Pregătirea si perfecționarea profesională

a funcționarilor publici

Funcționarul public

Conform art 2, alin 1 din Legea nr 188/99 ( Statutul funcționarului public), funcționarul
public este definit, ca fiind persoana numită, in condițiile legii, intr-o funcție publică.

Tot in Legea nr 188/99 art 2, alin 1 regăsim și noțiunea de funcție publică ce este
definită ca fiind ansamblul atribuțiilor si responsabilităților, stabilite in temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,
administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Pregătirea si perfecționarea funcționarilor publici

Dreptul la pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor

publici este prevăzut în art. 32 din Constituţie, sub denumirea de “dreptul fundamental la
învăţătură”.

O administraţiei modernă presupune existenţa unui personal bine pregătit din punct de
vedere profesional. Funcţionarul public fie ca ocupă o funcţie de execuţie, fie că ocupă o
funcţie de conducere el trebuie să parcurgă etapa instituirii pregătirii administrative, aceasta
puntându-se realiza fie prin intermediul autorităţii în care funcţionarul îşi desfăsoară
activitatea, fie prin studii universitare, scoli sau colegii administrative atat interne car su
externe.

Persoanele ce ocupă funcţiile de conducere, dat fiind importanţa precum si rolul pe care
il indeplinesc in cadrul unei autorităţi publice se impune ca pe lângă studiile universitare pe
care le-au absolvit, să parcurgă cursuri de pregătire, de perfecţionarea pregătirii precum si
cursuri de conducere in domeniul managementului organiyaţional.

Este importantă existenţa competiţieicu privire la ocuparea unei funcţii publice. Dacă
această competiţie există, autorităţile sau instituţiile publice putem spune că „au de unde
alege” astfel puntându-se realiza o selecţie severă şi o promovare a persoanelor ce deţin reale
calităţi şi reale aptitudini pentru ocuparea unei funcţii publice.

Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia conform prevederilor legale să prevadă

in bugetul anual sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională
a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţilor sau instituţiilor
publice.

De asemenea pot fi organizate si cursuri la nivelul instituţiilor, aceasta fiind susţinute de

persoane ce au o experienţă vastă in domeniul administrativ, dobândită de-a lungul timpului.

Realizarea unor astfel de cursuri ar aduce anumite avantaje instituţiei ce le organizează

si anume:

 Costuri reduse in privinţa pregătirii profesionale a funcţionarilor ce îşi desfăsoară

activitatea
 Un personal mai bine pregătit

Alte metode de pregătire si perfecţionare a pregătirii profesionale utilizate de către

institutii sau autorităţi publice sunt:

 Dezbaterea in colectivă a căilor de rezolvare a unor probleme apărute in practică

 Folosirea studiului de caz ori a diverselor tipuri de simulare sau unele forme
individuale ca stagiu de pregătire in ţară ori in străinătate si obţinerea titlului de doctor
ştiinţific.

Nu este importantă varianta pe care o instituţie publică o alege pentru pregătirea

personalului, ci important este modul în care persoanele îşi dau interesul, iar acest lucru se
observă in rezultatul obţinut.

În urma unui curs o instituţie publică se poate alege cu un personal mai bine pregătit,
însă există si riscul ca acest lucru să nu se întâmple, datorându-se in principal de modul în
care persoana tratează acest curs. Putem vorbi atât de interesul celor care participă la aceste
cursuri precum si de interesul celor care susţin aceste cursuri.

Funcţionarii publici care obţin concedii de studii plătite pentru perfecţionare cu o durată
mai mare de 3 luni, sunt obligaţi sa se angajeze in scris că vor lucra în instituţia publică sau în
funcţii publice. În cazul încetării raportului de funcţie din motive imputabile funcţionarului
public acesta achita cheltuielile suportate de instituţie pe perioada pefecţionării lui,
proporţional cu timpul rămas pana la împlinirea termenului de cinci ani.

Toate aceste lucruri sunt prevăzute in Legea 12/1971 prinvind pregătirea și

perfecţionarea pregătirii profesionale si Legea nr 6/1992 privind concediile de odihnă. Astfel
putem observa dorinţa legiuitorului ca persoanele ce urmează cursuri de pregătire profesională
să rămână in cadrul instituţiilor publice şi mai exact să-şi desfăsoare activitatea pentru
cetăţeni.

În ţara noastră, în perioada interbelică, s-au făcut eforturi pentru crearea unei şcoli de
administraţie, propunere care a fost inclusă în Legea pentru reforma administrativă din1925,
sub o formulare generală care însă nu s-a finalizat în practică.
Ideea a fost reluată de Institutul de Ştiinţe Administrative al României, înfiinţat în 1925
de către profesorul Paul Negulescu, pornindu-se de la realitatea că în acea vreme, cariera
administrativă era singura pentru care nu exista un învăţământ special, în condiţiile în care se
aprecia unanim că orice îndeletnicire omenească necesita o pregătire specială, teoretică şi
practică.
Încă din secolul trecut, în ţări cu tradiţii democratice şi cu administraţii bine structurate,
din Europa şi America, iar în ultimele decenii şi în ţări din Asia şi Africa, a fost recunoscută
necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei investiţi în diferite funcţii din
administraţia publică.
Teza majorităţii autorilor de ştiinţa administraţiei din occident cu privire la necesitatea
unei pregătiri specifice şi perfecţionării acestei pregătiri pentru funcţionarii publici a fost
însuşită de majoritatea guvernelor din ţările occidentale.
Francezii ca şi nord-americanii sunt cei mai categorici în a solicita celor care doresc să
ocupe posturi (funcţii) în administraţia centrală (de la cele obişnuite la cele mai importante) să
fie absolvenţi ai unor şcoli cu profilul “administraţie”.
După modelul celebrei şcoli franceze E.N.A. (L’Ecole Nationale d’Administration),
înfiinţată în 1945 din iniţiativa generalului de Gaulle, destinată pregătirii funcţionarilor
superiori ai administraţiei, Institutelor Regionale de Administraţie din Franţa şi Colegiului
englez pentru pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici (Civil
Service College) au fost înfiinţate şcoli de pregătire şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor
publici şi în alte ţări ale Uniunii Europene, respectiv Spania, Italia, Luxemburg sub influenţa
modelului francez şi în Irlanda, Grecia, Belgia, etc. sub influenţa modelului britanic.
 După modul cum este concepută pregătirea funcţionarilor publici în ţările amintite, nu
este suficient să fi absolventul unei facultăţi cu profil juridic, economic, tehnic etc. Pentru a
deveni funcţionar public, mai ales, în posturi "cheie" este necesară absolvirea unei şcoli
speciale care să confere acestor funcţionari o temeinică pregătire administrativă.

Concluzii
Pentru a putea vorbi despre o administrație modernă este necesar ca aceasta să fie
formată din „indivizi” si anume în persoana funcționarilor publici bine pregătiți, ce au ca
principal obiectiv realizarea cât mai eficientă a sarcinilor ce le revin.
Consider că ar trebui acordată o mai mare atenție atât din punct de vedere al pregătirii
profesionale a persoanelor din administrație, cât si din perspectiva selecției persoanelor ce
urmează să-și desfăsoare activitatea în cadrul unor instituții sau autorități publice.
Putem observa faptul că la nivelul colectivităților locale regăsim cele mai mari
probleme, dar si cele mai multe nemulțumiri din partea cetățenilor. Acest fapt în viziunea mea
s-ar datora în principal lipsei de pregătire profesională, precum si a lipsei de interes de care
angajații administrației (funcționarii publici) dau dovadă. Din nefericire nimeni nu face
nimic, iar singurele victime sunt contribuabilii.
O cauză a lipsei resursei umane, din punct de vedere al calității, se poate datora si
renumerației de care funcționarii publici beneficiază si anume putem vorbi de o lipsă de
stimulare a angajaților. De asemenea acesta este si motivul principal pentru care persoanele
bine pregătite preferă să-și desfășoare activitatea in mediul privat si nu in mediul public.
Bibliografie:
1. Cezar Manda și Corneliu Manda - Știința Administrației
2. Ion Popescu Slăniceanu – Revista de Științe Administrative