitate să

fie proporţionale cu scopul urmărit. În acest sens, în ceea ce priveşte demersul general privitor la
precizarea obligaţiilor care incubă statului, Curtea, într-o cauză expusă anterior, şi anume, Powell
şi Rayner c. Anglia (1990), a decis următoarele: „Fie că abordăm cauza din perspectiva unei
obligaţii pozitive a statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja
drepturile date reclamanţilor de paragraful 1 al articolului 8, fie din perspectiva ingerinţei unei
autorităţi publice, justificabilă din punctul de vedere al paragrafului 2, principiile aplicabile
sunt destul de apropiate. În ambele cazuri, trebuie avut în vedere un just echilibru ce trebuie
menţinut între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său. De
asemenea, în cele două ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în
determinarea măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei.”56

V. Concluzii

În trecut, puţin relevantă şi controversată, calitatea mediului a devenit un aspect foarte

important al drepturilor omului şi, în prezent, din ce în ce mai mult un drept fundamental cu
statut propriu şi independent.
54
Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 54.
55
Petrică Trușcă, Andrada Trușcă Trandafir, op.cit., pp. 109-110.
56
Ibidem, p.111.

18
 Fiind un drept de ultimă generaţie, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic s-a
dovedit a fi rapid in evolutie, în ceea ce priveşte garantarea şi efectivitatea lui pe calea justiţiei.
În acest sens, se poate observa şi constituţionalizarea lui la nivelul statelor în numai câteva
decenii, favorizând dezvoltări corespunzătoare în plan regional şi internaţional.

În acelaşi timp, apariţia problemelor ecologice globale (efectul de seră, schimbările

climatice, diminuarea stratului de ozon etc.) a contribuit la consolidarea statutului său de drept
fundamental şi de drept la supravieţuire a omenirii.57

În ce priveşte consacrarea jurisprudenţială, dreptul la un mediu sănătos s-a afirmat pe

calea interpretării art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, el neavând o
consacrare expresă în materie, ca parte componentă a dreptului la viaţă privată şi familială,
oferindu-i o protecţie „prin ricoşeu”. Se observă că în ceea ce priveşte dreptul la mediu,
jurisprudenţa CEDO. a relevat mai ales garanţiile procedurale ale acestui drept, respectiv dreptul
la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil, şi,
nu în ultimul rând, obligaţia statelor de a adopta „măsuri pozitive” destinate să asigure
efectivitatea dreptului la un mediu sănătos.

Reafirmând interesul pentru o dezvoltare durabilă și sustenabilă manifestat pe

plan național și internațional și ținând cont de principiul solidarității între generații, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1885(2009) din 30 septembrie 2009,
prin care aceasta recomandă Comitetului de Miniștri să elaboreze un protocol adițional la
Convenția Europeană a drepturilor omului „care să recunoască dreptul subiectiv la un mediu
înconjurător sănătos și viabil.”58 Astfel se preconizează că după elaborarea de către grupul de
experți și adoptarea protocolului adițional, dreptul la un mediu înconjurător va căpăta o mai mare
forță juridică datorită unei reglementării distincte și clare în sistemul european de protecție a
drepturilor omului.59

57
M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 338.
58
http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17777&lang=en
59
C. Bîrsan, op.cit., p.644.

19
Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii

1. Bîrsan,C., Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. ed. 2. Ed.

C.H. Beck, București, 2010
2. Berger,V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a V-a în limba
română, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005

20
 3. Chiriță,R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007
4. Duţu, M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
5. Lupan,E., Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
6. Marinescu,D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008 Popescu, C.-L., Contenciosul european al drepturilor
omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

Articole, studii, publicații

1. Dogaru,L., Protecția dreptului la un mediu sănătos în jurisprudența CEDO,

2. de Salvia, M., Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 2003,
Revista Pandactele Române, nr. 6.
3. Dragomir I. şi Dragomir, G.A., „Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al
dreptului comunitar”, 2006, Revista de drept public, nr. 3

4. Fechete, I-R., Study of the case-law of the european court for human rights applicable to
the environment law, SciVerse Science Direct, 2012,

5. Niţu,D., Dreptul la mediu, 2005, Revista Themis nr. 3

6. Stârc-Meclejan,F., Rolul creator al Curţii Europene a Drepturilor Omului privitor la

dreptul mediului, Analele Universităţii de Vest din Timişoara

7. Trușcă,P., si Trușcă Trandafir,A., Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în

jurisprudența CEDO, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 1 (23)/2009

Surse web

1. Consiliul Europei: http://www.coe.int/

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
3. http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Case-
Law/HUDOC/HUDOC+database/

21
4. Uniunea Europeană: http://europa.eu
5. http://www.echr.coe.int/Documents/Research_report_health.pdf

6. http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17777&lang=en

7. www.sciencedirect.com

22