Suport de Curs Dreptul Functiei Publice

Capitolul I.
Aspecte generale privind funcţia publică
În cadrul instituţiilor europene activează personal cu pregătire diversă, a căror activitate se

desfăşoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special adoptate. Aceste acte
normative reglementează dreptul funcţiei publice europene, o nouă ramură de drept care a dobândit
independenţă tocmai datorită interesului special acordat acestor norme juridice şi datorită importanţei
domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a Uniunii. 1
Cele mai importante institutii europene sunt: Consiliul Europei, Parlamentul European, Comisia
Europeana, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Funcţiei
Publice a Uniunii Europene, Curtea Europeană de Conturi. La acestea se adaugă şi alte organe precum
instituţiile Uniunii Monetare, Comitetele Consultative Economice şi Sociale, Mediatorul European, etc. 2
Numărul funcţionarilor publici europeni a crescut odata cu aderarea de noi state la Uniunea
Europeană, dar şi datorită extinderii activităţii instituţiilor europene sau largirii ariei de competenţă a
acestora. 3
Întregul personal al instituţiilor europene este constituit din cetateni ai statelor membre ale Uniunii
Europene, reflectand diversitatea culturala a acestora, acestia fiind nevoiti sa isi desfasoare cea mai mare
parte a activitatii departe de tarile lor. 4
Fiecare din institutiile europene dispune de propriul sau personal, avand o politica proprie in ceea ce
priveste managementul acestuia, însă această politică se conturează pe principiile generale stabilite de
Statutul comun al funcţionarilor publici europeni. 5
I.1. Noţiunea de funcţie publică şi funcţionar public european

Cu toate că noţiunea de funcţie publică în general pare relativ uşor de definit, observăm că noţiunile
utilizate în diferite sisteme de drept referitoare la acest concept fac dificilă sarcina de a identifica expresii
prin care să traducem cu exactitate această noţiune.
De exemplu, noţiunea de fonction publique (funcţie publică) în Franţa este explicată prin noţiunea
de civil service (serviciu civil, în traducere literară) în Marea Britanie şi prin cea de offentlincher Dienst
(serviciu public, în traducere literară) în Germania.
Aceste expresii nu au un conţinut similar de la o ţară la alta, însă termenii amintiţi sunt utilizaţi
pentru a defini funcţionarii publici, devenind astfel sinonime cu administraţia publică în limbajul curent. 6
Funcţia publică aproape că este sinonimă cu personalul administrativ în Belgia, Grecia, Spania,
Olanda, Irlanda şi Portugalia, în timp ce în alte state, cum sunt Germania şi Luxemburg, există o
delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de-o parte şi angajaţii şi lucrătorii din
1
Mihaela Tofan – “ Dreptul European al functiei publice” – suport de curs, p. 20
2
Ion Popescu - “Functia publica europeana” – suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 7
3
4
5
6
Ana Elena Ranta, ,,Aspecte de drept comparat referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici” Revista Transilvană de
Stiinte Administrative 2 (26)/2010, p.126
1/117
administraţie, ce se supun regulilor dreptului muncii, pe de altă parte 7.
O analiză a principalelor reglementări referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici din
diferite state ale Europei, relevă faptul că putem identifica o serie de asemănări, dar şi deosebiri
semnificative. Compararea modalităţilor în care statele înţeleg să reglementeze funcţia şi funcţionarul
public, poate duce chiar la crearea unui model ideal de a reglementa funcţia publică, model care să fie
aplicat unitar la nivelul întregii Uniuni Europene 8.
Literatura de specialitate majoritară a propus două elemente juridice ca fiind definitorii pentru
funcţia publică 9.
Primul element este ca funcţionarii publici sunt numiţi unilateral de stat pe baza dreptului public
(statutul functionarilor publici) care defineste termenii de baza ai relatiei dintre functionarul public si stat.
Principala caracteristică a acestui element este faptul că nici un contract sau clauză contractuală nu este
negociată sau stabilită direct între functionarul public si instituţia angajatoare, cum este cazul în sectorul
privat. Cu toate acestea, legea stabileşte în mod clar drepturile şi obligaţiile generate de o astfel de relatie.
Al doilea element constă în faptul că funcţionarii publici sunt numiti în funcţie până la vârsta
pensionării, chiar dacă există funcţionari publici care pot fi numiţi într-o funcţie temporară şi chiar dacă
este posibila demiterea din functie sau restructurarea acestora.
De exemplu in Gemania exista “functionari publici alesi” pentru posturile de conducere de rang
inalt, cum ar fi de exemplu, primarii. In Suedia functionarii publici pot fi eliberati din functie in orice
moment din cauza reducerilor bugetare. In Spania, asa numitii “functionari publici angajati” sunt numiti
politic si eliberati din functie cand autoritatea care ii numeste isi incheie mandatul.
Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul comun, fiind utilizată în două sensuri,
diferite în funcţie de contextul concret.
În sensul cel mai larg al termenului, funcţia publică europeană cuprinde atât persoanele învestite cu
autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism european cât şi funcţionarii care
desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii
Europene.
La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme unionale sunt fie funcţionari
europeni (în sensul restrâns al noţiunii), fie agenţi contractuali, adică persoane care desfăşoară activitate
în baza unui contract de muncă şi nu sunt învestite cu autoritate publică.
Comunităţile europene iniţial înfiinţate, Comunitatea economică europeană (CEE), Comunitatea
europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO) şi Comunitatea europeană a energiei atomice
(CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări normative speciale.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la
Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcţiei publice europene, reglementări distincte
7
Stiinte Administrative 2 (26)/2010, p.126
8
Stiinte Administrative 2 (26)/2010,p.126
9
J. Ziller, Administrations comparees. Les systemes politico- administratifs de l Europe de Douze, Editions Montcherestien,
Paris, 1993, pg. 349
2/117
mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului de remuneraţie, regimului pensiilor etc.
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic şi
comun pentru personalul instituţiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E.,
C.E.C.A. şi C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă şi mai
importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004,
regulament care este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul „Regulamente şi reglementări
aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene” 10.
Definiţia noţiunii de funcţionar european este reglementată în cuprinsul art. 1 din Statut, fiind
statuat că: “este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost
numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanenta dintr-una din instituţiile
Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de numire de această instituţie.”
Observăm aşadar că dobândirea calităţii de funcţionar european este condiţionată de existenţa
actului de numire emis de autoritatea competentă 11.
Actul juridic de numire poate fi definit ca acel act juridic unilateral, emis de autoritatea investita cu
putere de numire, prin care cel numit dobandeste calitatea de functionar public european. 12
Din punct de vedere al regimului juridic, actul de numire are următoarele caracteristici:
- trebuie emis doar pentru un post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau prin obţinerea unui
mandat electiv;
- este un act de autoritate, care produce efecte doar dacă a fost emis în conformitate cu
reglementările europene incidente şi doar de către organul sau instituţia competentă;
- este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura parte care îşi
asumă obligaţii este instituţia sau organismul emitent; beneficiarul actului de numire, respectiv viitorul
funcţionar public dobândeşte obligaţii doar după exprimarea acceptului cu privire la funcţia sau
demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de numire;
- este un act constitutiv de drepturi întrucât acesta este de natură să creeze drepturi pentru viitorul
funcţionar public;
- este un act juridic formal, astfel încât pentru ca emiterea acestuia să fie legală trebuie să aibă în
mod obligatoriu o formă materială scrisă;
- trebuie să cuprindă în mod obligatoriu o serie de elemente definitorii, respectiv: emitentul, data
emiterii, funcţia pentru care a fost emis, numele funcţionarului numit, data numirii pe funcţie şi motivele
investirii. 13
I.2. Clasificarea funcţionarilor publici europeni

Conform articolului 5 din Statut, funcţionarii publici europeni sunt grupaţi în patru categorii
principale, catalogate alfabetic: A, B, C şi D, la care se adaugă şi categoria 1A din care fac parte
10
Călinoiu Constanţa, Vedinaş Verginia, 1999, p.12
11
12
13
Mihaela Tofan – “ Dreptul European al functiei publice” – suport de curs, p. 21-22
3/117
interpreţii şi traducătorii.
Scopul clasificării este cel de a stabili condiţii identice de recrutare şi executare a sarcinilor de
serviciu pentru funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii.
Fiecare categorie este la rândul său subclasificată în grade, iar gradele în eşaloane. La momentul
emiterii actului de numire, autoritatea emitentă are obligaţia de a preciza categoria, gradul şi eşalonul
avute în vedere.
Funcţionarii din categoria A sunt organizaţi în opt grade, grupate în funcţii sau cariere. La rândul
lor, funcţiile sau carierele sunt subdivizate în două gradaţii sau eşaloane, astfel încât categoria A include
16 sub-categorii de funcţionari.
Pentru ocuparea acestor funcţii, normele dreptului comunitar impun cunoştinţe de nivel universitar,
orice diplomă superioară fiind un atu al candidatului la funcţia respectivă.
Funcţionarii din categoria A ocupă funcţii de direcţie, de concepţie şi de studiu. Astfel, directorii
generali sunt desemnaţi cu indicativul A1, directorii executivi cu indicativul A2, iar şefii de divizie cu
indicativul A3.
Categoria B are cinci grade, grupate în cariere sau funcţii, fiecare dintre ele fiind desfăşurate pe
două gradaţii. Funcţionarii din categoria B corespund funcţiilor de aplicare şi încadrare, care necesită
cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar (studii medii).
În categoria B sunt incluşi funcţionarii publici care care primesc şi analizează informaţiile necesare
fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea respectarea legislaţiei europene.
Numărul funcţionarilor publici europeni din categoria B este de aproximativ 3000 de agenţi. 14
În categoria C sunt cuprinse tot cinci grade, desfăşurate fiecare pe câte două gradaţii. În această
categorie se regăsesc funcţionarii absolvenţi ai învăţământului mediu sau cu o experienţă profesională
similară care îndeplinesc activităţi de secretariat, arhivă sau alte activităţi administrative cu caracter
permanent. Numărul funcţionarilor din categoria C este dublul numărului de funcţionari din categoria B.
Categoria D cuprinde doar patru grade şi reuneşte funcţionarii care desfăşoară activităţi care
presupun munca fizică. Nivelul de pregătire profesională minimă pentru personalul din această categorie
este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunoştinţe tehnice, impuse de specificul
activităţii vizate de postul respectiv. În această categorie se regăsesc, de obicei, funcţionarii pentru
activităţi de pază, curierat, personalul de serviciu etc.
Pe lângă personalul care lucrează pentru organisme sau instituţii europene având calitatea de
funcţionari publici, mai lucrează şi persoane cu contract de muncă sau cu contract de colaborare, numiţi
agenţi contractuali.
Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcţionar deoarece agentul nu beneficiază de
dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat şi nici nu dobândeşte mare parte din drepturile cuprinse
în Statut. Agenţii contractuali pot beneficia de prevederile Statutului numai dacă îi vizează expres, altfel
situaţia lor este guvernată de regulile aplicabile contractului prin care au devenit agenţi contractuali
europeni. Aceşti angajaţi pe bază de contract de drept privat nu participă direct la prestarea serviciului
14
Idem, p.25
4/117
public şi nu sunt învestiţi cu autoritatea publică în desfăşurarea activităţii lor, prin urmare nu beneficiază
de aceeaşi ocrotire a drepturilor ca şi funcţionarii comunitari.
În rândul agenţilor comunitari care lucrează pe bază de contract se disting două categorii: agenţii
contractuali care deservesc diferite instituţii sau organisme comunitare situate la nivelul Uniunii Europene
şi agenţii contractuali de drept privat local. Se includ în această categorie angajaţii contractuali care
lucrează în aparatul de lucru al unui reprezentant al Uniunii într-un stat membru sau nemembru al
Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la îndeplinire anumite sarcini ale Uniunii la nivel local.
Deşi aceste persoane sunt plătite din fonduri europene, întreaga lor activitate este reglementată de
legile statului în care îşi desfăşoară activitatea. Mai mult, dacă pentru litigiile apărute cu privire la
activitatea agenţilor contractuali europeni sunt competente să se pronunţe instanţele comunitare (Curtea
Europeană de Justiţie sau Tribunalul de Primă Instanţă, după caz), pentru soluţionarea proceselor în care
sunt implicaţi agenţi contractuali de drept local sunt competente instanţele locale.
Pentru distincţia agenţilor contractuali de funcţionarii publici europeni, în sensul restrâns al noţiunii,
trebuie avut în considerare faptul că întotdeauna activitatea concretă a agentului contractual trebuie să se
încadreze în una dintre următoarele situaţii:
- să desfăşoare o activitate cu caracter temporar, ocupând un post care are un caracter temporar dar
pentru care titularul este indisponibil, pentru o perioadă de timp determinată;
- să desfăşoare o activitate auxiliară faţă de activitatea curentă a serviciului în care activează,
îndeplinind sarcini temporare prin natura lor. Au existat şi situaţii de utilizare abuzivă a denumirii de post
auxiliar, deşi persoana încadrată urma să desfăşoare activităţi permanente pe o perioadă îndelungată de
timp. În aceste situaţii, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiţie au procedat la recalificarea
contractului, modificând, în mod obiectiv, denumirea utilizată pentru funcţia respectivă 15;
- să aibă calitatea de consilieri de specialitate, adică personalităţi angajate în instituţiile comunitare
datorită notorietăţii într-un anumit domeniu; dacă pentru interesele comunităţii sunt necesare cunoştinţele
şi competenţa lor într-un anumit moment, atunci vor avea calitatea de agenţi contractuali de drept
european, în baza unui contract de consiliere (consultanţă de specialitate) 16.
Astfel, putem distinge între două categorii de funcţii publice în statele membre ale Uniunii
Europene:
- funcţionarii care activează în cadrul instituţiilor europene şi care pot fi desemnaţi cu titulatura de
funcţionari publici europeni,
- funcţionarii publici care lucrează în administraţia locală a fiecărui stat membru 17.
În contextul dreptului european, cadrul normativ privind funcţia publică a fost influenţat de
adoptarea de către Comisia Europeană a Cărţii Albe cu privire la reforma administrativă, încă din martie
2000.
Acest document a evidenţiat principiile administraţiei publice la nivel european, punându-se accent
15
C.J.C.E., 01.02.1979, Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189
16
Vătăman Dan, 2010, pp. 193-194
17
Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, Funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului public European, Editura
Universităţii “ Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, p. 19.
5/117
pe calitatea serviciilor oferite, independenţa funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate
faptele săvârşite, eficienţa şi transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat în 13 septembrie 2000 Codul de
conduită în administraţia publică (The Code of Good Administrative Behaviour), conceput în primul rând
ca un instrument de lucru pentru personalul instituţiilor europene care lucrează în mod direct cu publicul.
Codul vizează inclusiv informarea cetăţenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate
şi asupra condiţiilor în care trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care abordează în instituţie
europeană. 18
I.3. Noţiunea de funcţie publică şi funţionar public în România

Doctrina defineşte funcţia publică ca fiind „o grupare de atribuţiuni, de sarcini şi de competenţe, în
scop de a da satisfacţie unor anumite interese generale” 19.
Funcţia publică europeană se caracterizează în primul rând prin caracterul său hybrid, fiind
reglementată simultan atât de actele normative adoptate la nivel internaţional cât şi de legislaţia naţională
a statelor membre 20.
În România, Statutul funcţionarilor publici a fost adoptat prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Statut 21 „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome”.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile
legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de
rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public”.
În doctrina de drept public se face referiri la o deontologie a funcţionarilor publici, privită ca
ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor
ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale,
eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi juridice 22.
Supunerea funcţionarilor publici unui regim de drepturi şi obligaţii specifice distinge funcţionarii, în
sens strict, de alte categorii de agenţi publici (contractuali şi alţii). Multă vreme, funcţionarii au fost
supuşi unor regimuri restrictive, ca urmare a specificităţii serviciului de stat. Cu timpul, această
specificitate s-a atenuat, funcţionarii tinzând să devină cetăţeni obişnuiţi ca toţi ceilalaţi. 23
Funcţionarul are obligaţia de a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle de serviciu. Această regulă
18
19
Paul Negulescu ,,Tratat de drept administrativ”, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1934, p. 522. apud Gheorghe T. Zaharia, Odette
Budeanu-Zaharia, Tudor Alexandru Chiuariu, Drept Administrativ, Iaşi, Editura Junimea , 2000, p. 300.
20
Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, ,,Funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului public European “,op. cit.,
p.20.
21
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
22
M.Oroveanu, ,,Tratat de drept administrativ”, ed-a-II-a, revăzută si adăugită, Ed.Cerna, Bucuresti, 1998, p.355 apud Dana
Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.173
23
Dana Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.177
6/117
atrage, evident, consecinţe diferite, în funcţie de serviciul public care este realizat, dar anumite reguli sunt
comune tuturor serviciilor. Aceste exerciţii de a-şi exercita corect atribuţiile de serviciu pot antrena
consecinţe în afara serviciului. Lipsa de respect faţă de aceste obligaţii poate antrena sancţiuni
disciplinare. 24
I.4. Principiile dreptului functiei publice europene

Principiile dreptului funcţiei publice europene sunt acele norme generale care reglementează
întreaga activitate a funcţionarilor europeni şi care trebuie avute în vedere în momentul interpretării
oricărei reguli normative adoptate de o instituţie sau un organism european 25.
Aceste principii sunt, pe de o parte, comune cu celelalte ramuri ale dreptului european în general
dar şi principii specifice reglementării funcţiei publice europene.
În statele europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă calificare, este unul
dintre rolurile esenţiale ale instituţiilor, recrutarea făcându-se, în general, pe baza următoarelor principii: 26
1. Principiul egalităţii de acces
Principiul egalităţii accesului, istoric, s-a fundamentat pe necesitatea desfiinţării priorităţilor pe
criteriul rangului de nobleţe, el impunându-se cu multa dificultate şi ca un principiu al dreptului pozitiv. 27
Principiul egalităţii este un principiu general al dreptului contemporan, toate disciplinele juridice
acordând o importanţă deosebită egalităţii indivizilor, pornind de la ideea că toţi suntem egali şi avem
drepturi egale.
In conţinutul acestui principiu sunt incluse: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, egalitatea în
drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere, sau origine socială
şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. 28
Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, şi
este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu următoarea formulare: “toate
persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la funcţii publice în ţara lor”. Sunt interzise în
acest fel restricţii şi discriminări fondate pe sex, religie, rasă, opinii, etc.
Corelativ, există două principii complementare, dar şi contradictorii, avand mai mult sau mai puţin
efecte opuse. Toate constituţiile scrise ale ţărilor Uniunii Europene consacră principiul egalităţii în faţa
legii şi, cum s-a văzut, majoritatea consacră şi principiul accesului egal la funcţii publice, fac excepţie
constituţiile Danemarcei şi Republicii Irlanda, ţări în care principiul este consacrat de lege. 29
Conform acestui principiu egalitatea dintre cetăţeni trebuie să se regăsească în toate activităţile
Uniunii, iar acestea trebuie să se bucure de atenţia egală din partea instituţiilor, organelor şi organizaţiilor
24
25
26
27
Antonie Iorgovan – “Tratat de drept administrativ ”, Volumul I, Editia a-III-a restructurata, revăzuta şi adăugită, Editura
AllBeck, Bucuresti, 2001, p.574
28
Conf.univ.dr.Gheorghe Iancu – “Drept constituţional şi instituţii politice“, Editia a-V-a revizuită şi completată, Bucureşti,
2007, p.138
29
J.Ziller, ,,Administrations comparees”, op.cit,p.380 apud Antonie Iorgovan – “ Tratat de drept administrativ ”, Volumul I,
Editia a-III-a restructurata, revăzuta şi adăugită, Editura AllBeck, Bucuresti, 2001, p.574
7/117
Uniunii. Acest principiu este o transpunere a principiului egalităţii sau a dreptului la egalitate, după caz
din dreptul intern şi constă în egalitatea cetăţenilor Uniunii în faţa legilor şi a structurilor europene. 30
Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate, moralitate, condiţii de vârstă şi
aptitudini psihice.
Egalitatea accesului la funcţiile publice trebuie înţeleasă ca o egalitate de tratament a candidaţilor la
funcţia publică, iar faptul că fiecare stat impune o serie de condiţii speciale pentru a putea accede la
funcţia publică nu are semnificaţia încălcării principiului general al liberului acces.
Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înţeleasă mai mult ca o egalitate de tratament din
partea legiuitorului şi a autorităţilor, ca o egalitate a şanselor şi a condiţiilor. În competiţie pot intra toţi
cei care îndeplinesc condiţiile, urmând a fi ales dintre toţi ocupantul cel mai competent.
În România, principiul egalităţii de acces la funcţia publică derivă din principiul egalităţii în
drepturi a tuturor cetăţenilor şi este consacrat expres de prevederile statutare ale funcţiei publice. 31
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de standardizare, de
uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic indiferent de situaţia
naturală sau socio-profesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice
un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp, principiul egalităţii implică şi dreptul la diferenţiere în
tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal
ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal iar pentru
situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. 32
2. Principiul concursului public
Accesul la o funcţie publică presupune de cele mai multe ori o modalitate de selecţie dintre
candidaţii aspiranţii la funcţia respectivă. Concursul este modalitatea nediscriminatorie la care se face
apel pentru selecţia funcţionarilor, procedura de derulare a concursurilor fiind stabilită prin legi speciale
ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene. 33
De asemenea, toate legislaţiile naţionale din Uniunea Europeană, fie fundamentale, fie ordinare,
consacră şi principiul recrutării prin concurs, precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii, ceea ce
face ca ideea egalităţii accesului să aibă mai mult o semnificaţie politico-morală, decât tehnico-juridică. 34
În România, recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici face obiectul de reglementare a
Statutului funcţionarului public, legea reglementând în art. 4 atât principiul accesului liber cât şi
principiul ocupării funcţiei publice şi selectării funcţionarilor exclusiv pe criteriul competenţei.
După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor, deci de
desfăşurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele practice sau chiar teste de
30
Conf.univ.dr.Gheorghe Iancu – “Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p.106
31
32
Ion Deleanu,“Instituţii şi proceduri constituţionale“, Editura C.H.Beck,Bucuresti, 2006, p.457
33
34
8/117
personalitate. 35
În unele state predomină testele teoretice, pe motiv că funcţionarul urmează să fie învăţat realităţile
practice ale funcţiei la care aspiră. Pentru altele, dimpotrivă, predomină probele practice, pentru a se testa
mai curând eficienţa persoanei respective şi capacitatea de a se descurca în situaţii concrete, avându-se în
vedere şi faptul că prezentarea diplomelor de studii obţinute este o garanţie a cunoştinţelor teoretice. 36
3. Principiul independenţei
Acest principiu este reglementat expres în expunerea de motive pentru adoptarea Regulamentului
nr. 259/1968 al Consiliului CEE, EURATOM şi CECA şi reiterat în numeroase dintre regulamentele de
organizare şi funcţionare ale instituţiilor comunitare.
În concret, principiul independenţei are în vedere faptul că un funcţionar comunitar nu este în slujba
statului a cărui cetăţenie o poartă, ci trebuie să acţioneze doar în vederea atingerii idealurilor comunitare,
în calitate de cetăţean european.
Astfel, spre exemplu, membrii Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene trebuie să
acţioneze independent şi nu ca reprezentanţi ai ţărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu
privire la politica monetară în zona euro. Acest principiu trebuie respectat în ciuda faptului că din 18
membri ai Consiliului, 12 sunt reprezentanţii băncilor centrale naţionale şi, prin urmare, ar putea fi
înclinaţi să decidă în conformitate cu interesele statului din care provin.
Independenţa funcţionarului nu înlătură însă elementele raportului de autoritate în care el se găseşte
faţă de instituţia sau autoritatea pentru care desfăsoară activitate. 37
4. Principiul competenţei
Principiul competenţei poate fi analizat dintr-o perspectivă dublă:
- mai întâi, competenţa poate fi privită drept element component al funcţiei publice, adică drept
îndrituire recunoscută prin norme juridice funcţionarului de a avea o anumită misiune şi de a dispune de
puterea de-şi îndeplini sarcinile
- iar în al doilea rând, principiul competenţei se referă la obligaţia funcţionarului de a proba înalte
calităţi profesionale şi morale, conforme cu postul ocupat şi cu misiunile atribuite acestuia.
Apreciem că principiul competenţei se aplică în dreptul european în ambele accepţiuni atribuite
termenului de competenţă, activitatea funcţionarilor europeni fiind determinată de limitele descrise de
cadrul normativ aferent funcţiei respective dar şi de obligaţia de a proba înalte competenţe morale şi
profesionale. 38
5. Principiul randamentului
Pentru activitatea funcţionarilor publici acest principiu are o conotaţie practică puternic reliefată de
evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcţionarilor. Misiunea concretă pe care o are de
îndeplinit funcţionarul public în general, şi funcţionarul european în particular, presupune asumarea unei
cariere profesionale, în sensul obligaţiei funcţionarului de a se perfecţiona, de a îndeplini sarcinile de
35
36
37
38
9/117
serviciu într-o manieră cât mai corectă şi de a realiza anumiţi parametri de calitate şi de rentabilitate pe
postul pe care îl ocupă. Recunoaşterea realizării sarcinilor de serviciu la un nivel corespunzător are loc
prin dezvoltarea carierei funcţionarului, prin avansarea lui într-un eşalon superior, gradaţie superiorară,
grad sau categorie mai bine cotată. 39
6. Principiul integrităţii
Integritatea funcţionarului este strâns legată de moralitatea acestuia, adică de respectarea regulilor
de conduită care se situeză mai curând în registrul etic şi al bunei cuviinţe decât în latura strict normativă
a relaţiilor de serviciu.
Calitatea de funcţionar presupune în acelaşi timp investirea individului cu putere sau autoritate
publică, dar şi obligaţia acestuia a de respecta pe cei în slujba cărora lucrează.
Tocmai pentru a se contura mai bine obligaţia de integritate a funcţionarilor europeni, a fost adoptat
relativ recent un cod de conduită etică a funcţionarilor Comisiei Europene, cod transpus şi în legislaţia
internă română (a se vedea în acest sens prevederile Legii nr. 7/2004).
Integritatea funcţionarilor este privită în primul rând ca o obligaţie generală a acestora de a se abţine
de la orice conduită contrară valorilor etice şi morale, dar şi ca obligaţie particulară a lor de a nu săvârşi
fapte incriminate de legea penală drept infracţiuni de corupţie. 40
7. Principiul dispersiei teritoriale

Principiul dispersiei teritoriale a funcţionarilor europeni are semnificaţia acoperirii, pe cât posibil, a
locurilor din administraţia europeană pe criteriul reprezentării tuturor zonelor geografice ale statelor
membre. Reprezentarea cetăţenilor uniunii trebuie să se realizeze la nivelul instituţiilor comunitare cât
mai corect, ceea ce impune în mod obligatoriu ca funcţionarii să provină din toate ţările membre.
Se urmăreşte pe cât posibil accesul în posturile administrative la nivel european pe criteriul
reprezentării numerice în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru.
Acest principiu este deja transpus în practică şi în ceea ce priveşte integrarea României în structurile
uniunii, populaţia de 22,7 milioane de locuitori fiind determinantă pentru a asigura un avantaj aspiranţilor
români la funcţii publice europene. 41
8. Principiul furnizării tuturor mijloacelor şi metodelor necesare funcţionarului european pentru
îndeplinirea în condiţii optime a sarcinilor sale de serviciu
Acest principiu se alătură principiilor integrităţii, independenţei, competenţei şi randamentului
funcţionarilor europeni pentru a conferi un cadru particular pentru funcţia public europeană.
Transpunerea în practică a acestui principiu presupune asigurarea tuturor drepturilor necesare
pentru fiecare categorie de funcţionari europeni care să servească atingerii scopurilor misiunii şi sarcinilor
pe care postul ocupat le implică.
Reglementarea drepturilor funcţionarilor comunitari reuşeşte să transpună în practică această
39
40
41
10/117
afirmaţie, situată la rang de principiu al Dreptului functiei publice europene. 42
9. Principiul stabilităţii în funcţia publica
Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice, în ţările cu veritabile sisteme democratice
de guvernare, o reprezintă stabilitatea. În această filozofie funcţionarul nu este fluctuant, un personaj
pasager în viaţa unei comunităţi, el este un element de referinţă permanent pentru buna sau reaua
desfăşurare a activităţilor serviciului public respectiv.
Stabilitatea funcţionarului apare ca o consecinţă a logică a continuităţii funcţiei publice, chiar dacă
aceasta are o existenţă obiectivă, dincolo de persoana titularului. Se are în vedere aspectul juridic al
problemei şi nu motivaţia reală care ar putea conduce la un moment dat la restructurarea unui aparat,
formându-se noi funcţii şi suprimându-se unele din cele existente.
În toate ţările Uniunii Europene se practică atât sistemul carierei cât şi sistemul angajării, principiul
stabilităţii aplicându-se doar în prima situaţie.
Sistemele de carieră sunt fundamentate pe conceptul de stabilitate şi continuitate, fie în interiorul
unui corp de funcţionari, fie prin trecerea de la un corp la altul. A vorbi despre carieră în afara conceptului
de corp este un non sens. Funcţia publică nu apare izolată, ci ierarhizată pe orizontală şi pe verticală.
Odată ce o persoană devine funcţionar public, se integrează într-o anumită poziţie a corpului respectiv de
profesionişti şi poate rămâne toată viaţa în corpul respectiv, dezvoltându-şi dreptul la carieră.
În acest sistem mobilitatea funcţionarilor este mai mare nu numai de la administraţie publică la alta,
dar chiar şi de la administraţia publică la sectorul privat. Este vorba, deci, de acele funcţii sau meserii care
nu pot fi, prin natura lucrurilor, grupate în corpuri unice la nivel naţional, tocmai de aceea se preferă
pentru desemnarea acelor titluri termenul de agenţi sau cel de salariaţi. 43
Sistemul de carieră implică aşadar o formă de apreciere constantă a activităţii funcţionarului, apoi
anumite drepturi ale funcţionarului în ceea ce priveşte evoluţia sa profesională. Dreptul la carieră duce la
existenţa dreptului la avansare, evident cu respectarea anumitor condiţii. 44
42
Mihaela Tofan – “ Dreptul European al functiei publice” – suport de curs, p.16
43
44
11/117
Capitolul II. Condiţii pentru accesul la o funcţie publică europeană
II.1. Prezentare generală

Criteriile de bază ce trebuie îndeplinite de un angajat al instituţiilor europene, drepturile şi
obligaţiile acestora, condiţiile de muncă şi de salarizare se găsesc în “Statutul Funcţionarilor Europeni
(„Staff Regulations”- regulament al UE) 45.
De asemenea, în fiecare stat din Uniunea Europeană, pot fi identificate o serie de condiţii de acces
în funcţia publică. Având în vedere că noţiunea de funcţie publică semnifică o profesie, iar cel care o
ocupă are drept la carieră, putem să distingem două categorii de condiţii: condiţii generale, impuse pentru
ocuparea oricărei funcţii publice, şi condiţii specifice, impuse pentru ocuparea anumitor funcţii, din sfera
justiţiei, legislativului, etc. 46
Modalităţile de verificare a îndeplinirii acestor condiţii variază mult de la o ţară la alta, atât în ceea
ce priveşte autorităţile cu atribuţii în acest domeniu, cât şi în ceea ce priveşte forma şi momentul la care
se realizează. În Germania şi Olanda, unde recrutarea este realizată în întregime de către administraţie,
aceasta este cea care procedează la verificare. Spre exemplu, în Germania, recrutarea este lăsată la
alegerea administraţiei, iar numirea este considerată un act discreţionar. 47
II.2. Criterii generale pentru a putea lucra la Instituţiile europene

Criterii de admitere standard sunt:
- să aibă cel puţin cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene;
- să se bucure de toate drepturile asociate cetăţeniei;
- să-şi fi îndeplinit toate obligaţiile impuse de legislaţia referitoare la satisfacerea stagiului
militar;
- să cunoască foarte bine una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene şi o a doua limba la un
nivel satisfăcător;
- respectarea condiţiilor referitoare la calificările necesare pentru postul pentru care se da
concursul;
- în general nivel licenţă pentru administratori şi eventual experienţa profesională /cunoştinte
lingvistice avansate pentru interpreţi.
Anunţul de concurs este extrem de important în ceea ce priveşte criteriile de admitere, deoarece
acolo se specifică exact condiţiile pentru postul publicat.
In practică, pe lângă condiţiile menţionate mai sus, pentru a putea obţine un post in instituţiile
europene, este nevoie de cunoştiinţe de utilizare a calculatorului, de cunoaşterea foarte bună a limbii
engleză sau franceză şi, bineînţeles, de pregătire suficientă pentru a trece testele de concurs.
45
https://www.yumpu.com/ro/document/view/15586623/407-ghid-practic-cum-te-poti-angaja-in-institutiile-europenepdf
46
Antonie Iorgovan, ,,Tratat de drept administrativ,,Volumul I, Editia a-III-a, Editura AllBeck, p.599 apud Ana Elena Rata,
,,Aspecte de drept comparat referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici,, Revista Transilvană de Ştiinte Administrative
2 (26)/2010/pp.129-130
47
Bodiguel,1994,p.22 apud Ana Elena Rata, ,,Aspecte de drept comparat referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici,,
Revista Transilvană de Ştiinte Administrative 2 (26)/2010/, p.130
12/117
Instituţiile Uniunii Europene aplică o politică a egalităţii de şanse şi primesc cererile de înscriere
fără niciun fel de discriminare, cum ar fi cele pe criterii de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială,
caracteristici genetice, limbă, religie sau credinţă, convingeri politice sau de altă natură, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Avocatul Poporului European (Ombudsman) a constatat diverse discriminări din partea EPSO48
(European Personnel Selection Office), de exemplu în ceea ce priveşte faptul că concursurile se
desfăşoară în engleză, franceză sau germană (ceea ce, evident, poate avantaja vorbitorii nativi ai acestor
limbi). In prezent, EPSO Investighează posibilitatea ca cel puţin o parte din teste să fie în cele 24 de limbi
oficiale ale UE 49. De asemenea, instituţiile europene urmăresc o echilibrare a raportului între sexe, ceea
ce înseamnă că în următoarea perioadă, se vor angaja probabil mai multe persoane de sex feminin 50.
In funcţie de postul sau demnitatea publică analizată, se pot distinge condiţii de acces de ordin
general, sau comune pentru toate categoriile de funcţii europene, dar şi condiţii speciale, care ţin de
particularităţile activităţii care urmează să fie desfăşurată.
Condiţiile generale sunt detaliate în art. 28 din Statut, iar condiţiile speciale se regăsesc în actul
normativ care guvernează activitatea instituţiei sau organismului european pentru care se defăşoară
recrutarea (de obicei, statut propriu sau regulament de organizare şi funcţionare) 51.
Condiţiile de acces la funcţia publică sunt acele elemente specifice, prin îndeplinirea cărora
legiuitorul urmăreşte şi garantează calificarea profesională a viitorilor funcţionari şi limitarea arbitrariului
în selecţie.
Prin instituirea unor condiţii de acces într-o funcţie publică, legiuitorul urmăreşte mai multe
scopuri. 52
Anumite condiţii servesc satisfacerii unor scopuri politice, de exemplu condiţia devenită tradiţională
care leagă ocuparea unei funcţii publice într-un stat de calitatea de cetăţean al statului respectiv. Această
condiţie este prevăzută de unele constituţii, cum ar fi cea a Belgiei. Constituţia Portugaliei admite o
excepţie pentru funcţionarii de carieră esenţialmente tehnici, în timp ce în Republica Irlanda accesul
cetăţenilor străini la funcţii publice nu este interzis în mod expres, însă prin Statutul din 1956 se admite
posibilitatea organizării concursului numai pentru cetăţenii irlandezi 53.
Condiţia ca funcţionarul public să aibă domiciliul în ţară, se practică în mai toate sistemele
constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la
48
EPSO este un oficiu interinstituţional care răspunde de selecţia personalului pentru toate instituţiile şi agenţiile Uniunii
Europene, inclusiv pentru Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi,
Serviciul European de Acţiune Externă, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Autoritatea Europeană pentru
Protecţia Datelor şi Ombudsmanul European. Fiecare instituţie îşi recrutează personalul de pe lista de candidaţi selectaţi în
prealabil de EPSO.
49
Există 24 de limbi oficiale, plus o serie de alte limbi vorbite pe teritoriul Uniunii.
50
Potrivit statisticilor Comisiei Europene, circa 75 % din angajaţii români sunt femei).
51
52
Mihaela Tofan, ,,Exigenţe legislative pentru accesul la funcţia publică’’, în lucrarea Probleme ale modernizării
administraţiei publice, coord.Gh.Filip, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2002, p.p.128 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia,
,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005, p.219
53
Gh.Filip, Mihaela Onofrei ,,Administraţia publică” 1999, p.152 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme
administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005, pp.219-220
13/117
guvernarea căreia participă în calitate de demnitar sau funcţionar public 54.
Alte condiţii vizează raţiuni de ordin tehnic şi administrativ şi aici se are în vedere eliminarea
riscului privind pătrunderea incompetenţilor şi corelativ, selectarea celor mai apţi să îndeplinească
funcţiile publice respective.
Legislativul sau executivul impun anumite condiţii cum ar fi cele de vârstă, onorabilitate,
satisfacerea stagiului militar, condiţii de aptitudine (din ce în ce mai restrictivă), anumite diplome
(condiţii de studii), examene oficiale, concursuri, stagii etc 55 .
În general, legislaţiile statelor europene nu îngrădesc accesul la o funcţie sau demnitate publică
pentru raţiuni de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau origine socială.
Această reglementare nu a fost dintotdeauna apreciată ca fiind la fel de firească precum este
apreciată în momentul actual şi nici nu a fost îmbrăţişată în mod unanim de legiuitorul din toate statele
europene. Cu titlu de exemplu, menţionăm excepţia apărută în Germania interbelică, atunci când a fost
introdusă clauza celibatului, potrivit căreia femeia măritată nu mai avea acces şi nu putea fi menţinută
într-o funcţie publică 56.
De la regula accesului în mod egal la o funcţie publică a femeii şi a bărbatului, există şi actualmente
unele excepţii, justificate de specificul funcţiei respective 57.
Condiţia stării de sănătate optimă a funcţionarului public este de asemenea o condiţie
contemporană care face vorbire despre necesitatea unor condiţii minime cu privire la aptitudinile fizice,
exprimare largă, care include şi condiţiile de sănătate. 58
Vârsta majoratului este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă, fiind necesar ca persoana în cauză
să fie în deplinătatea capacităţii sale de exerciţiu, să aibă discernământ şi să nu fi fost declarată interzisă
judecătoreşte.
Literatura de specialitate a apreciat că trebuie făcută distincţie între condiţia subiectivă a unei
moralităţi şi reputaţii ireproşabile şi cea obiectivă a lipsei unor antecedente penale care să-l facă
incompatibil cu funcţia pe care urmează să o îndeplinească. 59
În Germania, pentru a deveni funcţionar de categorie superioară, trebuie să ai titluri, să dai examene
şi să îndeplineşti stagiul. Pentru posturile înalte se dau examene, cu un stagiu de trei sau patru ani între
ele. Primul examen are specific juridic şi priveşte cunoştinţele din facultăţi, în timp ce al doilea (după
stagiu) este atât teoretic, cât şi practic şi definitivează accesul la carieră. 60
54
Ioan Muraru, ,,Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.188 apud Conf.univ,dr.Gheorghe
T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005, p.220
55
Ioan Alexandru, Op.cit,p.442 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’,
Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,p.220
56
Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’,Editura Tehnica-Info, Chisinau,2005,
p.220
57
De exemplu funcţia de preot nu poate fi îndeplinită decât de un bărbat.
58
Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,
p.220
59
Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,
p.221
60
Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau,
2005,p.221
14/117
În Franţa, sistemul funcţiei publice este fondat pe carieră, individul alege o profesie specifică, care
este ,,serviciul statului”, accesul la aceasta fiind numai pe bază de concurs, ale cărui programe fixate la
nivel naţional, solicită de regulă cunoştinţele generale.
În Anglia se apreciază că oamenii care urmează să îndeplinească anumite sarcini, devenind
funcţionari competenţi, la momentul recrutării trebuie să fie cu pregătire prolivalentă, mai ales pentru cei
din clasele superioare (sistemeul civil este divizat în şase clase), care trebuie să aibă noţiuni de drept şi
economie politică. Pentru cei din a treia clasă (clericală), studiile necesare sunt primul ciclu de învăţământ
secundar, iar pentru cei din a patra clasă, şcoala primară, ciclul superior şi recent, şcoala secundară (în
funcţie de specialitate). 61
Autorii de drept public, ca şi cei din ştiinţa administraţiei, au ajuns la concluzia unanimă, conform
căreia, funcţiile publice trebuie să fie accesibile pentru orice cetăţean, în virtutea principiului egalităţii în
drepturi. De aici, principiul contemporan al egalităţii accesului la funcţii publice şi un altul al ocupării
funcţiei publice pe baza meritului, sunt prezente în constituţiile tuturor ţărilor Uniunii Europene. 62
În concluzie, condiţiile de acces pot fi clasificate astfel:
- în funcţie de intervenţia aprecierii autorităţii publice: condiţii obiective şi condiţiii subiective;
- în funcţie de sfera de aplicabilitate: condiţii generale şi condiţii speciale. 63
În toate ţările Uniunii se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică, destinate să garanteze
calificarea profesională a viitorilor funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie.
Şi în cazul funcţiei publice europene se întâlnesc două categorii de condiţii şi anume: condiţii fixe,
care sunt aceleaşi pentru toţi candidaţii şi condiţii variabile, în această categorie intrând diplome, titluri,
nivel de experienţă etc 64.
Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi, fie la administraţie, iar în acestt din urmă caz este
vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot, de a exista posturi bugetare vacante. Două aspecte au
caracterizat, în mod specific, dreptul de acces la funcţia publică: problema publicării posturilor vacante şi
cea a listelor de aşteptare sau a rezervărilor la recrutare. Condiţiile referitoare la candidaţi sunt mai
numeroase şi mai diversificate.
În ce priveşte condiţiile subiective, este vorba despre condiţii a căror interpretare lasă o largă
libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor în funcţie de natura funcţiilor ce
urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particularte ale fiecărui candidat. 65
Anumite condiţii pot fi considerate condiţii obiective într-un anumit stat dar in alt stat să fie
considerate condiţii subiective. De exemplu, condiţia de moralitate deşi este una suibiectivă, poate deveni
o condiţie obiectivă dacă este definită ca reprezentând absenţa unui anumit tip de condamnare penală.
61
2005,p.221
62
Gh.Filip, Mihaela Onofrei, ,,Administraţia publică’’, 1999,p.152 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme
administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,p.221
63
Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005, p.
221.
64
V.Verdinas, ,,Valori europene în statutul funcţionarilor publici, în Studii de drept românesc”, nr. 3-4/2002,p. 323; Dana
Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene”, Editura C.H.Beck, Bucuresti,2006, p. 173.
65
15/117
În toate statele Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţii este considerată ca una din principalele
îndatoriri ale funcţionarilor, însă deşi există diferenţe semnificative de formulare, semnificaţia acesteia nu
variază de la un stat la altul 66.
Concursul presupune: un număr de locuri precis determinat, un juriu independent faţă de candidaţi,
de puterea politică şi de şefii serviciilor care dispun de posturi vacante, un clasament al candidaţilor
declaraţi admisi, în ordinea rezultatelor obţinute, precum şi obligaţia pentru autoritate de a respecta
clasamentul. 67
Concursul de nivel superior în sistemul britanic încearcă să înlăture orice exerciţiu academic sau
bazat pe memorie şi presupune trei etape: prima constă în teste de calificare, a doua constă în lucrări în
vederea admiterii, iar a treia îi implică pe toţi cei declaraţi admişi ce vor trece prin faţa unui juriu (final
selection board), care în urma unui interviu de 35 de minute îşi va forma o opinie definitivă.
II.3. Condiţii generale şi specifice

a) Naţionalitatea
Toţi candidaţii la o funcţie publică europeană trebuie să fie cetăţeni europeni în accepţiunea
conferită acestei noţiuni de prevederile Tratatului de la Maastrich. Fiecare funcţionar European este mai
întâi cetăţean al unei ţări membre a Uniunii Europene iar cetăţenii statelor membre ale uniunii sunt în
mod automat consideraţi cetăţeni europeni.
Art. 27 din STATUT prevede că funcţionarii sunt recrutaţi pe o cât mai mare posibilă bază
geografică, dintre cetăţenii statelor membre ale Comunităţii. În acelaşi timp, nici o funcţie nu trebuie să
fie rezervată cetăţenilor dintr-un anume stat membru.
De remarcat că după semnarea Tratatului de aderare al României şi Bulgariei, pe marea majoritate a
formularelor de solicitare on-line pentru a deveni funcţionar european au fost introduse rubrici speciale
pentru cetăţenii din România şi Bulgaria, tocmai pentru a se asigura o reprezentare cât mai largă din punct
de vedere geografic.
Condiţiile cerute de legea română unei persoane pentru a putea ocupa o funcţie publică sunt
cuprinse în art. 6 din Statutul funcţionarului public, modificat şi completat cu prevederile art. 49 din
Legea 161/2003. Astfel că:
„Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe
bază de examen medical de specialitate;
66
J.Ziller, Egalite et merite – L’acces a la fonction publique dans les Etats de la Communaute europeene, Bruxelles, IEAP-
Bruylant, 1988,p.137 apud Dana Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene”, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,
p.177.
67
16/117
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori
a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.” 68
b) capacitatea de exerciţiu deplină
Capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţii în nume propriu. Capacitatea de exerciţiu conturează posibilitatea indivizilor de a-şi
asuma răspunderea pentru faptele săvârşite, derularea activităţii având loc în mod conştient şi responsabil.
Capacitatea civilă a subiecţilor de drept se apreciază funcţie de normele de drept civil din dreptul
naţional pentru fiecare funcţionar în parte. În dreptul român, ca regulă, capacitatea de exerciţiu se
dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani (majorat). Persoana peste 18 ani care suferă de o maladie
psihică nu va avea capacitate de exerciţiu dacă în urma unui proces judecătorul naţional competent a
dispus punerea ei sub interdicţie. 69
c) nivel înalt de corectitudine (moralitatea funcţionarului)
Etica, buna conduită şi morala funcţionarului sunt elemente de apreciere a acestuia atât la începutul
activităţii sale, dar şi pe parcursul îndeplinirii sarcinilor cu care este investită respectiva funcţie publică.
Aprecierea moralităţii şi a nivelului de corectitudine pe care o persoană îl manifestă în relaţiile de
serviciu se face, de obicei, în baza prezentării unui extras de cazier judiciar.
Cazierul judiciar reprezinta o evidenţa a infractionalităţii descoperite şi sancţionate de către
organele statului din care provine respectiva persoana. Prezentarea extrasului de cazier judiciar este
obligatorie dacă funcţia publică vizată presupune ca ocupantul ei să primească în pază o anumită gestiune,
un anumit patrimoniu pe care trebuie să îl folosească şi să îl conserve sau administreze.
Pentru funcţiile care nu includ în mod obligatoriu o gestiune materială, condiţia verificării
moralităţii persoanei se poate considera îndeplinită prin prezentarea unor recomandări de la precedentul
loc de muncă sau de la persoane de notorietate cu care candidatul a intrat în contact. 70
d) cunoaşterea aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Comunităţii şi cunoaşterea
satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor
Prin prisma îndeplinirii primei condiţii generale expuse mai sus (condiţia naţionalităţii) este evident
că fiecare cetăţean european cunoaşte ca limbă maternă, deci la perfecţie, una dintre limbile oficiale ale
Comunităţii. Aşadar îndeplinirea acestei condiţii este deplin realizată dacă aspirantul la o funcţie
europeana cunoaşte satisfăcător oricare alta dintre limbile oficiale ale statelor membre.
68
69
70
17/117
Remarcăm că prevederea art. 28 lit. f din STATUT se referă la cunoaşterea celei de-a doua limbi a
comunităţii în “măsura necesară funcţiei ce este chemat să o exercite.” Este posibil ca particularităţile
funcţiei ocupate să impună chiar cunoaşterea la perfecţie şi pentru cea de-a doua limbă pe care o
utilizează funcţionarul respectiv. 71
e) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant
În vederea ocupării unui post liber într-o instituţie, autoritatea investită cu puterea de numire
deschide procedura concursului, după ce în prealabil a analizat:
- posibilităţile de promovare şi de transfer în cadrul instituţiei;
- capacitatea de a organiza concursuri în cadrul instituţiei;
- cererile de transfer ale funcţionarilor din alte instituţii ale comunităţii.
Pentru fiecare concurs este desemnată o comisie de către autoritatea investită cu puterea de numire
iar acesta va hotărî, în urma desfăşurării concursului, cine va ocupa postul vacant.
Procedura pentru organizarea concursurilor este reglementată expres în Anexa III la Statut şi este
diferită funcţie de tipul de concurs organizat:
- concurs pe bază de probe;
- concurs pe baza titlurilor obţinute conform nivelului de instrucţie sau funcţie de pregătirea
ştiinţifică. 72
Conform art.1 Anexa III ,,Anunţul de concurs este stabilit de autoritatea împuternicită să facă
numiri, după consultarea comisiei paritare”.
Acesta trebuie să specifice:
a) natura concursului (concurs intern în cadrul instituţiei, concurs intern în cadrul instituţiilor,
concurs general şi după caz, comun pentru două sau mai multe instituţii;
b) modalităţile (concurs pe bază de dosare, pe bază de examene sau pe baza de dosare sau
examene;
c) natura funcţiilor şi atribuţiilor aferente posturilor care urmează să fie ocupate, precum şi
grupa de funcţii şi gradul propuse;
d) ţinând seama de articolul 5 alineatul (3) din statut, diplomele şi alte calificări sau nivelul
de experienţă cerut pentru posturile care urmează să fie ocupate;
e) în cazul unui concurs pe bază de examene, natura examenelor şi baremul corespunzator
fiecăruia;
f) eventual, cunoştinţele lingvistice cerute de natura specifică a posturilor care urmează să fie
ocupate,
g) eventual, limita de vârstă, precum şi creşterea limitei de vârstă aplicabile agenţilor angajaţi
în muncă de cel puţin un an;
h) termenul de depunere a candidaturilor;
71
72
18/117
i)după caz, derogările acordate în temeiul art. 28 litera (a) din statut. 73
În cazul unui concurs general comun pentru două sau mai multe instituţii, anunţul de concurs este
stabilit de către autoritatea împuternicită să facă numiri menţionate la art 2 alineatul (2) din statut, după
consultarea comisiei paritare comune.
În cazul concursurilor generale, trebuie publicat un anunţ de concurs în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene cu cel puţin o lună înainte de termenul prevăzut pentru depunerea candidaturilor şi, după caz,
cu cel puţin două luni înainte de data de susţinere a examenelor.
Toate concursurile organizate în cadrul instituţiilor Uniunii Europene trebuie publicate cu
74
respectarea aceloraşi termene.
f) aptitudinile fizice
Art. 28 lit. e din STATUT impune condiţia ca viitorul funcţionar să îndeplinească condiţiile de
aptitudine fizică cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale. Este o regulă obişnuită şi în dreptul naţional al
fiecăruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariaţi sau viitorii functionari trebuie să prezinte în
vederea inceperii activităţii un certificat medical care să ateste starea de sănătate.
Această regulă nu are conotaţie discriminatorie, accesul la funcţia publică nefiind interzis celor care
prezintă infirmităţi sau diverse forme de handicap. Condiţia certificatului medical este oportună deoarece
justifică posibilitatea angajării persoanei respective la efortul pe care funcţia vizată îl presupune. Individul
nu trebuie să prezinte infirmităţi sau maladii care pot stânjeni exerciţiul funcţiei publice, însă poate suferi
de orice altă afecţiune, care însă nu afectează randamentul şi competenţa profesională a funcţionarului. 75
Curtea Europeană a făcut precizări importante în acest sens, astfel există două criterii cumulative
pentru a defini o discriminare: pe de o parte, să existe o diferenţă de tratament în exerciţiul drepturilor, pe
de altă parte, absenţa unei justificări obiective şi rezonabile a acestei diferenţe de tratament în exerciţiul
drepturilor. Aplicarea acestor criterii permite judecătorului european să corecteze o disproporţie evidentă,
precizându-se că prezenţa unui ’’numitor comun al sistemelor juridice’’ ale statelor membre este un
indiciu pertinent al caracterului rezonabil sau nu al diferenţei de tratament. Această problemă s-a pus, de
exemplu, în ceea ce priveşte egalitatea filiaţiilor, care este general admisa în sistemele juridice ale statelor
membre şi doar „motive foarte puternice’’ ar putea justifica o distincţie bazată pe naşterea în afară
căsătoriei 76.
g) situaţia militară
Textul art. 28 din Statut impune ca persoana candidată la o funcţie europeană să aibă reglementată
situaţia militară. Coroborând această prevedere cu prevederile art. 42 din Statut “concediul pentru
serviciul militar”, se deduce faptul că neefectuarea stagiului militar nu impune îngrădirea accesului la
funcţia publică.
Condiţia reglementării situaţiei militare impune funcţionarului obligaţia de a prezenta un document
73
Statutul Functionarilor Uniunii Europene
74
75
76
Bianca Selejan-Guţan – “Protecţia europeană a drepturilor omului”, Ediţia a-II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
p.182
19/117
care să evidenţieze în mod obiectiv situaţia funcţionarului respectiv, adică posibilititatea ca pe viitor
acesta să solicite concediu pentru satisfacerea stagiului militar sau, dimpotrivă, să nu întrerupă activitatea
pentru motive în legătură cu situaţia sa militară.
Această condiţie este necesară şi pentru a identifica mai uşor, în caz de nevoie, acei funcţionari care
pot fi dotaţi cu armament sau pot fi folosiţi pentru activităţi de protecţie şi pază. 77
Condiţii particulare (speciale)
Condiţii speciale (particulare) pentru accesul la o funcţie publică europeană sunt stabilite diferit
pentru fiecare funcţie vacantă în parte. Aceste condiţii pot viza un nivel superior de studii decât cel impus
prin categoria din care face parte funcţia europeană vacantă, un anumit nivel de experienţă, vechime
superioară în profesie sau într-o anumită funcţie. 78
II.4. Categoriile de contracte
1. Funcţionari titulari
In prezent, funcţionarii europeni, în sensul juridic al termenului, sunt angajaţi în urma concursurilor
EPSO pentru funcţionari. După terminarea perioadei de probă de 9 luni, funcţionarii sunt angajaţi “pe
viaţă”, iar demiterea e foarte rară (de obicei pentru corupţie, indisciplină, etc).
2. Agenţi temporari
Sunt asimilaţi funcţionarilor din punct de vedere al drepturilor şi al salariilor, însă sunt angajaţi pe
durată determinată (maxim 3 ani în cadrul aceleaşi instituţii, cu posibilitate de prelungire până la 6 ani).
Există şi agenţi temporari pe durată nedeterminată în cadrul grupurilor politice la Parlamentul European şi
Comitetul Regiunilor, precum şi în cazul unor agenţii. Concursurile pentru posturile de agenţi temporari
pot fi organizate şi de către EPSO, însă, de obicei, ele sunt organizate de către organismul care angajează.
3. Agenţi contractuali au un statut inferior funcţionarilor, însă de multe ori îndeplinesc aceleaşi
sarcini. Sunt angajaţi de regulă pe durată determinată (maxim 3 ani în cadrul aceleaşi instituţii), însă pot fi
şi pe durată nedeterminată în cadrul agenţiilor UE.
Pe lângă primele trei categorii principale de angajaţi, mai există şi alte modalităţi de a lucra,
temporar, în cadrul instituţiilor europene:
4. Experţi naţionali detaşaţi (END) sunt funcţionari naţionali, internaţionali sau angajaţi în
sectorul public, care lucrează, temporar, pentru o instituţie europeană. Procedura de angajare este
specifică, EPSO nefiind implicat. Informaţii despre aceste proceduri se găsesc la Reprezentantele
Permanente ale Statelor Membre la Bruxelles. Aceştia îndeplinesc responsabilităţi similare funcţionarilor,
şi primesc o diurnă din partea instituţiilor UE.
5. Asistenţi parlamentari sunt angajaţi în cabinetele europarlamentarilor şi au un statut specific,
recrutarea, salarizarea, responsabilităţile şi condiţiile de muncă fiind negociate direct între deputatul
european şi asistentul său (în baza unui cadru şi a unei grile de salarizare fixate de Statutul Asistenţilor
Parlamentari).
77
78
20/117
6. Stagiarii sunt, de regulă, tineri absolvenţi de universitate care activează temporar în cadrul
instituţiilor UE (de obicei între 3 - 5 luni). Există şi stagiari neplătiţi, însă de cele mai multe ori, aceştia
primesc o bursă care le permite să trăiască în condiţii “studenţeşti” în Bruxelles (cca 1000 euro pe lună).
Atribuţiile stagiarilor sunt extrem de diverse, gestiunea programelor de stagii revenind în întregime
fiecărei instituţii în parte.
Nivel de responsabilităţi
Angajaţii instituţiilor europene (funcţionari, agenţi temporari) se împart în mari categorii:
1. Administratori (AD) - absolvenţi de universitate, care se ocupă de elaborarea politicilor,
de punerea în aplicare a legislaţiei europene, efectuează analize şi oferă consiliere si au un rol esenţial în
procesul legislativ şi în cel bugetar al Uniunii Europene. De asemenea, administratorii pot fi şi
traducători, interpreţi şi jurişti-lingvişti.
2. asistenţi (AST) - au atribuţii de sprijin (pe probleme de secretariat, administrative,
financiare, de comunicare, de elaborare şi implementare a politicilor etc) în cadrul acestor categorii, există
mai multe grade, în funcţie de vechime şi responsabilităţi manageriale. Recrutarea funcţionarilor se face
de regulă la nivel de bază. Cu timpul (şi în baza unor rapoarte de evaluare anuală), aceştia pot avansa în
grad.
II.5. Alte posibilităţi de a lucra la institutiile UE sau în mediul european

In afară de concursurile pentru funcţionari, există şi alte variante de a lucra, temporar, în cadrul
instituţiilor europene sau în mediul european (firme de lobby, asociaţii neguvernamentale şi patronale).
Pentru a beneficia însă de aceste oportunităţi, prezenţa la Bruxelles este importantă. De cele mai multe
ori, primul pas în „lumea” instituţiilor europene este un stagiu de practică.
Toate instituţiile europene (precum şi diversele agenţii europene) organizează stagii de practică
(remunerate sau neremunerate), în baza procedurilor proprii fiecăreia. Astfel, consultarea directă a site-
urilor acestor instituţii reprezintă modalitatea cea mai potrivită pentru a afla mai multe informaţii şi pentru
a depune candidatura.
Stagiile de practică variază între trei si cinci luni si sunt de regulă remunerate cu sume între 800 si
950 de euro, în funcţie de institutie. Condiţiile de admitere impuse prevăd, printre altele, diploma
universitară, cunoaşterea a cel puţin unei limbi europene, în afară de cea materna si să nu fi beneficiat
anterior de un stagiu sau altfel de angajament salarizat într-una din instituţiile Uniunii Europene. Pe langa
acestea, fiecare tip de stagiu poate presupune si câteva cerinţe specifice.
Cele mai multe locuri de stagiu remunerat sunt oferite de Comisia Europeană, pentru absolvenţii de
studii superioare.
Posturile de agenţi contractuali sau agenţi temporari sunt anunţate cel mai adesea pe site-ul EPSO,
sau site-urile diverselor instituţii sau agenţii europene. Există şi varianta „candidaturilor spontane”
transmise unităţilor de resurse umane din cadrul direcţiilor generale ale Comisiei sau din cadrul altor
instituţii europene, sau chiar direct şefilor de unitate sau directorilor din aceste instituţii.
Procedura de selecţie este foarte diversă, de la un simplu interviu, la un concurs similar celui pentru
21/117
funcţionari (de exemplu concursurile organizate de EPSO - CAST - pentru formarea unei liste de rezervă
pentru angajarea agenţilor contractuali pe posturi de asistenţi).
De exemplu, Comisia Europeana recrutează personal specializat în ştiinţă şi cercetare, Selecţia
personalului la Direcţia Generală pentru Cercetare se bazează pe nevoi specifice programului său ştiinţific
si se realizează, în principiu, prin competiţii deschise.
Parlamentarii europeni au şi ei un buget alocat pentru angajarea de personal la Bruxelles şi în
propria ţară. De regulă, europarlamentarii au în cabinetul de la Bruxelles între unul şi trei angajaţi
(asistenţi parlamentari sau stagiari remuneraţi).
Posturi în Bruxelles-ul european, în afara instituţiilor
Pentru cei care doresc să lucreze în domeniul afacerilor europene, nu doar instituţiile sunt o soluţie.
Există 20000-30000 de persoane care lucrează în legătură cu instituţiile europene. Este vorba de o serie de
asociaţii patronale sau sindicale, federaţii industriale, organizaţii neguvernamentale, reprezentanţe
regionale sau ale altor autorităţi publice, firme de consultanţă şi comunicare, şamd. Şi aceste entităţi au
nevoie de personal, fie angajaţi, fie stagiari. 79
****
79
22/117
Capitolul III. Drepturile si indatoririle functionarilor publici europeni.
III.1. Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici

europeni
Statutul funcţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şi obligaţiile acestora, în aşa fel încât să
garanteze, în primul rând, independenţa lor faţă de statele ai căror naţionali sunt.
Funcţionar, în înţelesul dreptului administrativ, este orice persoană care participă în mod normal la
gestiunea serviciilor publice. Această participare constă în ocuparea unui post regulat şi permanent în
administraţia publică, funcţionarul făcându-şi din această participare la gestiunea serviciilor publice o
carieră a vieţii sale.
Deoarece serviciile publice trebuie să funcţioneze în condiţii optime, continuu şi regulat, statul
membru sau instituţia europeana trebuie să aibă în vedere mereu ca recrutarea funcţionarilor să se poată
face cu cea mai mare atenţie dintre persoanele cele mai apte, care să poată gira cât mai bine serviciile
publice 80.
Totodată, unele dintre aceste principii care sunt tipice funcţiei publice europene şi care sunt
completate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, individualizează funcţia publică
europeană, diferenţiind-o în parte de funcţiile publice naţionale, datorită caracterului său supranaţional.
Următoarele principii vin să garanteze importanţa specifica a drepturilor şi obligaţiilor
funcţionarilor europeni. 81
1. Principiul independenţei absolute a funcţionarilor publici europeni faţă de orice guvern,
autoritate, organizaţie sau persoane exterioare instituţiei lor şi faţă de statele ai căror naţionali
sunt.
Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile europene sunt cetăţeni ai statelor membre,
unde cea mai mare parte dintre ei au studiat şi au lucrat, înainte de a veni să lucreze pentru instituţiile
europene.
Independenţa este unul dintre principiile funcţiei publice europene, dar nu numai. Obligaţia de
independenţă se aplică şi altor categorii de personal sau de membri ai instituţiilor europene, acest
principiu fiind prevăzut în toate documentele Uniunii Europene incidente în acest domeniu.
Scopul principiului independenţei funcţionarului european chiar faţă de statul al cărui naţional este,
rezultă din faptul că, în cadrul instituţiei europene, funcţionarul public european nu este numit în funcţie
de statul respectiv şi nu îndeplineşte o funcţie în interesul statului din care provine. El este numit în
funcţie de autoritatea învestită cu puterea de numire a instituţiei sau organului european în care îşi
82
desfăşoară activitatea şi îşi exercită funcţia în interesul general al Uniunii Europene.
Independenţa constituie o exigenţă absolută pentru membrii personalului în relaţiile cu autorităţile
naţionale, aceştia trebuind să-şi îndeplinească îndatoririle şi în conformitate cu art. 11 din Statutul
80
Dimitrie I.Pepelea, ,,Responsabilitatea Statului şi a funcţionarilor publici”, Editura Cermi, 1997, p.198
81
82
23/117
funcţionarilor Uniunii Europene, respectiv „să-şi adapteze conduita, având în vedere numai interesele
Uniunii, fără să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern, autoritate, organizaţie sau
persoană din exteriorul instituţiei sale”.
A lucra pentru instituţiile europene înseamnă asumarea angajamentului de a duce la îndeplinire
obiectivele Uniunii Europene. De aceea interesul personal ori naţional, sau eventualele presiuni politice
nu trebuie să ghideze niciodată conduita funcţionarilor. 83
2. Principiul îndatoririi funcţionarilor de a avea în vedere doar interesele Uniunii în
exercitarea atribuţiilor
Această obligaţie de a-şi îndeplini atribuţiile şi de a-şi adapta conduita exclusiv în vederea realizării
intereselor Uniunii este în legătură cu obligaţia de independenţă faţă de statul al cărui naţional este.
Această obligaţie este asimilată celei de loialitate faţă de interesele Uniunii.
Obligaţia de fidelitate continuă şi după încetarea funcţiei, obligându-l pe funcţionar sau agent
contractual ca, după încetarea funcţiei, să respecte „îndatoririle de onestitate şi delicateţe atunci când
este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau avantaje”.
Din perspectiva relaţiilor cu cetăţenii Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţiile europene în
care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea este demonstrată de către acesta prin îndeplinirea obiectivului
fiecărei instituţii europene şi anume asigurarea unei administraţii eficiente, transparente, deschise,
accesibile şi eficace, aceasta putându-se realiza prin tratarea publicului într-o manieră obiectivă şi
imparţială.
Statutul contribuie astfel la „fabricarea” unui interes general Uniunii Europene distinct de cel al
statelor membre ale acestei Uniuni. 84
3. Principiul conform căruia privilegile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor europeni
exclusiv în interesul Uniunii (art. 23 şi art. 24)
Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor europeni sunt reglementate, în principal de Protocolul din 8
aprilie 1965 cu privire la privilegii şi imunităţi, în capitolul V intitulat „Funcţionarii şi agenţii
Comunităţilor Europene”.
Dispoziţiile Protocolului sunt completate cu regulamente interne ale instituţiilor europene şi prin
acordurile stabilite între instituţiile Uniunii Europene şi statele pe teritoriul cărora reprezentanţii acestora
îşi desfăşoară activitatea.
Reprezentanţii oficiali ai Uniunii trebuie să poată susţine liber interesele instituţiilor pe care le
reprezintă, de aceea Protocolul a stabilit pentru funcţionarii europeni un număr de privilegii şi imunităţi
destinate a le garanta independenţa necesară atât ca persoane, cât şi pentru bunurile lor şi pentru a evita
atingerea demnităţii instituţiei pe care o reprezintă.
Tribunalul de Primă Instanţă a motivat că acordarea privilegiilor şi imunităţilor „vizează evitarea
unei restricţii ce ar putea fi adusă funcţionării şi independenţei Comunităţilor”. 85
83
84
Ion Popescu - “Functia publica europeana” – suport de curs, Bucuresti, 2010, p. 12-13
85
24/117
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocol sunt:
A. Inviolabilitatea
Inviolabilitatea are ca scop să permită funcţionarului european exercitarea atribuţiilor specifice
funcţiei sale în acord exclusiv cu interesele Uniunii şi nu cu cele ale statului al cărui naţional este sau cu
cele ale statului în care îşi desfăşoară activitatea.
Acest privilegiu începe în ziua în care este dobândită calitatea de funcţionar european şi încetează la
data la care funcţionarul pierde această calitate. 86
B. Imunitatea de jurisdicţie
Imunitatea de jurisdicţie este recunoscută funcţionarilor europeni şi se explică prin faptul că aceştia
nu pot fi traşi la răspundere de către autorităţile statului în care se află instituţia europeană şi în cadrul
căreia funcţionarii îşi desfăşoară activitatea.
Limitele în cadrul cărora operează imunitatea de jurisdicţie au fost interpretate de Curtea Europeană
de Justiţie astfel: „imunitatea faţă de procedurile legale acoperă doar actele care, prin natura lor,
reprezintă o participare la sarcinile instituţiei”.
Funcţionarii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi după
încetarea acesteia, pentru actele îndeplinite în calitatea lor oficială, în exerciţiul efectiv al funcţiilor, sub
rezerva răspunderii care le revine faţă de Uniune şi a competenţei Curţii Europene de Justiţie de a statua
cu privire la litigiile intervenite între instituţiile europene şi agenţii lor. 87
C. Privilegii fiscale şi vamale
a. Scutirea de impozite
Interpretând dispoziţiile art. 3 din Protocol, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că imunitatea
privind impozitele se referă la orice tip de impozit, direct sau indirect.
Funcţionarii şi agenţii europeni sunt exceptaţi de la impozitele naţionale pe salariu vărsate de
Uniune, însă datorează acestora un impozit în conformitate cu procedura stabilită de Consiliu, la
propunerea Comisiei.
b. Exonerarea de taxe vamale şi interzicerea restrângerilor privind exportul sau importul.
Funcţionarii europeni beneficiază de dreptul de a importa în mod liber mobila şi autoturismul
propriu la data când aceştia intră în funcţie şi de a le reexporta, la încetarea funcţiei.
Funcţionarii europeni se bucură şi de alte facilităţi. De exemplu membrii şi agenţii instituţiilor
Uniunii Europene pot obţine permise de liberă trecere, emise de preşedinţii instituţiilor, în forma decisă
de Consiliu. Aceste permise sunt recunoscute ca titluri de circulaţie de către statele membre. 88
4. Principiul conform căruia funcţionarii publici se găsesc în permanenţă la dispoziţia
instituţiei
Prevederile Statutului funcţionarilor europeni evidenţiază şi o serie de obligaţii ale acestora care
depăşesc limitele vieţii profesionale şi se extind în viaţa privată.
86
87
88
25/117
Articolul 55 alineatul 1 din Statut, direct opozabil funcţionarilor prevede că „funcţionarii activi sunt
întotdeauna la dispoziţia instituţiei lor”.
Interpretarea acestui principiu a fost realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a
statuat că instituţia europeană trebuie să cunoască şi să dispună de toate informaţiile necesare localizării şi
intrării în contact cu funcţionarii săi la domiciliul acestora. De aceea, refuzul unui funcţionar de a
comunica administraţiei adresa sa personală constituie o neîndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din
prevederile articolului 55 alin. 1 şi antrenează o sancţiune disciplinară.
Nefiind necesară nici o măsură de punere în aplicare şi fiind direct opozabil funcţionarilor, articolul
55 alineatul 1 a stat la baza încheierii unui acord între statul în care se află sediul instituţiilor europene şi
instituţiile europene în materia informaţiilor ce privesc funcţionarul european, acord ce a fost considerat
de Curtea de Justiţie ca fiind nepertinent, deoarece obligaţia funcţionarilor de a-şi comunica adresa
personală rezultă direct din Statut.
Astfel, această independenţă juridică faţă de statul naţional este dublată de o dependenţă faţă de
Uniune, şi de instituţia de care aparţine. De aceea funcţionarul trebuie chiar după încetarea funcţiilor, „ să
respecte obligaţia de onestitate şi delicateţe în acceptarea unor funcţii sau avantaje”. 89
5. Principiul conform căruia funcţionarii europeni sunt antrenaţi în pregătirea
reglementărilor cărora li se supun şi în punerea lor în practică.
Acest principiu este unul de substanţă în regimul juridic al funcţionarilor publici europeni, întrucât,
pe de o parte, îi motivează în implicarea pentru adoptarea unei legislaţii specifice corespunzătoare, iar, pe
de altă parte, în cunoştinţă de cauză uşurează aplicarea respectivei legislaţii, cu efecte benefice pentru ei,
pentru serviciul public şi nu în ultimul rând pentru cetăţenii Uniunii Europene. 90
6. Principiul proporţionalităţii a fost încorporat în articolul 5 alineatul 3 al Tratatului
Comunităţilor Europene
Acest principiu vizează ca măsurile impuse să fie adaptate realizării obiectivului legitim urmărit şi
să nu depăşească limitele necesare realizării lui.
Proporţionalitatea este un principiu de drept cu valoare normativă şi reprezintă un criteriu de
apreciere juridică în ceea ce priveşte limitele puterii statale atunci când intervine pentru a restrânge
exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Pentru a putea fi înţeles principiul (sau regula proporţionalităţii), trebuie analizat în raport cu alte
categorii juridice, precum, necesitatea, raţionalitatea, echitatea, ideea de justiţie şi armonie socială.
Proporţionalitatea determină limitele puterii discreţionare a autorităţilor. Depăşirea
proporţionalităţii reprezintă depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţilor, respectiv, un
exces de putere; este un criteriu de apreciere a raportului dintre mijloacele de acţiune ale autorităţilor şi
scopul urmărit, al legitimităţii măsurilor luate.
Deşi acest principiu nu se aplică în exclusivitate drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor europeni,
acesta poate fi integrat celorlalte principii menţionate, specifice funcţiei publice europene, deoarece
89
90
26/117
nerespectarea lui de către autoritatea învestită cu puterea de numire a făcut deseori obiectul unor litigii
aflate pe rolul Tribunalului de primă instanţă sau al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către
funcţionarii europeni. 91
III.2. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarilor publici europeni

În ceea ce priveşte principiile şi valorile pentru angajaţii publici, multe state au elaborat propriile lor
coduri etice de conduită, fie încorporate în legislaţia în serviciul public sau independent.
Valorile comune includ:
• Eficienţă
Eficienţa este identificată în principal cu exercitarea funcţiilor publice şi depinde aproape
întotdeauna de calificare tehnică şi experienţă.
• Obiectivitate
Majoritatea sistemelor europene publice de ocupare impun profesionalism, pregatire tehnică de
specialitate şi pregătire juridică, în scopul de a furniza o administraţie în deplină conformitate cu legea şi
o relaţie directă cu interesele publice. Una dintre cerinţele de bază şi generale ale administraţiei publice în
UE este obiectivitatea necesară în exercitarea funcţiilor publice.
• Cunoştinţe tehnice, experienta si profesionalism
Împreună cu un raport de muncă şi imparţialitatea exercitării de funcţii pentru a se asigura, cele
legate de utilizarea de know-how-ul tehnic sunt supuse obiectivitate, inclusiv interpretarea de interes
public.
• Egalitatea, merit şi capacitatea
Există o anumită diferenţă în ceea ce priveşte examinarea lor ca principii sau valori. Cu toate
acestea, ele sunt considerate ca fiind esenţială în sistemele de selecţie şi de performanţă de locuri de
muncă şi de numire. De asemenea, există omogenitate în evoluţia valorii egalităţii. 92
III.2.1.Drepturile
Legislaţia generală privind serviciul public în fiecare stat stabileşte o listă de drepturi pentru
funcţionarii publici. Ele sunt în mod normal, drepturi de bază, care sunt similare pentru tot personalul,
indiferent dacă acestea sunt funcţionari de carieră publici, angajaţi ai serviciilor non-civile, agenţi
temporari sau interimari ori de management.
Acestea includ dreptul la o carieră, formare profesională, munca plătită, concedii plătite,
îndeplinirea efectivă a sarcinilor legate de categoria lor profesională, evaluarea obiectivă şi transparentă
în exercitarea funcţiilor lor, respectarea vieţii private a acestora, orientare sexuală, imagine şi categorie de
la locul de muncă, echilibrul între viaţa profesională şi de familie, libertatea de exprimare etc.
Există şi alte drepturi care sunt recunoscute numai pentru o singură categorie de angajaţi, cum ar fi
dreptul la imobilitate şi permanenţa, care este atribuită în principal funcţionarilor publici.
Împreună cu drepturi individuale, există şi alte drepturi de grup care sunt recunoscute în statele
91
92
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Civil_servants_in_the_EU_member_states
27/117
membre analizate. Dreptul la sindicalizare, asociaţie profesională liberă, negocierea colectivă, grevă, etc
sunt deosebit de importante.
Exercitarea acestor drepturi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti. 93
1. Dreptul la carieră.
Cariera reprezintă dezvoltarea în timp, a situaţiei profesionale a unui funcţionar de la recrutare şi
pană la momentul în care îşi încetează activitatea profesională. 94
Funcţionarilor europeni le este recunoscut dreptul la carieră, ceea ce înseamnă dreptul acestora de a
avansa în cadrul categoriei din care fac parte până la cel mai înalt nivel. Promovarea se face în funcţie de
criteriile competenţei profesionale, a randamentului activităţii desfăşurate şi a conduitei în serviciu. 95
Avansarea funtionarilor publici nu poate fi apreciată decat în urma evaluării funcţionarului
respectiv. Functionarii sunt supuşi la evaluări periodice, care se finalizează cu întocmirea unui
raport/referat de evaluare. Evaluarea trebuie să aibă în vedere meritele, formaţia şi performanţele
profesionale ale funcţionarilor selectaţi pentru promovare.
Fiecare instituţie are competenţa de a-şi stabili modul concret în care se realizează evaluare, prin
regulamente interne, cu respectarea următoarelor norme minimale impuse de statut. 96
Persoanele dinamice şi motivate pot avansa repede. În cadrul structurii carierei, funcţionarii
europeni au posibilitatea de a se perfecţiona profesional prin urmarea unor cursuri în învăţarea unei noi
limbi, în management sau în dezvoltarea abilităţilor de comunicare. 97
Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice, în ţările cu veritabile sisteme democratice
de guvernare, o reprezintă stabilitatea. Stabilitatea funcţionarului public european reprezintă ca o
consecinţă logică a continuităţii funcţiei publice. 98
Aşadar, sistemele de carieră sunt fundamentate pe concepte de stabilitate şi de continuitate, fie în
interiorul unuia şi aceluiaşi corp de funcţionari, fie prin trecerea de la un corp la altul. A vorbi despre
dreptul la carieră în afara ideii de corp, de unde spiritul de corp (apartenenţa la un corp) este un non sens.
Funcţia publică europeană nu reprezintă o meserie oarecare izolată, ci este structurată într-un sistem
ierarhizat, pe orizontală sau verticală. Odată ce funcţionarul a ocupat o anumită funcţie, în general prin
concurs, el poate rămâne toată viaţă în corpul respectiv, avansând potrivit meritelor sale şi regulilor de
apreciere şi promovare existente.
93
Cristian Clipa - ’’Drept administrativ’’, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.132
94
95
96
97
98
Antonie Iorgovan –‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti,
Editura AllBeck, 2001, p.604
28/117
Reglementări statutare în ţările Uniunii Europene
Dacă Statutul funcţionarilor publici reprezintă ansamblul de reguli ce reglementează situaţia
funcţionarilor, care formează ,,dreptul comun al funcţiei publice’’, atunci se poate susţine că în fiecare
stat membru există un Statut, chiar dacă formal, în anumite tări nu regăsim un act normativ unic, denumit
,, Statutul general al funcţiei publice”.
De exemplu, în Belgia este în vigoare cu numeroase modificări, Decretul-Regal din 2 octombrie
1937, care este completat de Legea din 20 februarie 1990 şi Decretul-Regal din 22 noiembrie 1991, iar în
Danemarca există Legea din 18 iunie 1969, completată cu numeroase texte de aplicare 99.
Franţa are o situaţie specifică, ,, statutul general al funcţionarilor’’ este dat de patru legi; Legea din
13 iulie 1983, care are ca obiect reglementarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor, Legea din 11
ianuarie 1989, referitoare la funcţia publică de stat, Legea din 26 ianuarie 1984, referitoare la funcţia
publică teritorială şi Legea din 9 ianuarie 1986, care se referă la funcţia publică din spitale. 100
În Germania coexistă Legea relativă la funcţia publică federală, din 14 iulie 1953 cu Legea relativă
la drepturile funcţionarilor publici, din 1 iulie 1957, la care se adaugă legislaţiile land-urilor. 101
Grecia are în vigoare un Cod al funcţionarilor din 1977, care este, însă, întregit, mai ales în
domeniul recrutării funcţionarilor, de numeroase decrete, fiind de reţinut că, în 1992, a fost constituită o
Comisie de codificare a dreptului funcţiei publice. 102
Italia are o lege-cadru (din 29 martie 1983) care fixează principiile repartizării competenţei în
materia funcţiei publice între legiuitorul naţional, consiliile regionale şi partenerii sociali. În ceea ce
priveşte agenţii de stat, există un Statut general din 10 ianuarie 1957 (Testo unico delle disposizioni
concernenti lo statuto degli impeignati civili dello stato). De asemenea, în Italia a fost adoptat Decretul-
Lege din 3 februarie 1993 cunoscut sub numele de ,,decretul privatizarii funcţiei publice”, care consacră
principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile colective negociate
între un agent autonom, reprezentant al autorităţii publice şi sindicatele agenţilor publici. În Luxembourg
există o Lege din 16 aprilie 1979, care fixează statutul general al funcţionarilor de stat, dar ea este
completată cu alte legi, cum ar fi cele referitoare la mobilitatea funcţionarilor (din 1986 şi 1991), precum
şi cu un mare număr, de regulamente ale Marelui Duce. 103
In Olanda, unde primul statut a fost adoptat în 1899, deşi are o Constituţie relativ recentă (1983),
sunt menţinute în vigoare dispoziţiile de ordin general din perioada interbelică: Legea cu privire la
funcţionarii din 12 decembrie 1929 şi Regulamentului general pentru funcţionarii regatului din 12 iunie
99
J.Ziller, op.cit., p.366, Prof.Ch Debbasch, L’administration publique en Europe, C.N.R.S.,Paris,1988 apud Antonie Iorgovan
–‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck,
2001, p.539
100
101
Editura AllBeck, 2001, pp..539 -540
102
103
J.Ziller, op.cit., p.366, Prof.Ch Debbasch, L’administration publique en Europe, C.N.R.S.,Paris,1988,p.367 apud Antonie
Iorgovan –‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul I, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura
AllBeck, 2001, p.540
29/117
1931. În Spania, Statutul general din 7 februarie 1964 a fost modificat substanţial şi pus în acord cu noua
Constituţie (1978), prin legile 2 august şi 26 decembrie 1984, care au reprezentat bazele pentru
reglementările în materie ale Comunităţilor autonome, începând cu 1985. 104
Într-o situaţie de excepţie de la această regulă se află Portugalia, unde Statutul funcţionarilor publici
de stat este compus dintr-o serie de decrete-legi, adoptate în cea mai mare parte într 1986-1991, şi Anglia,
unde există o reglementare oarecum diferită de toate celelalte ţări ale Uniunii Europene.
Ideea care stă la baza dreptului englez este precedentul (common law), chiar şi atunci când se
adoptă legi speciale, cum au fost şi cele în materia funcţiei publice, din secolul trecut se merge pe
principiul actualizării aplicării acestora, pas cu pas, ceea ce nu necesită o nouă lege, ci o reglementare a
executivului, intervenind aşa-numitele ordine în Consiliu, prin care se poate, mai departe, delega
reglementarea unui ministru sau alte autorităţi ale administraţiei centrale (cum ar fi Trezorul). Aşa se
explică de ce statutul actual al funcţionarilor britanici este constituit din acte reglementare (ordine în
Consiliu şi decizii ale miniştrilor) şi din cutume. 105
Sfera funcţionarilor statutari în ţările Uniunii Europene
Pentru a analiza reglementarea statutară a funcţiei publice din statele membre ale Uniunii Europene
trebuie avute în vedere următoarele chestiuni:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intra sub incidenţa statului, adică a regimului juridic
unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut. 106
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se aplică
tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică stat, colectivităţi teritoriale şi stabilimente
autonome. Aceasta era şi situaţia în Italia, până la decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului
Amato. 107
Această situaţie trebuie particularizată în ceea ce priveşte agenţii temporari (care nu trebuie
confundaţi cu cei care au normă redusă, destul de numeroşi în ţările vest-europene), pe de o parte, şi
sursele bugetare ale funcţiilor publice, pe de altă parte, existând sensibile diferenţe, explicabile prin
tradiţii cu privire la recrutare, dar şi prin necesitatea de face faţă unor necesităţi de moment. 108
Intr-o a doua grupă se situează Germania şi Luxembourg, unde tradiţia impune o distincţie clară
între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute), pe de o parte, şi salariaţii
(Angestelite) ori muncitorii (Arbeiter) supuşi regimului contractual, pe de altă parte. Distincţia este
fundamentată pe diferenţa funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi o ierarhizare a personalului din
administraţia publică. De principiu numai funcţionarii pot exercita prerogative de putere publică ori de
104
Editura AllBeck, 2001, p.p.540-541
105
106
107
108
Editura AllBeck, 2001, p.p.541-542
30/117
funcţii legate de apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu un caracter permanent, pe
când celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrativ sau funcţii
cu caracter tehnic, ce se regăsesc peste tot, şi în administraţia publică şi în intreprinderile private. 109
De asemenea, în Danemarca, situaţia este particulară fiind oarecum similară cu cea din
Germania. 110
La nivel internaţional există două mari categorii de sisteme de serviciu public 111:
a) sistemul de tip post, format dintr-un ansamblu de funcţii sau meserii, în care funcţionarii pot fi
numiţi într-una din aceste funcţii. Agentul este recrutat pentru a ocupa un post determinat, căruia îi
rămâne afectat pe tot cursul funcţiei, el nu face carieră. Exemplul tipic sunt Statele Unite ale Americii
unde e legat originar de spoils-system”. 112
b) sistemul de tip ,,carieră” bazat pe stabilitatea şi continuitatea în carieră, în care agentul ,, agentul
recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat şi ierarhizat. Sistemul civil service britanic este
tipic pentru această formulă, practicată şi în Franţa” 113.
Un prim element care defineşte cariera funcţionarului public este stabilitatea în funcţie. Stabilitatea,
ca şi inamovibilitatea, îşi au originea în necesitatea identificării unui instrument, care să stopeze
amestecul mereu crescând al politicii în administraţie. 114
Stabilitatea pe post de care se bucură funcţionarul public are semnificaţia împiedicării autorităţii
emitente a unui act de numire în funcţie publică de a trece – oricând şi în alte condiţii – la revocarea unui
asemenea act, aceasta putându-se face numai în anumite condiţii, cu caracter excepţional 115.
Inamovibilitatea reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă funcţionarului său că
nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare, ea se deosebeşte de stabilitate prin aceea că
funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.
Un element deosebit de important al carierei funcţionarului public îl reprezintă avansarea acestora.
In carieră, funcţionarului public european îi este recunoscut dreptul de a promova în funcţia publică şi de
a avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii.
În România, un element de noutate adus prin ultimele modificări ale Legii nr. 188/1999 este cuprins
în teza a doua a art. 63 conform căreia promovarea în clasă, în grade profesionale şi avansarea în treptele
de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Este importantă această precizare, care
înlocuieşte soluţia anterioară care condiţiona promovarea de existenta unui post vacant.
109
110
111
Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ”, Editia a – VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532 apud
I.Alexandru, Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999,pp.467-468
112
A.de Laubadere, J.C.Venezia, Y.Gaudemet, op.cit, 1995, p.55 apud Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ”,
Editia a – VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532
113
A.de Laubadere, J.C.Venezia, Y.Gaudemet, op.cit, 1995, p.55 apud Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ”,
Editia a – VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532
114
J.Vermeulen, ,,Statutul funcţionarilor publici, Bucuresti’’, Institutul de Arte Grafice Vremea, 1933, p.309 apud
Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ”, Editia a -VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014 p.532
115
C.Clipa, ,,Caracterul obligatoriu al actului administrativ de numire într-o funcţie publică şi stabilitatea pe post a
funcţionarului public’’ – corelaţii necesare, în Revista de Drept Public nr.4/2010,p.20 apud Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş,
,,Drept administrativ”, Editia a – VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014, p.532
31/117
Având în vedere că nu existau posturi vacante în vederea promovării, în ultimii ani existând
numeroase restricţii la încadrarea în posturi în autorităţile şi instituţiile publice, se ajunsese la situaţia ca
dreptul de a avansa şi de a promova să fie unul formal, lipsit de conţinut. În completare, art. 64 alin (2) al
legii recunoaşte că promovarea se poate face, prin concurs sau examen, organizat anual, prin
transformarea postului deţinut de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau
examenului 116.
2. Libertatea de opinie şi de expresie.
Libertatea de expresie este o libertate fundamentală a omului recunoscută de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului care statuează, prin art. 10 că „Orice persoană are libertate de expresie. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei”.
Aşadar, funcţionarul public are, ca orice cetăţean, libertatea de a-şi exprima public opinia. În ce
priveşte acest drept al funcţionarilor publici naţionali, doctrina contemporană este aproape unanimă în a
susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat în funcţie de raportarea la funcţionarul public în
timpul orelor de serviciu şi în afara acestora. Aceasta deoarece, în timpul serviciului funcţionarul public
trebuie să respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia investită cu puterea de numire,
în timp ce, în afara orelor de serviciu, funcţionarul public are o obligaţie de rezervă, de măsură.
Statutul funcţionarilor europeni instituie obligaţia de discreţie a funcţionarilor europeni cu privire la
tot ceea ce priveşte faptele şi informaţiile ce au ajuns la cunoştinţa lor în exercitarea sau cu ocazia
exercitării funcţiilor.
Deşi aparent obligaţia de discreţie este legată exclusiv de exerciţiul funcţiei, aceasta continuă să
subziste şi după încetarea funcţiei intrucât, conform art. 17 din Statut, funcţionarul public european
rămâne supus acestei obligaţii şi după încetarea funcţiilor sale.
Poziţia Curţii Europene de Jusititie în materia libertăţii de exprimare a fost ferma în favoarea
acordării unei preferinţe acestei libertăţi faţă de alte scopuri şi interese pe care statul ar dori să le
ocrotească prin acţiunile sale. 117
În hotărârea din cauză Handyside c. Regatul Unit (1976), Curtea s-a referit la existenţa unei nevoi
sociale pentru a putea justifica o limitare a libertăţii de exprimare. Sarcina statului care a luat o asemenea
măsură este de a preciza motivele care au dus la o asemenea limitare şi mai ales de a dovedi că aceste
motive sunt temeinice. Curtea a precizat că limitările aduse libertăţii de exprimare trebuie interpretate
restrictiv, inclusiv noţiunea de necesitate într-o societate democratică. 118
Orice măsură de limitare a libertăţii de exprimare trebuie, conform articolului 10, parag. 2 să fie
necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopurilor menţionate. Pentru a determina
existenţa unei asemenea necesităţi, Curtea a aplicat criterii diferite de apreciere, în funcţie de forma sau
116
Prof.univ.dr.Verginia Vedinaş, ,,Drept administrativ”, Editia a – VII- revăzută şi actualizată, Bucureşti, 2014, p.533
117
Bianca Selejan-Guţan – ’’Protecţia Europeană a drepturilor omului’’ Editia a-2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,
p.168
118
Bianca Selejan-Guţan – ’’Protecţia Europeană a drepturilor omului’’, Editia a-2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,
p.168
32/117
categoria de exprimare pusă în discuţie. În orice caz, criteriul principal este cel al proporţionalităţii
ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit. Alte criterii utilizate de Curte în aprecierea necesităţii într-o
societate democratică pot fi: importanţa interesului exprimării, mediul şi modul de comunicare a opiniilor
şi informaţiilor, marja de apreciere a statelor. 119
În acest context, pe cale jurisprudenţială s-a stabilit de către instanţa de contencios european faptul
că libertatea conştiinţei are drept corespondent ,,o obligaţie de neutralitate’’ care incumbă autorităţii
publice, în virtutea căreia acesteia îi este oprită orice apreciere ori, după caz, evaluare a legitimităţii
convingerilor neexteriorizate, de natură religioasă, aparţinând unei persoane ce are sau nu calitatea de
funcţionar public. 120
În acest context, raportat la funcţionarii publici, exerciţiul libertăţii de expresie este limitat prin
obligaţia păstrării secretul profesional şi de discreţia în privinţa datelor cu care intră în contact, în virtutea
atribuţiilor de serviciu. 121
În virtutea acestui principiu, funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile
care vizează persoana sau cariera acestuia, indiferent dacă deciziile respective au fost luate în acord cu
prevederile Statului sau a altor acte normative aplicabile la materia funcţiei publie. Altfel spus,
funcţionarului public îi este recunoscut dreptul de a fi informat nu doar asupra măsurilor, natura şi
conţinutul acestora, care au fost dispuse ori urmează a fi dispuse în baza Statutului, ci şi cu privire la acele
măsuri care au fost luate la adresa sa ori a carierei sale, în temeiul altor acte normative. 122
Inutilitatea acestui drept este determinată de faptul că nici o decizie, care îl priveşte direct pe
funcţionarul public, nu produce efecte dacă nu este adusă la cunoştinţa celui/celor cărora le este aplicabilă
decizia prevăzută de textul legii 123.
Activitatea instituţiilor europene este ocrotită şi prin obligarea funcţionarilor europeni de a solicita
autorizaţia instituţiilor pentru orice text pe care ar dori să-l publice în legătură cu activitatea acestor
instituţii.
Instituirea obligaţiei autorizării nu reprezintă o limitare a dreptului la exprimarea liberă a
funcţionarului european, ci doar o măsură de protecţie a activităţii instituţiilor fiindcă această autorizaţie
nu poate fi refuzată decât dacă publicarea avută în vedere este de natură a pune în joc interesele Uniunii.
124
3. Dreptul de asociere.
Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental, recunoscut şi garantat de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului. 125
Acest drept reprezintă abilitatea funcţionarilor publici europeni de a se asocia în mod liber, în
partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu
119
Bianca Selejan-Guţan – ’’Protecţia Europeană a drepturilor omului’’, Editia a-2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006,
p.168
120
Cristian Clipa - ‘’Drept Administrativ”,Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.162
121
122
123
Valentin I.Prisăcaru, ,,Funcţionarii publici”, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p.131
124
125
33/117
scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese
legitime comune. 126
Art. 11 din Convenţie instituie libertatea oricărei persoane de întrunire paşnică şi de asociere având
inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Carta Socială Europeană revizuită, un alt instrument european, instituie, de asemenea, acest drept
general, admiţând limitarea dreptului de afiliere sindicală doar pentru anumite categorii profesionale cum
ar fi aceea a forţelor armate sau a poliţiei.
Articolul 24b din Statutul funcţionarilor publici europeni consacră dreptul de asociere al acestora,
menţionând, în mod special, că aceştia pot fi membri ai organizaţiilor sindicale sau profesionale ale
funcţionarilor europeni.
Libertatea sindicală, recunoscută funcţionarilor europeni, nu presupune doar libertatea afilierii
acestora la organizaţii sindicale sau profesionale ci şi dreptul acestor asociaţii de a desfăşura orice
activitate licită în apărarea intereselor profesionale ale membrilor lor.
Mai mult, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că libertatea sindicală presupune, în primul rând că
instituţiile nu pot interzice funcţionarilor lor să adere la o organizaţie sindicală sau profesională şi să
participe la activităţi sindicale şi nici să-i penalizeze în vreun fel pentru motivul afilierii lor sau al
desfăşurării acestor activităţi.
Această libertate presupune, în al doilea rând, că instituţiile şi organismele europene să nu facă
diferenţiere de tratament nejustificată între organizaţiile sindicale şi profesionale. 127
4. Dreptul la grevă.
Cum s-a arătat deja, în toate ţările Uniunii Europene, în consonanţă cu art. 8 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la grevă este supus unor restricţii ce derivă din principiul
continuităţii serviciului public, nefiind recunoscut pentru anumite categorii de funcţionari, cum ar fi, în
Franţa, poliţia naţională, administraţia penitenciarelor, militari, cum la fel întâlnim restricţii şi în Grecia,
Spania, Italia, Luxembourg, pe când în alte ţări Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia, dreptul la
grevă este interzis tuturor funcţionarilor in sensul strict al termentului. 128
Dreptul la grevă nu este singurul drept constituţional care, în cazul funcţionarilor cunoaşte
restricţii; în aceeaşi situaţie intră dreptul de asociere, cu specială privire la asocierea în sindicate,
libertatea de exprimare, cu privire la exprimarea opiniilor politice şi libertatea economică, cu specială
privire la constituirea de societăţi comerciale. 129
Acest drept nu este recunoscut în mod expres funcţionarilor europeni prin Statut. Cu toate acestea,
în doctrină se consideră că funcţionarii europeni beneficiază de acest drept.
Dreptul la grevă al funcţionarilor publici este reglementat distinct în ţările membre ale Uniunii
Europene, mergând de la interzicerea acestui drept, în state ca Belgia, Danemarca, Germania sau
126
127
128
J.Ziller, op.cit., p.428 apud Antonie Iorgovan –‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul I, Editia a III-a
restructurată,revăzută şi adăugită, Bucuresti, Editura AllBeck, 2001, p.592
129
34/117
Portugalia, la state în care această interdicţie nu este una expresă, Irlanda şi Marea Britanie. În Grecia,
Spania, Franţa, Italia şi Luxemburg dreptul la grevă al funcţionarilor publici este recunoscut, cu excepţia
unor categorii cum ar fi cea a poliţiştilor. 130
În România, funcţionarilor publici, conform art. 28 din Statut, le este recunoscut dreptul la grevă, în
condiţiile legii şi cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public.
Atât în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 – art. 12 şi 13, cât şi în Codul
Funcţionarilor publici din 8 iunie 1940 – art. 10, era interzis dreptul la grevă al funcţionarilor publici. 131
5. Dreptul la concediul anual de odihnă.
Numărul zilelor de concediu de odihnă se stabileşte având în vedere o constantă (24 de zile de
concediu de odihnă anual) şi o variabilă, ce depinde de vârstă şi de grad. Concediul astfel stabilit, nu
poate însă depăşi 30 de zile lucrătoare.
În afara concediului obişnuit de odihnă, funcţionarul european mai poate beneficia de alte tipuri de
concediu, cum ar fi cel de boală sau pre şi post natal, dar si concediul pentru funcţionarul ales într-o
funcţie electivă. 132
In perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea
copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului
public în cauză. 133
6. Dreptul de a candida la funcţiile elective.
Funcţionarul european are, potrivit art. 15 din Statut, dreptul de a candida pentru o funcţie publică
electivă. Candidatura sa însă, nu trebuie să afecteze activitatea în cadrul instituţiei care l-a numit, de
aceea, pentru a putea candida, cel în cauză este obligat prin Statut să ceară un concediu în interes personal
pentru o perioadă ce nu poate depăşi trei luni.
Modalitatea de a candida consacrată prin statut reprezintă, dupa părerea noastră, expresia cea mai
democratică a îmbinării dreptului general de a candida pentru o funcţie electivă şi a obligaţiei de a nu leza
interesele instituţiei prin interesul sporit pe care l-ar putea acorda campaniei proprii în detrimentul
instituţiei.
În situaţia în care funcţionarul european este ales în funcţia pentru care a candidat, autoritatea
învestită cu putere de numire are, la alegere, două alternative
- autoritatea decide, faţă de importanţa funcţiei dar şi faţă de obligaţiile impuse titularului, să
menţină funcţionarul european în funcţie;
- solicită funcţionarului european să ceară un concediu în interes personal pe perioada exercitării
mandatului pentru care a candidat. 134
7. Dreptul la pensie.
Pentru funcţionarii europeni sunt reglementate două forme ale dreptului la pensionare şi anume:
130
131
Valentin I.Prisăcaru, ,,Funcţionarii publici”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.133
132
133
134
35/117
pensionarea pentru limită de vârstă şi pensionarea la cerere.
Pensionarea la cerere poate fi solicitată în situaţia funcţionarilor europeni ce au împlinit vârsta de 60
de ani şi care, la o vechime mai mare de 35 de ani pot primi o pensie echivalentă cuantumului de 70% din
retribuţia de bază.
La împlinirea vârstei de 65 de ani operează pensionarea din oficiu. Nu este prevăzută o diferenţiere
a vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi.
Ca o particularitate trebuie menţionat faptul că, în Franţa, este prevăzută, alături de alte forme de
sancţionare a funcţionarului public şi pe aceea de suprimare a dreptului la pensie. 135
8. Dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale.
Instituţiile Uniunii Europene au obligaţia de a facilita perfecţionarea profesională a funcţionarilor,
în măsura în care acest lucru este compatibil cu cerinţele bunei funcţionări a serviciilor şi conforme cu
propriile lor interese.
Perfecţionarea profesională a funcţionarului european este avută în vedere în desfăşurarea carierei
acestuia. 136
Curtea Europeană de Justiţie a statuat că noţiunea de formare profesională are o sferă mai largă,
presupunand inclusiv posibilitatea de a apela la studii universitare sau postuniversitare în domeniu.
Art. 24 din Statut prevede obligaţia Comunitătilor de a sprijini perfecţionarea profesională a
funcţionarilor comunitari, în măsura în care aceasta este compatibilă cu exigenţele unei bune funcţionări a
serviciului şi în conformitate cu interesele comunităţilor. Pe parcursul întregii sale cariere, funcţionarul
are atat dreptul la perfecţionare profesională cat şi obligaţia de a se perfecţiona. 137
9. Dreptul la o remuneraţie pentru activitatea prestată.
Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege, avându-se în vedere
următoarele:
a. necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în condiţiile în care funcţionarii publici
competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător;
b. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi trepte, bazate pe
evaluarea postului;
c. stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului, care să ţină seama de
activitatea depusă şi de importanţa ei. 138
Dreptul la remuneraţie al funcţionarului european este reglementat prin Titlul V al Statutului.
Remuneraţia funcţionarului european este stabilită în funcţie de nivelul gradului pe care acesta îl
ocupă şi cuprinde salariul de bază, alocaţiile familiale şi indemnizaţii.
Personalul european primeşte alocaţii pentru copii. Atunci când copiii ating vârsta şcolarizării,
personalul primeşte, de asemenea, o alocaţie pentru educaţie. În vederea susţinerii educaţiei copiilor
135
136
137
138
36/117
funcţionarilor europeni au fost create creşe şi şcoli pentru aceştia. 139
In literatura de specialitate au fost identificate următoarele principii cu privire la remuneraţia
funcţionarilor:
- acordarea retribuţiei reprezintă un drept al funcţionarului european;
- dreptul la remuneraţie nu poate face obiectul unei renunţări din partea funcţionarului (art. 62 din
statut);
- retribuţia se acordă în funcţie de grad şi de eşalon, şi este atrasă de numirea functionarului
comunitar, reprezintă deci un efect al actului de numire pentru funcţionarul respectiv;
- retribuţia este exprimată în euro şi poate fi supusă unor corecturi anuale;
- nivelul retribuţiei este stabilit expres prin Statut;
- funcţionarii achită contribuţii pentru fondurile de securitate socială, pensie, alte retribuţii etc.;
- pe langă salariul de bază, funcţionarii mai au dreptul la sporuri şi indemnizaţii, cum ar fi: alocaţiile
familiale, în care sunt incluse sume de bani pentru copii,taxe de şcolarizare sau pentru grădiniţă;
indemnizatia de deplasare; restituirea cheltuielilor ocazionate de debutul său în funcţie, de mutare sau de
încetare a activităţii; etc 140
10. Dreptul la protecţie socială, la ajutor şi asistenţă din partea instituţiilor Uniunii Europene.
Protecţia socială priveşte nu doar funcţionarul european, ci şi pe membrii familiei acestuia şi
presupune asigurare medicală, anumite ajutoare băneşti în caz de deces, de invaliditate, pentru cheltuieli
materiale şi farmaceutice.
Dreptul la asistenţă şi ajutor din partea instituţiilor Uniunii Europene este reglementat prin art. 24
din Statut care prevede:
- obligaţia de asistenţă a funcţionarilor în special în orice acţiune judiciară îndreptată împotriva
autorilor unor ameninţări, jigniri, calomnii sau atentate contra persoanei funcţionarilor europeni a
membrilor familiilor lor sau a bunurilor acestora, cu condiţia ca aceste acte să fie îndreptate împotriva
funcţionarului european ca urmare a calităţii şi funcţiei acestuia.
- solidaritatea instituţiilor Uniunii Europene în acoperirea pagubelor suferite de funcţionar prin
aceste fapte îndreptate împotriva lui, cu următoarele condiţii:
a) funcţionarul să nu se afle, cu intenţie, sau dintr-o neglijenţă gravă, la originea acestor fapte
b) funcţionarul să nu fi putut obţine despăgubiri de la autorul acestor fapte. 141
11. Dreptul de a-i fi comunicată în scris orice decizie cu caracter individual care îl priveşte pe
funcţionar.
Potrivit art. 25 din Statut, orice decizie individuală luată în aplicarea Statutului trebuie să fie
comunicată neîntârziat în scris funcţionarului european. Orice decizie reprehensivă trebuie să fie
motivată. Motivarea este obligatorie în astfel de situaţii, datorită necesităţii transparenţei unei astfel de
măsuri de învinuire a funcţionarului european.
139
Ion Popescu - “Functia publica europeana” – suport de curs, Bucuresti, 2010, p.22
140
141
37/117
Deciziile individuale privind desemnarea, numirea în funcţie, promovarea, transferul, stabilirea
poziţiei administrative şi încetarea raporturilor de muncă ale unui funcţionar se publică în cadrul
instituţiei sale. Aceste informaţii publicate sunt accesibile tuturor membrilor personalului, pentru o
perioadă de timp corespunzătoare. 142
12. Dreptul la ajutor şi asistenţă a funcţionarului public din partea comunităţilor.
Formularea din Statut a acestui drept indică în mod cert că funcţionarii au posibilitatea de a fi
asistaţi de către Comunităţi în orice situaţie de urmărire împotriva autorilor unor fapte de ameninţări,
ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei şi bunurilor funcţionarului sau a membrilor
familei sale care sunt încă legate de calitatea de funcţionar.
Statutul instituie principiul solidarităţii între instituţie şi funcţionar pentru prejudiciile produse de
acesta, doar dacă aceste prejudicii nu au fost generate cu intenţie sau prin neglijenţă gravă a
funcţionarului. Principiul nu poate fi invocat nici dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se datorează
exclusiv activităţii victimei sau părţii vătămate.
Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia
în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. 143
III.2.2.Obligatiile functionarului public european

Titlul al II-lea al Statutului funcţionarilor europeni este cel care reglementează, alături de drepturile
funcţionarilor europeni şi obligaţiile ce incumbă acestora în virtutea funcţiei pe care o ocupă, atât în
timpul exercitării acestora cât şi după încetarea funcţiei.
Obligaţiile funcţionarilor europeni, astfel cum sunt ele prevăzute expres sau implicit în Statut, sunt
următoarele: 144
1. Obligaţia de independenţă şi de neutralitatea funcţionarului european faţă de orice altă
autoritate decât organizaţia care l-a angajat.
Reglementată ca principală îndatorire a funcţionarilor europeni, independenţa faţă de orice altă
autoritate decât cea care l-a angajat, presupune pentru funcţionarul european:
a. refuzul de a primi orice instrucţiuni de la un alt guvern, autoritate, organizaţie sau persoană din
exteriorul instituţiei;
b. refuzul de a accepta orice distincţie onorifică, funcţie, favoare daruri sau remuneraţii de orice
natură, din partea oricărei surse exterioare.
Legiuitorul european atenuează însă această interdicţie instituind necesitatea autorizării autorităţii
investite cu puterea de numire, ceea ce presupune că funcţionarul european poate primi o asemenea
distincţie, în condiţiile existenţei unei asemenea autorizări.
Această obligaţie se află într-o strânsă legătură cu exercitarea funcţiei europene fiindcă ea nu
142
143
144
38/117
incumbă funcţionarului, în cazul în care acesta ar primi un asemenea dar sau remuneraţie pentru un
serviciu efectuat anterior numirii sale sau în timpul unui concediu pentru serviciul militar sau naţional, şi
în numele acestor servicii;
c. imposibilitatea de a păstra sau dobândi direct sau indirect, în întreprinderile supuse controlului
instituţiei căreia îi aparţine, sau în legătură cu aceasta, interese de o natură sau de o importanţă care să fie
susceptibilă de a-i compromite independenţa în exerciţiul funcţiei sale;
d. solicitarea aprobării din partea autorităţii investite cu puterea de numire pentru orice activitate
exterioară întreprinderii sale remunerată sau nu. Măsura în care această activitate ar putea fi de natură a
aduce atingere independenţei funcţionarului sau intereselor Uniunii este stabilită de autoritatea cu puterea
de numire care poate să refuze acordarea autorizării activităţii funcţionarului;
Imposibilitatea desfăşurării unei activităţi exterioare instituţiei angajatoare şi care ar putea aduce
atingere intereselor acesteia, atinge nu numai funcţionarul european ci şi familia acestuia.
Profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ, trebuie adusă la cunoştinţa autorităţii investite
cu puterea de numire de către funcţionarul european. Autoritatea va aprecia asupra măsurii în care
profesia sau activitatea lucrativă desfăşurată de soţ este incompatibilă cu cea a funcţionarului european. În
situaţia în care această incompatibilitate există, funcţionarul poate să dea asigurări că îi va pune capăt într-
o anumită perioadă de timp, iar în cazul în care nu poate da aceste asigurări, autoritatea poate să decidă
menţinerea funcţionarului european, mutarea pe un alt post sau să îl demită din oficiu. Dată fiind
importanţa măsurii ce poate fi luată în acest caz, în situaţia unei astfel de incompatibilităţi, este prevăzută
necesitatea avizului Comisiei paritare, autoritatea investită cu puterea de numire luând decizia în baza
acestui aviz.
e. analiza existenţei unui interes propriu în tratarea sau soluţionarea unei probleme întâlnite în
exercitarea funcţiei sale. În măsura în care interesul personal al funcţionarului european poate să-i
compromită independenţa, are obligaţia de a informa autoritatea investită cu puterea de numire despre
această situaţie;
f. necesitatea solicitării unui concediu în interes personal în situaţia în care funcţionarul european
candidează la o funcţie public electivă. Dreptul acestuia de a candida nu poate fi exercitat în perioada în
care acesta trebuie să îndeplinească toate activităţile specifice funcţiei pe care o ocupă. De aceea, fără a
îngrădi dreptul de a candida, legiuitorul a instituit obligaţia de exercitare a acestui drept în limitele unui
concediu în interes personal. 145
2. Obligaţia de rezervă şi de discreţie cu privire la faptele şi informaţiile ce au ajuns la
cunoştinţa funcţionarului european în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiei sale.
Această obligaţie presupune ca nici un document sau o informaţie ce nu ar fi trebuit să fie făcută
publică să nu fie adusă de către funcţionarul european la cunoştinţa unei alte persoane ce nu are calitatea
necesară cunoaşterii acestor informaţii. Obligativitatea păstrării pentru sine a acestor informaţii incumbă
funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale.
În plus, orice text care priveşte activitatea instituţiilor Uniunii Europene poate fi publicat sau dat
145
39/117
publicităţii de către un funcţionar european doar în măsura în care poate obţine autorizarea instituţiilor
europene. Instituirea acestei obligaţii este de natură a apăra interesele Uniunii Europene şi nu limitează
dreptul de a publica al funcţionarilor europeni decât în măsura în care publicarea informaţiilor poate pune
în joc interesele Uniunii.
Obligaţia de rezervă şi de discreţie este extinsă, în cazul funcţionarului european şi la situaţia în
care acesta ar dori să uzeze de informaţiile obţinute în cursul sau cu ocazia exercitării funcţiei, în justiţie.
Pentru a se putea folosi de aceste informaţii el are nevoie de asemenea, de permisiunea autorităţii
investite cu puterea de numire. Refuzul acestei autorităţi poate fi justificat doar de îndeplinirea,
cumulativă, a două condiţii:
- ar putea fi atins interesul Uniunii prin divulgarea informaţiilor;
- nu poate antrena consecinţe penale pentru funcţionarul european.
Obligaţia de rezervă revine funcţionarului european şi după încetarea funcţiei sale. 146
Obligatia de a nu divulga informatii despre care functionarul a luat cunoştiinţa în timpul sau cu
ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu îmbracă şi o formă penală, sub aspectul săvarşirii infracţiunii de
divulgare a secretului profesional.
Acest concept nu se contrazice cu idea de transparanţă în administratia publică deoarece dreptul de
a avea acces la documente publice este prevăzut prin legi speciale şi poate fi exercitat în mod liber, în
condiţiile şi cu respectarea legii cadru în domeniu. Transparenţa trebuie privită ca un mod în care publicul
se poate apropia de actul decizional, iar aflarea informaţiilor este un proces necesar şi obligatoriu pentru
ca publicul să poată participa activ la luarea de decizii.147
3. Obligaţia de supunere ierarhică.
Funcţionarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituţiei în care efectiv
desfăşoară activitate poate presupune şi respectarea unei ierahii fireşti. Respectarea ordinii ierarhice este o
148
obligatie firească, dar ea nu trebuie înţeleasă ca o soluţie pentru justificare încălcării legii.
Funcţionarul european răspunde, potrivit Statutului, de executarea sarcinilor ce i-au fost
încredinţate. În afara sarcinilor strict stabilite, el are obligaţia de a-i ajuta şi a-i sfătui pe superiorii săi
ierarhici. Aceştia, la rândul lor, răspund faţă de superiorii lor. 149
Funcţionarul situat pe o poziţie ierarhic superioară are dreptul de a anula, suspenda sau modifica
ordinele date de un funcţionar de pe o poziţie ierarhic inferioară, atat pentru motive de legalitate cat şi
pentru motive de neoportunitate.
Functionarul situat pe o pozitţie ierarhic inferioară nu poate neglija ordinul funcţionarului aflat pe o
poziţie superioară lui decat pentru motive de legalitate. Funcţionarul ierarhic inferior nu poate pretinde şi
nici refuza să execute un ordin al superiorului pe motiv că ordinul nu este oportun. 150
Trebuie menţionat că, în afara răspunderii proprii a fiecăruia dintre funcţionarii europeni, cei
146
Ion Popescu - “Functia publica europeana” – suport de curs, Bucuresti, 2010, p.25-26
147
148
149
150
40/117
însărcinaţi cu funcţii de conducere răspund şi de executarea ordinelor date, fiind aşadar răspunzători
pentru modalitatea de desfăşurare a activităţii în compartimentul pe care îl conduc.
În situaţia în care funcţionarul european apreciază că ordinul primit este ilegal sau că poate cauza
dificultăţi majore, este obligat să aducă aceasta la cunoştinţa superiorului. Forma scrisă a sesizării
ilegalităţii actului nu este în acest caz, obligatorie, Statutul funcţionarilor europeni făcând referire la
eventualitatea formei scrise. Această formă este însă obligatorie atunci când superiorul ierarhic confirmă
ordinul sesizat ca ilegal.
Confirmarea scrisă a ordinului obligă funcţionarul european la executarea acestuia cu excepţia
cazurilor când este contrar legii penale sau normelor de securitate în vigoare. Aşadar subordonarea
ierarhică a funcţionarilor europeni nu este una absolută, ea fiind limitată de rigorile legii penale şi
normelor de securitate. 151
4. Obligaţia de fidelitate a funcţionarului european.
Relatia care se creează prin actul de numire între un funcţionar şi instituţia sau autoritate pentru care
lucrează acesta este una bazată pe respect şi consideraţiune reciprocă.
Autoritatea investită cu putere de numire a funcţionarilor respectă drepturile prevăzute de lege şi
ocroteşte persoanele care desfăşoară un serviciu în folos public. E aşadar corect ca şi funcţionarul să fie
legat prin obligatia de fidelitate faţă de instituţia in cauză.
Obligaţia de fidelitate îmbracă forma obligatiei de a se abţine de la orice act care ar putea aduce
atingere demnităţii functiei sau care este de natură să prejudicieze, moral sau material, instituţia unde
lucrează.
Fidelitatea mai este tratată drept obligatie de loialitate faţa de instituţia pentru care se desfăşoară
activitatea respectivă.
Fidelitatea şi loialitatea funcţionarului mai comportă o analiză şi prin prisma obligatiei de a vea un
comportament profesional corespunzător, atăt în relatii cu persoane străine de instituţia reprezentată, căt şi
în raport cu subalternii şi superiorii. 152
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, obligaţia de fidelitatea a funcţionarului european
prezintă aspecte complexe deoarece ea trebuie îmbinată cu loialitatea faţă de ţara al cărei resortisant este.
Fidelitatea faţă de instituţia europeană presupune angajamentul integral al funcţionarului faţă de
respectiva instituţie europeană, dincolo de orice influenţă exterioară posibilă asupra sa ce ar putea aduce
atingere demnităţii funcţiei deţinute.
Fidelitatea faţă de instituţia europeană persistă şi după încetarea funcţiei, art. 16 obligând pe
funcţionarul european, aşa cum am mai arătat, ca după încetarea funcţiei sale să respecte îndatorirea de
onestitate şi delicateţe atunci când este pus în situaţia de a accepta anumite funcţii sau anumite
avantaje. 153
O altă categorie de obligaţii priveşte raporturile funcţionarului cu publicul, fiind vorba despre
151
152
153
41/117
discreţia profesională, care trebuie conciliată cu regulile privind transparenţa administrativă, în vigoare în
cea mai mare parte a statelor Uniunii. 154
5. Obligaţia de domiciliu.
Funcţionarii europeni sunt obligaţi să aibă reşedinţa în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Este posibil chiar ca prin actul de numire funcţionarul să fie informat despre faptul că locul pentru
desfăşurarea competenţelor aferente funcţiei sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcţionarul este
obligat să îşi schimbe rezidenţa în localitatea din care îşi poate aduce cel mai bine la îndeplinire sarcinile
postului ocupat.
Bineînţeles că aceste schimbări de rezidenţă sau domiciliu angajează o serie de cheltuieli pentru
funcţionarul în cauză şi familia sa. Statutul funcţionarilor europenei stabileşte însă expres că aceste
cheltuieli vor fi suportate integral de instituţia sau autoritatea în favoarea căreia sau pentru folosul căreia
sunt avansate.
În concluzie, în vederea îndeplinirii obligaţiei de rezidenţă, funcţionarii se văd obligaţi să îsi
organizeze astfel viaţa profesională şi privată încât să nu afecteze în nici un fel nivelul maxim de
randament pe care îl poata da pe postul sau în funcţia respectivă.
Funcţionarul este obligat să locuiască nu doar în localitatea unde lucreză, ci poate opta pentru
stabilirea domiciliului la o distanţa faţă de locul exercitării sarcinilor care să nu afecteze exerciţiul optim
al atribuţiilor sale. 155
6. Obligaţia de a repara prejudiciile cauzate instituţiilor Uniunii Europene.
În cazul unei fapte grave săvârşite de funcţionarul european în exercitarea sau cu ocazia exercitării
funcţiei sale, instituţia poate obliga pe acesta să repare în totalitatea sau parţial, prejudiciul suferit.
Procedura de recuperare a prejudiciului presupune emiterea unei decizii motivate de către
autoritatea investită cu puterea de numire, după îndeplinirea formalităţilor prevăzute în materie
disciplinară.
Funcţionarul european poate contesta decizia de imputare a prejudiciului cauzat. În acest caz el
poate să sesizeze organul jurisdicţional după avizarea prealabilă a autorităţii investite cu puterea de
numire ce ar putea determina o încheiere pe cale amiabilă a litigiului. 156
7. Obligaţia de moralitate.
Această obligaţie incumbă funcţionarului european atât înainte de îndeplinirea funcţiei europene, în
timpul său, dar şi după încetarea funcţiei.
Deşi nu este instituită în mod expres prin articolele din Statut, aceasta este una dintre principalele
obligaţii ale funcţionarului european fiindcă, potrivit art. 12, acestuia îi este interzis să săvârşească vreun
act sau să se exprime public de o manieră a afecta demnitatea funcţiei sale.
Obligaţia de moralitate este anterioară chiar ocupării unei funcţii publice europene, deoarece,
potrivit art. 28 lit. c din Statut, nimeni nu poate fi funcţionar dacă nu oferă garanţiile de moralitate cerute
154
155
156
42/117
de exercitarea funcţiei sale şi persistă pe toată perioada exercitării funcţiei. Astfel, conduita în serviciu,
alături de competenţa profesională şi randamentul în funcţie sunt criteriile pe baza cărora se poate realiza
avansarea sau promovarea funcţionarului european.
Respectarea acestei obligaţii constituie unul dintre criteriile pe care le are în vedere autoritatea
investită cu puterea de numire atunci când întocmeşte lista funcţionarilor care urmează a fi puşi în
disponibilitate. 157
Atat în timpul îndeplinirii atribuţiilor funcţiei cat şi în afara timpului de serviciu, funcţionarul
trebuie să aibă o conduită politicoasă şi morală, fără a aduce atingere prestigiului functiei şi funcţionarului
public în general. Viaţă funcţionarului nu trebuie să presupună scandaluri şi nici orice alte aspecte care
afectează reputaţia persoanei respective sau atrage o notă nefavorabilă asupra nivelului de moralitate al
unei instituţii sau autorităţi publice.
La nivel european fost adoptat un cod de conduită profesională a functionarilor publici. 158
8. Obligativitatea efectuării controlului medical.
Exercitarea funcţiei publice europene presupune nu numai o pregătire profesională corespunzătoare,
ci şi o stare de sănătate care să permită desfăşurarea în bune condiţii a acestei funcţii. De aceea,
funcţionarii europeni sunt obligaţi a efectua un control anual al stării de sănătate la medicii din cadrul
instituţiei sau la un medic liber ales. 159
Obligaţia de a îndeplini condiţiiile unei sănătăţi fizice şi psihice adecvate pentru funcţia ocupată nu
poate fi privită ca o reglementare cu caracter discriminatoriu. Astfel, nu se interzice ocuparea funcţiei de
o persoană care, eventual, prezintă o deficienţă fizică, decat dacă un medic competent apreciază că
respectiva deficienţa îl face inapt să exercite sarcinile postului respectiv. 160
9. Obligaţia de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională
Funcţionarul este obligat să îşi consacre întreaga sa activitate profesională îndeplinirii într-un cat
mai performant a sarcinilor aferente funcţiei ocupate.
Această obligaţie presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal şi efectiv, angajand întreaga
putere de muncă în folosul misiunii încredinţate. Funcţionarul nu poate exercita în mod cumulativ alte
funcţii sau meserii, întregul său disponibil de timp şi întreaga sa pricepere fiind angajate exclusiv în
folosul funcţiei publice ocupate.
Funcţionarilor le este interzis să absenteze de la serviciu absenţele nemotivate angajand sancţiuni
disciplinare, mergand în extremă pănă la demiterea din funcţie.
Mai mult, pe lângă angajarea răspunderii disciplinare în situaţia absenţelor nemotivate, zilele
absentate se scad din numărul de zile de concediu de odihnă la care respectivul funcţionar este îndreptăţit.
Tot ca o consecinţă a obligaţie de îndeplinire la nivel superlativ a sarcinilor de serviciu, funcţionarul
este obligat să îşi menţină şi să îşi perfectioneze permanent nivelul de pregătire profesională şi să se ţină
la curent cu toate transformările apărute în domeniul în care desfăşoară activitate. Formarea profesională
157
158
159
160
43/117
însă este atât un drept cât şi o obligaţie pentru fiecare funcţionar în parte. 161
10. Îndatorirea de neutralitate economică a funcţionarului public
În virtutea art. 3 lit e) din Legea cu nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
două dintre ,,principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici’’ sunt şi cel al
imparţialităţii şi, respectiv, cel al independenţei, potrivit cărora ,, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă
o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes, economic, în exercitatea funcţiei publice’’.
La rândul său, art. 5 alin. (2) teza 1 din actul normativ citat stabileşte faptul că în exercitarea
funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa
administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi
eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.
În privinţa neutralităţii economice a funcţionarilor publici, Codul de conduită a acestora mai aduce,
prin prevederile sale, si alte câteva precizări.
Astfel, potrivit art. 11 din cuprinsul Legii nr. 7/2004, ,,în considerarea funcţiei publice deţinute,
funcţionarilor publici le este interzis să permită utlizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni
publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale”. 162
Prima interdicţie se referă la împiedicarea funcţionarului public de a se prezenta în ochii terţilor în
calitate de agent publicitar al unui comerciant ori al vreunei activităţi cu caracter comercial. În principiu,
administraţia publică trebuie să rămână un spaţiu străin de implicaţiile practicilor concurenţiale, specifice
vieţii economice.
A doua interdicţie instituită prin prevederile art. 19 din Codul deontologic al funcţionarilor publici,
priveşte imposibilitatea funcţionarului public de a putea cumpăra, în anumite condiţii, bunuri aparţinând
proprietăţii private a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale.
Potrivit textului de lege pe care ne propunem a-l analiza în acest loc, în principiu, un funcţionar
public, poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ
teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia celor trei situaţii pe care art.19 din Legea cu nr.
7/2004 le prevede în mod expres 163.
****
161
162
Cristian Clipa - ‘’Drept Administrativ”, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.328
163
Cristian Clipa - ‘’Drept Administrativ”, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011, p.330
44/117
Capitolul IV.Valori deontologice specifice functionarului public european
„Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe convingerea

personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a
persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi” .164
Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi
incorect, just şi injust.
Se poate afirma că morala “are tangenţă cu comportamentul omului în sfera producţiei materiale şi
operaţiilor economice, în creaţia spirituală şi activitatea ştiinţifico-cognitivă, în relaţiile cu semenii şi cu
sine însuşi” . 165
Preceptele şi normele morale organizează conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea
la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau
imoral 166 .
Ea include astfel norme de comportament, care privesc atât relaţiile de serviciu de toate tipurile,
ceea ce poate fi evocat prin sintagma de “comportament profesional” cât şi cele care privesc viaţa privată
a individului.
Normele morale sunt prevazute cu sancţiuni morale, ceea ce le face inoperabile dacă nu sunt
respectate de bunăvoie. Aceste sancţiuni sunt exterioare activităţii aparatului de stat şi constau, eventual,
într-o reacţie a mediului social sau a colectivităţii. În general, se manifestă sub mai multe forme ale
dezaprobării publice, care pot genera la nivelul individului în cauză regrete, păreri de rău sau mustrări de
conştiinţă. 167
O înaltă morală în societate este un sprijin şi o garanţie a elaborării şi respectării normelor de drept
contribuind la o ordine juridică raţională şi cu un puternic spirit etic. 168
IV.1. Conceptul de deontologie
Sintagma “deontologie” provine din cuvintele greceşti deon sau deontos care înseamnă ceea ce se
cuvine şi logos care înseamnă ştiinţă.
Deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o guvernează. Există aşadar
o deontologie a avocaţilor, a medicilor, a magistraţilor, a salariatului şi, plecând de la normele comune
164
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducerea în teoria generală a dreptului, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1999, p. 39. apud
Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană” Principii,
drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.290
165
Oleg Grigorievici Drobniţki, Noţiunea de morală, Partea a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.27. apud
166
Mihaela Tofan, “Dreptul european al funcţiei publice” –suport de curs, p. 57
167
168
45/117
consacrate de aceasta, un specific al deontologiei funcţionarului public. 169
Deontologia, prin obiectul său specific şi metodele proprii, se află situat între drept şi morală. În
sensul larg al cuvântului, deontologia poate fi definită ca ansamblul normelor care conturează un anumit
comportament profesional şi privat. 170
De exemplu, funcţionarul public fiscal din domeniul asistenţei contribuabililor are datoria, conform
dispoziţiilor din Codul etic al profesiei sale, ca în întreaga sa activitate să depună toate eforturile pentru
aplicarea principiilor de bază în comunicarea cu contribuabilii şi pentru aceasta trebuie să aibă în vedere
perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale, dezvoltarea aptitudinilor de comunicare, depăşirea
eventualelor obstacole care pot afecta comunicarea cu contribuabilii, respectarea normelor etice. 171
În articolul care reglementează loialitatea faţă de Constituţie şi faţă de legile ţării, este prevăzută şi
obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor
drepturi, datorată naturii funcţiilor publice deţinute. Ei au sarcina de a proteja în mod loial prestigiul
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act
sau fapt care poate produce prejudicii imaginii ori intereselor legale ale acesteia.
Aceste obligaţii subzistă şi după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă
dispoziţiile din legi speciale nu prevăd alte termene. Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public
sau remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unei alte
autorităţi sau instituţii publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei
172
publice în care funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară activitatea .
IV.2. Codificarea valorilor etice şi morale pentru funcţia publică
Preocuparea pentru moralitate şi conduită corectă a funcţionarilor publici europeni a dus la
adoptarea unui Cod de conduită corespunzătoare. Acest document reia principiile generale care stau la
baza activităţii cu publicul desfăşurată de Comisia Europeană, principii cum sunt: legalitatea, non-
discriminarea, proporţionalitatea dintre măsurile întreprinse şi scopul urmărit şi consistenţa actului de
conduită în sectorul administrativ 173.
Codul de conduită stabileşte normele esenţiale de comportament, obligatorii pentru toţi funcţionarii
publici, statuând însă şi condiţii care nu au fost anterior instituţionalizate sau respectate, respectiv evitarea
conflictului de interese şi a utilizării funcţiei pentru propriul interes.
Codul reprezintă atât un instrument de informare cu privire la conduita profesională la care sunt
indreptăţiţi cetăţenii să se aştepte din partea funcţionarilor publici, cât şi un mijloc de creare a unui climat
de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici pe de o parte, şi între cetăţeni şi
autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Din perspectiva funcţionarilor publici, Codul reprezintă o colecţie clară de norme de conduită, prin
169
170
171
Ibidem
172
Mihaela Tofan, “Dreptul european al functiei publice”, suport de curs, p. 61
173
Mihaela Tofan, “Dreptul european al funcţiei publice” –suport de curs, p. 58
46/117
care se cere funcţionarilor publici să asigure un tratament egal a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice, profesionalism, imparţialitate şi independenţă, cinste şi corectitudine 174.
În cadrul Capitolului II, Codul de conduită stabileşte în mod detaliat drepturile şi obligaţiile
(interdicţiile) funcţionarilor publici în exercitarea funcţiei publice, printre care interdicţia funcţionarilor
publici “de a solicita ori accepta cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt
destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau
de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot
constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii”.
Încălcarea acestui principiu este ceea ce Codul Penal reglementează ca infracţiune sub denumirea
de “luare de mită”. 175
De asemenea, Codul prevede că încălcarea prevederilor sale de către funcţionarii publici poate
atrage atrage răspunderea disciplinară, atunci când prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor de
conduită profesională, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice.
În România, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) poate fi sesizată cu privire la
încălcarea normelor Codului de către orice persoană interesată. Comisiile de disciplină au dreptul de a
examina asemenea fapte şi de a propune măsuri administrative. În cazul în care actele unui funcţionar
public sunt prevăzute de Codul Penal, acestea vor fi înaintate organelor de cercetare penală. 176
Calitatea serviciului public a fost ridicată la rang de principiu în Codul de conduită, stabilind
obligaţia funcţionarilor publici de a participa activ la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică,
pentru realizarea atribuţiilor instituţiilor publice. În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au
obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa
administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi
eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice europene 177.
Totodată, funcţionarii publici europeni trebuie să respecte următoarele condiţii:
- să aibă o ţinută decentă corespunzătoare demnităţii şi prestigiului funcţiei;
- să dea dovadă de disciplină în relaţiile cu cetăţenii şi în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară
activitatea;
- să rămână calm, politicos şi respectuos pe întreaga durată de abordare a asistenţei;
- să manifeste o atitudine pozitivă şi răbdare în relaţia cu publicul;
- să folosească un limbaj corect şi adecvat situaţiei;
- să păstreze confidenţialitatea tuturor informaţiilor relevante obţinute;
- să depună întregul efort pentru a răspunde solicitărilor;
- să acorde întreaga sa atenţie pe parcursul desfăşurării asistenţei;
- să ofere răspunsuri corecte şi complete persoanei interesate şi să se asigure că sunt înţelese de
aceasta;
174
Mihaela Tofan, “Dreptul european al funcţiei publice” –suport de curs, p. 59;
175
Mihaela Tofan, “Dreptul european al funcţiei publice”- suport de curs, p. 61;
176
177
47/117
- să îndrume cetăţenii la serviciile de specialitate în vederea obţinerii de informaţii detaliate care
depăşesc competenţele structurii de asistenţă 178.
În ceea ce priveşte situaţia funcţionarilor europeni ca şi a celor internaţionali, în general, abordarea
acestei probleme trebuie să pornească de la ideea că ei acţionează în afara unor state determinate, în
organisme suprastatale, pe de o parte, iar pe de altă parte că fiecare provine dintr-un anumit stat. 179
De aici rezultă necesitatea ca funcţionarul public să aibă capacitatea de a deservi în mod autentic
interesele organismului căruia aparţine, fără imixtiuni sau influenţe din partea vreunei puteri naţionale sau
supranaţionale.
În concluzie, putem afirma, fără echivoc, că se poate vorbi despre o deontologie a funcţionarilor
europeni, care se fundamentează pe principiul că aceştia au ca unic scop al activităţii lor servirea
intereselor instituţiei europene căreia îi aparţin, ceea ce presupune, în egală măsură, aptitudini, cunoştinţe,
sănătate si moralitate. 180
Prevederile Codului de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală a
funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile legii.
Codul mai cuprinde prevederi cu privire la libertatea opiniilor, menţinând obligatia funcţionarului
ca, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să respecte demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând
libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea.
Conform legii, relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici
desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea
numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum
şi în scopuri electorale.
Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor
din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea precum şi persoanelor cu care
intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:
a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;
c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.
Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi
eficientă a problemelor cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia să respecte principiul egalităţii
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin:
a) promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie de situaţii de
fapt;
178
179
180
48/117
b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea,
convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.
Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii
internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional au
obligaţia să promoveze o imagine favorabilă autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă.
În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii
personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici
sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor
şi obiceiurilor ţării gazdă 181 .
IV.3. Izvoarele deontologiei funcţionarilor europeni

Primele izvoare din care originează normele de maximă generalitate aplicabile instituţiilor
europene, în ansamblul lor, implicit funcţionarilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor, sunt
reprezentate de izvoarele dreptului european însuşi.
Este vorba despre legislaţia primară, legislaţia secundară, principiile generale ale dreptului, cutuma,
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dreptul internaţional şi dreptul naţional. 182
Principalul izvor direct îl reprezintă Statutul funcţionarilor europeni, în care regăsim consacrate
dimensiunile regimului juridic aplicabil funcţionarilor europeni, drepturile şi obligaţiile care le revin,
principiile care le guvernează activitatea, precum şi consecinţele care intervin în cazul încălcării
prevederilor Statutului.
În aceeaşi categorie includem şi anexele la Statut, care, în conformitate cu principiul general şi
universal de drept, fac parte integrantă din actul juridic pe care îl vizează.
Un alt izvor îl reprezintă reglementările interne, proprii fiecărei instituţii, sau stabilite, de comun
acord, de mai multe instituţii europene. 183
Codul de conduită stabileşte expres că este interzis funcţionarilor publici să accepte cadouri, servicii
şi avantaje. Funcţionarii publici nu trebuie să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii
sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor sau persoanelor cu
care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea
funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii.
În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia să acţioneze conform prevederilor
legale şi să-şi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial. 184
Funcţionarilor publici le este interzis să promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia
publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
Codul prevede că în exercitarea acestor atribuţii, funcţionarii trebuie să dea dovadă de obiectivitate.
181
Mihaela Tofan, “Dreptul european al funcţiei publice”, suport de curs, p. 63;
182
183
184
49/117
Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de
evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun sau aprobă
avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii, ori acordarea de stimulente materiale sau
morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare. Se interzice funcţionarilor publici de
conducere să favorizeze sau să defavorizeze accesul sau promovarea în funcţia publică pe criterii
discriminatorii, de rudenie, afinitate etc 185.
IV.4. Principiile deontologiei funcţionarilor europeni

1. Principiul aşteptărilor legitime, a consecvenţei şi al avizării
Codul european al bunei conduite administrative reglementează acest principiu în cuprinsul art. 10,
cu nota marginală “Aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare”.
Astfel, funcţionarul trebuie să fie consecvent în propria sa conduită administrativă precum şi în
activitatea administrativă a instituţiei. Funcţionarul va aplica practicile administrative uzuale (normale)
ale instituţiei, cu excepţia cazului în care vor exista motive legitime de derogare de la aceste practici într-
un anumit caz. În cazul în care asemenea motive există, ele vor fi înregistrate în scris.
Ca o consecinţă a consecvenţei, funcţionarul public va trebui să respecte aşteptările legitime şi
rezonabile ale publicului, conform modului în care a acţionat instituţia în trecut.
De asemenea, de ficare dată când va fi necesar, funcţionarul va aviza publicului modalitatea în care
va fi urmărită o problemă care intră în atribuţiile acesteia şi maniera de rezolvare a problemei. 186
În consecinţă, funcţionarii publici europeni vor trebui să-şi organizeze astfel viaţa şi activitatea încât
să facă faţă, în orice moment, eventualelor solicitări care vin din partea instituţiei.
2. Dreptul la buna administrare
Ombudsmanul nu are competenţa de a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, iar Codul
european al bunei conduite administrative nu este, la rândul său, un instrument cu forţă juridică
obligatorie. Totuşi, unele elemente ale codului coincid cu dreptul fundamental la buna administrare,
garantat prin articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009, Carta drepturilor
fundamentale are acceaşi valoare juridică, precum tratatele. Prin urmare, orice persoană are acum dreptul
legal la buna administrare a problemelor sale în cadrul instituţiilor Uniunii Europene. 187
Conform articolul 41 al Cartei drepturilor fundamentale, „orice persoană are dreptul de a
beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil
din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. Acest drept include în principal:
a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale
care ar putea să îi aducă atingere;
b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime
185
186
Codul European al bunei conduite administrative, p.16
187
50/117
legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;
c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile”.
De asemenea, Carta prevede in mod expres dreptul la despăgubiri statuând în mod expres că: „orice
persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau
agenţiile acesteia în exercitarea funcţiilor lor în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor
statelor membre”.
Pentru a garanta exercitarea concretă a dreptului la buna administrare, Carta asigură accesul la
administraţia publică europeană a fiecărui cetăţean european în oricare din limbile oficiale ale Uniunii
Europene. Corelativ, răspunsul oferit de instituţia europeană trebuie să fie redactat în limba aleasă de
persoana interesată. 188
3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii
Funcţionarii publici europeni trebuie să dea dovadă în activitatea lor de un comportament prin care
să se realizeze echilibrul necesar între spiritul şi vocaţia lor europeană pe de o parte şi ataşamentul faţă de
ţara ai cărei cetăţeni sunt, pe de altă parte.
În strânsă dependenţă cu acesta, este neutralitatea desăvârşită a funcţionarului european, care
exclude orice influenţă, din partea oricărui stat, organism naţional sau internaţional, oricărui altui subiect
de drept intern sau internaţional.
Conform articolului 8 din Codul de conduită, având nota marginală “Imparţialitate şi
independenţă”, “funcţionarul va fi imparţial şi independent”. Această obligaţie presupune că
funcţionarul se va abţine de la orice acţiune arbitrară care afectează în mod negativ publicul, precum şi de
la orice tratament preferenţial acordat în baza oricăror motive.
Astfel, conduita funcţionarului nu va fi ghidată de interese personale, familiale sau naţionale, sau de
presiuni politice. Funcţionarul nu va participa la adoptarea niciunei decizii în care acesta sau aceasta, sau
orice membru apropiat al familiei sale deţine un interes financiar 189.
4. Principiul devotamentului absolut
Funcţionarii publici europeni trebuie să dea dovada de devotamentul absolut în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu pentru realizarea intereselor instituţiei europene şi a politicii europene. 190
Acest principiu este reglementat de art. 1 din Codul de conduită si presupune că funcţionarii publici
trebuie să fie conştienţi că instituţiile Uniunii există pentru a servi intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor în
atingerea obiectivelor tratatelor. Aceştia trebuie să facă recomandări şi să ia decizii numai pentru a servi
aceste interese.
De asemenea, Codul de conduită prevede că funcţionarii publici trebuie să fie conştienţi cu privire
la funcţia lor de încredere publică şi să urmărească să fie un bun exemplu pentru ceilalţi.
În acest sens, Uniunea trebuia să-şi adapteze instituţiile şi să întărească coerenţa politicilor sale în
aşa fel încât acţiunile şi principiile ei să devină mai vizibile.
188
189
190
51/117
Cartea Albă a propus ca Uniunea Europeană împreună cu cetăţenii şi organizaţiile lor să participe
atât la procesul de elaborare a politicilor Uniunii cât şi în aplicarea lor. Astfel, cetăţenii vor putea să vadă
mai clar cum Statele Membre, prin colaborarea lor în cadrul Uniunii, sunt în măsură să răspundă mai
eficient preocupărilor lor. 191
Acelaşi aspect al apropierii cetăţenilor de instituţiile europene, avut în vedere în reforma
instituţională a Uniunii Europene în general şi în cea a funcţiei publice europene, în special, era semnalat
de Comisia Europeană în „Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea
aderării la Uniunea Europeană”, fiind considerată o trăsătură specifică a transparenţei administraţiei
publice.
Indiferent de modul în care sunt elaborate şi adoptate politicile Uniunii, procedura trebuie să fie mai
deschisă şi mai uşor de urmărit şi înţeles. Astfel, Comisia Europeană şi-a propus să furnizeze în mod
regulat informaţii on-line, actualizate, privind elaborarea politicilor sale şi toate stadiile procesului de
decizie. 192
A fost acordată o importanţă deosebită calificării şi experienţei profesionale a personalului
direcţiilor de integrare europeană, ca o condiţie principală pentru continuitatea activităţii, acumularea
permanentă de know-how specific în cadrul fiecărei instituţii şi crearea unui nucleu relativ stabil de
specialişti.
În continuarea dinamizării şi sporirii eficienţei acţiunilor de pregătire a aderării la Uniunea
Europeană, o contribuţie importantă a avut-o Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, a
cărui preşedinţie a fost asigurată de ministrul integrării europene şi care a fost constituit din secretarii de
stat pentru integrare europeană din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu.
Comitetul Interministerial a reprezentat organul operativ de lucru care a coordonat, analizat şi
dezbătut documentele elaborate de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană
şi a discutat orice alte probleme legate de bunul mers al procesului de pregătire a aderării. 193
Comitetul a analizat şi rezolvat punctual problemele apărute în derularea activităţii de pregătire a
aderării la Uniunea Europeană şi a realizat planificarea curentă şi de perspectivă a acestor activităţi.
La nivelul Ministerului Integrării Europene s-a constituit Comisia de dialog social, în a cărei
componenţă au intrat şi reprezentanţii desemnaţi de confederaţiile sindicale şi patronale reprezentative la
nivel naţional. Comisia a fost creată având ca scop dialogul între reprezentanţii Ministerului Integrării
Europene şi cei ai structurilor societăţii civile, dezbaterile referindu-se la problematica specifică integrării
europene şi la actele normative în materie. 194
****
191
192
193
194
52/117
Capitolul V. Recrutarea functionarilor publici europeni. Conditii si proceduri impuse de
legislatia europeana
V.1. Principiile recrutării funcţionarilor publici europeni

Sediul materiei recrutării funcţionarilor europeni îl reprezintă Statutul funcţionarilor Uniunii
Europene, mai precis Capitolul I intitulat ,,Recrutarea” din cadrul Titlului III ce reglementează ,,Cariera
funcţionarului” european.
Cât priveşte principiile recrutării funcţionarilor publici europeni acestea au fost înţelese de
legiuitorul european într-o manieră distinctă, anume, legiuitorul european a ales să le individualizeze şi să
le statueze în primul articol al primului capitol intitulat “Recrutarea” al Titlului III ce reglementează
Cariera funcţionarilor europeni 195.
Primul principiu ce vizează recrutarea funcţionarilor europeni priveşte selecţia celor mai
competente persoane, ale căror calităţi ca urmare a educaţiei şi instrucţiei dobândite până la data
recrutării vor oferi randamente deosebite în cadrul postului în care sunt recrutaţi. 196
În privinţa funcţionarilor europeni cerinţele ce vizează competenţa profesională trebuie întotdeuna
stabilite în limitele cerinţelor necesare funcţiei publice pentru care se organizează concursul.
Meritul profesional ar trebui să determine rezultatul obţinut de candidat, atunci când există egalitate
între candidaţi şi ar trebui realizată departajarea.
Conceptul de merit profesional nu are în vedere capacităţile demonstrate de viitorul funcţionar
public european până la data concursului, într-o funcţie sau într-o succesiune de funcţii, ci meritul
profesional pentru funcţia publică pentru care acesta candidează.
Principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii permite fiecărei instituţii să adopte măsuri corespunzătoare
în urma constatării unui dezechilibru semnificativ între naţionalităţile funcţionarilor care nu se justifică
prin criterii obiective. Aceste măsuri corespunzătoare trebuie să fie justificate şi nu pot avea niciodată
drept rezultat alte criterii de recrutare decât cele bazate pe merit.
În sistemul carierei, formarea îmbracă în general o importanţă structurală mai mare decât în
sistemul caracteristicilor structurale diferite. Într-adevăr, condiţiile de acces la funcţia publică în primul
sistem (recrutarea prin concurs şi nivelul de educaţie) impun ca o formare pentru un post să fie necesară
să pregătească personal recrutat pentru munca în funcţie publică.
În sistemul cu caracteristici structurale diferite, formarea poate avea mai puţină importanţă, în
măsura în care se trece la recrutarea personalului care posedă o educaţie adecvată pentru un anumit post.
Oricum, chiar aceşti ,,specialişti” pot avea nevoie de o anumită formare de-a lungul vieţii active, pentru a
195
196
Ibidem
53/117
fi la curent cu noile tehnologii sau alte schimbări. 197
In prezent pe plan international s-a impus un nou principiu in privinta recrutarii functionarilor
publici, anume principiul egalitatii accesului la functii publice ca o consecinta a egalitatii tuturor
cetatenilor in fata legii, a capacitatii recunoscute de a fi admisi la toate demnitatiile, locurile si serviciile
publice conform capacitatii lor, fara o alta discriminare.
Al doilea principiu al recrutării funcţionarilor europeni este reglementat de articolul 27 din Statut şi
se concretizează în selecţia acelor persoane care să posede cele mai înalte calităţi privind integritatea
necesare dobândirii statului de funcţionar al unei instituţii europene 198.
Integritatea morală trebuind să fie o calitate a funcţionarului public, se impune să se constituie într-o
condiţie însăşi a recrutării viitorului funcţionar public.
Conţinutul celui de-al treilea principiu îl constituie recrutarea pe baze geografice suficient de
largi, încât să se asigure accesul la funcţiile europene a cât mai multor resortisanţi din statele membre ale
Uniunii Europene.
Astfel, pe lângă criteriile de competenţă şi interesul serviciului, trebuie avută în vedere existenţa
unui echilibru geografic între cetăţenii statelor membre ale Uniunii.
Respectarea principiului recrutării pe baze geografice suficient de largi trebuie asigurată fără a
încălca însă dispoziţiile principiului conţinut în articolul 27 care dispune că „nici un post nu poate fi
rezervat resortisanţilor unui anumit stat membru”.
Cu toate acestea, asigurarea echilibrului geografic este subsidiară competenţei şi randamentului
cerut funcţionarilor europeni în scopul asigurării optimei funcţionări a serviciului.
„Interesul serviciului”, justifică numeroase recrutări atacate în faţa Tribunalului de primă instanţă
sau Curţii de justiţie, care au ca şi condiţie principală, esenţială, chiar exclusivă pentru obţinerea unui post
cunoaşterea aprofundată a unei anumite limbi europene, în defavoarea respectării echilibrului
geografic. 199
Al patrulea principiu este reprezentat de nediscriminare. În forma anterioară a Statutului
funcţionarilor Uniunii Europene, în vigoare pană la data de 1 mai 2004, la alineatul 2 al articolului 27 era
prevăzut că funcţionarii sunt aleşi fără deosebire de rasă, credinţă religioasă sau sex.
Nediscriminarea rămâne un principiu al recrutări funcţionarilor publici europeni şi un drept al
acestora, iar protecţia funcţionarilor împotriva discriminării reprezintă o obligaţie corelativă a instituţiilor
Uniunii Europene, fără a se putea confunda cu principiul egalităţii accesului.
Alineatul 2 amintit a fost de fapt înlocuit cu dispoziţiile articolului 1d alineatul 1 care vizează nu
numai instituţia recrutării, ci toate aspectele legate de funcţia publică europeană, şi prevede: „În aplicarea
prezentului statut se interzice orice discriminare, precum discriminarea bazată pe sex, rasă, culoare,
197
Ministerul dezvoltării regionale şi administraţiei publice agenţia naţională a funcţionarilor publici, ,,Analiza tendinţelor
curente privind reforme în domeniul funcţiei publice în ţări membre ale Uniunii Europene şi ale Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică”, Bucureşti, 2013, p.5
198
199
54/117
origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de
orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare
sexuală”.
Pentru a promova egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, toate instituţiile europene
au demarat programe de acţiune destinate a favoriza recrutarea şi promovarea femeilor în categoriile
profesionale în care acestea sunt mai slab reprezentate, în principal, în poziţiile superioare cu
responsabilităţi manageriale.
Încă din anul 1957, Tratatul de la Roma instituia prin articolul 119, principiul plăţii egale la o
muncă egală a bărbaţilor şi femeilor, a cărui respectare devenea astfel o obligaţie pentru statele membre.
200
Importanţa acestui articol constă, în primul rând în definirea plăţii egale, ce înseamnă nu doar plată
egală pentru muncă egală, ci şi pentru muncă de valoare egală. În sensul acestui articol, tratamentul
echitabil implică plata salariilor egale pentru prestarea unor servicii diferite considerate de valoare
egală 201.
Principiul transparenţei administraţiei europene sau al procedurilor instituţiilor europene,
deşi nu este enumerat printre principiile accesului la funcţia publică europeană, este prevăzut distinct în
art. 15 din Tratatul de la Lisabona şi vizează dreptul cetăţenilor Uniunii şi al persoanelor juridice cu
sediul într-un Stat membru sau înregistrate într-un Stat membru de a avea acces la documentele
instituţiilor Uniunii, în condiţiile legii.
Particularizând la instituţia accesului la funcţia publică europeană şi la procedura concursurilor,
transparenţa presupune dreptul cetăţenilor europeni candidaţi, aflaţi în etapa de preselecţie de a obţine la
cerere, într-un termen de o lună de la data primirii rezultatelor o copie a foii lor de răspuns, precum şi o
copie a grilei cu răspunsurile exacte.
Pentru proba scrisă candidaţii pot obţine la cerere, într-un termen de o lună de la data primirii
rezultatelor, o copie a probei scrise întocmită de ei, precum şi copia fişei de evaluare întocmită de juriu ce
conţine observaţiile formulate de juriu în privinţa respectivei lucrări. 202
V.2. Procedura de selecţie a funcţionarilor publici europeni
Recrutarea funcţionarilor europeni se realizează, în principal, pe bază de concurs, însă în cazul în
care postul necesită o calificare specială, autoritatea investită cu puterea de numire poate adopta o
procedură specială de recrutare. 203.
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a participa la
concursurile organizate în vederea ocupării funcţiilor publice europene sunt reglementate de art. 28 din
Statut şi privesc:
200
drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, pp.101-102
201
Irina Moroianu Zlătescu, Egalitate de şanse, egalitate de tratament, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
2000, p.56. apud Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea
Europeană” Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.102
202
203
Ion Popescu, Suport de curs- Functia publica europeana, Bucuresti, 2010, p. 34;
55/117
a. cetăţenia unui stat membru al Uniunii, cu excepţia derogării acordate de autoritatea investită cu
puterea de numire (art. 28 alin.1 lit. a);
b. exerciţiul drepturilor civile (art. 28 alin. 1 lit. a);
c. situaţia militară reglementată (art. 28 alin. 1 lit. b);
d. garanţiile de moralitate cerute pentru exercitarea funcţiei sale (art. 28 alin. 1 lit. c);
e. promovarea unui concurs, organizat în condiţiile prevăzute de anexa 3 la Statut ce reglementează
procedura concursurilor (art. 28 alin. 1 lit. d);
f. aptitudinile fizice cerute pentru exercitarea funcţiei (art. 28 alin. 1 lit. e);
g. cunoaşterea perfectă a uneia din limbile Uniunii şi cunoaşterea satisfăcătoare a unei alte limbi a
Uniunii, în măsura necesară funcţiei ce este chemat să o exercite (art. 28 alin. 1 lit. f).
Anterior organizării concursului, autoritatea investită cu puterea de numire este obligată să
verifice dacă aceste posturi ar putea fi ocupate din interiorul instituţiei, prin promovare, transfer sau
concurs, sau prin transfer din alte instituţii din cadrul Uniunii Europene.
Organizarea unui concurs presupune publicarea posturilor vacante în Jurnalul Oficial. Anunţul
trebuie să fie detaliat cuprinzând de la termene limită pentru depunerea dosarelor şi susţinerea probelor,
până la date referitoare la natura funcţiilor şi atribuţiile posturilor ce urmează a fi ocupate.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor de participare la selecţie este realizată de către un juriu, format
din preşedinte şi una sau mai multe persoane desemnate de autoritatea investită cu puterea de numire
precum şi un funcţionar desemnat de comitetul personalului.
În acest sens, Statutul prevede o condiţie referitoare la membrii juriului, astfel încât aceştia să
deţină o funcţie cel puţin egală în grad cu postul ce urmează a fi ocupat 204.
Participarea la un concurs organizat însă nu constituie singura soluţie pentru numirea într-o
funcţie publică europeană deoarece promovarea acestuia nu este urmată imediat de numirea în funcţie.
Astfel, potrivit art. 29 din Statut, această procedură poată fi iniţiată şi în vederea constituirii unei rezerve
pentru recrutări ulterioare.
Verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 28 alin. 1 lit. e) (starea de sănătate
corespunzătoare funcţiei în care este numit) este realizată de către un medic consilier din cadrul instituţiei,
sau de către o un alt medic ales de către candidat, anterior numirii candidatului admis la concurs.
Atunci când rezultatul examinării acestuia este negativ, candidatul are posibilitatea ca, în termen
de 20 de zile, să solicite reverificarea de către o comisie constituită din trei medici consilieri din cadrul
instituţiei, ce vor audia pe cel care a realizat prima verificare. Confirmarea rezultatului primei verificări
atrage după sine obligativitatea pentru candidat de a suporta jumătate din cheltuielile aferente (onorariile
şi cheltuielile accesorii) examinării sale.
Numirea se face la primul nivel al gradului pentru care a candidat persoana, potrivit calificării
sale profesionale.
V.3. Procedura de concurs în dreptul statelor membre UE
Activitatea de recrutare a functionarilor publici cuprinde analiza cerintelor postului vacant,
204
Ion Popescu, Suport de curs- Functia publica europeana, Bucuresti, 2010, p. 36;
56/117
intocmirea specificatiilor aferente activitatii in postul liber, cercetarea posibilitatilor privind locurile unde
pot fi gasiti posibilii candidati si atragerea candidatilor pentru posturile care urmeaza a fi ocupate.
In unele state membre, procedurile de recrutare sunt formalizate, in timp ce in altele nu
exista reglementari specifice. In acest caz, departamentele si/sau agentiile desemnate
selectează functionari cautand persoane care poseda aptitudinile si experienta necesara pentru posturile
vacante, metoda frecvent utilizata si in sectorul privat.
Prima grupa de state membre reuneste marea parte a tarilor care gestionează functia lor
publica urmand sistemul carierei.
In cadrul sistemului carierei, functionarul intra in serviciul administratiei pe un post de incepător, la
cel mai jos nivel al unei cariere pentru care sunt cerute cunostinte si o pregatire suficienta; functionarul
este promovat in functie de un sistem reglementat.
Mai multe state organizeaza periodic concursuri deschise. După anumite probe orale si/sau scrise,
listele cu rezultatele si performantele candidatilor sunt publicate. Cei mai buni candidati sunt recrutati in
ordinea clasarii pana ce toate posturile sunt ocupate.
In intervalul dintre doua concursuri, posturile vacante sunt atribuite in functie de listele de rezerva
de la recrutare. Concursurile reprezinta metoda de selectie cea mai utilizată in Franta, Germania, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania si Belgia.
In Franta, exista trei mari tipuri de concursuri organizate la nivelul functiei publice de stat, functiei
publice teritoriale si functiei publice spitalicesti.
Calitatea acestui proces depinde de modul in care se realizeaza:
· analiza postului;
· fisa postului;
· specificatia de personal;
· analiza CV-urilor;
· pregatirea interviurilor;
· alegerea si adaptarea testelor specifice la situatiile reale.
Concursul organizat de functia publica de stat este un concurs extern, deschis candidatilor care nu
fac parte din functia publica si care indeplinesc criteriile minimale de varsta si pregatire. Aceste
concursuri sunt organizate in scopul de a recruta personal din afara functiei publice pentru posturile de
acces la o carieră intr-un anumit grup. De exemplu, pentru a avea acces la o cariera de categoria A,
candidatii trebuie sa aibă o diplomă universitara. Aceste concursuri sunt organizate in fiecare an de catre
ministerul sau departamentele competente in functie de nivelul postului vacant.
Concursul functiei publice teritoriale este un concurs intern organizat pentru recrutarea personalului
deja angajat in functia publica si care doreste sa intre in alte grupe sau doreste sa obtina un post la un
nivel inalt. Concursul intern reprezinta in mod sigur un instrument al promovarii interne.
Astfel, în Franta exista Ecole Nationale d’Administration, o autoritate centrala pentru selectia
functionarilor publici pentru posturi si functii publice de nivel superior precum şi Institutes Regionaux
d’Administration ca instituţii specializate regionale, dar la aceasta se adauga si alte autoritati care se
57/117
implica in selectia functionarilor publici pentru posturile si functiile de la nivel mediu si inferior.
In Belgia, exista o autoritate centrala competenta in organizarea concursului. Aceasta se
numeste Secretariat Permanent de Recrutare pentru recrutarea functionarilor publici la nivel federal si
regional.
In Grecia, autoritatea centrala care gestionează organizarea concursurilor este Comisia pentru
selectarea personalului, Personal Selection Board, iar in Irlanda, institutia responsabila cu organizarea
concursurilor este Comisia Serviciului Public (Civil Service Commision).
In Italia, numai concursurile pentru cele mai importante posturi se organizeaza centralizat de catre
Departamentul functiei publice subordonat Consiliului de Ministri, Dipartimento della funzione pubblica
presso la Presidenzia del Consiglio dei Ministri.
O altă metodă de recrutare este cea utilizata in Germania si in Austria, numita Stellenausschreibung,
care consta in selectia personalului pentru serviciul public prin publicarea obligatorie a postului vacant,
insa fara organizarea unui concurs.
Există însă şi o serie de state membre UE care au renunţat la modalitatea tradiţională de recrutare,
respectiv Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia si Marea Britanie si au adoptat unele metode informale
de recrutare. Aceste metode sunt bazate pe respectarea anumitor cerinte specifice necesare indeplinirii
atributiilor specifice prevazute pentru postul vacant, fara a pune accent pe diplomele de studii sau
vechimea în muncă ci prin stabilirea unui set de cerinte referitoare la educatie, aptitudini, experienta
profesionala pentru fiecare post în parte.
In Marea Britanie, agentiile de recrutare si autoritatile sau institutiile publice colaboreaza cu
organizatii private, specializate in recrutarea si selectia functionarilor publici. Pentru pozitii importante,
respectiv inalti functionari publici, institutia responsabila cu recrutarea este Comisia Serviciului Public,
sau, dupa caz, Agentia de recrutare si evaluare.
Observăm că în aproape toate statele membre, experienta profesionala este un criteriu de baza
pentru selectarea personalului, daca aceasta experienta, este de natura sa dezvolte abilitatile sau
cunostintele necesare ocuparii postului vacant.
Candidatii pentru ocuparea unei functii publice pot avea o experienta profesionala anterioara, in
cadrul sectorului public sau privat din tara respectiva sau in alt stat membru. Experienta profesionala
anterioara ocuparii unei functii publice este luata in considerare la recrutarea sau la stabilirea vechimii.
In Portugalia, existenta unei experiente profesionale este una din conditiile de recrutare a
functionarilor publici pentru anumite posturi, astfel încât promovarea este posibila doar daca functionarul
public a desfasurat o activitate in functia publica timp de trei ani consecutiv, a obtinut la evaluarea
performantelor profesionale individuale cel putin calificativul foarte bun, sau a desfasurat o activitate de
minim 5 ani si a obtinut calificativul bun.
In Franta, activitatea desfasurata in sectorul privat constituie un avantaj important pentru a accede la
ENA.
In Italia, functionarii publici pot fi promovati numai prin concurs. Concursul este organizat o dată la
doi ani, iar pentru ocuparea unei functii de director, candidatii trebuie sa promoveze un examen complex.
58/117
Promovarea automata este posibila numai in cazul corpului diplomatic si al prefecturilor.
Formarea prealabilă recrutării este o caracteristică a anumitor ţări care aplică sistemul carierei.
Aceasta se prezintă ca un element de selecţie. Aceasta este specifică administraţiilor naţionale care
practică recrutarea agenţilor lor pe calea concursului. Candidaţii intră în şcolile administrative care îi
trimit apoi către posturi specifice, în funcţie de formarea primită şi în funcţie de un clasament. 205
V.4. Procedura de recrutare a funcţionarilor publici în România
Pentru ocuparea unei funcţii publice în România, legislaţia naţională impune anumite condiţii
generale, cum ar fi:
- persoana să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România;
- să cunoască limba română scris şi vorbit;
- să aibă capacitate deplina de exerciţiu;
- să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, atestată prin document medical;
- să îndeplinească condiţiile de studii cerute de lege pentru funcţia publică şi să îndeplinească
condiţiile specifice impuse pentru ocuparea funcţiei publice;
- să nu fi fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, a statului sau
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul care împedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau fapte de
corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei
publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
- să nu fi fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani şi să nu fi desfăşurat activităţi de
poliţie politică, astfel cum este aceasta definită prin lege.
Modalităţile de ocupare a unei funcţii publice sunt: promovarea, transferul, redistribuirea, recrutarea
şi alte modalităţi prevăzute expres de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare 206.
Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita
funcţiilor publice vacante rezervate în scopul ocupării în acest fel prin planul de ocupare a forţei de
muncă.
Principiile care guvernează concursul sunt cele ale competiţiei deschise, transparenţei, meritelor
profesionale şi competenţei şi al egalităţii de acces la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care
îndeplineşte condiţiile legale.
Perioada de stagiu are ca scop verificarea aptitudinilor profesionale în vederea îndeplinirii
atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor debutanţi şi
cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei şi exigenţelor acesteia.
Durata perioadei de stagiu diferă pentru funcţionarii din cele trei clase ca fiind de 12 luni pentru
funcţionarii din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a –II-a, si 6 luni pentru funcţionarii din clasa I 207.
In aceste condiţii, se poate aprecia că principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt în
205
Ministerul dezvoltării regionale şi administraţiei publice agenţia naţională a funcţionarilor publici, ,,Analiza tendinţelor
curente privind reforme în domeniul funcţiei publice în ţări membre ale Uniunii Europene şi ale Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică”, Bucureşti, 2013, p.5
206
207
59/117
deplină concordanţă cu misiunile fundamentale ale administraţiei publice, acelea de a servi cu
profesionalism interesele cetăţenilor, liberă de orice contrângere politică, lipsită de prejudecăţi, imună la
actele de corupţie.
Important este ca recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici să se facă exclusiv pe criteriul
competenţei, astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă, caracterizată de eficienţă şi eficacitate.
Astfel, prevederile Statutului funcţionarilor publici au fost completate cu numeroase alte acte
normative, adoptate pentru perfecţionarea sau completarea cadrului normativ existent, ierarhizate în
funcţie de forţa lor juridică în: legi, ordonanţe de guvern si hotărâri de guvern. 208
V.5. Perioada de stagiu în funcţia publică europeană
Numirea pe un post se face, iniţial, pentru o perioadă de probă. Orice funcţionar este obligat să
efectueze o perioadă de probă de nouă luni înainte de a putea fi titularizat în funcţie.
Perioada de stagiu întreruptă de imposibilitatea de exercitare a funcţiei de cel puţin o lună (pentru
concediu de maternitate sau concediu de boală), poate fi prelungită cu perioada corespunzătoare
neexercitării funcţiei.
Pe parcursul perioadei de stagiu, funcţionarul european poate dovedi o incapacitate de exercitare a
funcţiei în care a fost numit. Această incapacitate va face obiectul unui raport întocmit de superiorul
ierarhic.
Raportul este adus la cunoştinţa funcţionarului care poate formula observaţii, după care este înaintat
unui comitet alcătuit paritar în vederea analizării acestui gen de raporturi, denumit comitet pentru rapoarte
de evaluare. Comitetul avizează raportul pe baza căruia autoritatea investită cu puterea de numire poate
decide:
- eliberarea funcţionarului european din funcţie înainte de expirarea perioadei de stagiu, cu un
preaviz de o lună, fără ca durata serviciului să poată depăşi durata normală a stagiului;
- continuarea stagiului într-un alt serviciu, în care perioada de stagiu va fi de minimum 6 luni.
În situaţia în care stagiul a decurs normal, fără intervenţia unui raport de natura celui amintit
anterior, cu o lună înainte de expirarea perioadei, se va întocmi un raport de stagiu privind principalele
calităţi, avute în vedere şi la concurs şi anume: capacitatea de îndeplinire a atribuţiilor specifice funcţiei,
randamentul şi conduita în serviciu.
Raportul de stagiu însoţit de eventualele observaţii ale funcţionarului, dar şi de avizul Comitetului
stau la baza deciziei autorităţii investite cu puterea de numire, care poate fi:
- de a titulariza persoana care a dat dovadă de calităţile necesare;
- de a elibera din funcţie pe cel ce nu a dovedit aceste calităţi;
- de prelungire a stagiului pentru o durată de maxim 6 luni, cu eventuala mutare în cadrul altui
serviciu. 209
În oricare dintre situaţiile prevăzute de Statut privind posibilităţile de prelungire a perioadei de
stagiu, aceasta nu poate depăşi 15 luni.
208
Conf.univ.dr.Ion David, Curs ,,Funcţia publică în context european”, p.11
209
60/117
Eliberarea din funcţie este însoţită de o măsură de protecţie socială a celui eliberat căci, dacă acesta
nu are posibilitatea de a ocupa imediat un alt post, va primi o indemnizaţie al cărei cuantum depinde de
perioada de stagiu realizată şi anume:
- o indemnizaţie echivalentă cu salariul de bază pe trei luni pentru un an în stagiu;
- o indemnizaţie echivalentă cu salariul de bază pe două luni pentru şase luni în stagiu;
- o indemnizaţie echivalentă cu salariul de bază pe o lună pentru mai puţin de şase luni în serviciu
(stagiu).
Aceste prevederi nu sunt aplicabile însă funcţionarului european care decide să demisioneze înainte
de îndeplinirea perioadei de stagiu. 210
Stabilitatea în funcţie este adesea percepută ca o caracteristică esenţială a funcţiei publice.
Acordarea stabilităţii în funcţie este privită ca o piedică împotriva imixtiunii partidelor politice în
administraţie, cu finalitatea de a asigura o autonomie aparatului administrativ, fără de care legalitatea în
activitatea serviciilor publice nu poate fi realizată. 211
Astfel, în ce priveşte statutul juridic al persoanei selecţionate, în statele Uniunii Europene situaţia
cvasiunanimă este că între momentul reuşitei la concurs şi cel dobândirii statului de funcţionar definitiv
există o întindere variabilă în timp. Perioada diferă de la o ţară la alta şi chiar în cadrul aceleiaţi ţări există
diferenţe, în funcţie de nivelul funcţiei publice. 212
Aşadar, functionarii publici europeni sunt recrutati printr-un act unilateral al autoritatii competente
si se supun dreptului european in exclusivitate 213.
Actul de numire va trebui sa mentioneze, potrivit articolului 3 din Statut, si data de la care numirea
produce efecte. Aceasta data nu poate fi, in nici un caz anterioara celei a intrarii in functie a persoanei
numite.
Reglementarea situatiei juridice a functionarilor printr-un statut determina concluzia ca ei sunt
supusi unei situatii legale si reglementare, ceea ce inseamna ca sunt supusi in mod integral dreptului
european cuprins in statut.
Autoritatea care va exercita „puterea de numire” urmeaza sa fie desemnata de catre fiecare
organism al Uniunii Europene. Ca regula, presedintele fiecarei institutii reprezinta, pentru institutia
respectiva autoritatea investita cu puterea de numire.
În concluzie, din definitia pe care o regasim in art. 1 a (96) din Statut, putem enumera urmatoarele
trasaturi ale functionarului public european:
a) functionar public este persoana care ocupa o functie publica in cadrul institutiilor Uniunii
Europene;
b) permanenta functiei, Statutul prevazand ca numirea se face intr-o functie publica permanenta;
c) pentru dobandirea statutului de functionar public european, persoana trebuie sa indeplineasca
210
211
Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden, Robert Polet, ,,Funcţia publică în Europa celor cincisprezece: Noi
tendiţe şi evoluţii,, European Institute of Public Administration, 2001, p.1
212
Ibidem
213
Bianca Predescu, Drept institutional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova, 1995, p. 119
61/117
conditiile prevazute de Statut;
d) actul de numire intr-o functie a Uniunii este emis de autoritatea investita cu puterea de numire;
e) statutul se aplica in egala masura personalului Uniunii, cat si personalului numit in cadrul acelor
organisme ale Uniunii, care poarta denumirea traditionala de agentii, precum si personalului care isi
desfasoara activitatea in cadrul Comitetului Economic si Social, Comitetului Regiunilor, Mediatorul
Uniunii Europene si Supraveghetorul protectiei datelor;
V.6. Procedura concursurilor organizate de EPSO
Concursurile organizate de European Personnel Selection Office (EPSO) reprezintă modalitatea cea
mai sigură şi directă de a obţine un post de funcţionar definitiv în instituţiile europene. Mai există un
număr limitat de alte metode de transfer de la agent temporar la funcţionar public, însă acestea reprezintă
o excepţie, permisă doar în situaţii limitate.
EPSO şi-a adaptat constant sistemul de recrutare bazat pe următoarele coordonate:
- criteriile de selecţie sunt axate în principal pe compeţentele candidaţilor şi nu pe cunoştinţe;
- sunt organizate cicluri de selecţie anuale;
- ciclurile de selecţie sunt separate pentru administratori şi lingvişti (studii superioare) şi asistenţi;
- ciclurile au câte 2 faze principale - preselecţia (teste de rationament verbal şi numeric, precum şi
testarea abilităţilor profesionale) şi teste organizate la centrele de evaluare;
- a fost introdus un sistem de auto-evaluare online obligatoriu pentru viitorii candidaţi.
Pentru a eficientiza activitatea, din 2010, există o planificare clară anuală a diverselor concursuri. O
noutate este faptul că la concursurile care necesită diplomă de absolvire a unei universităţi, vor fi eligibili
acei candidaţi care obţin diploma înainte de încheierea concursului (şi nu până la data publicării
concursului).
Concursurile sunt anunţate pe site-ul EPSO, astfel încât anunţul oficial este Legea concursului, în
care sunt menţionate toate criteriile, fazele, şi condiţiile concursului.
Faza preliminară înscrierea online

Anunţul de concurs prevede o perioadă de timp în care se poate face înscrierea online. Ca parte a
procesului de reformă, la înscriere, candidaţii trebuie să completeze informaţii detaliate despre studii,
pregătire profesională, cunoştiinţe lingvistice, dar şi legate de competenţele specifice şi motivare. Aceste
informaţii sunt verificate pentru a controla îndeplinirea condiţiilor din anunţul de concurs, iar la faza
interviului se vor adresa întrebări pe marginea motivaţiei.
Au fost introduse de asemenea teste de auto evaluare online eliminatorii.
Preselecţia (Testele de admitere pe calculator)
Aceste teste constau în teste grilă de raţionament verbal şi raţionament numeric, care sunt
completate cu teste de raţionament abstract ca element al testării abilităţilor cognitive.
De asemenea, există un test comportamental, EPSO considerând că acesta poate fi un indicator
foarte bun al performanţei într-un anumit post, precum şi un test grilă privind comportamentului în
diverse situaţii.
62/117
Testele de competenţă profesională pentru posturile vacante care necesită competenţe specifice au
fost introduse în faza de preselecţie pentru a garanta înca de la început competenţa candidatului. De
asemenea, în cazul în care concursul se va desfăşura în prima limbă a candidatului (româna), există
posibilitatea introducerii şi unui test pentru a doua limbă (engleză, franceză sau germană).
Testarea pe calculator are loc de regulă în capitalele statelor UE, cheltuielile de transport ale
viitorilor funcţionari publici europeni nefiind decontate.
Testarea in cadrul centrelor de evaluare
Anterior, pentru concursurile organizate de EPSO, următoarele etape erau proba scrisă şi interviul.
Din 2010, acestea au fost înlocuite cu o testare complexă în cadrul unui centru de evaluare.
Etapa Centrului de Evaluare este diferită pentru fiecare clasă de funcţionari publici europeni.
Pentru clasa AD, testarea complexă în centrul de evaluare constă în parcurgerea următoarelor teste:
studiu de caz pentru domeniul vizat, exerciţiu de grup, prezentare orală şi interviu structurat
În ceea ce priveşte lingviştii, recrutarea acestora este similară cu cea pentru funcţionarii AD, cu
diferenţa că studiul de grup este înlocuit cu un test de aptitudini.
Recrutarea functionarilor AST presupune testarea aptitudinilor profesionale în cadrul unui exerciţiu
E-tray şi a unui interviu structurat.
Procedura de recrutare se desfăsoară astfel:
A. Administratori. O zi de testare standard pentru AD constând în:
- Un studiu de caz detaliat în domeniul concursului;
- Un interviu structurat;
- O prezentare orală;
B. Asistenţi. Testaţi printr-un program de jumatate de zi;
- Interviu structurat;
- Exerciţiu e-tray (electronic - testarea abilitătii de a stabili prioritatea unor
documente sau mesaje);
- Teste practice pentru evaluarea abilitaţilor profesionale (electronic).
C. Lingvişti
- Interviu structurat;
- Testarea practică a competentelor lingvistice
D. Specialişti.
Nu exista o procedura generala de preselectie pentru aceasta categorie ci vor fi evaluate CV-
urile, iar cel selectat, intra în programul de evaluare care cuprinde:
- Studiu de caz detaliat în domeniul respectiv;
- Interviu structurat referitor la domeniul de competenţă;
- Teste de raţionament verbal, numeric şi abstract;
- Exerciţiu în grup.
În urma promovării concursurilor organizate de EPSO, candidaţii care vor fi selecţionaţi
(„laureaţi”), vor fi incluşi pe liste de rezervă, de unde vor putea fi selectaţi de către diversele instituţii
63/117
europene.
De regulă, aceste liste de rezerva sunt valabile 1 an pentru generalisti, 3 ani pentru specialişti, până
la următorul concurs la aceeaşi limba pentru lingvişti.
Modalitati de recurs pentru candidaţi:
EPSO a încercat să facă procesul de recrutare cât mai transparent, candidaţii având acces în timp
real la informaţii legate de gestiunea listelor de rezerva, dar cea mai importanţă este posibilitatea
candidaţilor de a contesta rezultatele obţinute astfel:
- Cerere de reevaluare direct către Comisia de selecţie;
- Apel la Tribunalul Funcţiei Publice al UE;
- Depunerea unei plângeri conform art. 90 din Regulamentul funcţionarilor;
- Depunerea unei plângere la Ombudsmanul European 214.
****
214
64/117
Capitolul VI. Cariera functionarului public european
VI.1. Statutul administrativ al functionarului public european

In cadrul organismelor Uniunii Europene, isi desfasoara activitatea funcţionari publici supusi unor
norme speciale, care reprezinta dreptul functiei publice europene.
Intr-o prima etapa a reglementarii, a fost adoptat Statutul functionarilor si regimul aplicabil altor
agenti ai Comunitatii Economice Europene si ai Comunitatii Economice a Energiei Atomice, edictat de
Consiliu in baza articolelor 212 C.E.E. si 186 C.E.E.A. (J.O.C.E. din 14.6.1962), care continea prevederi
derogatorii fata de Statutul personalului C.E.C.A. din 28.01.1956 215.
Diferenta de regim dintre functionarii celor trei Comunitati viza, in esenta, urmatoarele aspecte:
- ierarhia diferita a gradelor;
- nivelul de ansamblul al remuneratiilor, care era mai mic cu 3%;
- regimul pensiilor, care era mai putin liberal 216.
Inaintea Tratatului de fuziune, personalul institutiilor comunitare a fost supus, pe de o parte unor
protocoale cu privire la privilegiile si imunitatile acordate, iar pe de alta parte, unui regim conventional şi
statutar propriu fiecarei Comunitati. Institutiile care formeaza Uniunea Europeana nu au fost create in
acelasi timp 217.
Datorita acestui fapt, s-a ajuns intr-o prima faza 218, la o juxtapunere a trei corpuri de agenti supusi
unor regimuri diferite.
Astfel, C.E.C.A. a cunoscut, pana la data de 1 iulie 1956 cand a fost adoptat un statut al
functionarilor publici din cadrul acestui organism, o perioada in care functionarii erau recrutati pe baza de
contract de drept public 219.
Prin articolul 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusa „stabilirea unui regulament
al personalului unic si comun tuturor institutiilor comunitare' 220.
O a doua etapa s-a concretizat prin unificarea normelor statutare existente, realizata prin
215
Cu privire la statutul agentilor CEE si CECA, a se vedea Regulamentul nr. 259 /68 al Consiliului, din 29 februarie 1968,
JOCE 4 martie 1968. Acest regulament a suferit numeroase modificari. De asemenea, un comunicat al Consiliului din 2
septembrie 1980 defineste conditiile de organizare ale functionarilor publici, publicat in JOCE nr. O 225 din 2 sept.
1980 (Louis Cartou, L'Union Européenne, Traités de Paris-Rome, Maastricht, 1996, 2emeéd. Dalloz, p. 123, nota
de subsol nr. 1).
216
Guy Isaac, Droit communautaire general, 5e edition, Armand Colin 1997, p. 91
217
A. Plantey, François Loriot, Fonction publique internationale, Organisations mondiales et européennes, CNRS Éditions,
Paris, 2005, p. 50
218
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept institutional comunitar european, ed. a III-a, Ed. Actami, Bucuresti, 1997, p. 158
219
Precizam ca in doctrinele nationale, legat de statutul functionarului public, de regimul acestuia si de natura actului din care
izvoraste raportul de functie publica, au fost conturate mai multe conceptii: a) acest raport izvoraste dintr-un contract de drept
privat, in acest fel asimilandu-se statutul functionarului cu cel al salariatului; b) raportul izvoraste dintr-un act unilateral de
putere publica, autorii de drept public fiind adeptii acestei teorii; raportul de functie publica isi afla izvorul intr-un contract de
drept public, conceptie impartasita, de asemenea de autorii de drept public. Pentru dezvoltari, a se vedea Verginia
Vedinas, Statutul functionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998; Romeo Paul Postelnicu, Statutul functionarilor
publici, Ed. Universitara „Caro! Davila', Bucuresti, 2006, p. 9.
220
Jean Boulouis, Droit institutionnel de l'Union Européene, 6e édition, Montchrestien, 1997, p. 191
65/117
Regulamentul C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A, nr. 259 / 68 din 29 februarie 1968 publicat in J.O.C.E. nr. L 56
din 4. 03. 1968 modificat de mai multe ori 221.
Acest regulament supus mai multor modificari, impreuna cu alte texte, este reunit intr-un document
intern al Comunitatilor intitulat „STATUT”, care are ca subtitlu „Regulamente si
reglementari aplicabile functionarilor si altor agenti ai Comunitatilor Europene”.
O a treia etapa este reprezentata de actuala reglementare, Statutul Functionarilor Comunitatilor
Europene, adoptat prin Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004
de modificare a Statutului functionarilor Comunitatilor Europene ca si regimul aplicabil altor categorii de
agenti ai Comunitatilor 222.
In preambulul acestui document sunt prezentate motivele de fapt si de drept care au determinat
necesitatea adoptarii unei noi reglementari statutare la nivel comunitar. Un prim aspect abordat
vizeaza necesitatea de a se transpune in reguli juridice aplicabile functiei publice a Comunitatilor
Europene aspecte care corespund necesităţilor in evolutie a institutiilor si personalului. Comunitatile
trebuie sa dispuna de o administratie publica europeana de nivel ridicat pentru a putea sa-si indeplineasca
misiunile care le revin.
Astfel, in preambul sunt expuse exigenţele ce trebuie îndeplinite pentru reglementarea unui cadru de
recrutare de catre Comunitati a personalului lor, respectiv:
„a) viitorii functionari europeni sa dispuna de inalte aptitudini de productivitate, eficienta si
integritate;
b) viitorii functionari europeni sa provina dintr-o baza geografica cat mai larga, spre a fi
reprezentativa pentru cetatenii statelor membre;
c) personalul din cadrul Comunitatilor sa execute sarcinile in conditii care sa garanteze
functionarea activitatii acestora in conditii optime;
d) finalitatea modului de recrutare si a reglementarilor care guverneaza statutul personalului
Comunitatilor este aceea de a crea resursele umane capabile sa asigure o functie publica europeana
caracterizata prin competenta, independenta, loialitate, impartialitate si permanenta, ca si printr-o
diversitate culturala si lingvistica”.
Un alt obiectiv urmarit de Statut este acela de a asigura unicitatea functiei publice a
Uniunii Europene, inteleasa ca acea trasatura care ii permite sa intareasca cooperarea intre institutii si
agentii lor in materie de politica de personal, in interesul bunei functionari a Uniunii si al utilizării
eficiente a resurselor umane.
Notiunea de „statut” provine din latinescul statutum care deriva din verbul statuere – „a statua, a
decide, a ordona” si are scopul de a „indica natura insasi a situatiei functionarului. Dar ea mai presupune,
si un sens restrans, prin care se desemneaza textele in care sunt grupate principalele dispozitii aplicabile
221
Este vorba de peste 70 de modificari care au fost operate, prin regulamente, intre anii 1969 si 1996
222
Publicat in Journal Officiel n° L 124 din 27/04 2004, pp. 0001-0118
66/117
tuturor functionarilor sau ansamblului functionarilor dintr-un sector sau compartiment” 223.
Sintetic, prin statut al functionarilor publici intelegem ansamblul de reguli referitoare la situatia
juridica a functionarilor care formeaza dreptul comun al functionarilor publici europeni 224.
Totodata, statutul grupeaza principalele probleme pe care le presupune conditia juridica a
salariatului, a functionarului public sau a altei categorii de personal 225 .
Interventia unei reglementari cu valoare de statut nu a ramas fara consecinte in ceea ce priveste
regimul functiei publice europene. Ea a avut ca efect faptul ca „a plasat functia publica comunitara in
categoria functiilor publice asa-zis inchise. Acest sistem „este asemanator functiei publice franceze sau
germane in care veritabilii functionari sunt titulari ai posturilor lor si au vocatie la cariera” 226.
VI.2. Conceptul de carieră în dreptul european

Cariera în instituţiile europene reprezintă parcursul profesional pe care o persoană îl alege cu un
scop bine definit, şi anume, de a elabora politici europene, de a dezvolta planuri şi programe de acţiune
europeană, de a gestiona proiecte, de a pune în aplicare legislaţia europeană, de a elabora strategii şi
tactici de cooperare şi colaborare, de a acorda asistenţă şi consiliere pe probleme de interes cetăţenesc 227 .
Analiza carierei în funcţia publică europeană vizează în principal aspectele subiective şi obiective
ce caracterizează viaţa profesională a unei persoane. Pentru acest motiv, in doctrină a fost aleasă noţiunea
de profesiune, ocupaţie, succesiune de poziţii în ierarhia organizaţională 228 .
Potrivit Statutului funcţionarilor publici ai Uniuni Europene, funcţionarilor europeni le este
recunoscut dreptul la cariera.
Astfel, problemele care privesc cariera funcţionarilor europeni cad in competenţa comitetului de
personal. În acest sens, Comitetului trebuie sa-i fie comunicate informaţiile care vizează modul în care
prevederile Statutului şi ale celorlalte reglementări sunt duse la îndeplinire, dificultaţile apărute, astfel
incat sa poată formula solutiile care se impun pentru rezolvarea acestora.
O carieră normală permite funcţionarilor europeni să avanseze în interiorul aceleiaşi categorii, cu
aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.
Dacă însă funcţionarul public doreşte să exercite o funcţie exterioară celei europene, trebuie să
anunţe printr-o cerere, aprobată de persoana abilitată din structura căreia aparţine.
Singura modalitate prin care Uniunea Europeană poate răspunde provocărilor întâmpinate este prin
angajarea in cadrul instituţiilor sale, a unor funcţionari competenţi, ce deţin cunoştinţe solide şi temeinice.
În acest sens, în decursul ultimelor decenii, gestiunea resurselor umane din cadrul instituţiilor
europene nu a urmat evoluţia profilului posturilor intervenite şi în consecinţă, procedura recrutării,
223
Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Institutions administratives. Organisation générale. Fonction publique. Contentieux
administratif. Inten:entions de l administrations dans l'économie. Prix. Planifications. Aménagement du territoire, Dalloz,
Paris, 1996, 7é éd., p. 380
224
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. 4, Ed. Ali Beck, Bucuresti, 2006, p. 261.
225
Jean Boulouis, op. cit., p. 192
226
Guy Isaac, op. cit., p. 92.
227
Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, “Funcţia publică şi managementul carierei funcţionarului public european”, Edit.
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 103;
228
Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, “Funcţia publică şi managementul funcţionarului public european”, Edit. Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p.105
67/117
structura şi evoluţia carierelor, nu mai răspundeau exigenţelor unei administraţii dinamice şi moderne 229 .
Această constatare a determinat necesitatea reformării politicii de personal, din momentul recrutării
până în momentul pensionării funcţionarilor europeni.
Statutul funcţionarilor europeni cuprindea până la data de 1 mai 2004, patru categorii de posturi
clasate, în funcţie de natura şi de nivelul funcţiilor cărora le corespundeau, desemnate în ordine ierarhică
descrescătoare prin literele A, B, C şi D. La acestea se mai adaugau posturile din categoria 1A
corespunzătoare cadrelor din domeniul lingvistic 230 .
La 1 martie 2000 a fost adoptată Cartea Albă, document care trasează strategiile de reformă propusă
de Comisia Europeană, exercitându-şi, prin aceasta dreptul de iniţiativă în materie legislativă, acordat
acestei instituţii prin Tratatul de la Roma.
În acest sens, Cartea Albă a avut printre obiective, următoarele priorităţi: reforma majoră a
gestiunii, controlului şi auditului financiar; introducerea unui sistem de planificare strategică în care
resursele să fie armonizate cu obiectivele de îndeplinit; modernizarea politicii de personal în scopul
utilizării, formării şi motivării personalului înalt calificat.
Reforma administrativă a fost iniţiată de Comisia Europeană pentru a reforma practicile şi
procedurile acumulate pe parcursul a decenii care au limitat eficienţa acestei instituţii în contextul
extinderii Uniunii Europene 231.
Pentru aceste motive, reforma administrativă a fost declarată de Comisie ca fiind un proiect politic
de primă importanţă.
Obiectivul propus a fost constituirea unei funcţii publice capabilă să servească, în câţiva ani,
aproximativ jumătate de miliard de cetăţeni europeni, o funcţie publică orientată către interesele
cetăţenilor şi care să răspundă aspiraţiilor acestora, respectiv o funcţie publică independentă.
Uniformizarea obiectivelor de carieră individuală axată pe competenţe, cunoştinţe şi pe nevoile de
dezvoltare ale unui funcţionar, cu obiective de carieră organizaţională reprezentate de necesităţile de
personal cu o anumită pregătire, constituie provocări pentru directorii de resurse umane din cadrul
instituţiilor europene 232.
Cariera în funcţia publică europeană implică atât elemente de natură organizaţională, reflectate prin
însăşi natura instituţiei, cât şi elemente de natură individuală, ce ţin de resursa umană angajată în
organizaţie şi reliefată prin abilităţi, aptitudini, competenţe, cunoştinţe, comportamente 233 .
În literatura juridică, s-a susţinut faptul că trăsăturile fundamentale ale unei funcţii publice europene
sunt stabilitatea şi continuitatea 234. În acest sens, stabilitatea presupune dreptul de a ocupa un post de
către un funcţionar public pe tot parcursul vieţii sale profesionale, constituindu-se ca principiu al carierei
229
Ion Popescu, “Funcţia publică europeană”- suport de curs, Bucureşti, 2010, p. 31
230
Ion Popescu, “Funcţia publică europeană”- suport de curs, Bucureşti, 2010, p. 30
231
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013,p. 105
232
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, pp. 105-106;
233
Mihaela Tofan, Ana Maria Bercu, “Funcţia publică şi managementul funcţionarului public european”, Editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 106;
234
Adriana Prodan, Op.cit., p.p.178-179, Ioan Alexandru, Op.cit., p.p.448. apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme
administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,p.230
68/117
în funcţia publică.
Această cerinţă determină ca funcţionarul public să fie ataşat misiunii sale, să fie protejat de
schimbările politice sau de variaţiile şefilor ierarhici. Siguranţa acestora este completată de faptul că nu
pot fi suspendaţi sau revocaţi decât pentru cauze disciplinare. 235
Avansarea este o altă caracteristică a carierei funcţionarului public, ce presupune trecerea acestuia,
cu acordul său, într-un alt grad sau treaptă profesională superioară în cadrul aceleaşi funcţii, sau trecerea
într-o funcţie superioară. Avansarea trebuie să aibă în vedere experienţa şi meritele funcţionarului. 236 Din
aceste motive, păstrarea unei clasificări a funcţiei publice, întemeiată pe nivelul studiilor absolvite, a
devenit desuetă.
Modificările statutare au vizat aşadar o redefinire a funcţiilor, trecerea mai rapidă de la o categorie
la alta, atribuirea unei importanţe mai ridicate experienţei profesionale deţinute de funcţionari. În acelaşi
timp, s-a urmărit realizarea unei corelări mai bune a remuneraţiei cu munca prestată.
Selecţia funcţionarilor publici a reprezentat din cele mai vechi timpuri, încă din Antichitate, o
preocupare primordială pentru ,,clasa politică”, atât pentru partidele aflate la guvernare, cât şi pentru cele
aflate în opoziţie. Însă, indiferent de specificul respectivului sistem, funcţionarul public este un factor
constant al administraţiei, iar decizia administrativă rămâne, în esenţă, o alegere făcută de omul-
funcţionar, cu pregătirea, experienţa, convingerile şi caracterul său 237.
Modul în care oamenii îşi aleg carierele, este afectat, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate,
de patru caracteristici generale:
- Interesul – oamenii tind să-şi aleagă cariera care se potriveşte cu interesele şi dorinţele lor;
- Identitatea proprie – cariera este o extindere a imaginii despre sine, dar şi formarea unui tipar al
acesteia;
- Personalitatea – include orientarea în funcţie de personalitatea fiecăruia (realist, întreprinzător etc)
precum şi de nevoile sale personale (inclusiv puterea şi necesităile de realizare personală);
- Contextul social – include statutul social-economic şi nivelul educaţional şi profesional al
părinţilor unei persoane.
Astfel, putem observa două mari categorii de metode de recrutare a funcţionarilor publici 238:
- metode nedemocratice, întâlnite mai ales în Antichitate şi Evul Mediu, din care făceau parte
hazardul, norocul, ereditatea, nepotismul (favoritismul),
- metode democratice: uzitate de administraţiile publice moderne şi contemporane: selecţia politică,
selecţia intelectuală, selecţia profesională.
Alegerea metodei de selecţie depinde de specificul funcţiilor administraţiei de stat, de tradiţiile
dintr-un sistem naţional sau altul, de stadiul de evoluţie a societăţii, de sarcinile administraţiei publice, de
235
Adriana Prodan, Op.cit., p.p.178-179, Ioan Alexandru, Op.cit., p.p.448 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme
administrative în contextul european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,p.p.230-231
236
2005,p.231
237
Gh.Filip, Mihaela Onofrei, Op.cit, p.148 apud Conf.univ,dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în contextul
european’’, Editura Tehnica-Info, Chisinau, 2005,p.221
238
2005,p.228
69/117
conjuctura economico-socială etc.
Funcţionarii Uniunii Europene sunt recrutaţi prin acte unilaterale ale autorităţii competente şi sunt
supuşi din punct de vedere juridic normelor dreptului european. Recrutarea se face de regulă prin concurs,
mai puţin pentru poziţiile de directori generali şi directori, care sunt numiţi.
Selecţia se bazează pe merit şi pe punctajele obţinute în funcţii naţionale sau internaţionale. Există
şi alte condiţii de selecţie specifice organizaţiilor angajatoare: să dovedească spirit internaţional, echilibru
între acesta şi patriotism, loialitate faţă de angajator.
De asemenea, conform Statutului funcţionarilor europeni, recrutarea acestora trebuie să se facă ,,pe
baza geografică cât mai largă, dintre resortisanţii statelor membre”, conform căreia ,, nici o poziţie nu
poate fi rezervată resortisanţilor unui stat determinat”, dar nici nu împiedică, aşa cum s-a afirmat în
doctrina de specialitate, ca în cadrul gradelor superioare ale ierarhiei să existe un veritabil,,cadastru al
naţionalităţilor”.
Accesul la funcţia publică europeană este dominată de principiul meritului însă, în încercarea de a
găsi un echilibru rezonabil între statele membre, se manifestă şi o anumită alterare a acestui principiu.
Recrutarea multinaţională are atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Avantaje:
- personalul are o amplă experienţă şi cunoştinte despre toate statele membre;
- guvernele administraţiilor naţionale au încredere, mai mare în deciziile U.E. şi ştiu că există
compatrioţi care sunt implicaţi în pregătirea şi urmărirea realizării programelor europene;
- acei oameni politici, funcţionari naţionali sau membri ai grupurilor de interes care trebuie să intre
în contact cu vreo instituţie a U.E, pot să o facă în multe ocazii într-un mod mai uşor dacă recurg la
funcţionarii ţării lor ca punct de plecare.
Dezavantaje:
- unele decizii care se adoptă la nivelele superioare nu se realizează cu obiectivitatea pe care o
presupune sarcina;
- accesul la posturile superioare ale ierarhiei administrative nu are la bază criterii de merit, ci
criterii referitoare la naţionalitate.
Cariera funcţionarului public reprezintă stagiile parcurse de la emiterea actului prin care se naşte
raportul de funcţie publică, până la emiterea celui de încetare a acestui raport. Principalele elemente prin
care se defineşte cariera funcţionarului public sunt stabilitatea şi avansarea.
Stabilitatea este o condiţie esenţială pentru buna funcţionare a serviciului public comunitatea având
nevoie de certitudini şi continuitate.
O altă problemă majoră, a cărei rezolvare este legată de modul cum este concepută însăşi
administraţia de stat, o reprezintă formarea funcţionarului public. Întrucât administraţia de stat a fost
considerată o activitate specializată a statului, implicit s-a susţinut necesitatea unei formări profesionale
specifice a celor ce realizează această activitate. 239
239
2005,p.231
70/117
Această necesitate a fost recunoscută de majoritatea autorilor occidentali de ştiinţa administraţiei şi
acceptată de guvernele ţărilor dezvoltate. Astfel se explică existenţa unei preocupări constate pentru
instituirea diferitelor şcoli de formare şi perfecţionare profesională a funcţionarilor din administraţia
publică. 240
În formarea profesională a funcţionarului public conferirea unei dimensiuni europene presupune
luarea în considerare a următorilor factori de influenţă: 241
- obiectivele majore ale Uniunii Europene, în domeniul formării profesionale, respectiv libera
circulaţie şi dezvoltare a unei politici comune în domeniul educaţiei;
- exigenţele mediului economico-social şi ale sistemului de valori promovat de Uniunea Europeană
care prespun noi competenţe, comportamente şi atitudini;
- acquis-ul comunitar, a cărui adaptare influenţează mediul legislativ şi instituţional al statelor;
- politicile europene, a căror aplicare, în mod deosebit la statele candidate la aderare, este
condiţionată de formarea unor specialişti care să înţeleagă, să cunoască şi să dispună de competenţele
necesare implementării, dar care, vor influenţa radical specializările în toate domeniile;
- dezvoltarea structurilor regionale, implicând exigenţă în formarea funcţionarilor publici pentru
acest nivel;
- informatizarea serviciilor publice;
- dezvoltarea cooperării şi comunicării;
- coeziunea economico-socială ca obiectiv major al integrării (în cazul statelor candidate), acţiunile
pe diversele paliere interne urmând, în general, să fie subordonate obiectivelor comune ale ţărilor
membre. 242
VI.3. Avansarea funcţionarilor publici europeni

Avansarea este o altă caracteristică a carierei funcţionarului public, ce presupune trecerea acestuia,
cu acordul său, într-un grad sau treaptă profesională superioară în cadrul aceleaşi funcţii, sau trecerea într-
o funcţie superioară. Avansarea trebuie să aibă în vedere experienţa şi meritele funcţionarului. 243
În Germania, avansarea în grad este, în principal, automată, pentru trecerea într-un grad superior nu
există, în acest sens, un drept special, avansarea se face, astfel, printr-o combinaţie de alegere şi vechime,
preponderent fiind criteriul vechimii. 244
În Anglia, de principiu întotdeauna o parte din posturile din clasa superioară sunt rezervate pentru
promovarea membrilor clasei imediat inferioare, care dau probe speciale de capacitate şi examene de
trecere. Avansarea are loc pe baza vechimii şi alegerii de către o comisie, care îşi are sediul în fiecare
240
2005,p.232
241
2005,p.232
242
2005,p.232
243
Conf.univ.dr.Gheorghe T.Zaharia, ,,Sisteme administrative în context european”, Editura tehnica-info, Chisinau, 2005,
p.231
244
p.231
71/117
minister.
În Franţa, avansarea se face mai mult sau mai puţin în funcţie de vechime, determinată de specificul
fiecărei funcţii în parte. 245
Pentru funcţionarii publici internaţionali, cariera normală permite accesul la gradele superioare ale
categoriilor B, C, şi D. Pentru promovare, candidatul trebuie să se prezinte în faţa unei comisii de
promovare, formată din membrii comitetului de personal. 246
Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri, şi anume, în relaţiile de serviciu, cu colegii din
compartiment şi din instituţie, faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici, dar şi în exteriorul acesteia, cu
persoanele juridice cu care instituţia intră în contact. 247
Aşadar, sistemul de cariera implică o formă de evaluare constantă a activităţii funcţionarului, apoi
anumite drepturi ale funcţionarului în ceea ce priveşte evoluţia sa profesională 248.
Dreptul de a avansa în grad, clasă sau categorie, urmare a dobândirii unei diplome de studii de nivel
superior celei avute este un efect firesc al rezultatelor profesionale obţinute, consemnate ca atare în
evaluarea anuală şi concretizate în calificativul general 249.
Pot beneficia de avansare în clasă numai funcţionarii publici înscrişi în tabelul de avansări care se
întocmeşte şi se completează anual în fiecare autoritate (instituţie) publică, legea stabilind însă, şi regulile
care stau la baza înscrierii, fiind vorba de criterii legale, care se impun conducerii instituţiei publice. 250
VI.4. Evaluarea şi promovarea funcţionarului public european

Activitatea desfăşurată de funcţionarul european de-a lungul carierei sale face obiectul analizei
periodice din cele trei perspective avute în vedere şi la numirea în funcţie: competenţa, randamentul şi
conduita în serviciu.
Această evaluare face obiectul unui raport ce se întocmeşte cel puţin o dată la doi ani pentru
funcţionarii europeni.
Trebuie făcută o distincţie clară între avansarea şi promovarea funcţionarilor europeni, deoarece
avansarea se produce exclusiv ca efect al scurgerii timpului, în timp ce promovarea, făcându-se prin
concurs, are în vedere nu doar vechimea acumulată ci şi calitatea activităţii prestate, competenţa
profesională a funcţionarului european.
Conform art. 43 Competenţa, eficienţa şi conduita în serviciu ale fiecărui funcţionar fac obiectul
unui raport anual, potrivit prevederilor autorităţii împuternicite să facă numiri a fiecărei instituţii, în
conformitate cu articolul 110. Respectivul raport specifică dacă nivelul performanţelor funcţionarului a
245
p.231
246
p.231
247
Dana Apostol Tofan, ,,Instituţii administrative europene’’, Editura C.H.Beck,Bucuresti, 2006, p.182
248
Antonie Iorgovan, ,,Tratat de drept administrativ’’, Volumul I, Ediţia a-III-a restructurata, revazuta si adaugita, Editura
AllBeck,p.605
249
Antonie Iorgovan,,, Tratat de drept administrativ’’, Volumul I, Ediţia a-III-a restructurata, revazuta si adaugita, Editura
AllBeck,p.610
250
Antonie Iorgovan, ,,Tratat de drept administrativ’’, Volumul I, Ediţia a-III-a restructurata, revazuta si adaugita, Editura
AllBeck,p.611
72/117
fost satisfăcut sau nu. Autoritatea împuternicită să facă numiri a fiecărei instituţii adoptă dispoziţii care
prevăd dreptul la contestaţie, în cadrul procedurii de evaluare, drept care trebuie exercitat înaintea
depunerii unei plângeri în conformitate cu art.90 alineatul (2). 251
Începand cu gradul AST 5, raportul poate conţine, de asemenea, un aviz care să indice, pe baza
activităţii prestate, dacă funcţionarul în cauză are sau nu potenţialul necesar pentru a exercita atribuţii de
administrator.
Raportul este adus la cunoştinţa funcţionarului. Acesta are dreptul de a formula orice observaţii pe
care le consideră pertinente.
Conform art. 44 Funcţionarul cu o vechime de doi ani într-o treaptă a gradului său accede în mod
automat la treapta urmatoare a gradului respectiv, cu excepţia cazului în care performanţa sa a fost
evaluată ca nesatisfăcătoare în ultimul raport anual, conform dispoziţiilor articolului 43. Un funcţionar
avansează în treapta următoare a gradului după cel mult patru ani, cu excepţia cazului în care se aplică
procedura stabilită la articolul 51 alineatul (1). 252
Funcţionarul numit şef de unitate, director sau director general în acelaşi grad beneficiază
retroactiv, de la data numirii în noul post, de o avansare în treapta următoare din gradul respectiv, cu
condiţia să îşi fi îndeplinit noile atribuţii în mod satisfăcător, în sensul articolului 43 în primele nouă luni
de la data numirii. Această avansare într-o treaptă superioară comportă o majorare a salariului lunar pe
baza egală cu procentajul aferent avansării din prima în a doua treaptă a fiecărui grad. În cazul în care
valoarea majorării este inferioară acestui procentaj sau în cazul în care funcţionarul se află deja pe ultima
treaptă a gradului, acesta are dreptul la o majorare a salariului de bază care să îi permită să beneficieze de
majorarea de la prima la a doua treaptă până la intrarea în vigoare a următoarei promovări. 253
Spre deosebire de avansare, promovarea într-un grad superior se realizează pe bază de concurs,
organizat de autoritatea cu putere de numire şi are în vedere nu doar vechimea candidaţilor la postul de
grad superior, ci şi valoarea activităţii desfăşurate de aceştia.
Conform art. 45 alin. 1 din Statut „promovarea se acordă printr-o decizie a autorităţii
împuternicite să facă numiri, ţinând seama de dispoziţiile articolului 6 alineatul (2)”.
De asemenea, Statutul prevede în mod expres că promovarea presupune numirea funcţionarului în
gradul superior din grupa de funcţii în care este încadrat, exclusiv prin selecţie din rândul funcţionarilor
care au cel puţin doi ani de vechime în gradul respectiv, după o analiză comparativă a meritelor
funcţionarilor eligibili pentru promovare 254.
Pentru a putea promova, Statutul impune funcţionarului public european obligaţia de a demonstra,
înainte de a i se acorda prima promovare după recrutare, capacitatea de a lucra într-o a treia limbă dintre
cele menţionate la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană 255.
Trebuie menţionat faptul că avansarea şi promovarea se realizează cu respectarea principiului
251
252
253
254
255
73/117
drepturilor salariale câştigate, mutarea pe un nou post neputând atrage după sine obţinerea unui salariu de
nivel inferior. 256
De asemenea, trebuie arătat că, în conformitate cu art. 45 din Statut, aplicarea dispoziţiilor
referitoare la notare, avansare şi promovare se poate circumstanţia, în funcţie de interesele fiecărei
instituţii, în limitele stabilite de art. 110, potrivit căruia dispoziţiile generale de aplicare a Statutului sunt
decise de fiecare instituţie după consultarea comitetului său de personal şi după primirea avizului
comitetului pentru statut. 257
VI.5. Promovarea funcţionarilor publici în România
Conform prevederilor art. 2 alin. 2 din H.G. nr. 611/2008 un element important legat de profesia
funcţionarilor publici şi indiscutabil de organizarea şi dezvoltarea carierei este promovarea acestora în
funcţii publice superioare, în raport de competenţa şi contribuţia aduse la realizarea activităţii autorităţilor
şi instituţiilor publice. 258
Întrucât legea face distincţie între trei categorii de funcţii publice, stabilite în raport de nivelul
atribuţiilor, putem vorbi de o ierarhizare a funcţionarilor publici, fiecare având calitatea de a exercita o
funcţie corespunzător poziţiei pe care o ocupă în ierarhie 259.
În prezent ierarhia funcţiilor publice se stabileşte prin actele de înfiinţare, organizare şi funcţionare
a serviciilor publice sau prin acte normative distincte.
O problemă majoră este cea referitoare la promovarea unor funcţionari în posturi de conducere, în
raport de care este influenţată activitatea din acea instituţie, iar cu privire la acest aspect argumentele
vizează dacă funcţionarii de conducere trebuie selectaţi din interiorul sau din exteriorul instituţiei 260.
Avantajul avansării funcţionarilor din interiorul instituţiei este că aceştia cunosc specificul
activităţii din acea instituţie şi totodată sunt stimulaţi în a-şi perfecţiona pregătirea profesională pentru a fi
promovaţi în funcţiile de conducere, dar de multe ori calităţile dovedite şi cunoştinţele acumulate în
funcţiile de execuţie sunt nefolositoare unui conducător care trebuie să aibă viziunea de ansamblu asupra
administraţiei, a poziţiei în care se integrează instituţia pe care o conduce şi a direcţiei de progres pe care
trebuie să o promoveze 261.
Trebuie astfel luată în considerare necesitatea de a promova în structurile de conducere persoane
care au aptitudini manageriale şi o calificare deosebită, chiar titlul de doctor în ştiinţă în specialitatea
funcţiei publice scoase la concurs. Această condiţie este impusă de lege şi pentru înalţii funcţionari
publici .
Apreciem utilă o asemenea soluţie a necondiţionării de calificativul „foarte bun” pentru promovarea
în funcţii „pe verticală”, calificativ acordat de şeful ierarhic, deoarece pentru funcţiile de conducere şi
256
257
258
259
260 260
Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană”
Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.153
261 261
Dr.Diana Marilena Popescu Petrovski ,,Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană”
Principii, drepturi şi obligaţii, Editura Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.153
74/117
înaltele funcţii publice sunt, aşa cum am arătat, necesare, în primul rând abilităţile manageriale şi nu
neapărat calităţile şi cunoştinţele acumulate în funcţiile de execuţie şi, în consecinţă, nici calificativele
obţinute în aceste funcţii 262.
Aşadar, legiuitorul a stabilit ca la concursul organizat pentru înaltele funcţii publice, candidaţii vor
fi evaluaţi în ceea ce priveşte competenţele, în legătură cu:
- nivelul cunoştinţelor generale teoretice şi practice în domeniul administraţiei publice;
- capacitatea de analiză şi sinteză;
- capacitatea de a fundamenta o viziune strategică a deciziilor;
- exercitarea controlului decizional;
- previzionarea impactului deciziilor;
- nivelul cunoştinţelor generale în domeniul instituţiilor europene. 263.
Simptomele deficienţei managementului sunt absenţa unor scopuri şi obiective clare şi a unor
sisteme de măsurare a performanţelor pentru majoritatea activităţilor din sectorul public, absenţa testelor
de eficienţă pentru rezultate, lipsa spiritului de echipă, utilizarea excesivă a regulilor şi a instrumentelor
de autoritate pentru impunerea anumitor activităţi, neasumarea responsabilităţii la nivelurile inferioare şi
slaba coordonare între organizaţii.
În modul amintit pot fi rezolvate doar anumite tipuri de probleme, în timp ce altele pot fi cu greu
abordate şi toate soluţiile tind să fie costisitoare. Problemele care sunt rezolvate sunt de obicei simple,
foarte exact specificate şi pot fi observate de nivelurile superioare ale conducerii. Problemele complexe,
care necesită un diagnostic tehnic, simultan la mai multe niveluri sunt prea dificile 264.
Astfel, rezultă că promovarea în funcţii superioare în ierarhia autorităţilor şi instituţiilor din
administraţia publică în care îşi desfăşoară activitatea sau în altele trebuie sa aibă loc pe baza competenţei
şi contribuţiei aduse la activitatea acestor autorităţi şi instituţii.
Aşa cum se arăta în doctrină, promovarea presupune o avansare pe treptele ierarhice administrative,
care aduce funcţionarului public, pe lângă majorarea remuneraţiei şi încadrarea sa într-o funcţie cu un
caracter mai autonom şi cu o mai mare răspundere 265.
De exemplu, promovarea în funcţia publică de execuţie în gradul profesional imediat superior celui
deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat semestrial de către autorităţile şi
instituţiile publice, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării
concursului sau examenului. Fişa postului funcţionarului public care a promovat în funcţia publică se
completează cu noi atribuţii şi responsabilităţi sau, după caz, prin creşterea gradului de complexitate a
atribuţiilor exercitate.
Pentru a participa la concursul sau examenul de promovare în gradul profesional imediat superior
262
263
264
265
75/117
celui deţinut, funcţionarul public trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care
promovează;
b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;
c) să fi obţinut cel puţin calificativul “bine” la evaluarea anuală a performanţelor individuale
în ultimii 2 ani calendaristici;
d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată în condiţiile
Statutului.266
Promovarea în clasă nu se poate face pe o funcţie publică de auditor sau de consilier juridic.
De aceea considerăm că în fiecare caz concret, pentru promovarea în funcţiile de conducere, ca şi
pentru celelalte de altfel, trebuie să se ia în seamă nivelul studiilor cerute de lege pentru noul post şi
rezultatele obţinute la vechiul post în raport cu perspectiva de a face faţă atribuţiilor noului post.
Pentru promovare este necesar consimţământul special şi concret al funcţionarului în cauză, dat de
altfel cel mai târziu cu ocazia participării la concurs, întrucât cel ce urmează a fi promovat este cel mai în
măsură să aprecieze dacă va putea răspunde, sub toate aspectele, exigenţelor funcţiei superioare, mai ales
în cazul unei funcţii de conducere 267.
Cei promovaţi în funcţii şi care în perioada de probă dovedesc că nu corespund profesional, vor fi
trecuţi în funcţiile de execuţie avute anterior, sau altele echivalente.
În doctrina occidentală contemporană avansarea este analizată împreună cu evaluarea funcţionarului
public, pentru că de rezultatele obţinute cu ocazia evaluarii la care se adaugă şi vechimea ce exprimă
experienţa în profesie, depind avansarea sau promovarea în funcţiile publice. 268
Evaluarea are la bază patrusprezece criterii repartizate astfel: şase au în vedere competenţa
profesională, modul în care se îndeplinesc sarcinile de serviciu, patru au în vedere randamentul activităţii
prestate şi ultimele sunt determinate de conduita în serviciu.
În România, există un sistem de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici
care se face anual. Procedura de evaluare are ca scop: avansarea în treptele de salarizare, retrogradarea în
treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică,
stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. 269
Sistemul aprecierii anuale este utilizat aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate în scopul
cunoaşterii de către instituţiile publice a posibilităţilor şi perspectivelor de promovare, de repartizare şi
utilizare corectă a funcţionarilor publici. 270
Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se
aprobă prin hotărâre a Guvernului , la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după
266
267
268
269
Ibidem
270
Ibidem
76/117
consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional.
Evaluarea activităţii funcţionarilor publici se face pe baza criteriilor elaborate de Agenţia Naţională
a Funcţionarilor Publici. 271
La începutul anului, conducătorii de compartimente vor comunica fiecărui funcţionar public, în
scris, criteriile de performanţă stabilite de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, corespunzătoare
categoriei, gradului şi clasei funcţiei publice ocupate de acesta.
Anual, conducătorii compartimentelor din cadrul unei autorităţi publice completează şi notează în
fişa de evaluare performanţele profesionale, obţinute în ultimele 12 luni de către funcţionarii publici din
subordine.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public i se acordă unul
dintre următoarele calificative: foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, nesatisfăcător” 272.
În situaţia în care funcţionarul public a fost notat cu calificativul „nesatisfăcător”, conducătorul
instituţiei publice va proceda la eliberarea din funcţie.
În situaţia în care are loc restrângerea numărului de posturi la o autoritate sau la o instituţie publică,
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va avea în vedere rezultatele obţinute de funcţionarii publici
la evaluarea anuală a activităţii. 273
În alte state, la aprecierea funcţionarului îşi spun cuvântul specialişti din domeniul relaţiilor cu
personalul şi chiar colegii acestuia, pentru ca ulterior să facă mai uşor acceptabile unele măsuri, precum
promovarea, acordarea salariului de merit etc. 274
De aceea, evaluarea anuală trebuie să depăşească limitele unui chestionar şi să reprezinte nu o
descriere, ci o analiză a activităţii efectuate de funcţionar, a trăsăturilor caracteristice personalităţii şi
perspectivelor dezvoltării sale.
Caracterizările superficiale, subiective, cu ignorarea eforturilor şi contribuţiei personale a
funcţionarului, vor determina ineficienţa activităţii viitoare a acestuia.
Pentru a evita astfel de situaţii, legislaţia în vigoare permite funcţionarilor nemulţumiţi formularea
de contestaţii cu privire la rezultatele evaluării.
Tot pentru a le face eficiente, evaluările urmează a fi aduse la cunoştinţa funcţionarului, cu scopul
de a-şi îmbunătăţi activitatea în raport cu aprecierea primită, precum şi la cunoştinţa factorilor care
participă la îndrumarea sau controlul activităţii instituţiei respective, inclusiv a organizaţiei sindicale. 275
****
271
Ibidem
272
Ibidem
273
Ibidem
274
Ibidem
275
Ibidem
77/117
Capitolul VII. Reglementarea raportului de serviciu a functionarilor europeni. Elemente
specifice
VII.1. Modificarea raporturilor de serviciu

Activitatea funcţionarului european reprezintă situaţia în care acesta realizează, în condiţiile
prevăzute pentru exercitarea acelei funcţii, atribuţiile specifice postului pe care îl ocupă permanent sau pe
care asigură interimatul.
În cariera funcţionarului european pot interveni modificări cu caracter permanent sau temporar şi
care determină modificări ale raporturilor sale de serviciu 276.
Detasarea
Potrivit Statutului funcţionarilor Uniunii Europene, detaşarea se poate dispune în interesul
serviciului sau în interesul funcţionarilor europeni, la cererea formulată de aceştia.
Funcţionarii detaşaţi îşi păstrează funcţia, dreptul la avansare şi vocaţia la promovare, la încetarea
detaşării fiind imediat încadraţi în postul pe care îl ocupau la începutul detaşării.
Pe durata detaşării, contribuţiile la fondurile de pensii şi eventualele drepturi de pensie sunt
calculate pe baza salariului corespunzător postului şi eşalonului pe care funcţionarul european îl ocupă în
instituţia sa de origine. 277
Conform articolului 37 278,,Este considerat a fi detaşat funcţionarul titular care printr-o decizie a
autorităţii împuternicite să facă numiri:
a) în interesul serviciliului:
- este desemnat să ocupe, cu titlu temporar, un post în afara instituţiei sale sau este însărcinat să
exercite cu titlu temporar, atribuţii pe lângă o altă persoană care îndeplineşte un mandat prevăzut de
tratate sau pe lângă preşedintele ales al unei instituţii sau al unui organism al Uniunii sau pe lângă un
grup politic al Parlamentului European, pe lângă un grup politic al Comitetului Regiunilor sau pe lângă
un grup al Comitetului Economic şi Social European.
- este desemnat să ocupe, cu titlu temporar, un post inclus în schema de personal a angajaţilor
remuneraţi din creditele pentru cercetare şi investiţii şi căruia autorităţile bugetare i-au conferit un
caracter temporar
b) la cererea sa:
- este pus la dispoziţia unei alte instituţii a Uniunii Europene
- este pus la dispoziţia unuia dintre organisemele menite să aducă la îndeplinire obiectivele Uniunii
incluse pe o listă ce urmează să fie stabilită de comun acord de autorităţile împuternicite să facă numiri
ale instituţiilor Uniunii, după obţinerea avizului Comitetului pentru statutul funcţionarilor’’.
Detaşarea în interesul serviciului reprezintă o măsură cu caracter temporar ce presupune
276
277
278
78/117
desfăşurarea activităţii funcţionarului european:
- pe un post din afara instituţiei. În acest caz, funcţionarul continuă să suporte contribuţiile la
fondurile de pensii pe baza salariului aferent gradului şi eşalonului său din instituţia sa de origine
- pe lângă o persoană ce îndeplineşte un mandat, pe lângă un preşedinte sau pe lângă un grup politic
al Parlamentului European. În această situaţie, funcţionarul european are dreptul la un salariu diferenţiat
în măsura în care remuneraţia aferentă postului pe care este detaşat este inferioară celui pe care îl ocupă în
instituţia sa de origine. De asemenea, funcţionarii europeni detaşaţi în aceste condiţii au dreptul la
rambursarea tuturor cheltuielilor ocazionate de detaşarea lor.
Dacă ei pot dobândi drepturi de pensie în organele pe lângă care au fost detaşaţi, pe perioada
detaşării încetează să participe la fondul de pensii în instituţia de origine şi beneficiază de drepturi de
pensie stabilite, pentru veniturile anuale dobândite în aceste funcţii, calculate pe baza ultimului salariu
încasat în exerciţiul acestei funcţii.
Aşadar, dacă salariul corespunzător funcţiei ocupate pe perioada detaşării este mai mare decât cel
corespunzător postului de pe care este detaşat funcţionarul, acesta va primi remuneraţia superioară iar
dreptul la pensie pentru perioada detaşării se va calcula raportat la aceeaşi remuneraţie superioară;
- pe un post cu caracter temporar cuprins în tabelul de efective remunerate din creditele de cercetare
şi de investiţii.
Detaşarea în interesul serviciului este dispusă de către autoritatea investită cu puterea de numire, cu
consultarea funcţionarului a cărui detaşare este dispusă. Detaşarea se dispune pe o perioadă fixată de
autoritatea investită cu puterea de numire însă, la finalul fiecărei perioade de 6 luni, funcţionarul poate
solicita întreruperea detaşării sale.
Detaşarea în interes personal se realizează la cererea funcţionarului european care:
- este pus la dispoziţia altei instituţii a Uniunii Europene;
- este pus la dispoziţia unui organism cu vocaţie europeană figurând pe o listă stabilită de comun
acord de către instituţiile Uniunii.
Detaşarea în interesul funcţionarului european este dispusă de către autoritatea investită cu puterea
de numire care îi stabileşte şi durata.
Spre deosebire de detaşarea în interesul serviciului, în cazul detaşării în interesul funcţionarului
european, acesta beneficiază de dreptul de a i se rezerva postul doar pentru o perioadă de 6 luni. Astfel, la
expirarea a 6 luni de la debutul detaşării, funcţionarul poate solicita încetarea detaşării, caz în care este
reincadrat in postul detinut. In cazul in care nu solicita aceasta, el poate fi inlocuit in postul sau 279.
În cazul în care funcţionarul european a fost înlocuit în postul său, la expirarea detaşării, poate
solicita reîncadrarea în primul post ce se vacantează de natura şi gradul celui pe care l-a ocupat anterior
detaşării, în măsura în care corespunde acestui post.
Reîncadrarea funcţionarului în aceste condiţii este obligatorie pentru autoritatea investită cu puterea
de numire. Dacă funcţionarul refuză acest post i se va face o nouă ofertă la vacantarea imediată a unui
nou post. Un nou refuz al funcţionarului poate determina demiterea din oficiu a acestuia de către
279
79/117
autoritatea învestită cu puterea de numire, cu avizul comisiei paritare.
Pe perioada cuprinsă între data încetării detaşării şi data celei de-a doua oferte, funcţionarul
european este considerat în continuare detaşat fără însă a fi remunerat. 280
Interimatul
Interimatul reprezintă situaţia în care un funcţionar public european exercită în mod provizoriu o
funcţie în locul titularului de drept. Regimul juridic al interimatului funcţiei publice europene este
reglementat de dispoziţiile art. 7 alin. 2 din Statut. Acesta presupune:
1. posibilitatea funcţionarului european de a ocupa, temporar, o funcţie superioară celei cărei îi
aparţine, corespunzătoare categoriei din care face parte;
2. după o perioadă de 4 luni de la exercitarea interimatului, funcţionarul public are dreptul de a fi
remunerat corespunzător funcţiei pe care o ocupă ca interimar;
3. limitarea la un an a interimatului existând o singură excepţie, aceea în care se urmăreşte, direct
sau indirect, înlocuirea unui funcţionar detaşat în interesul serviciului, concentrat sau aflat în concediu de
boală de lungă durată. 281
Concediul pentru interese personale
Acest tip de concediu are caracter excepţional şi este acordat la cererea funcţionarului european
pentru o perioadă de maximum un an de către autoritatea învestită cu puterea de numire.
Pe durata concediului, funcţionarul nu mai are dreptul la avansare într-o treaptă superioară, precum
şi la promovare în grad. Afilierea acestuia la sistemul de asigurări sociale, precum şi dreptul său la
asigurare împotriva riscurilor corespunzătoare sunt suspendate.
Concediul pentru interese personale trebuie să respecte următoarele norme:
(a) este acordat, la cererea persoanei în cauză, de către autoritatea împuternicită să facă numiri;
(b) prelungirea sa trebuie solicitată cu două luni înainte de expirarea perioadei în curs;
(c) postul funcţionarului poate fi ocupat de altcineva;
(d) la încheierea perioadei de concediu pentru interese personale, funcţionarul trebuie reintegrat în
primul post vacant din grupa de funcţii corespunzătoare gradului lor, cu condiţia ca acesta să corespundă
cerinţelor pentru postul respectiv.
În cazul în care refuză postul care îi este oferit, acesta are, în continuare, dreptul de a fi reintegrat în
următorul post vacant din grupa de funcţii corespunzătoare gradului lor, cu respectarea aceleiaşi condiţii;
Însă, în eventualitatea unui al doilea refuz, funcţionarul poate fi demis, după consultarea comisiei paritare.
Până la data reintegrării sale efective sau a detaşării, funcţionarul rămâne în concediu pentru interese
personale fără plată. 282
Durata concediului este limitată la un an însă poate fi prelungit, la cerere de mai multe ori cu
perioade de câte un an sub condiţia ca fiecare perioadă de prelungire să nu depăşească un an. Există şi o
limitare a duratei totale a concediului pentru interese personale, raportată la întreaga carieră a
280
281
282
80/117
funcţionarului public european, durată care nu poate depăşi 12 ani.
Concediul pentru serviciu militar
Acest tip de concediu este reglementat de dispoziţiile articolului 42 283 care prevăd că: ,,funcţionarul
beneficiază de concediu pentru satisfacerea serviciului militar funcţionar încorporat obligatoriu, convocat
să efectueze o perioadă de instrucţie militară sau reîncorporat”.
Situaţiile în care funcţionarul european se află în concediu pentru serviciu militar sunt supuse unor
regimuri diferite.
Astfel:
- funcţionarul european care efectuează serviciul militar legal nu este remunerat pe perioada
concediului pentru serviciul militar. El beneficiază în continuare de dreptul la avansare şi vocaţia la
promovare. Dreptul la pensie este menţinut cu condiţia ca, la data încetării concediului pentru serviciul
militar, funcţionarul european să efectueze plata retroactivă a contribuţiei sale la sistemul de pensii
- funcţionarul obligat să efectueze o perioadă de instrucţie militară sau este concentrat, beneficiază
pentru perioada concediului afectat serviciului militar de plata remuneraţiei care este însă diminuată cu
valoarea soldei militare primite. 284
VII.2. Încetarea raporturilor de serviciu
Raportul de serviciu al funcţionarului public european poate înceta în una din următoarele situaţii:
disponibilizarea, demisia, demisia din oficiu, retragerea din funcţie în interesul serviciului, destituirea
pentru insuficienţă profesională, revocarea, scoaterea la pensie sau decesul funcţionarului european. 285
Disponibilizarea
În Statutul funcţionarilor europeni disponibilizarea funcţionarilor europeni este tratată ca o situaţie
distinctă, fiind reglementată diferit de celelalte modalităţi de încetare a funcţiei europene.
Principala diferenţă este caracterul definitiv al celorlalte cazuri de încetare a funcţiei publice
europene. Spre deosebire de acestea, disponibilizarea funcţionarului are loc în cazul reducerii postului pe
care acesta îl ocupă, dar îi conferă unele drepturi specifice funcţiei şi după încetarea raportului de serviciu
şi, mai ales, îi dă dreptul de a fi reîncadrat în anumite condiţii 286.
Disponibilizarea reprezintă, de fapt, situaţia funcţionarului european ce este afectat de o reducere a
personalului din instituţia în care acesta activează, măsură dispusă în cadrul procedurii bugetare, de către
autoritatea bugetară.
Autoritatea învestită cu puterea de numire, după primirea avizului Comisiei paritare, stabileşte
natura posturilor ce vor fi atinse de restricţiile bugetare.
În funcţie de randament, competenţă, conduită în serviciu, situaţie familială şi vechime în muncă,
autoritatea învestită cu puterea de numire individualizează funcţionarii europeni care urmează a fi afectaţi
de măsura disponibilizării.
283
284
285
Ion Popescu - “Functia publica europeana” – suport de curs, Bucuresti, 2010, p.44, Constanta Calinoiu, Verginia Vedinas
– Statutul functionarului public European, ed. a-II-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 140
286
81/117
Funcţionarii europeni disponibilizaţi prin decizia autorităţii investite cu puterea de numire, nu mai
îndeplinesc funcţia, pierd dreptul la avansare, nu mai sunt remuneraţi, dar pentru o perioadă de cel mult
cinci ani, ei continuă să dobândească noi drepturi de pensie pentru limită de vârstă pe baza salariului
aferent gradului şi treptei sale.
Pe o perioadă de doi ani de la data disponibilizării, funcţionarii europeni beneficiază de dreptul de a
fi reîncadraţi pe un post devenit vacant sau înfiinţat, sub rezerva de a avea aptitudinile necesare ocupării
postului 287.
Demisia
Demisia reprezintă decizia unilaterală a funcţionarului public european de încetare definitivă a
raportului de serviciu. Pentru a-şi produce efectele, demisia trebuie să fie neechivocă şi obligatoriu să fie
redactată în formă scrisă, aceasta fiind o condiţie de validitate.
În termen de o lună de la formularea cererii de demisie, autoritatea investită cu puterea de numire
trebuie să răspundă funcţionarului european.
Aceasta nu poate respinge cererea de demisie decât în următoarele condiţii:
- împotriva funcţionarului european a fost pornită acţiunea disciplinară sau
- acţiune disciplinară se porneşte în cele 30 de zile de la data formulării cererii de demisie şi până la
acceptarea ei de către autoritatea învestită cu puterea de numire.
Aşadar demisia, deşi este un act unilateral al funcţionarului european, este totuşi condiţionată de
acceptul din partea autorităţii învestite cu puterea de numire care nu poate refuza demisia decât în cazul
demarării sau derulării unei acţiuni disciplinare 288.
Demisia din oficiu
Această modalitate de încetare a raporturilor de serviciu a funcţionarilor publici europeni reprezintă
un caz specific de demisie, în care iniţiativa aparţine instituţiei europene 289.
Cazurile în care poate interveni demisia obligatorie sunt:
- funcţionarul nu mai este cetăţean al unui stat membru (cu excepţiile prevăzute de către autoritatea
învestită cu puterea de numire);
- funcţionarul pierde exerciţiul drepturilor civile;
- soţul sau soţia desfăşoară o activitate incompatibilă cu Statutul funcţionarului european şi acesta
din urmă nu este în măsură să dea asigurări privind încetarea acelei funcţii, iar autoritatea învestită cu
puterea de numire apreciază asupra imposibilităţii menţinerii în funcţie sau mutării pe un alt post a
funcţionarului european;
- la încetarea detaşării în interes personal funcţionarul european refuză două posturi pe care
autoritatea învestită cu puterea de numire i le oferă;
- la încetarea concediului în interes personal, de asemenea, funcţionarul european refuză două
posturi ce i se oferă;
287
288
289
Constanta Calinoiu, Verginia Vedinas – Statutul functionarului public European, ed. a-II-a, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, p. 143
82/117
- la expirarea perioadei pentru care funcţionarul european disponibilizat a primit indemnizaţia
prevăzută de Statut;
- refuzul fără un motiv plauzibil al unui post pe care autoritatea învestită cu puterea de numire îl
oferă funcţionarului european disponibilizat;
- în cazul în care funcţionarul european ce beneficiază de pensia de invaliditate nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare pentru a primi această pensie şi refuză două oferte de posturi pe care i le face
autoritatea învestită cu puterea de numire 290.
Retragerea postului în interesul serviciului
Este o modalitate exceptională de încetare a raportului de funcţie publică şi nu are caracterul unei
măsuri disciplinare.
Funcţionarul care este privat de postul său şi nu este distribuit pe un alt post sau funcţie beneficiază
de o indemnizaţie calculată în condiţiile fixate expres prin anexa IV a Statutului.
Considerăm că această situaţie se referă la cazurile în care functionarul se poate dovedi mai util pe
un alt post, retragerea din funcţia momentan ocupată neavând loc la iniţiativa sau din vina acestuia 291.
Destituirea pentru insuficienţă profesională
În sistemele europene bazate pe cariera, multe categorii de personal sunt protejate impotriva
redundantelor generate de programe ce au ca scop identificarea surplusului de personal.
Destituirea este adesea utilizata si este o masura disciplinara primara. În tarile unde prevaleaza ca
tendinta generala functia publica ce are la baza postul, a fost promovata o functie publica orientata spre
rezultate si spre management cu scopuri specifice.
În sistemele bazate pe functii au fost reduceri de personal prin redundanta, de obicei cu compensatii
sau cu alte beneficii. Acesta este cazul Marii Britanii, Olandei, Suediei si Danemarcei.
Totusi, chiar si in sistemele bazate pe functii a fost o tendinta de a pastra functiile prin folosirea
schemelor de reorganizare sau de a cauta solutii alternative la destituire cand aveau de a face pe o scara
larga cu redundante, cum ar fi de exemplu schemele de pensionare timpurie.
Astfel, destituirea este una dintre modalităţile specifice care prezintă o complexitate ridicată tocmai
pentru că poate implica puterea discreţionară a instituţiei europene respective din care pot decurge
292
eventualele abuzuri care s-ar putea comite cu privire la funcţionari.
În situaţia în care, pe parcursul exercitării profesiei, funcţionarul european dovedeşte insuficienţă
profesională pentru postul pe care îl ocupă, autoritatea învestită cu puterea de numire poate propune
acestuia clasarea sa pe un grad inferior sau poate dispune destituirea sa pentru insuficienţă profesională.
Datorită consecinţelor importante pe care le produce, concedierea pentru insuficienţă profesională
trebuie să fie motivată temeinic, dar mai ales comunicată funcţionarului vizat pentru ca acesta să poată
formula obiecţiunile pe care le consideră a fi utile 293.
290
291
292
Constanta Calinoiu, Verginia Vedinas – Statutul functionarului public European, ed. a-II-a, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, p.145
293
83/117
De asemenea, functionarul destituit pentru insuficienţă profesională are posibilitatea de a contesta
decizia de concediere în primă fază pe cale ierarhica, si ulterior, la Tribunalul de Prima Instanta 294.
Pensionarea
Pensionarea funcţionarului european poate interveni în două situaţii, respectiv pentru limită de
vârstă sau la cerere.
Pensionarea pentru limită de vârstă are loc în ultima zi a lunii în care funcţionarul împlineşte vârsta
de 65 de ani.
Pensionarea la cerere poate avea loc în ultima zi a lunii în care a fost formulată cererea atunci când
funcţionarul are cel puţin 63 de ani sau, dacă are vârsta cuprinsă între 55 şi 63 de ani, poate primi o pensie
redusă, în funcţie de vârstă.
Sistemul de pensii este reglementat de Anexa VIII la Statutul funcţionarilor europeni, care stabileşte
amănunţit modalitatea de calcul a pensiei, precum şi condiţiile de plată a acesteia 295.
****
294
295
84/117
Capitolul VIII. Raspunderea functionarilor europeni
VIII.1. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor europeni

Regimul juridic al funcţionarilor europeni include şi problema răspunderii acestora, a cărei menire
trebuie să constea în reprimarea greşelilor comise de agenţii publici.
Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator, analizate în
mod constant de doctrina juridică.Acestor două scopuri li se mai adaugă un al treilea, şi anume caracterul
educativ, care include prevenirea dar nu se confundă cu aceasta.
În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului european, o regăsim reglementată în Titlul VI,
denumit “Regimul disciplinar”, fiind vorba despre consacrarea regimului juridic al răspunderii
disciplinare a funcţionarilor europeni, dezvoltat în anexa IX la Statut intitulată “Procedura disciplinară“.
Din reglementarea amintită, nu trebuie trasă concluzia că singura formă de răspundere specifică
funcţionarilor europeni ar fi răspunderea lor disciplinară.
Răspunderea, indiferent de forma pe care o îmbracă, este determinată de comiterea unei fapte ilicite,
de încălcarea sistemului de valori instituit de societate şi consacrat juridiceşte.
Răspunderea are două finalităţi:
1. Să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de legalitate,
perturbată ca urmare a săvârşirii unei forme de ilicit;
2. Să exprime o reacţie negativă din partea autorităţii faţă de autorul faptei ilicite, cu scopul de a-l
determina pe acesta să-şi conştientizeze semnificaţia faptei, să o regrete şi pe viitor să nu o mai repete, să
o elimine din comportamentul său.
Problema răspunderii juridice a funcţionarilor europeni se pune numai în legătură cu încălcarea de
către aceştia a normelor juridice, în calitatea lor de funcţionari publici sau în legătură cu funcţia publică
pe care o deţin.
Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv educativ cât şi cel sancţionator şi
reparatoriu al prejudiciului care s-a produs prin fapta săvârşită.
Dacă încălcarea normelor nu are legătură cu funcţia publică, răspunderea lor va fi o răspundere de
drept comun, adică identică cu răspunderea oricărui alt cetăţean, care nu are calitatea de funcţionar
european. 296
În literatura de specialitate se analizează trei forme ale răspunderii juridice a funcţionarilor europeni
1. O răspundere administrativ-disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină
specifice raportului de funcţie publică;
2. O răspundere administrativ-patrimonială consacrată de dispoziţiile articolului 22 din Statut
potrivit cărora funcţionarul european poate fi ţinut să repare, în tot sau în parte, prejudiciile cauzate
Uniunii Europene prin greşeli personale grave pe care acesta le-ar fi comis în timpul serviciului sau în
296
Diana Marilena Popescu Petrovszki –“ Statutul functionarilor publici din Romania si din Uniunea Europeana -Principii,
drepturi şi obligaţii”, Editura I.R.D.O, Bucuresti, 2011, p.419-420
85/117
legătură cu serviciul;
3. O răspundere penală, care este reglementată de secţiunile 6 şi 7 ale Anexei IX la Statut. 297
VIII.2. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni
Răspunderea administrativ - disciplinară este situaţia juridică care constă în complexul de
drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite, de regulă, între un
organ al administraţiei publice sau, după caz, un funcţionar public, şi autorul unei abateri administrative
(organ de stat, funcţionar public, structură nestatală, persoană fizică) ce nu este contravenţională. 298
Abaterea disciplinară, ca orice faptă ilicită, este săvârşită cu vinovaţie, de unde rezultă că
răspunderea administrativă se întemeiază pe culpă, fiind vorba fie de culpa organului administrativ
(structuri nestatale, fucţionar public sau alte persoane fizice) in eligendo, fie de culpa in vigilando. Ca
atare, dovada culpei revine organului de stat competent (autorităţilor sociale competente) a trage la
răspundere, adică subiectului (în realitate subiecţilor) activ în raporturile juridice ce le presupune
răspunderea administrativ-disciplinară. 299
Prin sancţiunile de drept administrativ se urmăreşte fie înlăturarea unei stări de pericol, fie
protecţia unor persoane, a unor colectivităţi ori a unor bunuri, fie ocrotirea unor interese personale sau
obşteşti ori prevenirea săvârşirii unor fapte antisociale. 300
Funcţionarul public, ca şi salariatul, îşi desfăşoară activitatea într-un cadru organizat şi disciplinat
în acelaşi timp. Ei se supun unor reguli pe care, dacă le încalcă, sunt pasibili de răspundere.
Disciplina muncii, indiferent la care tip de muncă ne raportăm concretizează starea de ordine
inerentă îndeplinirii atribuţiilor care rezultă dintr-un raport de muncă sau dintr-un raport de funcţie
publică. Această ordine derivă din respectarea unor norme de conduită profesională, care pot viza:
– relaţiile din cadrul unui colectiv determinat;
– relaţiile cu alte colective din cadrul aceleiaşi unităţi;
– relaţiile cu terţii.
Elementul fundamental al distincţiei între răspunderea funcţionarului european şi cea a salariatului
este următorul: funcţionarul public poate să răspundă disciplinar şi pentru fapte care exced disciplinei
muncii în accepţiunea lato sensu. El va răspunde disciplinar şi atunci când, în afara serviciului, comite
fapte care afectează statutul sau imaginea publică proprie sau a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni este prevăzută şi în alte legi speciale, statute sau
regulamente de organizare şi funcţionare.
Statutul funcţionarilor europeni defineşte răspunderea disciplinară a acestora ca fiind „încălcarea cu
vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a
normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege”.
Sunt calificate ca abateri disciplinare nu orice încălcări ale îndatoririlor funcţionarilor europeni, ci
297
drepturi şi obligaţii”, Editura I.R.D.O, Bucuresti, 2011, p.420
298
Antonie Iorgovan, ‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul II, Editia 4, Editura AllBeck, Bucuresti, 2005, p.361
299
Antonie Iorgovan – ‘’Tratat de drept administrativ’’ Volumul II, Editia a 4-a, Editura AllBeck, Bucuresti, 2005, p.364
300
Antonie Iorgovan – ‘’Tratat de drept administrativ‘’ Volumul II, Editia a-4-a, Editura AllBeck, Bucuresti, 2005, p.368
86/117
numai acelea prevăzute expres de lege, altele putând fi calificate ca abateri administrative,
contravenţionale sau de altă natură. 301
Rolul Curtii Europene de Justiţie şi a Tribunalului Funcţiei Publice în crearea premiselor necesare
elaborării unui cod penal european pentru funcţionarii publici europeni şi titularii unei funcţii de
demnitate europeană.
Curtea Europeană de Justiţie potrivit art.13 din TUE este instituţia europeană care are rolul de a fi
gardianul dreptului european din perspectiva respectării Tratatului Uniunii Europene şi a modului de
interpretare şi aplicare a acestuia făcând posibilă existenţa unor garanţii procedurale şi a unei protecţii
jurisdicţionale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. 302
Rolul Curţii Europene de Justiţie a fost revizuit odata cu intrarea în vigoare a Tratului de la
Lisabona la 1 decembrie 2009, care a avut în plan jurisdicţional dispariţia structurii de piloni introdusă
prin Tratatul de la Maastrich şi extrapolarea competenţei acesteia la întregul spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie unională, restrângerile impuse prin art.35 UE şi 68 CE fiind eliminate. Prin urmare, în ce
priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, competenţa Curţii Europene de Justiţie
devine obligatorie şi nu mai este subordonată unei declaraţii a fiecărui stat membru, prin care statul
respectiv recunoaşte această competenţă şi indică instanţele naţionale care o pot sesiza. Modificările
introduse prin Tratatul de la Lisabona cooptează domeniul poliţiei şi justiţiei penale în dreptul comun,
toate instanţele naţionale putând sesiza Curtea Europeană de Justiţie.
Raportat la dispoziţiile art.19 din TUE Curtea Europeană de Justiţie este formată din Curte,
Tribunal şi tribunale specializate.
Un Tribunal specializat este Tribunalul funcţiei publice care şi-a început activitatea la 1octombrie
2005, fiind înfiinţat prin Hotărârea Consiliului nr.752 din 02.11.2004 şi i s-a atribuit competenţă
jurisdicţională materială privind:
a) litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi conform art.270 TFUE, care ca o statistică
în prezent se ridică la circa 120 pe an raportat la 35.000 persoane care reprezintă aparatul administrativ al
Uniunii. Litigiile soluţionate vizează relaţiile de muncă prin prisma remuneraţiei, desfăşurarea carierei,
recrutare, măsuri disciplinare cât şi regimul de securitate socială legal de boală, vârstă, invaliditate,
accidente de muncă, alocaţii familiale.
Dacă facem o analogie cu sistemul judiciar şi jurisdicţional românesc, Tribunalul Funcţiei Publice
este asemănător cu Tribunalul-Secţia Contencios-Administrativ care tranşează din punct de vedere juridic
raporturile de serviciu prin prisma funcţiei publice marcată de Legea Statutului funcţionarului public
nr.188 din 1999, dintre funcţionar şi autoritatea contractantă. Deosebirea rezidă că o astfel de secţie nu va
judeca litigiile dintre angajaţii contractuali şi autoritatea publică contractantă, aceste litigii fiind strict de
competenţa Tribunalului – Secţia Litigii de muncă, judecătorii apreciind legalitatea prin prisma
301
302
Lector dr.Carmen-Mariana Diaconu – “ Răspunderea penală a funcţionarului public şi uniformizarea dreptului la nivel
european” – Editura ,, Ion Ionescu de la Brad ”, Iasi, 2015, p.150
87/117
dispoziţiilor Codului Muncii.
b) i s-a dat spre competentă soluţionare litigiile dintre organe, oficii sau agenţii şi personalul
lor.
Tribunalul Funcţiei Publice, organizatoric şi funcţional, face parte din structura Curţii
Europene de Justiţie, membru săi având un statut similar cu al judecătorilor din cadrul Tribunalului.
Deciziile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice pot fi atacate cu recurs în faţă Tribunalului în
termen de doua luni de la comunicare aşa cum pot fi recurate deciziile Tribunalului în acelaşi mod în faţa
Curţii.
Prin urmare, motivele de recurs sunt limitate la chestiuni stricte de drept, nefiind suspensiv în
privinţa efectelor deciziei recurate, iar procedura este de scurta durată.
Scopul acestui studiu este ca, prin analiza actualelor competenţe jurisdicţionale a Curţii Europene
de Justiţie, să propunem extinderea competenţelor sale în materie penală din perspectiva necesităţii unui
for unic european, care să se pronunţe şi cu privire la răspunderea penală a funcţionarilor de cetăţenii
diferite, ce fac parte din competenţa aparatului administrativ al Uniunii Europene. 303
Principiile generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni
Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face numai conform prevederilor statutare şi cu respectarea
următoarelor principii: 304
1. răspunderea disciplinară intervine ca urmare a comiterii unei abateri disciplinare, noţiune
care include orice încălcare a obligaţiilor impuse de respectivul Statut.
Incălcarea obligaţiilor de serviciu poate fi realizată atât de „funcţionar” cât şi de “fostul funcţionar”,
după cum prevede expres articolul 86 alin. (1) din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene. Se poate
concluziona că în dreptul european al funcţiei publice, răspunderea este o instituţie care nu presupune cu
necesitate existenţa unui raport de funcţie publică, cu referire la funcţionarii publici aşa-zişi “activi”.
Ea poate viza nu doar funcţionarii în exerciţiu, ci şi “foştii funcţionari”, al căror raport de funcţie
publică a încetat din diferite motive, ceea ce nu înseamnă că a încetat şi răspunderea în cazul în care
persoana respectivă a comis unele abateri. 305
Sunt abateri disciplinare:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) absenţe nemotivate de la serviciu;
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
303
Lector dr.Carmen-Mariana Diaconu – “ Răspunderea penală a funcţionarului public şi uniformizarea dreptului la nivel
european” - Editura ,, Ion Ionescu de la Brad ”, Iasi, 2015, p.152
304
305
88/117
g) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din
care face parte funcţionarul respectiv;
i) exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
funcţionarii publici. 306
2. principiul „non bis in idem”, potrivit căruia “aceeaşi faptă nu poate da loc decât la o singură
sancţiune disciplinară”.
Constatăm că prin acest principiu se interzice aplicarea a două sancţiuni disciplinare funcţionarului
european pentru o singură abatere. 307
La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de următoarele elemente:
- cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare;
- împrejurarile în care aceasta a fost săvârşită;
- gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii;
- comportarea generală în serviciu a funcţionarului public;
- existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare. 308
3. principiul neretroactivităţii sancţiunii disciplinare, derivat din principiul general de drept al
neretroactivităţii legii, precum şi din caracterul, în esenţă neretroactiv, al actului administrativ.
Rezultă că o sancţiune administrativ-disciplinară nu poate produce efecte decât din momentul în
care a fost adusă la cunoştinţa funcţionarului. 309
4. principiul cercetării prealabile.
Sancţiunea disciplinară se poate aplica doar după ce s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei de
săvârşirea căreia este acuzat funcţionarul si dupa audierea functionarului. 310
Fac excepţie sancţiunile avertismentului şi ale blamului, care pot fi aplicate direct de autoritatea
competentă. 311
5. principiul proporţionalităţii individualizării sancţiunii cu gravitatea faptei, care impune să
se ţină seama de următoarele criterii, prevăzute în art. 10-96 din Anexa nr. IX la Statut: natura faptei şi
împrejurările în care fapta a fost săvârşită; importanţa prejudiciului produs integrităţii, reputaţiei sau
intereselor instituţiilor prin fapta comisă; latura subiectivă a faptei, respectiv gradul de intenţie sau de
neglijenţă în fapta comisă; motivele avute în vedere de funcţionar la comiterea faptei; gradul şi vechimea
funcţionarului; gradul de responsabilitate personală a funcţionarului; nivelul funcţiilor şi
306
Mihaela Tofan – “ Dreptul European al functiei publice” – suport de curs, p.48-49
307
308
309
310
311
89/117
responsabilităţilor funcţionarului; recidiva actului sau a comportamentului greşit; conduit funcţionarului
de-a lungul carierei sale.
În funcţie de unele elemente, cum ar fi caracterul faptei, circumstanţele în care a fost îndeplinită,
persoana făptuitorului, sancţiunea poate varia de la cea mai simplă, avertismentul, până la cea mai
drastică, revocarea din funcţie, şi poate fi însoţită sau nu de o sancţiune complementară de exemplu,
reducerea sau suprimarea dreptului la pensie pentru vechime.
Articolul 12-96 din Anexa 9 prevede următoarele: Consiliul este sesizat cu un raport emanând de la
autoritatea investită cu puterea de numire, care trebuie să indice clar faptele reprobabile şi, dacă este
cazul, circumstanţele în care acestea au fost comise, conţinând toate circumstanţele atenuante sau
agravante. 312
6. principiul comunicării
Orice decizie individuală luată în aplicarea Statutului funcţionarilor europeni trebuie să fie
comunicată de îndată, în scris, funcţionarului interesat. Orice decizie vizând o plângere trebuie să fie
motivată. Constatăm că textul instituie o normă de principiu care vizează orice decizie în legătură cu
funcţionarii europeni, inclusiv cele care au ca obiect intervenţia unor forme de răspundere. Am putea
spune, cu atât mai mult aceste decizii care se supun şi obligaţiei motivării, în fapt şi în drept.
Comunicarea nu vizează doar decizia în sine, ci întreg dosarul care a stat la baza emiterii ei.
Articolul 2 din Anexa IX prevede că funcţionarul are dreptul de a obţine comunicarea integrală a
dosarului său individual şi să poată face copie după orice document care are legătură cu procedura
disciplinară.
Precizăm că prin “dosar” trebuie să înţelegem documentele care fundamentează şi concretizează
sancţiunea disciplinară respectivă, dar şi dosarul individual al funcţionarului, a cărui studiere ar avea
relevanţă şi l-ar putea ajuta în apărarea sa. 313
7. principiul implicarii organului de disciplină
În baza dispoziţiilor art. 9 din Statut, în cadrul fiecărei instituţii se înfiinţează un Consiliu (comisie)
de disciplină sau mai multe comisii de disciplină în cazul în care acest lucru este necesar din cauza
numărului funcţionarilor din locurile de repartizare.
Consiliul de disciplină este învestit cu atribuţii în ceea ce priveşte derularea procedurii răspunderii
disciplinare, şi rolul său este de a proteja funcţionarul împotriva unor decizii arbitrare, abuzive, care ar
putea fi luate împotriva sa, dar şi de a proteja instituţia europeană, prin sancţionarea celor care se fac
vinovaţi de comiterea unor încălcări ale obligaţiilor care le revin în calitatea pe care o au.
Intervenţia unui organ de disciplină de regulă denumit Consiliu reprezintă o garanţie a
funcţionarilor împotriva arbitrariului puterii discreţionare a şefilor ierarhici, comună atât funcţionarilor
312
313
90/117
naţionali cât şi celor europeni. 314
8. pricipiul potrivit căruia autoritatea care este învestită cu puterea de numire este cea
îndrituită să şi sancţioneze pe funcţionarul european.
Astfel, această autoritate va putea să aplice unele sancţiuni în mod direct, fără nici o formalitate, iar
altele le va putea aplica după ce a fost îndeplinită procedura disciplinară.
Este vorba despre aplicarea sancţiunilor disciplinare cu caracter moral, respectiv avertismentul şi
mustrarea (blamul), iar restul sancţiunilor se vor putea aplica după parcurgerea procedurii disciplinare. 315
9. principiul recunoaşterii dreptului la apărare al funcţionarului european.
Dreptul la apărare al funcţionarului european reprezintă o dimensiune a dreptului universal la
apărare prevăzut şi de art. II alin. 1, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune că
“orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării
sale”.
Anexa IX recunoaşte dreptul la apărare al funcţionarului european, care presupune următoarele
elemente:
– comunicarea întregului dosar încriminator către funcţionarul încriminat; – acordarea unui termen
în interiorul căruia funcţionarul să-şi poată pregăti apărarea;
– dreptul funcţionarului ca în faţa organului de disciplină să-şi poată susţine observaţiile şi apărarea
în scris sau oral;
– dreptul funcţionarului de a fi asistat în faţa organului de disciplină ;
– dreptul de a apela la martori, care aparţine, în egală măsură, atât funcţionarului cât şi autorităţii. 316
10. Funcţionarii beneficiază de dreptul de a introduce acţiuni la organele europene de
jurisdicţie.
Acest drept este recunoscut funcţionarilor oficiali, sintagmă care desemnează persoanele numite în
funcţii stabilite în cadrul personalului unei autorităţi europene prin decizia scrisă a autorităţii competente
să numească, potrivit regulamentului de personal în vigoare.
În afara acestora, regăsim celălalt personal, şi anume, temporarii, personalul auxiliar, consilierii
speciali.
Din punct de vedere al ponderii lor, în literatura de specialitate s-a arătat că recursurile agenţilor
europeni reprezintă aproximativ un sfert din totalul cauzelor supuse Curţii de Justiţie şi nici un alt sector
de drept european nu este atât de discreţionar ca dreptul funcţiei publice.
Tuturor le este recunoscută capacitatea de a se adresa organelor jurisdicţionale europene, în
următoarele condiţii:
– se impune avizul autorităţii învestite cu puterea de numire;
314
315
316
91/117
– adresarea se face pe cale ierarhică, prin intermediul superiorilor direcţi, scopul procedurii fiind
acela de a asigura condiţiile rezolvării amiabile a litigiilor;
– foarte important este faptul că funcţionarii europeni au dreptul să acţioneze împotriva oricărui act
care îi afectează, chiar dacă actul atacat nu le-a fost lor adresat, ci altor persoane;
– condiţia care se impune este ca actul, prin conţinutul lui, să afecteze dreptul funcţionarului
reclamant, sau un interes al acestuia, iar funcţionarul să acţioneze în valorificarea propriului interes;
–funcţionarul european poate să atace orice decizie care îl afectează, indiferent dacă este vorba
despre o decizie care a fost deja luată sau care trebuia să fie luată însă instituţia nu a făcut acest lucru–
articolul 90 (8) aliniatul (2) din Statut.
Regăsim distincţia dintre forma tipică şi forma asimilată a unui act juridic, specifică dreptului
administrativ, care legitimează o acţiune în contencios administrativ.
Forma tipică este atunci când actul a fost deja emis însă el are caracter ilegal, iar cea asimilată este
atunci când autoritatea competentă nu a emis actul deşi trebuia, era obligată să o facă.
În ceea ce priveşte dreptul funcţionarilor europeni de a introduce acţiuni în faţa organelor europene
de jurisdicţie se constată următoarele:
a) Curtea de Justiţie şi instanţele care ţin de aceasta au competenţa de a statua cu privire la orice
litigiu dintre instituţiile europene şi agenţii lor în limitele şi condiţiile determinate de Statut sau rezultând
din regimul aplicabil acestora din urmă;
b) Termenul de agent trebuie privit în sens larg, astfel încât dreptul să privească în egală măsură
atât funcţionarii europeni, “oficialii Uniunii” cât şi alte categorii de personal, în care se include personalul
temporar, auxiliar şi local, consilierii etc;
c) Procedura sesizării de către funcţionarul european a organelor de jurisdicţie este dominată de
principiul că sesizarea se face prin intermediul şefilor ierarhici şi cu avizul Autorităţii Investite cu Puterea
de Numire (A.I.P.N.);
d) Funcţionarii sunt îndrituiţi să acţioneze împotriva oricărui act care îi afectează, indiferent că acest
act le este lor adresat sau vizează alte persoane. Singura condiţie este ca funcţionarul să promoveze
acţiunea în ocrotirea unui interes propriu şi concret;
e) Fundamentul competenţei Curţii Europene de Justiţie în speţele care îi privesc pe funcţionarii
publici se regăseşte în art. 91, paragraful l din Statutul funcţionarilor care dă în competenţa Curţii litigiile
cu caracter patrimonial şi în cauzele prevăzute de Statut, atributul de a controla integral exerciţiul puterii
discreţionare şi de a modifica sau raporta măsura contestată. 317
11. principiul radierii sancţiunilor disciplinare
Articolul 89 din Statut dă dreptul funcţionarului sancţionat disciplinar să ceară ştergerea din dosarul
său personal a sancţiunilor care i-au fost aplicate.
Acest drept se naşte la intervale diferite de timp, în funcţie de sancţiunea disciplinară a cărei radiere
se cere. Astfel, în cazul în care funcţionarul solicită radierea sancţiunilor cu avertisment şi mustrare
317
drepturi şi obligaţii”, Editura I.R.D.O, Bucuresti, 2011, p.426-427-428
92/117
(blam) termenul cerut este de trei ani de data când i-a fost aplicată sancţiunea respectivă.
În cazul în care se cere radierea oricărei alte sancţiuni, cu excepţia celei a revocării, termenul este
de şase ani.
Se observă că nu este vorba de o radiere de drept, regăsită în sistemele naţionale ale funcţiei
publice, ci o radiere la cerere, care este lăsată la latitudinea autorităţii învestită cu puterea de numire, şi
care implică şi decizia Consiliului de disciplină.
O altă observaţie care se impune a fi făcută este cea referitoare la termenele mari care trebuie să
curgă pentru a se putea solicita radierea sancţiunii, chiar în cazul unor sancţiuni care nu prezintă gravitate
deosebită, cum sunt avertismentul şi blamul. 318
Procedura disciplinara
Presupune următoarele etape:
1. Consiliul e sesizat de autoritatea de numire printr-un raport, care se înaintează şi funcţionarului
public în cauză, împreună cu toate documentele care au stat la baza întocmirii lui;
2. Funcţionarul are la dispoziţie un termen de cincisprezece zile pentru a-şi pregăti apărarea, putând
fi asistat de un apărător ales;
3. Funcţionarul poate să recunoască în faţa preşedintelui Consiliului fapta de care este acuzat, după
ce în prealabil a fost informat despre consecinţele pe care le poate produce recunoaşterea faptei sale, caz
în care Autoritatea de numire poate să procedeze la apli carea sancţiunilor prevăzute de art. 9-96 lit. a-d,
respectiv avertisment scris, blam, suspendarea avansării în grad şi reducerea gradelor;
4. Preşedintele numeşte pe unul din membrii Consiliului să întocmească un raport asupra cazului cu
care a fost sesizat şi să îi informeze pe ceilalţi membri;
5. Funcţionarul este îndrituit să fie ascultat şi să facă observaţii scrise sau orale, personal sau prin
apărător ales. Autoritatea de numire este şi ea reprezentată în faţa Consiliului de un funcţionar mandatat
cu acest rol;
6. În cazul în care Consiliul nu se pronunţă în mod clar asupra faptei cu care a fost sesizat,
preşedintele dispune o anchetă suplimentară, care este condusă de preşedinte însuşi sau de un membru;
7. În baza întregii cercetări întreprinse, Consiliul emite un aviz motivat, cu majoritate de voturi, care
se referă la faptele constatate şi, dacă este cazul, la sancţiunile propuse. Opiniile divergente pot fi
consemnate în aviz. Preşedintele nu ia parte la vot decât atunci când se pun chestiuni de procedură sau în
caz de paritate a voturilor;
8. Avizul se comunică Autorităţii de numire şi funcţionarului
9. Preşedintele are ca atribuţie principală să pună în executare informaţiile şi documentele
referitoare la cauză;
10. În situaţia în care Autoritatea de numire decide clasarea dosarului, fără a aplica sancţiuni
disciplinare, ea îl informează în scris pe funcţionar, fără a fi ţinută de un termen. Funcţionarul este
318
93/117
îndrituit să solicite consemnarea deciziei de clasare în dosarul său personal. 319
Sanctiunile disciplinare
Sancţiunile disciplinare sunt prevăzute în Anexa nr. IX la Statut, in mod ierarhizat, de la cele mai
uşoare până la cele mai grave.
Autoritatea care aplică sancţiunea este ţinută, în realizarea competenţei sale, de aplicarea acelor
sancţiuni prevăzute de Statut şi după procedura instituită de acesta şi de anexele sale.
Aceste sancţiuni pot fi grupate în mai multe categorii:
1. Din punct de vedere al naturii lor:
– sancţiuni cu caracter moral (avertismentul, blamul);
– sancţiuni care afectează cariera funcţionarului (retrogradarea);
– sancţiuni cu caracter pecuniar – suspendarea dreptului la pensie al funcţionarului, ca sancţiune
complementară alături de revocare;
– sancţiuni cu caracter complex, care afectează, în egală măsură, cariera funcţionarului dar au şi
caracter pecuniar. Un exemplu îl reprezintă reducerea cu una sau mai multe trepte sau retrogradarea.
2. Din punct de vedere al caracterului lor:
– sancţiuni cu caracter principal: avertismentul, blamul (mustrarea), suspendarea temporară la
avansare pe scară ierarhică, revocarea şi concedierea pentru motive de necorespundere profesională;
– sancţiuni cu caracter complementar – suspendarea dreptului la pensie.
3. Din punct de vedere al efectelor lor:
– sancţiuni care atrag încetarea raportului de funcţie europeană (revocarea, concedierea pentru
insuficienţă profesională);
– sancţiuni care nu atrag încetarea acestui raport (restul sancţiunilor, cu caracter material sau
moral);
– sancţiuni care determină întreruperea raportului de funcţie europeană – suspendarea
funcţionarului. 320
Avertismentul scris
Este prima sancţiune enunţată de articolul 9 din Anexa IX din Statutul funcţionarilor Uniunii
Europene, ceea ce determină concluzia că, din punct de vedere al gravităţii, este cea mai uşoară sancţiune
disciplinară.
O asemenea calificare este atrasă de gravitatea faptei, astfel încât ea se aplică în cazul celor mai
puţin periculoase abateri disciplinare.
Consta in atragerea atenţiei persoanei asupra faptei săvârşite, a pericolului acesteia, cu
recomandarea ca pe viitor să nu mai repete fapta respectivă şi să se conformeze dispoziţiilor legale.
Avertismentul reprezintă o sancţiune principală cu caracter moral, iar rolul său este, pe de o parte,
de a pune pe făptuitor în postura de a-şi conştientiza fapta, dar totodată de a-l determina să nu o mai
319
320
94/117
repete în viitor.
De aceea în cazul avertismentului primează rolul preventiv faţă de cel sancţionator.
Procedura aplicării avertismentului este comună cu procedura mustrării (blamului), şi constă în
următoarele aspecte:
– competentă să aplice cele două sancţiuni este autoritatea învestită cu puterea de numire;
– aceasta va proceda la aplicarea uneia din cele două sancţiuni fie din proprie iniţiativă fie la
propunerea superiorului ierarhic alfuncţionarului care a comis fapta;
– autoritatea competentă să aplice sancţiunea nu este obligată să solicite avizul Consiliului de
disciplină.
Avertismentul si blamul sunt de fapt singurele sancţiuni disciplinare pentru care nu se impune
avizul organului de disciplină.
Precizăm că dispoziţia art. 11-96 din Anexă este permisivă, în sensul că el prevede că Autoritatea de
numire poate pronunţa sancţiunea avertismentului şi a blamului fără pronunţarea organului de disciplină,
rezultând că textul nu obligă, dar nici nu interzice, iar dacă autoritatea vrea să consulte Consiliul de
disciplină nu i se interzice să o facă. Subzistă, totodată, dreptul funcţionarului european de a fi ascultat
înainte de a i se aplica una din cele două sancţiuni.
Avertismentul se aplică în mod obligatoriu în formă scrisă. Există diferite organizaţii internaţionale
unde avertismentul se poate aplica oral şi fără să fie menţionat în dosarul profesional al funcţionarului
public. 321
Avertismentul scris poate fi radiat din dosarul funcţionarului european, prin decizia autorităţii
investite cu puterea de numire, după scurgerea unei perioade de minim trei ani, dacă autoritatea apreciază
ca oportună această radiere. 322
Mustrarea
Reprezintă cea de-a doua sancţiune disciplinară prevăzută de articolul 9.
Spre deosebire de sancţiunea avertismentului, unde regăsim expres formulată forma scrisă a
acestuia, la mustrare textul nu mai prevede forma scrisă, rezultând, per a contrario, că poate îmbrăca atât
forma orală cât şi cea scrisă.
Ea se aplică tot pentru abateri care nu au o gravitate deosebită, dar care, dacă se repetă, pot atrage
consecinţe negative atât pentru instituţie cât şi pentru funcţionar.
Are tot caracter moral şi urmează aceeaşi procedură de aplicare ca şi avertismentul. 323
Ca şi sancţiunea avertismentului scris, mustrarea poate fi radiată din dosarul funcţionarului
european după trei ani de la aplicarea sancţiunii, la decizia autorităţii investite cu puterea de numire. 324
Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhică
Analizând problemele legate de cariera funcţionarului European şi, în cadrul acesteia, sistemul de
321
322
323
324
95/117
notare şi avansare, se constată că se instituie norma de principiu potrivit căreia orice funcţionar care a
împlinit doi ani vechime pe o anumită treaptă a gradului său accede în mod automat la treapta superioară
pe acest grad.
Acest text instituie principiul că avansarea este determinată de o anumită vechime. Avansarea
intervine automat la toţi funcţionarii, cu excepţia acelora care au comis abateri disciplinare.
În această situaţie are loc o întrerupere a acestei avansări automate, comandată de raţiuni care ţin de
comportamentul necorespunzător al funcţionarului european.
Această sancţiune are caracter complex, deoarece ea afectează şi cariera funcţionarului dar şi
drepturile sale băneşti, dat fiind faptul că o avansare în ierarhie implică un spor de retribuţie. 325
Reducerea gradelor
Spre deosebire de sancţiunea anterioară, care vizează o întrerupere în avansare, aceasta sancţiune
vizează o reducere, o diminuare a gradelor. Are aceleaşi trăsături ca şi suspendarea temporară a dreptului
de avansare pe scară ierarhică, în sensul că reprezintă tot sancţiuni care afectează cariera dar şi veniturile
funcţionarului, ambele intervenind atunci când se comit abateri care prin gradul lor de periculozitate
privează funcţionarul de exerciţiul dreptului la promovare şi de o anumită poziţie în ierarhia gradului
său. 326
Retrogradarea
Retrogradarea este o sancţiune care vizează coborârea în ierarhia gradului professional, datorita
conduitei necorespunzatoare si indisciplinate.
O astfel de sancţiune se aplică acelor persoane care, nu sunt la prima abatere disciplinară , deoarece
este o sanctiune cu efecte grave pentru activitatea functionarului vizat.
Retrogradarea reprezintă o sancţiune cu efecte asupra carierei, asupra veniturilor, dar şi cu un
important impact moral deoarece funcţionarul îşi pierde, pentru o anumită perioadă poziţia ierarhică,
existând inclusiv posibilitatea de a ajunge ca ,pe perioada cât durează sancţiunea, să lucreze în subordinea
unor persoane care sunt inferioare gradului său. 327
Clasamentul într-o grupă de funcţii inferioară, cu sau fără retrogradare
Este o sancţiune, prin care un funcţionar public părăseşte grupa de funcţii administrative şi coboară
în grupa de funcţii de asistent, păstrându-şi acelaşi grad profesional sau dobândind unul inferior.
O asemenea sancţiune atrage implicaţii complexe, de ordin patrimonial, social, al carierei şi
prestigiului funcţionarului astfel sancţionat. 328
Suspendarea din funcţie
Sancţiunea suspendării îl împiedică pe funcţionarul sancţionat să-şi exercite prerogativele de funcţie
publică pentru o anumită perioadă de timp.
325
326
327
328
96/117
Această sancţiune intervine în caz de abatere gravă, când funcţionarul se face vinovat fie de o
neîndeplinire a obligaţiilor sale profesionale, fie de o infracţiune de drept comun, autoritatea învestită cu
puterea de numire putând să dispună imediat suspendarea din funcţie a autorului unei asemenea greşeli.
Decizia de suspendare trebuie să conţină, în mod obligatoriu, următoarele menţiuni:
– precizarea dacă funcţionarul îşi păstrează, pe perioada suspendării, neafectată remuneraţia;
– în cazul în care va avea loc o reţinere din retribuţia funcţionarului, decizia trebuie să prevadă ce
procent din aceasta este supus reţinerii.
Statutul prevede că nu poate să fie mai mică decât minimul vital, crescând, atunci când este cazul,
alocaţia familială.
Decizia de suspendare este un act cu caracter provizoriu, care trebuie definitivat într-un interval de
şase luni de la data când decizia începe să producă efecte.
În acest interval, se pot întâlni următoarele situaţii:
– nu intervine nici o decizie până la sfârşitul celor şase luni, ceea ce atrage dreptul funcţionarului
european de a-şi primi înapoi integral retribuţia;
– intervine o decizie, situaţie în care statutul funcţionarului va fi reglementat conform deciziei
respective;
– funcţionarul poate să facă obiectul unei urmăriri penale, în care caz statutul funcţionarului se va
definitiva abia după ce organul de jurisdicţie penală se va pronunţa în mod definitiv şi irevocabil. 329
Revocarea din funcţie
Revocarea reprezintă sancţiunea cea mai gravă, asemănător celei de concediere pentru motive de
necorespundere profesională
Prin revocare se pune definitive capăt exerciţiului funcţiei respective.
Revocarea poate fi însoţită şi de suprimarea dreptului la pensie de vechime, fără ca efectele acestei
sancţiuni să se poată întinde şi asupra altor drepturi ale funcţionarilor.
Atunci când funcţionarul şi-a încetat în mod definitiv funcţia, decăderea totală sau parţială din
dreptul de pensie poate să intervină, fără a putea afecta şi alte drepturi ale funcţionarului european.
Revocarea este singura sancţiune disciplinară care nu poate fi radiată din dosarul personal al
funcţionarului, dată fiind gravitatea ei, a faptelor care au determinat-o şi faptul că ea determină încetarea
definitivă a funcţiei. 330
Concedierea pentru insuficienţă profesională
Adevărata capacitate a unei persoane de a face faţă postului pentru care a candidat şi pe care l-a
obţinut, prin promovarea unui concurs sau examen, se verifică în mod efectiv în exercitarea
prerogativelor de funcţie publică.
Este posibil să se constate că, deşi o persoană care a candidat pentru ocuparea unei funcţii europene
sau a fost selectată ca fiind corespunzătoare, pe parcurs ea nu întruneşte condiţiile necesare pentru
329
330
97/117
menţinerea în postul respectiv.
În aceste situaţii, cum menţinerea pe postul respectiv nu mai poate fi realizată deoarece pune în
pericol activitatea instituţiei, va putea interveni concedierea funcţionarului pentru motive de insuficienţă
profesională.
Regimul acestei instituţii presupune următoarele elemente:
1. Sancţiunea poate interveni atunci când funcţionarul face dovada unei insuficienţe profesionale în
exerciţiul funcţiilor sale.
2. Autoritatea învestită cu puterea de numire, în momentul în care constată că funcţionarul nu este
capabil să îndeplinească, în bune condiţii, atribuţiile care îi revin, are două posibilităţi:
– fie să-l concedieze pe funcţionar;
– fie să propună trecerea acestuia într-un post inferior.
Autoritatea învestită cu puterea de numire, în baza puterii discreţionare de care dispune, are
aptitudinea să-l concedieze pe funcţionar sau să-i ofere acestuia un post pe care îl apreciază corespunzător
pentru acesta, însă inferior postului pe care îl ocupă în prezent.
3. Propunerea care are ca obiect aplicarea acestui tip de sancţiune trebuie să cuprindă cauzele care o
motivează;
4. Obligativitatea comunicării deciziei funcţionarului în cauză;
5. Posibilitatea ca funcţionarul care urmează să fie concediat să poată formula orice observaţie cu
privire la aspectele ce i se impută şi pe care o consideră utilă în soluţia ce urmează a fi adoptată;
6. Competenţa în a emite decizia de concediere aparţine autorităţii investite cu puterea de numire,
cu îndeplinirea formalităţilor procedurale prevăzute de Anexa IX la Statut. 331
Căile de atac împotriva sancţiunilor administrativ-disciplinare
Orice persoană căreia i se aplică prevederile Statutului poate adresa autorităţii împuternicite să facă
numiri o cerere de adoptare a unei decizii în ceea ce o priveşte.
În termen de patru luni de la data depunerii cererii, autoritatea comunică persoanei în cauză decizia
motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menţionat, nu se dă nici un răspuns, lipsa acestuia se
interpretează ca o decizie implicită de respingere a cererii, care poate face obiectul unei reclamaţii.
Dreptul de petiţionare este garantat oricărei persoane care se poate prevala de ocrotirea acestui drept
în baza Statutului, cu atât mai mult funcţionarilor europeni.
În baza lui, persoana îndrituită îi poate solicita autorităţii învestite cu puterea de numire să ia o
anumită decizie cu privire la ea. Atunci când “persoana vizată” este un funcţionar european, solicitarea va
fi adresată prin intermediul şefului ierarhic.
Fac excepţie situaţiile în care cererea îl vizează chiar pe superiorul ierarhic al funcţionarului, ceea
ce determină posibilitatea acestuia de a se adresa direct autorităţii învestită cu puterea de numire.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat către autoritatea învestită cu puterea de numire, care are
obligaţia ca într-un termen de patru luni de la data când s-a formulat cererea să se pronunţe, printr-o
331
98/117
decizie motivată, asupra problemei cu care a fost sesizată.
Autoritatea sesizată are, în interiorul acestui termen, două soluţii:
1. Să se pronunţe asupra petiţiei care i-a fost înaintată;
2. Să nu se pronunţe asupra acestei petiţii, caz în care refuzul autorităţii de a se pronunţa în termenul
stipulat echivalează el însuşi cu respingerea petiţiei şi naşte dreptul de a exercita calea de atac prevăzută
de Statut. Acest articol prevede dreptul persoanei de a se adresa autorităţii învestite cu puterea de numire
atunci când apreciază că a fost nedreptăţit printr-un anumit act. 332
Exercitarea accesului la jurisdicţia europeană este precedată de procedură prealabilă, prin care
persoana interesată este obligată să se adreseze mai întâi autorităţii învestită cu puterea de numire şi abia
apoi dacă este nemulţumită de decizia acesteia, se va putea adresa Curţii Europene de Justiţie.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislaţia UE pentru a se asigura că
aceasta se aplică în acelaşi mod în toate ţările membre şi soluţionează litigiile juridice dintre guvernele
naţionale şi instituţiile europene.
În anumite circumstanţe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii
care doresc să introducă o acţiune împotriva unei instituţii UE pe care o suspectează că le-a încălcat
drepturile.
Acţiunea în anulare este acţiunea directă reglementată de art.230-231 TCE, îndreptată contra unui
act al instituţiilor comunitare, în vederea obţinerii anulării acestuia pentru ilegalitate.
Actele susceptibile de atac pe această cale sunt: cele adoptate de Parlamentul European şi Consiliu
prin procedura de codecizie, actele Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale Europene (BCE) altele
decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului European destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi. Curtea a extins controlul de legalitate asupra oricărui act ce produce „efecte de
drept”, chiar dacă nu ia forma unui regulament, a unei directive sau a unei decizii. 333
Autorii acţiunii în anulare pot fi: un stat membru, Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea
de Conturi şi BCE. De asemenea, ea poate fi introdusă de orice persoană fizică sau juridică împotriva
deciziilor al căror destinatar este, precum şi împotriva deciziilor care, deşi îmbracă forma unor acte
adresate altei persoane, o privesc în mod direct şi individual. 334
Acţiunea în carenţă este reglementată de art.232 TCE, iar efectele sunt prevăzute de art.233 TCE.
Ea îşi propune constatarea judecătorească a pasivităţii instituţiilor: poate fi iniţiată în cazul în care, prin
încălcarea Tratatului, Parlamentului European, Consiliul, Comisia ori BCE, se abţin să acţioneze adică sa
adopte acte comunitare.
Poate fi introdusă de statele membre, de orice altă instituţie a Comunităţii (inclusiv Curtea de
Conturi sau BCE), dar şi de orice persoană fizică sau juridică, dacă o instituţie a omis să-i adreseze un
332
333
CJCE, 9 octombrie 1990, dos.C 366/88, CJCDE, 13 noiembrie 1991,dos.C 303/90, CJCE, 16 iunie 1993, dos.C 325/91,
p.270
334
Emanuel Corneliu Mogârzan – ’’Introducere în dreptul comunitar’’, Editura Fides, Iasi, 2003, p.270
99/117
act, altul decât recomandarea sau avizul. 335
Accesul la jurisdicţia europeană poate fi determinat de două categorii de situaţii:
1. În litigiile care privesc legalitatea unui act, când, prevalându-se de dreptul de petiţionare, decizia
expresă sau implicită a autorităţii investită cu puterea de numire îl nemulţumeşte pe funcţionarul
european;
2. În litigiile cu caracter pecuniar, când a fost emis un act preju diciabil pentru funcţionarul public,
Curţii Europene de Justiţie îi revine o competenţă de plină jurisdicţie. 336
Acest act care îl vatămă pe funcţionarul european, poate, de asemenea, să îmbrace forma tipică şi
asimilată, în sensul că articolul 90 alin. 2 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene prevede că:
– o anumită autoritate din cadrul Uniunii a emis un act prejudiciabil pentru o anumită persoană;
– autoritatea respectivă a respins expres sau implicit o reclamaţie făcută de persoana interesată.
În oricare din situaţiile respective, persoana interesată poate să se adreseze autorităţii învestită cu
puterea de numire într-un termen de trei luni, calculat în mod diferit, în funcţie de fiecare caz concret în
parte:
– în cazul în care se atacă un act european cu caracter individual, termenul se calculează de la data
aducerii la cunoştinţa destinatarului, prin notificare sau prin alte mijloace de comunicare prevăzute de
lege;
– în cazul în care se atacă un act european implicit, termenul de recurs curge de la data la care
autoritatea competentă era obligată să răspundă şi nu a făcut-o, situaţie care valorează cu respingerea
cererii.
Înainte de sesizarea Curţii Europene de Justiţie trebuie declanşată o procedură prealabilă, conform
căreia persoana interesată sesizează mai întâi autoritatea învestită cu puterea de numire.
Autoritatea respectivă are la îndemână un termen de patru luni, în interiorul căruia poate să emită o
decizie motivată. 337
Termenul se calculează începând cu ziua în care a fost sesizată cu reclamaţia administrativă.
Indiferent că autoritatea investită cu puterea de numire a emis o decizie de răspuns sau nu a făcut-o,
dacă cel interesat se consideră prejudiciat, se poate adresa Curţii Europene de Justiţie.
După ce autoritatea învestită cu puterea de numire s-a pronunţat printr-o decizie motivată sau nu a
răspuns în termenul legal, ceea ce echivalează cu o decizie implicită de respingere a cererii persoanei
interesate, se declanşează cea de-a doua etapă a procedurii jurisdicţionale, şi anume sesizarea Curţii
Europene de Justiţie.
Se instituie o competenţă material generală a Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte orice
litigiu dintre instituţiile Uniunii Europene şi o persoană care cade sub incidenţa Statutului, privind
legalitatea actelor cu caracter vătămător, prejudiciabil. Acţiunea formulată de funcţionarul european
335
Emanuel Corneliu Mogârzan – ’’Introducere în dreptul comunitar’’, Editura Fides, Iasi, 2003, p.272
336
337
100/117
împotriva actelor vătămătoare are natura unei acţiuni în anulare.
Următoarele condiţii sunt necesare pentru ca persoana interesată să aibă deschisă calea unui recurs
la Curtea Europeană de Justiţie:
– să se fi parcurs procedura prealabilă instituită prin articolul 90 alin. 2 din Statut în sensul de a fi
fost sesizată autoritatea învestită cu puterea de numire;
– această sesizare să se fi realizat în termenul prevăzut de textul respectiv, adică termenul de trei
luni calculat în mod diferit, în funcţie de categoria de act care a determinat litigiul.
În situaţia in care autoritatea învestită cu puterea de numire emite o decizie expresă de respingere a
unei reclamaţii ulterior celei implicite, însă în interiorul termenului de recurs, decizia expresă naşte un
nou termen de recurs în faţa Curţii Europene de Justiţie, de trei luni de la data la care a fost emisă decizia
expresă.
– autoritatea învestită cu puterea de numire să se fi pronunţat printr-o decizie expresă sau implicită;
– prin articolul 2 alin. 2 se instituie posibilitatea ca două sau mai multe instituţii europene să poată
să încredinteze competenţele autoritătii învestite cu puterea de numire altor organisme sau unui organism
interinstituţional. În această situaţie, avem de-a face cu instituţia delegării de competenţă cu excepţia
celor care privesc numiri, promovări sau transferuri. 338
În mod implicit în astfel de cazuri dreptul de petiţionare ca şi procedura prealabilă se va realiza faţă
de organismul delegat să exercite competenţele autorităţii învestite cu puterea de numire. Pe cale de
consecinţă, şi recursurile vor fi îndreptate împotriva actelor exprese sau asimilate emise de organismul
delegat să exercite prerogativele autorităţii învestită cu puterea de numire.
Prin derogare, persoana interesată se poate adresa Curţii şi înaintea termenului de trei luni, în
situaţia în care urmăreşte suspendarea executării actului atacat sau a unor măsuri provizorii pe care
aceasta le implică. În acest caz, recursul se poate formula imediat după ce a fost sesizată autoritatea
învestită cu puterea de numire.
Totodată, judecarea cererii principale de către Curtea Europeană de Justiţie este suspendată până
când autoritatea învestită cu puterea de numire se pronunţă, printr-o decizie expresă sau implicită, asupra
reclamatiei cu care a fost sesizată.
Înaintea pronunţării asupra cererii principale, Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cererii privind
măsurile provizorii de suspendare a executării actului sau alte măsuri cu caracter provizoriu. 339
Efectele anulării sancţiunii disciplinare
Indiferent de modul în care se produce anularea, efectele ei sunt retroactive, funcţionarul fiind repus
în situaţia anterioară, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
Regimul răspunderii disciplinare a funcţionarilor europeni este astfel conceput încât să împiedice
338
339
101/117
caracterul arbitrar şi să le garanteze drepturile. 340
Sancţiunea disciplinară urmăreşte să sporească spiritul de responsabilitate al funcţionarului public
deoarece „bunul mers al serviciului public este condiţionat de simţul de răspundere al funcţionarilor”. 341
Ca în cazul oricărei operaţii de anulare, pot fi şterse numai efectele juridice, nu şi cele materiale, de
exemplu, imposibilitatea, atrasă de suspendare, de a exercita funcţia o anumită perioadă de timp. 342
Pe langa răspunderea disciplinară a funcţionarului, reglementată în principal prin prevederile
exprese ale statutului funcţionarului public, această lege cadru reglementează si răspunderea
administrativ-patrimoniala si răspunderea penală. 343
Răspunderea administrativ-patrimoniala a funcţionarului public se angajează în conditiile art. 22
din Statut conform caruia funcţionarul poate avea obligaţia de a despăgubi Uniunea, în tot sau în parte,
pentru prejudiciul suferit de aceasta din cauza unor abateri personale grave pe care acesta le-a comis în
exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuţiilor sale.
Autoritatea împuternicită să facă numiri ia o decizie motivată, după îndeplinirea formalităţilor
prevăzute în materie disciplinară.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să hotărască pe fond în litigiile născute pe
baza prezentei dispoziţii.
VIII.3. Răspunderea penală a funcţionarilor publici europeni

In ceea ce priveste raspunderea penala, in caz de greseala grava invocata de autoritatea investita
cu puterea de numire contra unui functionar, fie ca este vorba de nerespectarea obligatiilor sale
profesionale sau de o infractiune de drept comun, aceasta poate sa-l suspende imediat pe autorul acestei
greseli.
Atunci când funcţionarul se află sub urmărire penală, situaţia sa este reglementată definitiv numai
după ce hotărârea pronunţată de instanţa competentă a devenit definitivă. Competenta de solutionare a
cauzelor penale revine Curtii Europene de Justitie.
Interesele financiare ale Comunităţilor Europene pot fi afectate sau ameninţate prin săvârşirea de
fapte penale, în special de cele care constituie acte de corupţie săvârşite de către sau împotriva
funcţionarilor publici, atât naţionali cât şi europeni, care răspund de perceperea, gestionarea sau cheltuirea
fondurilor comunitare supuse controlului lor. Consiliul Uniunii Europene a decis elaborarea unui cadru
normativ care să preîntâmpine şi să sancţioneze această conduită.
Consiliul a constatat că persoane de naţionalităţi diferite, angajate de instituţii sau organisme
publice diferite, pot fi implicate în astfel de acte de corupţie şi că este important, în scopul de a acţiona
eficient împotriva unor astfel de acte de corupţie cu ramificaţii internaţionale, să existe o apreciere
convergentă a naturii lor sancţionabile prin dreptul penal al statelor membre.
340
341
Victor Onişor, Tratat de drept administrativ, Editura Cartea Românească SA, ed. a II-a, Bucureşti, p. 405.
342
343
102/117
Observam că legislaţia penală a mai multor state membre în materie de infracţiuni în legătură cu
exercitarea funcţiilor publice, în general şi în materie de corupţie în special, nu se referă decât la actele
săvârşite de către sau împotriva funcţionarilor naţionali ai acestora şi nu reglementează, sau
reglementează doar în cazuri excepţionale, comportamentele care implică funcţionari comunitari sau
funcţionari ai altor state membre.
Totuşi, regula este că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
Astfel, în cazul s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice
va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia pe care o deţine. De asemenea,
suspendarea din funcţie va opera şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva
funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu funcţia publică pe
care o ocupă 344.
O problemă deosebit de interesantă este însă situaţia inversă, şi anume aceea a cazului în care
funcţionarul public european, subiect al unei proceduri disciplinare, face obiectul urmăririi penale pentru
aceleaşi fapte. În această situaţie, Statutul 345 dispune că nu se poate lua o decizie definitivă decât după
pronunţarea hotărârii în cauza penală.
Jurisprudenţa instanţelor europene în materie pare a fi însă fară echivoc. Astfel, în cauza Pessoa şi
Costa împotriva Comisiei 346, s-a afirmat că suspendarea procedurilor disciplinare pentru funcţionarul
împotriva căruia s-a început urmărirea penală pentru aceleaşi fapte durează până la pronunţarea unei
hotărâri definitive în cauza penală; în acelaşi timp, existenţa unei urmăriri penale de către o instanţă
naţională nu împiedică deschiderea, concomitentă, a procedurii disciplinare împotriva funcţionarului,
pentru aceleaşi fapte.
Se apreciază în literatura de specialitate 347 că, din exprimarea judecătorului european rezultă, fară
dubiu, faptul că se face distincţie între urmărirea penală efectuată de un stat membru asupra unui
funcţionar public european şi urmărirea penală în plan european.
În acest context, însă, nu se poate vorbi despre un Cod penal european sau despre un Cod de
procedură penală europeană, şi nici despre un Minister Public European; astfel, luând în considerare şi
faptul că spaţiul judiciar comun este în stadiu incipient (crearea Eurojust şi reglementarea Mandatului de
arestare european se referă la facilitarea cooperării între autorităţile naţionale de urmărire penală în cazul
investigaţiilor care implică mai multe state membre), constatăm că reglementarea răspunderii penale a
funcţionarului public european rămâne la nivel declarativ, deoarece nu există modalitatea concretă de
sancţionare penală europeană a acestuia.
344
Mihaela Tofan, Dreptul Funcţiei Publice Europene, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, Centrul de Studii Europene, Modul:
Administraţie Publică în Europa, suport de curs, p. 54.
345
REGULAMENTUL NR. 31 (CEE), 11 (CEEA), de stabilire a Statutului funcţionarilor şi a Regimului ocupării forţei de
muncă a agenţilor Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, publicat în Jurnalul Oficial
P 45 din 14.06.1962, p. 1385., cu modificările şi completările ulterioare.
346
Cauza T-166/02, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă (camera a treia) din data de 13 martie 2003, Jose Pedro Pessoa e
Costa împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, în culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie - cauze privind
funcţionarii publici pe anul 2003, pag. I-A-00089 şi 11-00471.
347
Cristina Titirişcă, Regimul juridic al răspunderii funcţionarului public în Uniunea Europeană, Teză de doctorat-rezumat.
103/117
Protocolul 348 elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene 349 (denumit în
continuare Protocol) prevede în art. 4 că fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că,
în dreptul său penal, calificările infracţiunilor de corupţie, prevătute de convenţie şi săvârşite de
funcţionarii naţionali ai acestuia în exercitarea atribuţiilor lor se aplică în mod similar cazurilor în care
infracţiunile sunt săvârşite de funcţionarii comunitari în exercitarea atribuţiilor lor.
În continuare, paragraful 2 al aceluiaşi articol, identifică subiectul activ calificat al infracţiunilor de
corupţie, statuând că legislaţia naţională se aplică în mod similar cazurilor în care infracţiunile sunt
săvârşite de către sau împotriva membrilor Comisiei Comunităţilor Europene, Parlamentului European,
Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi a Comunităţilor Europene, în exercitarea atribuţiilor lor.
De asemenea, protocolul prevede că în ipoteza în care un stat membru adoptă o legislaţie specială
cu privire la faptele pentru care sunt răspunzători miniştrii guvernului său în virtutea poziţiei politice
speciale pe care aceştia o ocupă, acea lege va fi aplicabilă şi membrilor Comisiei Comunităţilor Europene.
În ceea ce priveşte procedura de judecată, paragraful 4 al articolului 4 arată că dispoziţiile
protocolului se interpretează fără a aduce atingere dispoziţiilor aplicabile în fiecare stat membru în ceea
ce priveşte procedura penală şi determinarea instanţei judecătoreşti competente.
În atare condiţii, în cazul în care un funcţionar public european, săvârşeşte una din faptele de
corupţie prevăzută de legislaţia penală a României, legea procedurală incidentă va fi legea română.
De asemenea, acest fapt este prevăzut şi de dispoziţiile noului Cod penal român care în Titlul V,
Capitolul I. Infracţiuni de corupţie, art. 294 lit. c) prevede că „prevederile prezentului capitol se aplică şi
în privinţa funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă
ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene.”
Observăm astfel faptul că prevederea din Codul penal român nu reprezintă decât transpunerea
articolului 4 din Protocol care prevede că: „1. Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se
asigura că, în dreptul său penal, calificările infracţiunilor care presupun comportamente precum cele
menţionate la articolul 1 din convenţie şi săvârşite de funcţionarii naţionali ai acestuia în exercitarea
atribuţiilor lor se aplică în mod similar cazurilor în care infracţiunile sunt săvârşite de funcţionarii
comunitari în exercitarea atribuţiilor lor.
În continuare, legiuitorul european prevede în alin. 4. faptul ca dispoziţiile protocolului „se
interpretează fără a aduce atingere dispoziţiilor aplicabile în fiecare stat membru în ceea ce priveşte
procedura penală şi determinarea instanţei judecătoreşti competente”.
Însă, fără a interveni în atributul suveran al statelor membre, Protocolul, prin dispoziţiile art. 6 arată
condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru a putea fi stabilită competenţa statelor membre. Astfel, în
alin. 1 se prevede că: „Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu privire
la faptele pe care le-a incriminat în cazul în care:
a) infracţiunea este săvârşită, integral sau parţial, pe teritoriul său;
348
Jurnalul Oficial C 313 din 23.10.1996, Ediţia specială în limba Română, Capitolul 19, Volumul 012, p. 60 – 60.
349
Jurnalul Oficial C 316 din 27.11.1995, Ediţia specială în limba Română, Capitolul 19, Volumul 012, p. 50 – 50.
104/117
b) autorul infracţiunii este unul dintre resortisanţii sau funcţionarii săi;
c) infracţiunea este săvârşită împotriva uneia dintre persoanele menţionate la articolul 1 sau a
unuia dintre membrii instituţiilor menţionate la articolul 4 alineatul (2) care este resortisantul său;
d) autorul infracţiunii este un funcţionar comunitar în serviciul unei instituţii a Comunităţilor
Europene sau al unui organism creat în conformitate cu tratatele de instituire a Comunităţilor Europene
şi care îşi are sediul în statul membru în cauză.”
2. Infracţiuni săvârşite de funcţionarii publici europeni

Protocolul elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la
Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prevede obligaţia
statelor membre de a alinia legislaţia naţională cu exigenţele europene, în acord cu noul context social,
urmare a aderarii la Uniunea Europeană.
Astfel, Protocolul face distincţie doar între corupţia pasivă şi corupţia activă, rămânând în sarcina
fiecărui stat obligaţia de incriminare expresă a faptelor ce se încadrează pe conţinutul constitutiv al
acestor noţiuni.
Legiuitorul european stabileşte în mod expres că: „constituie corupţie pasivă fapta săvârşită cu
intenţie, de către un funcţionar, fie direct, fie prin intermediul unui terţ, care constă în a pretinde sau a
primi avantaje, de orice natură, pentru sine sau pentru un terţ, sau de a accepta promisiunea unor
avantaje, în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii, în mod contrar îndatoririlor sale oficiale, a unui act în
conformitate cu funcţia sa sau a unui act în legătură cu exercitarea funcţiei sale care aduce atingere sau
este susceptibil să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene”.
De asemenea, se arată că: „constituie corupţie activă fapta săvârşită cu intenţie, de către orice
persoană, care constă în a promite sau a da, fie direct, fie prin intermediul unui terţ, un avantaj de orice
natură, unui funcţionar, pentru sine sau pentru un terţ, pentru ca acesta să îndeplinească sau să se abţină
să îndeplinească, în mod contrar îndatoririlor sale oficiale, un act în conformitate cu funcţia sa sau un
act în legătură cu exercitarea funcţiei sale care aduce atingere sau este susceptibil să aducă atingere
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.”
Aşadar, în acord cu legislaţia europeană, Noul Cod penal român prevede în Titlul V. Capitolul I.
Infracţiuni de corupţie, faptele incriminate ce vizează activitatea funcţionarilor publici europeni.
În aceste condiţii, observăm că răspunderea penală a funcţionarului public european poate fi
angajată pentru următoarele infracţiuni prevăzute de Noul Cod penal.
I. Infracţiuni de corupţie:
a) Luarea de mită prevăzută de art. 289 este infracţiunea ce constă în fapta funcţionarului public
[prevăzut de art, 175 alin. (1) NCP] care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, in legătură
cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea Îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale
105/117
de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri 350;
b) Darea de mită prevăzută de art. 290. este infracţiunea ce constă în fapta unei persoane fizice
sau juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau indirect, bani ori alte foloase unui funcţionar
public în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri 351;
c) Traficul de influenţă prevăzută de art. 291. - este infracţiunea ce constă în pretinderea,
primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri 352;
d) Cumpărarea de influenţă prevăzută de art. 292 este infracţiunea ce constă în fapta unei
persoane fizice sau juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau indirect, bani ori alte foloase
unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public,
pentru a-1 determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri 353.
II. Infracţiuni de serviciu:
a) Delapidarea prevăzută de art. 295 este infracţiunea ce constă în folosirea, însuşirea sau
traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează;
b) Purtarea abuzivă prevăzută de art. 296 este infracţiunea ce constă în întrebuinţarea de expresii
jignitoare faţă de o persoană de către funcţionarul aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. De
asemenea, constituie variantă agravantă a infracţiunii de purtare abuzivă ameninţarea ori lovirea sau alte
violenţe comisă de funcţionarul public.
c) Abuzul în serviciu prevăzut de art. 297 constă în neîndeplinirea unui act saau îndeplinirea
defectuoasă a acestuia de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, dacă
prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau ale unei persoane juridice.
Va fi asimilată acestei infracţiuni şi fapta funţionarului care îngrădeşte exercitare unui drept al unei
persoane ori crează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Literatura de specialitate 354 consacră caracterul subsidiar al acestei infracţiuni, fiind reţinută doar în
350
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 342.
351
Ibidem, p. 352.
352
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, loc. cit., p. 356.
353
354
106/117
cazul în care fapta funcţionarului public nu este prevăzută ca infracţiune distincă de o altă normă de
incriminare.
d) Neglijenţa în serviciu prevăzută de art. 298 constă în încălcarea din culpă de către un
funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei
defectuoasă, dacă s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Observăm că şi această infracţiune are un caracter subsidiar, fiind reţinută doar în cazul în care nu
există o normă de incriminare distinctă.
e) Conflictul de interese prevăzut de art. 301 este infracţiunea ce constă în fapta funcţionarului
public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii
prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă
ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de
orice natură.
Cu toate acestea, alineatul 2 prevede în mod expres că funcţionarul public nu intră sub incidenţa
legii penale în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
f) Violarea secretului corespondenţei prevăzută de art. 302 este o infracţiune complexă care
conţine patru modalităţi alternative de săvârşire:
- deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia,
precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a
fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală;
- interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicaţii;
- divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără
drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat
cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare;
- deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor.
În legătură cu această infracţiune se impune a fi făcută menţiunea că în cazul săvârşirii faptei în
prima modalitate alternativă, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, fiind o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal.
3. Drepturi şi garanţii procesuale conferite funcţionarilor publici europeni
Drepturile procesuale acordate părţilor din proces, precum şi suspectului, constituie mijloacele
prin care acestea îşi susţin interesele legitime în faţa autorităţiilor judiciare.
NCPP, în cuprinsul art. 77 defineşte suspectul ca fiind persoana cu privire la care, din datele şi
probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte inculpatul, acesta este, conform art. 82, persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală ce devine parte în procesul penal.
107/117
Raportat la drepturile procesuale ale suspectului art. 78 arată că acesta are drepturile prevăzute de
lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
În continuare, art. 83 prevede în mod expres că, în cursul procesului penal, inculpatul are
următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă
refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor
putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii
şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine
sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
Garanţiile procesuale sunt mijloacele prin care părţilor li se dă posibilitatea deplinei exercitări a
drepturilor procesuale garantate de lege. Doctrina 355 include în sfera garanţiilor procesuale, în primul
rând, obligaţiile impuse de lege organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturile procesuale
pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor. Pentru suspect sau inculpat se prevede în mod expres, în
art. 10 alin. 3 şi art. 108, că organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze în cel mai scurt timp
despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător şi de a
nu face nicio declaraţie, precum şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. În al doilea
rând, constituie garanţii procesuale obligaţiile ce sunt prevăzute pentru organele judiciare de a administra
probele în apărare, având iniţiativă în lămurirea cauzei sub toate aspectele.
De asemenea, garanţii procesuale constituie şi condiţiile şi formele în care trebuie să se desfăşoare
activitatea autorităţilor judiciare, care asigură cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la apărare în
mod echitabil, pentru toate părţile procesului penal, precum şi obligaţia de a se desfiinţa orice act
procesual sau procedural efectuat cu încălcarea gravă a legii de procedură penală 356.
Garantarea dreptului la libertate şi siguranţă este principiul fundamental, prevăzut de
Constituţie, Convenţia europeană şi de Codul de procedură penală, potrivit căruia în cursul procesului
penal nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată în alt mod de libertate şi nici supusă vreunei
355
Ibidem, p. 87.
356
Grigore Theodoru, op. cit., p. 88.
108/117
forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, cercetarea
şi judecarea în stare de libertate este regula, iar privarea de libertate este excepţia.
Constituţia României a consacrat, în art. 23, dreptul la libertatea individuală, făcând referire la
libertatea fizică a persoanei, respectiv la dreptul acesteia de a se deplasa liber şi de a nu fi reţinută sau
arestată, decât în cazurile prevăzute de lege 357.
În ceea ce priveşte reţinerea, art. 23 alin. 3 din Constituţie, prevede că această măsură nu poate
depăşi 24 de ore. Raportat la arestare, alin. 4 al aceluiaşi articol, prevede că aceasta ”se dispune de
judecător şi numai în cursul procesului penal,” durata şi condiţiile în care se poate dispune rămânând în
sarcina legiuitorului Codului de procedură penală.
În legislaţia procesual penală română, arestul este de două tipuri: arestul la domiciliu si arestul
preventiv.
Arestul la domiciliu este măsura preventivă ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată şi constă în privarea de libertate
a inculpatului, acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, a cărei executare se realizează în locuinţa
inculpatului.
Art. 218 NCPP arată condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu precizând că
această măsură poate fi luată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 223 şi dacă luarea acestei
măsuri este necesară şi suficientă pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării
sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată.
Astfel, NCPP prevede în art. 223 ipotezele în care se poate dispune arestarea preventivă, ipoteze
care se aplică şi arestului la domiciliu. Astfel, pentru a se putea dispune arestul la domiciliu a
inculpatului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale
prevăzută de art. 16 NCPP
c) să fie pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea că a fost
săvârşită de inculpat;
d) să existe unul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. 1 lit. a-d NCPP:
- inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de ase sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a
făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
- inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comitere infracţiunii, un martor ori un expert
sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă
persoană să aibă un astfel de comportament;
- inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere
frauduloasă cu aceasta;
- există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul
a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
357
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 171.
109/117
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal;
f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi
necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
g) audierea prealabilă a inculpatului de judecător în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
Totuşi, deşi sunt îndeplinite aceste condiţii, alin. 3 al art. 218 NCPP prevede două situaţii în care
măsura arestului la domiciliu nu va putea fi dispusă: a) există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o
infracţiune asupra unui membru de familie; b) inculpatul a fost anterior condamnat definitiv pentru
infracţiunea de evadare.
După dispunerea acestei măsuri preventive, inculpatul are obligaţia de a nu părăsi imobilul unde
locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura. Pentru a asigura executarea acestei
măsuri, judecătorul poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un
sistem electronic de supraveghere.
La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul, prin încheiere, îi poate permite acestuia
părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire
profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum
şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar
pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.
Art. 221 alin. 4 prevede în mod expres că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a
obligaţiilor care îi revin inculpatului, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării
preventive.
De asemenea, conform alin. 11, înlocuirea arestului la domiciliu cu arestul preventiv poate fi
dispusă la solicitarea procurorului sau din oficiu şi atunci când există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit
cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa.
Ca o garanţie a respectării dreptului la libertate, NCPP prevede în mod expres durata maximă pentru
care poate fi luată această măsură. Astfel, art. 222 alin. 2 NCPP arată că arestul la domiciliu poate fi
dispus pe o durată de cel mult 30 de zile, această măsură putând fi prelungită, cu condiţia ca fiecare
prelungire să nu depăşească 30 de zile. În continuare, alin. 9 al aart. 222 NCPP prevede că durata maximă
a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale este de 180 de zile.
Literatura de specialitate 358 enumeră printre formele de restrângere a libertăţii fizice a persoanelor şi
măsura arestării preventive, măsura conducerii administrative la sediul poliţiei, executarea mandatului de
aducere prin constrângere, arestului la domiciliu, arestării provizorii în vederea extrădării sau a emiterii
mandatului european de arestare, a dispunerii măsurii de siguranţă a internării, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive, în cazul executării pedepsei principale a închisorii sau a detenţiunii pe viaţă ori a
măsurii educative a iernării într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie.
Respectarea vieţii private
Art 11 alin. (1) teza I NCPP prevede că respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a
358
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, loc.cit. p. 47.
110/117
secretului corespondenţei sunt garantate. Astfel, în principiu, organele judiciare nu trebuie ca prin
activităţile procesuale pe care le efectuează să aducă atingere dreptului la viaţă privată.
Doctrina 359 defineşte corespondenţa afirmând că prin aceasta se înţelege orice comunicare scrisă
sau verbală, prin scrisori, telegrame, fax, telex, mesaje transmise prin pager, mesaje s.m.s. (short message
service) sau m.m.s. (multimedia messaging service), convorbiri telefonice, e-mail, prin care două sau mai
multe persoane schimbă un mesaj sau o idee.
Noţiunea de domiciliu are o interpretare extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene, fiind inclusă în
noţiunea largă de viaţă privată. Domiciliul este, în primul rând, locul unde persoana îşi desfăşoară viaţa
privată, viaţa de familie şi alte asemenea legături. Pe de altă parte, este considerat domiciliu locul unde o
persoană fizică sau juridică îşi înfăptuieşte activitatea profesională sau comercială (sediul unei societăţi,
al agenţiei sale sau al sediilor sale profesionale, cabinetul unui avocat).
Legiuitorul constituţional permite pătrunderea în locuinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securităţii naţionale sau a
ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii. Totuşi, se specifică în mod expres că în aceste
cazuri, nu se pot efectua acte specifice percheziţiei domiciliare de către organele de urmărire penală.
Percheziţia domiciliară este procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locuinţei unei persoane
fizice, a sediului unei persoane juridice, sau a oricărui alt spaţiu, delimitat în orice mod, care aparţine sau
este folosit de o persoană fizică sau juridică pentru descoperirea şi strângerea probelor cu privire la
infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la
prinderea suspectului ori inculpatului.
Această măsură poate fi dispusă numai de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere
motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, de instanţă, din oficiu
sau la cererea procurorului.
În ceea ce priveşte momentul efectuării percheziţiei domiciliare, art. 159 alin. 3 NCPP prevede
aceasta nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau
când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
De asemenea, pentru a garanta respectarea drepturilor procedurale ale persoanelor supuse
precheziţiei, NCPP prevede că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să solicite participarea unui avocat.
Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu
mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a
locului ce urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă,
sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea
termenului de două ore.
Aşadar, percheziţia domiciliară reprezintă o limitare a exerciţiului drepturilor la viaţă privată, la
corespondenţă sau domiciliu şi poate fi permisă numai în situaţiile în care aceasta este prevăzută de lege,
a urmărit un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul
359
111/117
urmărit [art. 11 alin. (2) teza a II-a NCPP] 360.
Garanţia respectării dreptului la respectarea vieţii private este dată de incriminarea ca infracţiuni a
faptelor ce reprezintă imixtiuni nelegitime în exerciţiul acestui drept. Astfel, în cazul în care ingerinţa în
dreptul la viaţă privată nu este realizată în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege, poate atrage
incidenţa legii penale, fapta putând întruni elementele constitutive ale infracţiunii de: violarea
domiciliului (art 224 NCP), violarea sediului profesional (art 225 NCP), violarea vieţii private (art. 226
NCP).
Principiile fundamentale ale procesului penal
Activitatea organelor judiciare este strict subordonată cadrului legal şi nici o acţiune în afara acestui
cadru legal nu este permisă, normele care ordonează desfăşurarea procesului penal având valoare de
principiu.
Principiile fundamentale sunt regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată
întreaga desfăşurare a procesului penal. Ele sunt determinate de însuşi scopul procesului penal şi prezintă
importanţă mai ales pentru practica judiciară penală, întrucât servesc aplicării corecte a normelor juridice
procesual penale, în conformitate cu scopul procesului penal şi cu exigenţele privind drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanelor 361.
Cadrul principiilor fundamentale ale procesului penal român a fost perfecţionat în ultimii ani, astfel
că în prezent putem vorbi de un sistem al principiilor îmbogăţit prin adoptarea unui nou Cod de procedură
penală, cât şi prin consacrarea lor constituţională 362.
Principiul legalităţii procesului penal este principiul conform căruia, desfăşurarea întregului
proces penal (atât în cursul urmăririi penale, cât şi al camerei preliminare sau al judecăţii, ori cu ocazia
punerii în executare a hotărârilor), precum şi a altor proceduri penale, are loc potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege. Este necesar pe de o parte, să existe o lege previzibilă şi accesibilă, conformă
standardelor constituţionale şi de protecţie a drepturilor omului, care să prevadă regulile procedurale, iar,
pe de altă parte, este necesar ca actele şi probele în procesul penal să fie executate potrivit legii 363.
În vederea asigurării caracterului echitabil al procesului penal trebuie respectate drepturile şi
garanţiile procedurale prevăzute de reglementările Uniunii Europene în materie procesual penală, precum
şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte 364.
Respectarea acestui principiu este asigurată de mai multe garanţii şi anume:
- nerespectarea legii poate atrage o serie de sancţiuni cum ar fi: anularea actelor întocmite în
condiţii nelegale, aplicarea de sancţiuni administrative, civile sau penale. Pentru săvârşirea unor abateri
judiciare pot fi aplicate amenzi judiciare.
- dacă subiecţii oficiali încalcă legea în cursul procesului penal, ei pot fi traşi la răspundere civilă şi
chiar penală ( repararea în condiţiile articolelor 504-507 din Codul de procedură penală a pagubei
360
Ibidem, p. 56.
361
Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 149.
362
Elisabeta Boţian, Drept procesual penal. Note de curs, Editura Burg, Sibiu, 2014, p. 12.
363
364
Ibidem, p. 6.
112/117
materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate
în mod nelegal, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în
conformitate cu disp. art. 52 alin 3 din Constituţie) 365.
Prezumţia de nevinovăţie este principiul consacrat de Constituţie conform căruia, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Noul
Cod de procedură penală, statuează prezumţia de nevinovăţie în art. 4 alin. (1), prevăzând că „orice
persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă”.
De asemenea, prezumţia de nevinovăţie reprezintă o componentă importantă a dreptului la un
proces echitabil, fiind prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană, reprezentând atât o garanţie
procedurală, cât şi un veritabil drept subiectiv 366.
Prezumţia de nevinovăţie implică pentru acuzat dreptul de a propune probe în apărarea sa şi acela
de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Curtea europeană a decis ca, în pofida faptului că art. 6 parag. 2
din Convenţie nu menţionează în mod expres dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria
incriminare, acestea sunt reguli internaţionale general recunoscute, care sunt de esenţa noţiunii de proce
echitabil consacrat de art. 6 367.
În cadrul regulilor procedurale, prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte, de cele mai multe ori,
aplicabilitatea ca regulă de probă; suspectul sau inculpatul nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia,
putând uza de dreptul la tăcere; sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care sunt obligate
să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a
elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi a lipsei vreunui
impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, prevăzut de art. 16 NCPP 368.
Dreptul la un proces echitabil este reglementat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, ca garanţie procedurală a drepturilor şi libertăţilor persoanei.
NCPP face referire în art. 8 la necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil într-un termen
rezonabil, prevăzând că: „Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu
respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie
constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii,
într-un termen rezonabil”; în acelaşi sens, art. 21 alin. 3 din Constituţie prevede că „părţile au dreptul la
un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Analiza prevederilor NCPP, precum şi a Curţii Europene şi a Curţii de Justiţie a UE relevă că în
conţinutul dreptului la un proces echitabil trebuie reţinut: dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali
principali de acces la o instanţă independentă şi imparţială; egalitatea armelor; dreptul de a fi judecat într-
un termen rezonabil; dreptul suspectului, inculpatului sau martorului de a păstra tăcerea şi de anu se
365
Elisabeta Boţian, op. cit., p. 14.
366
Ibidem, p. 11.
367
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p. 159.
368
113/117
autoincrimina; dreptul la apărare; dreptul la informare; publicitatea procesului; dreptul de a întreba sau de
a solicita audierea martorilor acuzării; principiul contradictorialităţii; legalitatea şi loialitatea administrării
probelor; obligaţia motivării hotărârilor de către instanţe; drepturile victimelor infracţiunilor etc.
Garantarea dreptului la apărare
Dreptul la apărare este dat de ansamblul garanţiilor procesuale acordate de lege părţilor sau
subiecţilor procesuali principali în cadrul unei proceduri penale sau procesului penal, în vederea apărării
eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora.
Apărarea poate fi exercitată atât personal, cât şi prin avocat şi constă în: posibilitatea de a avea
acces la dosarul cauzei în vederea consultării acestuia, de a participa la urmărirea penală şi la judecată, de
a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii, fiind realizată astfel o contrapondere a puterilor investigative ale statului, de natură a contribui
la aflarea adevărului în cauza penală 369.
Suspectul şi inculpatul beneficiază de anumite drepturi specifice în vederea garantării unei apărări
concrete şi efective, dintre care enumerăm:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, orice declaraţie putând fi
folosită ca mijloc de probă împotriva sa;
b) dreptul de a fi informat; conform Directivei nr. 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale 370, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate
prompt cu privire la cel puţin următoarele drepturi procedurale, pentru a asigura posibilitatea exercitării
efective a drepturilor respective: a) dreptul de a fi asistat de un avocat; b) orice drept la consiliere juridică
gratuită şi condiţiile pentru obţinerea unei astfel de consilieri; c) dreptul de a fi informat cu privire la
acuzare, în acord cu art. 6 din Directivă. Astfel, informaţiile respective se furnizează cu promptitudine şi
cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor şi exercitarea efectivă
dreptului la apărare;
c) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile art. 94 NCPP;
d) dreptul de a avea un avocat ales, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna
un avocat din oficiu;
e) dreptul de a formula orice cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a apela la un mediator;
g) dreptul de a primi o copie certificată a rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. 2 NCPP;
h) dreptul de a fi prezent la judecarea cauzei;
i) după încheierea dezbaterilor, inculpatul are ultimul cuvânt, care îi dă posibilitatea de a-şi prezenta
apăraarea, fără a fi întrerupr sau fără a i se pune întrebări.
Respectarea demnităţii umane este consacrat în art. 11 NCPP care prevede că orice persoană care
se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
369
370
DIRECTIVA 2012/13/UE A Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale publicată în Jurnalul Oficial L142 din 01.06.2012
114/117
Principiul respectării demnităţii umane este consacrat şi în art. 22 alin. 2 din Constituţia României,
în care se arată că „nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman
ori degradant”.
Astfel, activităţile procesuale trebuie desfăşurate cu respectarea demnităţii umane, fără a supune
suspectul saau inculpatul sau orice alt subiect procesual la rele tratamente în vederea obţinerii de probe.
Probele obţinute prin supunerea la rele tratamente urmează a fi excluse, neputând servi la stabilirea
adevărului în cauza penală, în acest sens, art. 101 alin. 1 şi 2 NCPP prevăd că, pe parcursul procesului
penal, este interzisă întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. De asemenea, nu pot fi folosite metode sau
tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata, în mod conştient şi
voluntar, faptele care constituie obiectul probei, această interdicţie aplicându-se chiar dacă persoana
ascultată îşi dă consimţământul. În acest fel este respectat atât principiul loialităţii procesuale, cât şi
demnitatea persoanei ori dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării.
Respectarea demnităţii umane este asigurată şi de către instanţă prin declararea şedinţei nepublice
când participantul la proces ar putea fi expus unor situaţii umilitoare, degradante, de natură de a-i afecta
deminitatea.
115/117
Cuprins
Capitolul I. Aspecte generale privind funcţia publică ......................................................................... 1
I.1. Noţiunea de funcţie publică şi funcţionar public european ........................................................... 1
I.2. Clasificarea funcţionarilor publici europeni .................................................................................. 3
I.3. Noţiunea de funcţie publică şi funţionar public în România......................................................... 6
I.4. Principiile dreptului functiei publice europene ............................................................................. 7
Capitolul II. Condiţii pentru accesul la o funcţie publică europeană ................................................ 12
II.1. Prezentare generală .................................................................................................................... 12
II.2. Criterii generale pentru a putea lucra la Instituţiile europene .................................................... 12
II.3. Condiţii generale şi specifice ..................................................................................................... 16
II.4. Categoriile de contracte ............................................................................................................. 20
II.5. Alte posibilităţi de a lucra la institutiile UE sau în mediul european ........................................ 21
Capitolul III. Drepturile si indatoririle functionarilor publici europeni. ........................................... 23
III.1. Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici
europeni ....................................................................................................................................................... 23
III.2. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarilor publici europeni ............................... 27
III.2.1.Drepturile ................................................................................................................................ 27
III.2.2.Obligatiile functionarului public european ............................................................................. 38
**** ................................................................................................................................................... 44
Capitolul IV.Valori deontologice specifice functionarului public european ..................................... 45
IV.1. Conceptul de deontologie ......................................................................................................... 45
IV.2. Codificarea valorilor etice şi morale pentru funcţia publică .................................................... 46
IV.3. Izvoarele deontologiei funcţionarilor europeni ........................................................................ 49
IV.4. Principiile deontologiei funcţionarilor europeni ...................................................................... 50
Capitolul V. Recrutarea functionarilor publici europeni. Conditii si proceduri impuse de legislatia
europeana .................................................................................................................................................... 53
V.1. Principiile recrutării funcţionarilor publici europeni ................................................................. 53
V.2. Procedura de selecţie a funcţionarilor publici europeni ............................................................ 55
V.3. Procedura de concurs în dreptul statelor membre UE ............................................................... 56
V.4. Procedura de recrutare a funcţionarilor publici în România ...................................................... 59
V.5. Perioada de stagiu în funcţia publică europeană........................................................................ 60
V.6. Procedura concursurilor organizate de EPSO............................................................................ 62
Capitolul VI. Cariera functionarului public european ....................................................................... 65
VI.1. Statutul administrativ al functionarului public european ......................................................... 65
VI.2. Conceptul de carieră în dreptul european ................................................................................. 67
VI.3. Avansarea funcţionarilor publici europeni ............................................................................... 71
VI.4. Evaluarea şi promovarea funcţionarului public european ........................................................ 72
116/117
VI.5. Promovarea funcţionarilor publici în România ........................................................................ 74
Capitolul VII. Reglementarea raportului de serviciu a functionarilor europeni. Elemente specifice 78
VII.1. Modificarea raporturilor de serviciu ....................................................................................... 78
VII.2. Încetarea raporturilor de serviciu ............................................................................................ 81
Capitolul VIII. Raspunderea functionarilor europeni ........................................................................ 85
VIII.1. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor europeni ................................................... 85
VIII.2. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor europeni .............................................................. 86
VIII.3. Răspunderea penală a funcţionarilor publici europeni ........................................................ 102
117/117

Suport de Curs Dreptul Functiei Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Dreptul Functiei Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I.

Aspecte generale privind funcţia publică

În cadrul instituţiilor europene activează personal cu pregătire diversă, a căror activitate se

I.1. Noţiunea de funcţie publică şi funcţionar public european

I.2. Clasificarea funcţionarilor publici europeni

I.3. Noţiunea de funcţie publică şi funţionar public în România

I.4. Principiile dreptului functiei publice europene

7. Principiul dispersiei teritoriale

II.1. Prezentare generală

II.2. Criterii generale pentru a putea lucra la Instituţiile europene

II.3. Condiţii generale şi specifice

II.5. Alte posibilităţi de a lucra la institutiile UE sau în mediul european

III.1. Principiile care guvernează exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici

III.2. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarilor publici europeni

III.2.2.Obligatiile functionarului public european

„Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe convingerea

IV.3. Izvoarele deontologiei funcţionarilor europeni

IV.4. Principiile deontologiei funcţionarilor europeni

V.1. Principiile recrutării funcţionarilor publici europeni

Faza preliminară înscrierea online

VI.1. Statutul administrativ al functionarului public european

VI.2. Conceptul de carieră în dreptul european

VI.3. Avansarea funcţionarilor publici europeni

VI.4. Evaluarea şi promovarea funcţionarului public european

VII.1. Modificarea raporturilor de serviciu

VIII.1. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor europeni

VIII.3. Răspunderea penală a funcţionarilor publici europeni

2. Infracţiuni săvârşite de funcţionarii publici europeni

S-ar putea să vă placă și