UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Forma de învăţământ: I.D.
Program de studiu: Administraţie Publică, Anul II, Sem. I

TEHNICI ŞI METODE ALE ADOPTĂRII

DECIZIEI PUBLICE
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LECT. UNIV. DR . PETRONELA SCUTARIU

2017
 CUPRINS

Introducere ........................................................................................................................... 4

Unitate de învățare 1. Noțiuni și concepte de bază privind decizia publică ....................... 8

1.1. Conceptul de decizie publică ...................................................................................... 8
1.2. Luarea deciziei – funcţie a managementului în organizaţiile publice ........................... 8
1.3. Obiectul şi scopul deciziilor publice ......................................................................... 13
1.4. Clasificarea deciziilor publice ................................................................................... 19
1.5. Decidenţii - autorităţile de decizie ............................................................................ 21
1.6. Trăsăturile deciziilor publice .................................................................................... 23
1.7. Factori externi care influenţează adoptarea deciziilor ................................................ 26

Unitate de învățare 2. Teoria procesului decizional.......................................................... 28

2.1. Abordări ale procesului decizional ............................................................................ 28
2.2. Elemente ale procesului decizional ........................................................................... 35
2.3. Etapele unui proces decizional .................................................................................. 36
2.4. Planificarea procesului decizional ............................................................................. 38
2.5. Alegerea metodei pentru elaborarea deciziei ............................................................. 38
2.6. Raţionalizarea procesului decizional ......................................................................... 41
2.7. Optimizarea procesului decizional ............................................................................ 42
2.8. Profesionalizare, tehnicizare şi consultanţă în procesul decizional ............................ 44

Unitate de învățare 3. Adoptarea deciziilor și proiectelor publice ................................... 47

3.1. Fazele activităţii administrative ................................................................................ 47
3.2. Fundamentarea deciziilor .......................................................................................... 49
3.3. Etapele elaborării deciziilor ...................................................................................... 50
3.4. Fundamentarea proiectelor publice ........................................................................... 53
3.5. Implementarea proiectelor publice ............................................................................ 56
3.6. Managementul decizional al proiectelor publice ....................................................... 57
3.7. Evaluarea deciziilor pentru proiectele publice ........................................................... 59

Unitate de învățare 4. Decizii politico-administrative și instrumente decizionale ........... 61

4.1. Cadrul formal ........................................................................................................... 61
4.2. Cadrul informal ........................................................................................................ 64
4.3. Cadrul funcţional-organizaţional .............................................................................. 66
4.4. Funcţiile politice ale deciziilor administrative ........................................................... 68
4.5. Instrumentele politice ............................................................................................... 69
4.6. Instrumente juridice .................................................................................................. 73
4.7. Instrumente tehnice .................................................................................................. 74

Unitate de învățare 5. Metode și tehnici de fundamentare a deciziilor ............................ 78

5.1. Bazele metodologice ale elaborării deciziei manageriale ........................................... 78
5.2. Metode de raţionalizare a deciziilor în condiţii de incertitudine ................................ 82
5.3. Metode de raţionalizare a deciziilor în condiţii de risc .............................................. 83

2
Unitate de învățare 6. Particularități ale procesului decizional în instituțiile și
întreprinderile publice ....................................................................................................... 86
6.1. Principiile procesului decizional în instituţiile publice .............................................. 86
6.2. Restricţii ale procesului decizional ........................................................................... 88
6.3. Metodele de fundamentare a deciziei în instituţiile publice ....................................... 90
6.4. Adoptarea deciziilor în Societăţile comerciale cu capital public ................................ 92
6.5. Adoptarea deciziilor în Regiile autonome ................................................................. 94
6.6. Adoptarea deciziilor în Asociaţiile de tip public-privat ............................................. 95

Unitate de învățare 7. Participarea cetățenilor la adoptarea deciziilor .......................... 99

7.1. Cerinţe tehnico-organizatorice pentru participare....................................................... 99
7.2. Informarea cetăţenilor ............................................................................................. 100
7.3. Procedurile de consultare a cetăţenilor ..................................................................... 101
7.4. Organizarea şedinţelor publice................................................................................. 105

Unitate de învățare 8. Controlul executării deciziilor .................................................... 106

8.1. Autorităţile de control.............................................................................................. 106
8.2. Caracteristicile controlului....................................................................................... 107
8.3. Formele controlului ................................................................................................. 108
8.4. Etapele exercitării controlului .................................................................................. 109
8.5. Efectele controlului ................................................................................................. 111

Bibliografie ....................................................................................................................... 113

3
 Introducere

Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Drept şi

Științe Administrative, Programul de studiu Administraţie Publică,
anul de studiu II, forma de învăţământ ID, precum şi tuturor celor
interesaţi de acest tărâm al cunoașterii.
La nivelul instituțiilor administrației publice și colectivităților
umane, apariția oricărei probleme impune analizarea unei ample
palete de variate pentru soluționarea acesteia. În acest context, se
impune luarea unei decizii. Fiecarea soluție posibilă pentru rezolvarea
problemei prezintă puncte tari, puncte slabe, riscuri și oportunități care trebuie analizate.
Examinarea aprofundată a tuturor acestor factori, evaluarea mijloacelor și consecințelor pe
care multiplele soluții le pot avea determină în final alegerea unei variante adecvate de
rezolvare ceea ce însemnă luarea unei decizii.
Dintr-o asemenea direcție, nu avem decât de subliniat rolul însemnat al deciziei
publice în procesul de administrare. De altfel, teoria generală a deciziei se încadrează în
ştiinţa conducerii statului prin tehnici de guvernare cu caracter legislativ şi executiv.
Considerată a fi „motorul” managementului, deoarece „a conduce” implică „a
decide”, decizia constituie esenţa conducerii în procesul continuu şi raţional de armonizare a
obiectivelor strategice cu resursele posibile.
Decizia administrativă defineşte actul de voinţă prin care o instituţie a statului
stabileşte şi aplică un set de măsuri pentru realizarea unui interes general. Elementul
definitoriu pentru decizia publică derivă din dreptul unei instituţii de a utiliza autoritatea
statului sau, la nevoie, puterea de constrângere a statului.

Date de contact ale titularului de curs:

Lector univ. dr. Petronela SCUTARIU
Birou: E222
Email: petronela.scutariu@fdsa.usv.ro
Consultaţii: Miercuri 12.00 – 14.00

4
 SCOPUL CURSULUI
Cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţi a specificului procesului decizional derulat
la nivelul instituţiilor publice în vederea valorificării ulterioare în exerciţiul funcţiei lor a
cunoştinţelor dobândite în legătură cu tehnicile şi metodele utilizate în domeniul deciziei
publice.

OBIECTIVELE CURSULUI
O1 Lămurirea conceptului de decizie publică prin explicarea obiectului, scopului,
tipologiilor, trăsăturilor și factorilor de influență asupra adoptării deciziilor

O2 Studierea procesului decizional prin analiza abordărilor pe care le cunoaște,

elementelor, etapelor pe care acesta le presupune

O3 Fundamentarea deciziilor și proiectelor publice prin realizarea unui analize vizând

adoptarea acestora

O4 Explicarea conținuturilor deciziilor politico-administrative și intrumentelor decizionale

O5 Prezentarea de metode și tehnici de fundamentare a deciziilor

O6 Evidențierea particularităților procesului decizional în instituțiile și întreprinderile

publice

O7 Descrierea rolului cetățenilor în procesul de adoptare a deciziilor

O8 Examinarea formelor, etapelor și efectelor controlului executării deciziilor

COMPETENȚELE SPECIfICE ACUMULATE

 Utilizarea conceptelor și a principiilor fundamentale de organizare și

funcționare a structurilor administrative pentru inserția profesională în
Competenţe
instituții publice și/sau private
profesionale
 Identificarea, analizarea şi rezolvarea problemelor din administraţia
publică, în mod cooperant, flexibil şi eficient

 Îndeplinirea la termen, în mod riguros, eficient şi responsabil, a

Competenţe sarcinilor profesionale, cu respectarea principiilor etice şi a
transversale deontologiei profesionale
 Aplicarea tehnicilor de relaţionare în grup, deprinderea şi exercitarea

5
 rolurilor specifice în munca de echipă, prin dezvoltarea abilităţilor de
comunicare interpersonală

CERINȚE PRELIMINARE
Pentru parcurgerea acestui curs este necesară acumularea unor cunoștințe prealabile
care se constituie drept cerințe preliminare pentru înțelegerea particularităților deciziei
publice, ca instrument esențial în procesul de administrare.
În acest registru, planul de învățământ aferent programului de studiu pune la dispoziția
studenților posibilitatea parcurgerii, în calitate de cerințe preliminare, a următoarelor
discipline:
 Bazele juridice ale administrației publice
 Știința administrației

 Management public.

RESURSE ȘI MIJLOACE DE LUCRU

Pentru desfășurarea activităților didactice studenții au la dispoziție suportul de curs în
vederea studierii individuale de către fiecare cursant.
În derularea activităților tutoriale stabilite conform orarului se folosesc echipamente
electronice – laptop, video proiector, presenter, care susțin însușirea și fixarea cunoștințelor
nou studiate.
Pe parcursul desfășurării activităților tutoriale se urmărește activizarea studenților, prin
intercalarea metodelor şi procedeelor activ-participative, a muncii independente sau în
grupuri. Astfel de metode care promovează interacțiunea împreună cu munca individuală
depusă de către fiecare student în parcurgerea materialului de curs sunt de natură să asigure
cunoașterea și aprofundarea temeinice a domeniului deciziei publice

EVALUAREA ACTIVITĂȚII
Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza materialului prezentat în curs şi a
bibliografiei consultate, se va realiza în cadrul unui COLOCVIU, desfăşurat în pre-sesiunea
organizată la finalul semestrului III, an de studiu II.
Nota finală va fi calculată ţinând cont de următoarele ponderi:
a) Nota obţinută la colocviu va reprezenta 50% din nota finală;

6
 b) Nota obţinută la aprecierea lucrărilor de control pe parcursul semestrului va
constitui 50% din nota finală.
Pe parcursul semestrului, fiecare student va elabora pe baza bibliografiei recomandate,
DOUĂ TEME DE CONTROL care vor fi prezentate tutorelui la datele fixate în acest sens.

În cadrul temelor de control vor fi abordate următoarele problematici:

Fundamente conceptuale privind

TC1
decizia publică

Modele de decizii în sectorul public –

TC2
exemplificări, opinii, efecte, propuneri

Pentru modul de redactare al temelor de control, vă rog să consultaţi Ghidul de

întocmire a lucrării de licenţă, disponibil la adresa: http://fdsa.usv.ro/Pagini/StudentiZI.php.
Informaţii suplimentare privind modalitatea de elaborare, redactare, dar şi criteriile de
notare vă vor fi furnizate de către titularul de curs în cadrul activităților tutoriale.
Acest material a fost elaborat având ca suport cursurile a diferiți iluștri specialiști ai
domeniului, în principal profesorul A. Parlagi, precum și A. Androniceanu, D. Hîncu, N. Ene,
D. Rais, A. Simionescu, T. Pendiuc, I. Santai, M. Baltador, V. Tabără, P. Veseli și alții.

7
 Unitate de învățare 1. Noțiuni și concepte de bază privind decizia
publică

1.1. Conceptul de decizie publică 1

Decizia administrativă defineşte actul de voinţă prin care o instituţie a statului

stabileşte şi aplică un set de măsuri pentru realizarea unui interes general.
Elementul definitoriu pentru decizia publică derivă din dreptul unei instituţii de a
utiliza autoritatea statului sau, la nevoie, puterea de constrângere a statului.
Decizia privată adoptată de persoane fizice sau juridice private nu beneficiază de acest
drept.
Teoria generală a deciziei se încadrează în ştiinţă a conducerii statului prin tehnici de
guvernare cu caracter legislativ şi executiv, numită generic policy-making.
Caracteristicile specifice deciziilor publice pot fi sintetizate în:
 alegerea liberă a unei variante de acţiune (intervenţie) dintre mai multe posibile; în
cazul în care acţiunea este impusă prin lege nu există o decizie, ci doar un act de
executare a legii;
 raţionalitatea opţiunii unei soluţii; decizia se elaborează ca urmare a unui proces
intelectual de analiză şi selecţie a variantelor optime; acţiunile instinctive nu se pot
asimila deciziilor conştiente;
 utilitatea opţiunii; caracterul public al deciziilor derivă tocmai din scopul lor social, de
utilitatea socială, de măsura în care satisfac un interes general sau binele public;
 materializarea opţiunii; odată aleasă o soluţie se impune intervenţia unei autorităţi
publice pentru realizarea ei în mod concret; decizia presupune aplicarea unor măsuri
efective, în sens contrar ea fiind doar o declaraţie de intenţii.

1.2. Luarea deciziei – funcţie a managementului în organizaţiile publice 2

Act esenţial al activităţii manageriale, decizia constituie produsul său reprezentativ şi

totodată instrumentul cel mai eficace al acesteia.
Considerată a fi „motorul” managementului, deoarece „a conduce” implică „a

1
Parlagi A., Tehnici şi metode ale adoptării deciziei publice, Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, p. 9
2
Rais D., Simionescu A., Pendiuc T., Managementul administrației publice, Editura Independența Economică,
Brăila, 1999, pp. 18-23

8
decide”, decizia constituie esenţa conducerii în procesul continuu şi raţional de armonizare a
obiectivelor strategice cu resursele posibile.
Decizia reprezintă actul deliberat al decidentului, prin care se stabilesc scopul şi
obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare ale acesteia, toate determinate de
o anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi evaluare a mijloacelor şi a
consecinţelor acţiunii respective.1
Decizia reflectă în mod direct voinţa decidentului, precum şi modalităţile preconizate
pentru satisfacerea intereselor acestuia.
Definirea şi înţelegerea conceptului de decizie implică abordata a două idei
fundamentale. Pe de o parte, prin decizie se înţelege conceptualizarea unei opţiuni, sub forma
unei imagini mentale sau a unui model explicit, ceea ce implică, pentru un specialist, luarea în
considerare cu caracter de funcţii a experienţei, a caracterului selectiv al percepţiei şi judecăţii
sale raportate la situaţia dată. Pe de altă parte, luarea deciziei implică simplificarea realităţii,
conceptualizarea facându-se, în mod selectiv, prin abstractizarea diversităţii şi complexităţii
situaţiilor reale.
Orice situaţie supusă analizei sistemului decizional va fi percepută, simplificată şi
judecată prin prisma caracteristicilor personale ale decidentului.2
Decizia managerială - act de conducere, include acţiunea, mijloacele şi căile de
atingere a obiectivului stabilit, fiind rezultatul unui proces marcat de impactul unor factori
contradictorii şi stări de incertitudine.
A decide înseamnă, deci, a opta în mod raţional asupra unei linii de acţiune dintr-un
număr de variante elaborate.
În sens mai larg, decizia este o formă de analogie specială a unei acţiuni, moment
esenţial al procesului de conducere, orientând activitatea şi resursele în vederea realizării
obiectivului preconizat.
Abordarea în doctrina economică a conceptului de „decizie managerială” se face de
pe poziţii diferite, în raport de rolul diferit pe care îl acordă specialiştii unor factori care stau
la baza adoptării acesteia, însă pot fi reţinute drept constante menţionarea unor elemente
precum:
o considerarea deciziei manageriale ca fiind un proces raţional;
o situarea la baza adaptării acesteia a surselor de informaţii certe şi suficiente;
o opţiunea în corelaţie cu eficienţa economică şi socială a scopului urmărit;
o evaluarea alternativelor, stabilirea celei care corespunde exigenţelor scopului şi

1
Russu C., Management, Editura Expert, 1993, p. 76
2
Morris W.T., The analysis of management decesion, Homewood Inc., 1964, p. 34

9
 focalizarea opţiunii decizionale, solicită decidentul din punct de vedere al
gradului de cunoaştere şi inteligenţă, cât şi al experienţei, toate acestea
reflectându-se în calitatea deciziei luate.
De altfel, nivelul calitativ al conducerii unui firme se manifestă şi se caracterizează
cel mai bine prin adoptarea şi aplicarea deciziilor.
După cum afirmă O. Nicolescu1, decizia constituie „piesa de rezistenţă a
managementului, expresia sa cea mai activă, cea mai dinamică, prin care îşi exercită în mod
plenar funcţiile”.
Decizia managerială în administraţia publică, ca rezultat al procesului decizional,
implică cu necesitate existenţa unui cadru legal de asumare a răspunderii persoanelor abilitate
să realizeze această activitate, dar şi asigurarea îndeplinirii unor cerinţe precum:
a. obiectivele fixate trebuie precis definite şi cuantificate, însoţite de un riguros sistem
de măsurare a gradului de îndeplinire al acestora;
b. obiectivele fixate trebuie să se exprime prin aspectele lor majore, care să permită
cuantificarea şi controlul realizării lor;
c. obiectivele urmărite prin realizarea procesului decizional trebuie să fie compatibile,
coordonate între ele şi să respecte principiul continuităţii în timp;
d. fundamentarea ştiinţifică şi tehnică prin asigurarea accesului la informaţie, cât şi prin
folosirea celor mai moderne metode, tehnici, mijloace şi instrumente care să elimine
întâmplarea, improvizaţia şi să limiteze rolul şi frecvenţa deciziei intuitive;
e. succesiunea logică, încadrarea în perioada optimă de elaborare şi adoptare, printr-o
abordare previzională echilibrată şi bazată pe analiza corelativă a factorilor calitativi şi
temporali;
f. luarea în considerare a stărilor obiective ale sistemului în care urmează a fi
implementată decizia şi fixarea unui număr suficient şi reprezentativ de variabile ce urmează
a fi analizate.
Complexitatea şi diversitatea de opinii exprimate în literatura de specialitate, în
încercarea de a surprinde acele elemente care să permită o definire riguros exactă şi sugestivă
a conceptului de decizie managerială, ne determină să optăm pentru o. formulare de maximă
generalitate şi simplitate conform căreia decizia managerială reprezintă cursul de acţiune
ales de către decident, conform strategiei proprii, de realizare a unuia sau mai multor
obiective urmărite.
Decizia reprezintă, în esenţă, un act raţional de alegere a unei strategii. de acţiune,
prin care se urmăreşte realizarea, în condiţii optime, a unor obiective, ţinând cont de resursele

1
Nicolescu O., Management, Editura Economică, București, 1996, p. 28

10
disponibile şi condiţiile concrete.
O decizie poate lua forma unui act decizional, în sensul realizării unei acţiuni într-o
perioadă foarte restrânsă de timp.
Actul decizional se referă la situaţii decizionale de complexitate redusă sau atunci
când respectiva situaţie are un caracter repetativ, variabilele implicate fiind foarte bine
cunoscute de decident, astfel încât nu mai este necesară o culegere de informaţii şi analiza
lor.
Decizia are rolul de stabili, nu numai scopul şi obiectivele unei acţiuni, ci şi direcţiile
şi modalităţile de realizare a acesteia, în funcţie de o anumită necesitate, cât şi resursele
corespunzătoare.
Rolul primordial al deciziei presupune direcţionarea conştientă a anumitor acţiuni,
asigurate material şi uman, spre rezultate determinate, dar şi reglarea, controlul şi
previzionarea acestor acţiuni şi a efectelor lor.
Valoarea practică a deciziei constituie criteriul calitativ cel mai relevant de evaluare şi
apreciere a activităţii manageriale.
Procesul decizional este procesul de elaborare a deciziilor, constituit dintr-o
succesiune de etape prin intermediul cărora se pregăteşte, se elaborează, se adoptă şi
implementează decizia.
Numărul şi succesiunea acestor etape diferă în funcţie de tipul de decizie ce urmează a
fi elaborată. În cazul actelor decizionale, care răspund unor situaţii decizionale simple, de
rutină, etapele decizionale pot fi reduse până la eliminare.
În schimb, pentru adoptarea unor decizii tactice sau strategice, procesul decizional
devine unul complex, fapt ce impune parcurgerea tuturor etapelor în mod succesiv, decizia
managerială ce turnează a fi adoptată putând avea implicaţii deosebite asupra întregii
activităţi a firmei.
Abordarea modernă a procesului decizional, în literatura de specialitate se face de pe
poziţii diferite, pomindu-se de la o abordare exclusiv normativă sau socială şi până la una de
tip descriptiv.
Astfel, modelul analitic - normativ descrie doar operaţiile de ordin cognitiv necesare
elaborării deciziei, simplifică situaţiile. şi ignoră modul complex în care intervin factorii
umani în dezbaterea şi alegerea soluţiilor decizionale.
Decizia depinde atât de factorii cognitivi, dar şi de interacţiunile sociale cu rezultatele
lor de natură valorică, educaţională. Raţionalitatea socială se abate adesea de la optim, ceea
ce presupune luarea în considerare a factorilor subiectivi care determină orientarea
decidentului - persoană umană, în funcţie de propriile interese şi priorităţi valorice la care

11
aderă. De obicei, interacţiunea factorilor sociali creează situaţii complexe, dificil de definit şi
deci de rezolvat.
Principiile şi tehnicile cu caracter universal, aplicabile de regulă oricărui proces
decizional, trebuie corelate cu particularităţile care intervin în rezolvarea unei situaţii
decizionale privind rezolvarea unor probleme sociale, având ca premisă factorul uman.
Evoluţia abordării mecanismului de elaborare a deciziilor a permis semnalarea de
către unii specialişti a existenţei faptice a două procese intercorelate, unul de sintetizare şi al
doilea de demultiplicare, fundamentându-se astfel o altă succesiune a procesului decizional,
pe faze a ciclului: informaţie - decizie - acţiune, având ca elemente de structură şi analiză
următoarele:

Informații

Faza Faza Faza

deterministă probabilistică informațională Decizie Acțiune

Figura nr. 1. Fazele ciclului procesului decizional

Faza deterministă sau analiza de sistem a problematicii decizionale presupune

definirea şi corelarea variabilelor în paralel cu comensurarea acestora în condiţii de
certitudine. Se nominalizează alternativele în funcţie de variabilele selecţionate, după care se
creează modele structurale.
În faza probabilistică se realizează determinarea incertitudinii corelativ cu
introducerea preferinţei de risc care asigură cea mai bună soluţie faţă de incertitudine.
Faza informaţională este reprezentată prin procedura experimentală de proiectare,
caracterizată prin luarea în considerare a rezultatelor celorlalte faze, pentru a se determina
valoarea economică a eliminării incertitudinii. Analiza se caracterizează prin măsurarea
sensibilităţii economice, respectiv a valorii băneşti pentru eliminarea incertitudinii pe baza
unor informaţii suplimentare.
Etapele acestui mecanism decizional sunt precedate de procese de informare
parcurgând o succesiune logică.
Pregătirea elaborării deciziei, cât şi alegerea soluţiei decizionale sunt procese
complexe care subsumează faze diferite şi necesare în raport de tehnica utilizată de către
manageri.

12
 Nu mai puţin importantă este însă şi etapa supravegherii aplicării soluţiei decizionale
şi a controlului modului ei de realizare, care uneori, în mod nejustificat, se situează la
periferia atenţiei decidentului. În mod eronat se consideră că o decizie corespunzător
elaborată trebuie să se aplice de îndată, fără pregătire, aşa cum a fost concepută.
Fazele acestei etape presupun:
o motivarea, cu scopul de a crea o stare de spirit favorabilă realizării deciziei în
condiţii optime;
o transmiterea deciziei însoţită de instrucţiuni de realizare;
o control permanent, cu accent pe. activitatea de îndrumare şi ameliorare.
În vederea stabilirii modului diferenţiat de participare la mecanismul decizional a
personalului, cât şi pentru abordarea coordonată a tuturor laturilor acestui proces, elementele
procesului decizional pot fi grupate astfel:
o elemente fundamentale (precizarea şi definirea obiectivelor, construirea
variantelor, adoptarea şi aplicarea deciziei);
o elemente complementare (selecţionarea şi analiza informaţiilor, controlul
urmăririi aplicării deciziei);
o elemente auxiliare (comunicarea deciziei prin canalele de transmitere operativă).
Mecanismul decizional implică colaborare şi coordonare, delimitarea riguroasă şi
logică a competenţelor, eliminarea raţională a dezacordurilor ce pot interveni şi implicarea
răspunderii obiective.
Desigur, rolul factorului uman este deosebit de important, acesta putând influenţa
calitatea deciziei, sens în care un accent deosebit trebuie pus în cadrul mecanismului
elaborării deciziilor pe atribute ca: încredere reciprocă, spirit de echipă şi competiţie.

1.3. Obiectul şi scopul deciziilor publice 1

1.3.1. Obiectul deciziilor publice

1.3.1.1. Decizii care au ca obiect activitatea executivă

Acest tip de decizii se referă exclusiv la activităţile cu caracter executiv, respectiv de
organizare şi executare în concret a legior şi a altor acte normative pe care le desfăşoară
numai administraţia publică.
Deciziile cu caracter executiv prezintă următoarele trăsături:
o se realizează în regie proprie, adică prin intermediul unor compartimente din

1
Parlagi A., op. cit., pp. 23-34

13
 aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice (direcţii, servicii, birouri,
agenţi) sau prin instituţiile şi serviciilor subordonate autorităţii publice de
decizie
o au caracter curent şi repetitiv (de rutină)
o au ca scop organizarea şi executarea în concret a legilor şi a celorlate acte
normative (ordonanţe ale Guvernului, hotărâri ale Guvernului, ordine ale
miniştrilor, ordine ale prefecţilor, hotărâri ale consiliilor judeţene, municipale
ori comunale
o executarea acestor decizii este asigurată de către autorităţile, instituţiile,
serviciile, agenţii publici de la nivel central şi/sau local
o sursa de finanţare pentru realizarea deciziilor administrative este bugetul
central al statului sau, după caz, bugetul judeţean, municipal sau comunal.

1.3.1.2. Decizii care au ca obiect activităţile economice

Această categorie de decizii publice vizează activităţi de natură industrială şi
comercială pe care regiile autonome, agenţii economici cu capital public şi serviciile
descentralizate ale administraţiei trebuie să le asigure pentru producerea de bunuri de interes
general, de servicii de utilitate publică sau pentru executarea de lucrări de interes naţional şi/
sau local:
o prin înfiinţarea unor activităţi economice care să asigure principiul
autogestiunii economico-financiare;
o prin organizarea unor agenţi economici, regii autonome sau societăţi
comerciale cu capital public (de producţie, de servicii, pentru execuţia de
lucrări) care poartă răspunderea administrativă faţă de autoritatea centrală sau
locală care i-a înfiinţat;
o prin limitarea capacităţii de folosinţă strict la obiectul de activitate;

Exemple privind înfiinţarea de agenţi (activităţi) economice:

o agent economic cu capital integral public, finanţat de la bugetul de stat (regiile
autonome şi societăţile comerciale de interes naţional) sau de la bugetul judeţean
sau local (agenţii economici de interes local);
o agent economic privat, prin delegare de gestiune (concesiune, închiriere etc.);
o asociere de tip public-privat, între o autoritatea publică şi un agent economic
privat în scopul de a desfăşura în comun activităţi cu caracter industrial şi/sau
comercial de utilitate publică,

14
 1.3.1.3. Deciziile care ca obiect realizarea de investiţii publice
În afară de caracteristicile menţionate anterior, în cazul investiţiilor publice trebuie
avute în vedere faptul că forma juridică în care se adoptă aceste decizii sunt:
o hotărârile de guvern, pentru investiţiile cu caracter naţional
o hotărârile consiliilor judeţene, municipale şi comunale pentru investiţiile de
interes local pentru aprobarea realizării unor obiective de utilitate publică,
necesare pentru producerea de bunuri, servicii sau lucrări de interes general pentru
colectivitatea locală.
Scopul deciziilor prin care se aprobă proiecte de investiţii este dezvoltarea,
modernizarea şi/sau restructurarea unui domeniu economic, social, ecologic, cultural etc.,
conform unei planificări sectoriale, pe baza unui buget alocat de autorităţile administraţiei
publice de la nivel central, sau de la nivel local.
Obiectul investiţiilor vizează:
o furnizarea de produse, prestarea de servicii sau execuţia unor lucrări care nu
existau anterior; aceste proiecte au ca scop satisfacerea unei nevoi sociale,
realizarea unui interes public, chiar dacă investiţia nu va aduce profit cu caracter
financiar. În cazul obiectivelor pentru asistenţă socială, sănătate, învăţământ,
cultură etc. beneficiile au numai caracter social.
o creşterea productivităţii operatorilor de servicii sau executărilor de lucrări publice
prin investiţii în modernizare sau înlocuirea utilajelor, echipamentelor şi
tehnologiilor depăşite
o creşterea capacităţii de producţie, de distribuţie sau de execuţie, care presupune
schimbarea utilajelor, instalaţiilor şi tehnologiei în aşa fel încât să crească
cantitatea de produse sau servicii livrate cetăţenilor.
o restructurarea internă a agenţilor economici în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
muncă, de securitate ale salariaţilor din cadrul regiilor autonome, agenţilor
economici şi instituţiilor de stat
o extinderea şi modernizarea infrastructurii; în acest caz deciziile publice au ca
obiect efectuarea investiţiilor pentru rezolvarea unor probleme de interes general
cum ar fi: sistematizarea şi amenajarea teritoriului; realizarea căilor de
comunicaţie; realizarea reţelelor de distribuţie a energiei termice, electrice sau a
gazelor naturale; alimentarea cu apă şi canalizare.
o organizarea serviciilor descentralizate; acest tip de decizii reflectă modul în care
autorităţile administraţiei publice răspund cererii (nevoii) sociale în ceea ce

15
 priveşte necesarul de produse, servicii sau lucrări de interes public (salubritate,
transport, tratarea apelor uzate, amenajarea de parcuri sau spaţii verzi, etc.).

1.3.1.4. Decizii care au ca obiect activitatea de proiectare

Pentru adoptarea unor decizii care au ca scop aprobarea unor proiecte de interes public
sunt necesare mai multe etape:
o definirea unei strategii sau a unui program de către autoritatea publică locală sau
centrală (Guvern, minister, consiliu judeţean, consiliu local);
o elaborarea proiectului în acord cu strategia definită;
o analiza fezabilităţii proiectului, adică posibilitatea tehnico-economică şi financiară
de realizare a obiectivului care presupune: analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi
analiza de risc;
o adoptarea deciziei de acceptare sau de respingere a proiectului care, potrivit legii,
constituie atributul exclusiv al autorităţii publice centrale sau locale, conform
sferei sale de competenţă administrativ-teritorială.

1.3.1.5. Decizii publice privind exploatarea bogăţiilor naturale

Acest tip de proiecte de decizie se referă la prospectarea, exploatarea şi valorificarea
unor resurse naturale (petrol, gaze, minerale utile etc.) de către un concesionar, persoană
fizică sau juridică, română sau străină în temeiul unui contract economic încheiat cu statul
român.
În cazul acestor decizii sunt aprobate proiecte care combină activitatea de tip industrial
(perioada în care societatea comercială îşi asumă riscul de succes pentru că efectuează
cercetări pe cheltuiala sa) şi perioada de exploatare comercială (în caz perioada pentru care
guvernul acordă licenţă şi/sau concesionează dreptul de exploatare a rezultatelor cercetărilor)
în schimbul unor redevenţe.
Activităţile de explorare se pot realiza şi de către o autoritate publică pe baza unui
contract de colaborare cu un institut de specialitate urmând ca, în funcţie de nevoi, să
coopteze un eventual finanţator, de regulă o bancă.

1.3.1.6. Decizii care au ca obiect dezvoltarea durabilă

Acest tip de decizii adoptă programe strategice privind dezvoltarea durabilă a
localităţilor şi/sau a zonelor de interes economico-social, geografic, turistic, ştiinţific sau de
altă natură.
Pot fi identificate:

16
 o proiecte pentru amenajarea teritoriului şi sistematizare localităţilor în vederea
sporirii capacităţii lor economice, sociale etc.
o proiectele de dezvoltare durabilă la nivel local trebuie să răspundă unor cerinţe
obiective, respectiv:
- proiecte economice generate de nevoia de a atrage agenţi economici pentru
realizarea unor obiective care să creeze locuri de muncă, să promoveze
competiţia şi să concure la creşterea veniturilor locale;
- rezidenţiale care impun înfiinţarea de gospodării individuale într-un cadru
rezidenţial civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu scopul de a
induce locuitorilor sentimente de ataşament local şi imboldul pentru o viaţă
colectivă dinamică;
- creşterea ofertei de servicii care au ca efect focalizarea interesului cetăţenilor
asupra zonelor şi localităţilor limitrofe;
- atragerea de forţă de muncă cu un grad ridicat de instruire subsecventă
creării de noi locuri de muncă în cadrul autorităţilor administraţiei publice
locale.

1.3.1.7. Decizii care au ca obiect sistematizarea teritoriului şi urbanismul

În cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau locală, proiectele de urbanism
joacă un rol primordial pentru că ele prefigurează modul de organizare a colectivităţilor locale
cu activităţi, funcţiuni şi efecte specifice.
Pot fi identificate:
 Planul de Urbanism General (PUG) şi Schiţa Directoare de Amenajare Urbană
(SDAU) care reflectă gradul de dezvoltare economică, socială şi culturală a
comunităţii umane
PUG-ul este o sinteză a tuturor proiectelor din zonă, economice sau non-economice şi
trasează atributele specifice care individualizează o localitate faţa altele.
 Planurile de Urbanism Zonal (PUZ) şi Planurile de Urbanism de Detaliu (PUD)
Pentru ca viziunea strategică privind dezvoltarea durabilă să poată fi concretizată se
elaborează PUZ-uri şi PUD-uri, prin care se reglementează tehnico-juridic zone specifice ale
localităţii, cu soluţii de utilizare a patrimoniului material şi cultural, cu măsuri de combinare a
spaţiilor construite cu spaţiile deschise, cu soluţii de circulaţie pietonală şi de transport în
comun, cu măsuri de protecţie a mediului şi asigurarea aprovizionării populaţiei.
 Planuri de urbanism de detaliu (PUD) care vizează ţinte precise; pentru sedii de
instituţii publice, de firme, pentru locuinţe, pentru obiective turistice etc.

17
 1.3.2. Scopul deciziilor publice

Deciziile politico-administrative au ca scop elaborarea politicilor publice (proiecte şi

programe de dezvoltare) în diverse domenii de activitate. Conceptul de politici publice este un
termen generic pentru toate programele şi proiectele prin care autorităţile legislative şi
executive reglementează un sector socio-economic cu mijloace (instrumente) administrative,
juridice, financiare, informaţionale, umane, etc.

1.3.2.1. Deciziile privind implementarea politicile agrare sunt actele prin care
autorităţile administraţiei publice organizează şi execută proiectele şi programele
guvernamentale de dezvoltare a agriculturii.
Aceste decizii au ca obiective specifice producţia agroalimentară, preţurile agricole,
protejarea veniturilor agricultorilor, formarea profesională şi ocuparea forţei de muncă în
agricultură

1.3.2.2. Deciziile privind implementarea politicilor economice sunt acte prin care
autorităţile administraţiei stabilesc obiective cu caracter industrial, comercial, de transport,
import-export, resursele necesare şi direcţiile prioritare pentru efectuarea investiţiilor publice
Deciziile privind implementarea politicilor antişomaj se referă la acţiunile realizate
sistematic de către administraţia publică locală şi/sau centrală privind ocuparea forţei de
muncă, diminuarea şomajului, reconversia profesională a şomerilor etc.

1.3.2.3. Deciziile privind implementarea politicilor fiscale sunt actele prin care
autorităţile administraţiei publice transpun în norme concepţia şi privind impozitarea
persoanelor fizice şi juridice, instrumentele utilizate de stat în sfera veniturilor şi cheltuielilor
publice, căi şi mijloace de mobilizare a încasărilor, tipurile şi dimensiunea cheltuielilor
publice etc.

1.3.2.4. Deciziile privind implementarea politicilor de mediu sunt actele prin care
autorităţile administraţiei publice aplică ansamblul de principii şi norme cu caracter
administrativ-juridic privind dezvoltarea durabilă a colectivităţilor umane în conformitate cu
cerinţele de protecţie ecologică a apei, aerului, solului şi subsolului.
În cazurile prevăzute de lege adoptarea deciziilor este condiţionată de obţinerea
avizului de mediu.

18
 1.3.2.5. Deciziile privind implementarea politicilor sociale
o decizii care stabilesc ansamblul de metode şi mijloace folosite de autorităţile
publice la nivel central şi local pentru asigurarea evoluţiei în domeniile educaţiei,
învăţământului, sănătăţii, asistenţei şi protecţiei sociale etc.
o decizii care stabilesc instrumente de intervenţie ale statului pentru distribuirea şi
redistribuirea avuţiei naţionale în conformitate cu normele de dreptate socială.
o decizii care reglementează modul de soluţionare a problemelor sociale.

1.4. Clasificarea deciziilor publice 1

1.4.1. Clasificarea deciziilor publice după tipul de politici publice pe care le

implementează
Prin adoptarea deciziilor publice de către autorităţile centrale şi/sau locale se
concretizează (se transpun în realitate) politicile publice din diferite domenii:
 politic: deciziile privind organizarea alegerilor, referendumul, organizarea şi
funcţionarea partidelor, asociaţiilor, sindicatelor etc.
 administrativ: în acest sector se înscriu deciziile privind înfiinţarea şi organizarea
unor autorităţi, instituţii sau servicii administrative, sau pentru activităţi care
constituie monopol de stat; justiţia, paza şi ordinea publică, apărarea ţării, evidenţa
persoanelor, eliberarea paşapoartelor, perceperea taxelor şi impozitelor,
administrarea patrimoniului
 economic: din această categorie fac parte deciziile privind realizarea unor
obiective industriale pentru exploatarea unor bogăţii naturale, pentru producerea
de energie termică, pentru producerea de energie electrică, pentru captarea şi
tratarea apelor, pentru distribuţia energiei electrice, pentru alimentarea cu apă,
infrastructură, etc.;
 social: se încadrează deciziile privind activităţile de asistenţă şi protecţie socială
sau pentru înfiinţarea de cantine sociale, construcţia de grădiniţe, şcoli, teatre,
muzee etc.;
 comercial: se adoptă deciziile privind înfiinţarea de agenţii comerciale, de import-
export, sau instituţii financiare, bancare, de transport, iluminat public, organizarea
de pieţe, târguri şi oboare, turism, vânzări de bunuri, concesiuni, închirieri etc.;
 ecologie şi protecţia mediului: aici se regăsesc deciziile privind salubrizarea
1
Parlagi A., op. cit., pp. 29-33

19
 localităţilor, crearea de parcuri şi grădini, întreţinerea spaţiilor verzi, curăţarea
lacurilor;
 recreativ (de loisir): sunt cuprinse deciziile privind organizarea de ştranduri,
parcuri de distracţii, arene sportive, spectacole etc.

1.4.2. Clasificarea deciziilor publice după obiective

Există mai multe categorii de obiective urmărite în adoptarea deciziilor publice,
obiective care sunt specificate de regulă printr-un caiet de sarcini (sau documentaţie tehnico-
economică) cum ar fi;
 obiective de performanţă: un serviciu public trebuie realizat conform unor
specificaţii tehnice cu privire la execuţia obiectivului în aşa fel încât
produsele/serviciile realizate ulterior să aibă un nivel tehnic ridicat, verificabil
prin fiabilitate, mentenabilitate sau printr-o anumită capacitate de a răspunde
cerinţelor pieţei.
 obiective de timp: care impun ca termenele de implementare a obiectivului să fie
riguros respectate, ceea ce constituie pentru autorii proiectului restricţii "tari".
 obiective de cost: care descriu în termeni financiari eficienţa proiectului şi prin
care se reflectă corectitudinea primelor două categorii de obiective.

1.4.3. Clasificarea după tipul reglementării

Prin deciziile publice se pot stabili norme cu caracter general obligatorii (prin care se
stabilesc drepturi sau obligaţii pentru toate subiectele de drept) sau norme cu caracter
individual (pentru o anumită persoană fizică sau juridică).
Exemple pentru tipuri de norme decizionale:
 cu caracter imperativ - toate persoanele sunt obligate să plătească
 cu caracter alternativ - persoanele pot să plătească impozit sau să doneze un
bun cu aceeaşi valoare
 cu caracter derogatoriu - persoanele care au un venit minim sunt scutite de
plata
 cu caracter permisiv - persoanele pot să plătească o taxă
 cu caracter facultativ - plata impozitului se face după cum vrea sau nu o
persoană.

1.4.4. Clasificarea după forţa de reglementare

 decizii cu forţă de reglementare supremă emise de autorităţi ierarhic superioare în

20
 sistemul politic (Parlament, Guvern,) de nivel superior,
 decizii cu forţă de reglementare inferioară emise de autorităţi sau instituţii publice
subordonate instituţiilor politice.

1.4.5. Clasificarea după orizontul de timp

 pe termen nelimitat şi în această categorie sunt incluse deciziile fundamentate la
nivel de Parlament şi Guvern care îmbracă forma legilor, hotărârilor de guvern,
ordonanţelor de urgenţă etc.
 strategice, fundamentate la nivel administraţiei centrale şi locale pe termen lung şi
cu obiective de interes major pentru dezvoltarea comunităţii;
 pe termen mediu, elaborate de autorităţi ale administraţiei publice la nivel central
sau local pentru realizarea unor obiective cu termen de 3-5 ani;
 curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului administrativ şi care vizează
orizonturi scurte de timp;
 tranzitorii (temporare) care se aplică numai în perioada de tranziţie de la o
reglementare la alta;

1.4.6. Clasificarea după caracterul şi/sau frecvența adoptării

 unice, adoptate o singură dată pentru realizarea unui singur obiectiv;
 periodice, adoptate la interval regulate de timp (ex. adoptarea bugetului);
 aleatorii, neprogramate, adoptate pentru soluţionarea unor situaţii particulare.

1.4.7. Clasificarea după gradul de participare

 colective, adoptate de regulă de către autorităţile cu caracter deliberativ prin votul
majorităţii membrilor ce compun acea autoritate;
 individuale, emise de autorităţi publice cu caracter unipersonal.

1.5. Decidenţii - autorităţile de decizie 1

În sens larg, actul decizional exprimă voinţa unei persoane fizice sau juridice, numită
decident, cu precizarea că acea persoană trebuie să fie investită în mod formal cu autoritatea
de a hotărî într-un anumit domeniu.
În sens restrâns, autorităţile cu putere de decizie sunt instituţii ale statului cu

1
Parlagi A., op. cit., pp. 10-12

21
capacitatea administrativă de a lua hotărâri conform competenţei lor materiale, teritoriale şi
formale.

1.5.1. Autorităţile politice cu putere decizională

o Preşedintele, autoritate publică statală care, împreună cu Guvernul realizează funcţia
executivă a statului. În calitate de şef al statului reprezintă România în raporturile cu
alte state, iar în calitate de şef al armatei conduce Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
o Parlamentul, organ decizional care realizează funcţia legislativă a statului; adoptă legi
organice sau ordinare care au forţă juridică supremă în raport cu actele altor autorităţi
publice
o Guvernul, autoritate supremă a administraţiei de stat care elaborează politicile publice
cu caracter strategic pe care autorităţile, instituţiile şi serviciile publice trebuie să le
implementeze

1.5.2. Autorităţile administraţiei publice cu putere de decizie

o Ministerele şi Agenţiile Guvernamentale - autorităţi ale administraţiei publice de
specialitate care elaborează decizii publice privind reglementarea exclusivă a unui
singur sector de activitate (economie, comerţ, transport, mediu, sănătate, învăţământ,
cultură etc.)
o Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - autoritate publică de interes
naţional care emite acte administrative prin care se nasc, se modifică sau se sting
drepturi şi obligaţii în sarcina unor persoane fizice şi juridice
o Miniştrii şi prefecţii - autorităţi ale administraţiei care emit ordine, decizii cu caracter
obligatoriu prin pentru instituţiile, serviciile sau agenţii din subordine
o Consiliile judeţene şi consiliile locale - aceste autorităţi publice cu caracter deliberativ
adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor
o Preşedinţii consiliilor judeţene, primarii şi şefii unor servicii publice deconcentrate
sau descentralizate - aceste autorităţi cu caracter unipersonal iau decizii conform
voinţei unei singure persoane

1.5.3. Autorităţile jurisdicţionale

o Curtea Constituţională emite decizii prin care constată conformitatea legilor sau a
altor acte normative, cu Constituţia României;
o Curtea de Conturi; Secţiile de contencios administrativ ale Tribunalelor, Curţilor de
Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

22
 1.5.4. Autorităţile Publice Autonome
o Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; Consiliul Naţional al Audiovizualului; Consiliul
Economic şi Social, Oficiul pentru Protecţia Consumatorului; Consiliul Concurenţei
etc.

1.5.5. Autorităţile Naţionale de Reglementare

o sunt instituţii autonome de specialitate care elaborează norme, instrucţiuni, standarde
tehnice şi/sau de calitate prin care se stabilesc reguli generale, obligatorii, pentru toţi
agenţii economici dintr-un anumit sector de activitate.
o Autoritatea naţională de reglementare a energiei electrice; Autoritatea naţională de
reglementare a serviciilor publice comunale; Agenţia naţională de protecţie a
mediului; Agenţia naţională pentru siguranţa alimentelor şi protecţie sanitar-
veterinară

1.5.6. Cetăţenii
o cetăţenii participă în mod direct la adoptarea unei decizii publice numai în situaţia
referendumului şi în situaţiile expres prevăzute de lege (la dezbaterile anterioare
adoptării deciziilor privind elaborarea bugetului local, avizul de mediu etc.)
o cetăţenii participă indirect la adoptarea deciziilor publice prin dreptul de a alege
autorităţile publice, prin dreptul de petiţionare şi dreptul de iniţiativă
o promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de cetăţenii cu drept de vot dacă
este susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot dintr-o
unitate administrativ-teritorială.

1.6. Trăsăturile deciziilor publice 1

În sens larg prin conţinutul unei decizii administrative se înţelege atingerea unui
anumit obiectiv având caracter public cum este furnizarea unui produs de interes general,
prestarea unui serviciu de utilitate publică sau execuţia unor lucrări de importanţă strategică.

1.6.1. Finalitatea politică a deciziilor

Deciziile publice exprimă voinţa unei autorităţi publice, adică a partidelor şi liderilor
politici care compun respectiva autoritate publică. Decizia publică este dependentă de voinţa

1
Parlagi A., op. cit., pp. 16-20

23
liderilor, partidelor, coaliţiilor politice, deoarece acestea stabilesc obiectivele de interes
general, utilitatea publică sau binele public.
Activitatea de elaborare a deciziilor publice poate fi definită ca artă (ştiinţă) a
conducerii statale prin tehnici legislative şi/sau executive (policy-making).
Conducătorii autorităţilor publice aleg mai degrabă soluţii normative care să le asigure
protecţia, decât soluţii în beneficiul societăţii (ex. extinderea aparatului birocratic care să le
justifice existenţa);
Conducătorii autorităţilor publice adoptă soluţii în ordinea preferinţelor politice (ex.
elaborarea deciziilor în favoarea intereselor unui partid, mai înainte de realizarea unor interese
sociale);
Alegerea unei soluţii se face potrivit criteriului oportunităţii politice (ex: sunt preferate
decizii aparent “satisfăcătoare" în locul unor decizii care presupun un efort mai mare pentru
interesul general).

1.6.2. Utilitatea socială a deciziilor

Caracterul public al deciziei derivă din utilitatea şi eficienţa ei socială; cu cât o decizie
are un obiectiv social mai general cu atât este mai justificat caracterul său public.
Obiectivele deciziilor publice se materializează, de regulă, în proiecte şi programe de
utilitate socială:
o de tip economico-social: pentru combaterea şomajului, stimularea concurenţei,
stabilitatea preţurilor, creşterea salariilor, crearea de noi locuri de muncă, reconversia
profesională;
o de tip socio-moral: eliminarea discriminărilor de orice fel (etnice, religioase, culturale
etc.), protecţia persoanelor defavorizate, reducerea fenomenelor antisociale,
o de tip educaţional: pentru instruire, învăţământ, culturalizare şi informatizare, de
propagare a tehnicilor şi metodelor ştiinţifice de ultimă generaţie etc.
o de tip juridic: pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor constituţionale, pentru
reducerea infracţionalităţii, a traficului de droguri, a prostituţiei etc.
o de tip politico-administrativ: pentru combaterea corupţiei, pentru descentralizarea
deciziei, pentru reglementarea raporturilor dintre administraţia centrală şi cea locală
etc.

1.6.3. Normativitatea deciziilor

Obiectivul deciziilor publice este acela de a reglementa, de a norma, un proces sau un
fenomen social cu scopul de a asigura funcţionarea sistemului social şi de a menţine status-

24
qoul politic.
Deciziile administraţiei publice conţin norme au caracter general-obligatoriu pentru
toate persoanele fizice şi juridice vizate prin actul decizional.
Deciziile administraţiei publice reflectă un anumit sistem ierarhic, în sensul că fiecare
normă emisă de o autoritate ierarhic inferioară trebuie să se încadreze în dispoziţiile normei
emise de autoritatea ierarhic superioară;
Deciziile administraţiei publice transpun în norme interese sociale: liderii şi partidele
politice au interesul de a câştiga alegerile; cetăţenii au interesul de a obţine anumite beneficii
sociale; aparatul şi funcţionarii de stat au interesul de a-şi maximiza bugetul; diverse grupuri
de presiune au interesul de a obţine reglementări favorabile activităţii lor etc.

1.6.4. Legitimitatea deciziilor

Caracterul legitim al deciziilor publice conferă validitate politico-administrativă
scopului, obiectivelor şi mijloacelor de realizare. Deciziile reflectă modul în care autorităţile
publice receptează şi soluţionează interesele, nevoile sau aspiraţiile cetăţenilor.
Legitimitatea presupune, în primul rând, utilitatea socială a deciziei, efectul benefic pe
care-l produce în plan politic, economic, social, cultural etc.
Legitimitatea derivă, în al doilea rând, din legalitatea deciziei publice, din
conformitatea ei cu normele, principiile şi valorile sistemului de drept;
Legitimitatea depinde, în al treilea rând, de încadrarea deciziei intr-o ordine socială,
într-o ierarhie de valori sociale.

1.6.5. Caracterul discreţionar al deciziilor

În virtutea dreptului de reglementare autonomă autorităţile publice elaborează decizii
conform propriei competenţe în mod independent de voinţa altor autorităţi sau a cetăţenilor.
Caracterul discreţionar este legitim întrucât legea prevede dreptul unei autorităţi de a
decide într-o anumită materie.
Caracterul discreţionar se transformă în abuz atunci când autoritatea publică depăşeşte
cadrul legal.
Caracterul discreţionar permite unei autorităţi publice să-şi impună propriile norme în
sfera sa de autoritate.

1.6.6. Colegialitatea adoptării deciziilor

Deciziile publice sunt rezultatul activităţii mai multor persoane indiferent dacă ele sunt
materializate printr-un act individual sau nu. De exemplu, deciziile miniştrilor, prefecţilor,

25
preşedinţilor de consilii judeţene, ca şi ale primarilor sunt fundamentate, redactate, motivate şi
promovate de compartimentele de specialitate din aparatul propriu al ministerelor,
prefecturilor, consiliilor etc. Colegialitatea asigură impersonalitate (anonimatul) măsurilor
stabilite prin decizie ceea ce face ca administraţia să acţioneze indiferent de persoanele care
adoptă deciziile.
Colegialitatea se manifestă prin participarea indirectă a persoanelor care analizează
fenomenul ce face obiectul deciziei, care elaborează soluţii, care avizează din punct de vedere
tehno-juridic deciziile sau, pur şi simplu, fac propuneri pentru adoptarea unei anumite soluţii
Colegialitatea se manifestă şi ca participarea directă în momentul adoptării (de către
un organ colegial) sau emiterii (de către o autoritate unipersonală)a deciziei publice.

1.6.7. Formalismul deciziilor

Formalismul defineşte caracterul formal al deciziilor publice, adică măsura în care
autoritatea de decizie a respectat regulile de elaborare, adoptare şi implementare a deciziei:
Formalismul este necesar pentru a întruni condiţiile de validitate şi legalitate a
deciziei.
Formalismul constituie o garanţie pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti de către autorităţile publice
Formalismul excesiv are efecte contrare realizării sarcinilor autorităţilor publice (ex:
invocarea unei formalităţi pentru respingerea unei cereri de către autoritatea publică în sarcina
căreia era soluţionarea cererii).

1.7. Factori externi care influenţează adoptarea deciziilor 1

1.7.1. Sistemul politic

Sistemul politic este format din ansamblul instituţiilor politice (parlament, guvern,
preşedinte) al formaţiunilor politice (partide, asociaţii, alianţe) şi a raporturilor de putere
dintre ele.
Sistemul politic intervine şi influenţează elaborarea deciziilor publice privind modul
de organizare şi funcţionare a colectivităţilor umane şi al serviciilor publice; învăţământ,
sănătate, protecţia mediului, transporturi, asistenţă şi protecţie socială etc.

1.7.2. Sistemul social

Sistemul social este format din ansamblul structurilor civice, religioase, familiale,

1
Parlagi A., op. cit., pp. 12-14

26
culturale, etc.
Adoptarea şi implementarea deciziilor publice depinde în mod esenţial de
caracteristicile culturale, socio-morale sau spirituale ale comunităţii asupra cărei acţionează.
Eficacitatea deciziilor depinde în mod direct de respectarea următoarelor caracteristici:
o valorile morale specifice colectivităţilor în care se aplică decizia (ex: în unele
comunităţi sunt tolerate uniunile dintre persoanele de acelaşi sex; unele comunităţi
acceptă avortul, altele nu;
o normele de conduită stabilite ca reguli de funcţionare ale unei colectivităţi (ex:
acceptarea în anumite comunităţi a căsătoriei dintre minori);
o relaţiile cauzale (algoritmi) care definesc raporturi biunivoce între cauzele unui
fenomen şi efectele lui (ex: sărăcia poate fi percepută fie ca un efect al politicilor
sociale, fie ca o cauză a acestora);
o percepţia colectivă (imaginea) pe care indivizii şi-o formează cu privire la un anumit
obiect sau fenomen social (ex: imaginea unei biserici induce ideea de religiozitate)
.
1.7.3. Sistemul juridic
Sistemul juridic cuprinde toate instituţiilor de drept (norme, proceduri, principii etc.)
care reglementează activitatea autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor statului.
Sistemul juridic stabileşte normele de elaborare, adoptare şi implementare a deciziilor
publice.
Sistemul juridic impune forma actelor administrative, ca manifestări unilaterale de
voinţă prin care se nasc, se modifică sau sting raporturi juridice între stat şi cetăţeni în temeiul
executării legii,
Sistemul juridic stabileşte condiţiile de fond şi de formă necesare pentru legalitatea
unei decizii publice.
.
1.7.4. Sistemul economic
Sistemul economic este format din structurile cu caracter industrial, comercial, import-
export, transport, finanţe-bănci, precum şi din raporturile care se stabilesc între acestea.
Caracterul sistemului economic influenţează conţinutul deciziilor:
o în cazul sistemelor bazate pe tipul de proprietate de stat deciziile sunt centralizate la
nivel guvernamental;
o în cazul sistemelor bazate pe proprietate privată deciziile sunt descentralizate la nivel
de operatori (agenţi) economici;

27
 Unitate de învățare 2. Teoria procesului decizional

2.1. Abordări ale procesului decizional 1

În literatura americană de specialitate există o serie de lucrări în care se afirmă că

procesul de fundamentare a deciziilor administrative este complex, în primul rând, pentru
faptul că ia în considerare trei perspective: managerială, politică şi legală.
Potrivit acestor puncte de vedere, specialistul american David H. Rosenbloom2
prezintă trei abordări, menite să întregească imaginea procesului strategic de fundamentare a
deciziilor de management public cu elementele determinante care influenţează conţinutul lor.

2.1.1. Abordarea managerială a procesului decizional

Abordarea managerială a procesului decizional din administraţia publică accentuează
necesitatea permanentei raţionalizări a acestuia şi oferă posibilitatea managerilor publici de a
fundamenta decizii raţionale luând în considerare aspectele de eficienţă şi eficacitate:

CARACTERISTICI

 acceptuarea necesităţii permanentei raţionalizări

 considerarea unor aspecte de eficienţă şi eficacitate
 proiectarea unui sistem coerent de corelaţii între elemente care oferă managerilor publici posibilitatea
alegerii alternativei decizionale optime
 reducerea numărului de alternative decizionale
 gradul ridicat de informare a funcţionarilor publici
 luarea în considerare a ierarhiei
 gradul ridicat de formalizare în procesul de funadamentare a deciziilor
 atragerea în procesul decizional a unor funcţionari publici cu anumite calităţi, cunoştinţe, aptitudini şi
deprinderi de management
 stimularea formării unei culture a organizaţiei publice
 autoritatea managerială influenţează hotărâtor derularea procesului decizional

Figura nr. 2. Abordarea managerială a procesului decizional

Abordarea managerială presupune, în esenţă, proiectarea unui sistem care să ofere

managerilor publici posibilitatea de a alege cele mai bune alternative decizionale.
În acest sens, este permisă:

1
Androniceanu A., Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, pp. 145 - 155
2
Rosenbloom D. H. , Public Administration, Understanding Management, Politics, and Law in the Public
Sector, Random House, New York, 1986, p. 392

28
  reducerea numărului de alternative luate în considerare;
 reducerea numărului de variabile care trebuie luate în considerare în procesul de
fundamentare a uneia sau alteia dintre acestea;
 asigurarea că funcţionarii cunosc criteriile pentru o alegere raţională a variantei
decizionale;
 informarea corespunzătoare a funcţionarilor pentru a avea competenţa să
selecteze o alternativă din mai multe posibile.
Abordarea managerială se manifestă cu precădere în organizaţiile de tip birocratic.
În sistemul administraţiei publice americane există aşa-numitele agenţii publice care
desfaşoară activităţi specifice, fiind specializate într-un anumit domeniu al managementului
public. De exemplu, specializarea jurisdicţională a agenţiilor publice asigură managerilor
publici autoritatea de a defini domeniul politicii publice.
Specializarea limitează uneori posibilitatea managerilor din instituţiile publice de a
alege o alternativă sau alta şi, de asemenea, restrânge cunoaşterea variabilelor, pe care un
manager public trebuie să le ia în considerare, pentru satisfacerea interesului public.
Prin urmare, managerii publici din aceste instituţii nu au totdeauna libertatea să aleagă
o alternativă decizională. De aceea, frecvent ei îşi pun o serie de întrebări: Care este cadrul
oficial de manifestare al propriei autorităţi? Cum s-ar putea acţiona între aceste limite?
Un alt punct de vedere luat în considerare de specialişti pentru a prezenta abordarea
managerială a procesului decizional este ierarhia.
Poziţia în ierarhie determină limitele de competenţă ale decidenţilor.
Se consideră că atât specializarea instituţiilor publice, cât şi ierarhia acestora limitează
autoritatea.
Specializarea limitează autoritatea jurisdicţională, în timp ce ierarhia limitează
autoritatea managerială.
Diferenţa între cele două este foarte subtilă, dar ar putea fi sintetizată după opinia
specialiştilor americani în următoarele idei:
 „Eu nu sunt responsabil pentru ceea ce ei desfăşoară în cadrul acelui program”-
specializarea.
 „Eu sunt acela care stabileşte regulile” - ierarhia.
În plus, ierarhia oferă posibilitatea autorităţii ierarhice să definească şi să limiteze
sarcinile subordonaţilor.
Alt aspect care permite explicarea abordării manageriale este formalizarea.
Formalizarea prezintă importanţă în procesul de fundamentare a deciziilor de
management public, întrucât reduce numărul alternativelor decizionale prin precizarea

29
variabilelor, care trebuie luate în considerare în procesul de alegere.
Într-adevăr, cum însuşi termenul formalizare sugerează, formele standardizate pot fi
utilizate pentru solicitarea informaţiilor relevante cerute de unele instituţii publice pentru
fundamentarea deciziilor.
În cadrul procesului decizional, informaţiile certe sunt luate în considerare, iar alte
informaţii nerealiste sunt excluse.
Formalizarea limitează într-un anume sens rolul decidentului reducând alternativele
decizionale posibile formulate de acesta şi acţiunile de întreprins în vederea realizării uneia
sau alteia din alternative.
Un alt aspect deosebit de important pentru înţelegerea abordării manageriale este
abilitatea decidentului sau a decidenţilor din administraţia publică, care trebuie să aleagă cele
mai raţionale alternative decizionale.
În literatura americană, aceste abilităţi ale decidenţilor şi ale celorlalte persoane
antrenate în administraţia publică sunt abordate în cadrul sistemului de valori sau de merite -
„merit system”.
Funcţionarii publici competenţi sunt cei în măsură să înţeleagă obiectivele sistemului
şi sarcinile lor, să identifice informaţiile de care au nevoie şi să perceapă corect conceptele de
specializare şi ierarhie. Se aşteaptă, de asemenea, să fie persoane care exercită eficient
funcţiile managementului public.
Acţiunile acestor decidenţi sunt influenţate de poziţia în ierarhia instituţiei, de regulile
şi sistemele de valori, ca de altfel şi de respectarea legilor. Nu sunt susţinute orientările
politice.
Abordarea managerială este de multe ori limitată de aşa-numita cultură a instituţiei
publice, care se formează de regulă în cadrul organizaţiilor administrative.
Aşa cum scria Harold Seidman, fiecare instituţie publică are propria ei cultură şi un
sistem intern de valori care orientează acţiunile întreprinse, influenţează politica acesteia şi a
sistemului din care face parte.
Prin urmare, abordarea prezentată accentuează rolul managementului, al structurii de
conducere în procesul de fundamentare a deciziilor de management public prin care misiunea
unei instituţii sau autorităţi publice este realizată.

2.1.2. Abordarea politică a procesului decizional

Există o serie de critici la adresa abordării precedente, ceea ce a condus la conturarea
unui alt model, care influenţează procesul fundamentării deciziilor de management public.

30
 Astfel a fost conceput modelul creşterii sau modelul dezvoltării1 aplicabil cu succes în
instituţiile în care procesele politice au o pondere importantă.
Modelul creşterii sau al dezvoltării ia în considerare şi influenţa politicului asupra
procesului decizional din instituţiile şi autorităţile administraţiei de stat, motiv pentru care în
literatura de specialitate este cunoscut ca abordarea politică.

CARACTERISTICI

 luarea în considerare a sistemului de obiective ale politicii

 formularea unei coaliţii politice
 derularae în trei etape distincte:
- definirea ţelurilor, obiectivelor şi modalităţile de realizare
- obţinerea consensului
- fundamentarea unei decizii acceptabile
 constituirea unor pachete de probleme
 luarea în considerare a elementelor de cost
 încurajarea elaborării unor programe cu rol simbolic.

Figura nr. 3 . Abordarea politică a procesului decizional

Astfel se porneşte de la premisa că obiectivele politicii din administraţia publică sunt

generale, iar acest generalism este considerat normal într-o societate cu o politică pluralistă şi
adesea poate fi un element determinant, care să permită obţinerea unui puternic consens
pentru operaţionalizarea programelor administrative.
Politicul în acest model atrage frecvent un sistem de obiective ale politicii publice
care nu sunt adesea exprimate operaţional, cuantificate, determinate în timp.
Această corelare a politicului cu managementul public şi abordarea, pas cu pas, a
schimbărilor din viaţa politică, care se reflectă în administraţie, permit funcţionarilor publici
identificarea misiunii lor, a unor obiective realiste, comprehensive şi operaţionale.
Pe parcursul procesului de realizare a obiectivelor se fac schimbări, în sensul
îmbunătăţirii programelor, a politicilor pe care organizaţia publică le are.
Modelul accentuează rolul decidenţilor publici, care sunt responsabili faţă de
formaţiunea politică ai cărei reprezentanţi politici desemnaţi sunt.
Astfel, managementul public, consideră autorii abordării, s-ar putea dezvolta pe baza
unor coaliţii politice constituite pe consens politic.
În acest mod, personalităţile politice pot să ofere direcţiile de acţiune funcţionarilor
publici şi, de asemenea, să exercite o presiune asupra lor pentru a decide în favoarea unei

1
Lindblom C., The Science of Muffling Through, Amitzai Etzioni, Mixed-Scanning; The third Approach to
decision making, New York, 1992, p. 362

31
politici sau a alteia.
Modelul creşterii care reprezintă fundamentul abordării politice a procesului
decizional presupune parcurgerea a trei etape pentru elaborarea deciziilor de management
public.
Prima etapă se referă la definirea ţelurilor, a obiectivelor şi a modalităţilor de
realizare a acestora.
Obiectivele sunt stabilite în funcţie de posibilităţile reale pe care o instituţie publică le
are pentru a funcţiona într-o anumită direcţie politică.
Potrivit modelului, obiectivele politicii pot fi neclare, insuficient definite, generale
pentru a servi drept ţeluri, în sens practic.
Ca şi într-un scenariu, modalităţile posibile de realizare a obiectivelor pe care le are o
organizaţie sau instituţie publică sunt determinate de obiectivele politicilor de guvernare din
administraţia publică .
A doua etapă presupune ajungerea la un consens.
Potrivit acestui model, testul pentru o bună decizie este ajungerea la consens sau la o
înţelegere asupra politicii şi modalităţilor de implementare propuse.
Obiectivele şi modalităţile sunt tratate în cadrul pachetelor de probleme mai mult sau
mai puţin acceptate de anumite grupări de interese.
Pachetul, care este cel mai bine acceptat şi care întruneşte implicit cel mai puternic
consens, este considerat în mod normal cea mai bună variantă decizională.
În această situaţie reprezentativitatea şi responsabilitatea iau locul eficienţei,
eficacităţii şi raţionalităţii, ca valori abordate în procesul alegerii alternativelor şi
modalităţilor de realizare.
Valorile manageriale tradiţionale nu sunt neglijate de modelul creşterii, dar nici nu
sunt considerate ca determinante.
A treia etapă descrisă în cadrul modelului de creştere presupune fundamentarea
unei decizii satisfăcătoare, acceptabile.
Pornind de la aceste considerente putem formula câteva puncte de vedere.
Consensul arată nivelul suportului politic pe care îl are decizia .
Deseori se întâmplă ca un program să fie doar simbolic şi să nu aibă alt impact asupra
societăţii decât unul generic simbolic. Însă, în realitate, un astfel de program este considerat
de succes.
În literatura americană de specialitate este bine cunoscut exemplul Comisiei
Americane pentru Drepturile Omului, care este considerată ca o agenţie cu funcţii
predominant simbolice, întrucât testul unei bune politici nu este dat de impactul asupra unui

32
anumit segment din societate, ci mai de grabă de susţinerea, de suportul larg pe care îl atrag
programele şi politicile iniţiate de aceasta.
Aceste modalităţi de interpretare a procesului decizional tind să diminueze logica,
accentuând rolul politicului şi făcând dificilă realizarea obiectivelor iniţial propuse.
În cadrul modelului, analizele sunt reduse.
În cazul modelului creşterii, decidenţii iau în considerare câteva pachete cu modalităţi
şi obiective şi selectează unul dintre acestea complet satisfăcător din perspectiva programelor
politice.
Cu un oarecare efort se determină o decizie optimă, care să maximizeze valorile luate
în considerare.
Adesea se fac compromisuri pentru a se menţine cooperarea şi consensul în cadrul
coaliţiilor politice.
Principalele limite ale modelului sunt:
 pluralismul generează formarea unor grupări de interese. Fiecare grupare va căuta
să aibă influenţă asupra unor instituţii publice, prin urmare vor apărea tot mai
multe astfel de instituţii. Procesul de coordonare în cadrul lor va fi din ce în ce mai
greoi. Politica, bazată pe consens, se orientează spre obţinerea şi menţinerea
suportului politic;
 modificările care apar în politica administrativă pe parcursul derulării acesteia
atrag consecinţe nedorite şi neprevăzute;
 ciclicitatea în politica de fundamentare a deciziilor administrative.
Datorită ambiguităţii obiectivelor, decidenţii pot repeta procesele derulate în trecut
chiar înainte ca acestea să fie generate de situaţii noi, specifice.
Totuşi, abordarea politică şi implicit modelul creşterii au avantaje majore în ceea ce
priveşte accentul pus pe reprezentare, responsabilitate şi obţinerea consensului.

2.1.3. Abordarea legală a procesului decizional

Abordarea legală a procesului de fundamentare a deciziilor presupune o procedură
distinctă de adjudecare.
Adjudecarea este o formă de decizie constând în elaborarea unor reguli şi proceduri
formalizate pentru a identifica: factorii situaţionali, interesele partidelor din opoziţie şi
corelarea intereselor politice cu legislaţia, pentru a servi interesul public.
Există două tipuri de adjudecare:

33
 1. Prospectivă - care are în vedere modificări în serviciile publice;
2. Retrospectivă - apare în situaţiile de erori produse la nivelul organizaţiilor
administrative sau atunci când au loc abateri de la regulile şi legile care
guvernează activitatea organizaţiilor administrative.
Forma sub care apare, de regulă, acest tip de adjudecare este plângerea sau reclamaţia
împotriva unui individ, a unei organizaţii sau a unui partid.
Abordarea legală privind fundamentarea deciziilor presupune luarea în considerare a
interesului public pe termen lung şi urmăreşte crearea unui pachet de legi care să permită
cunoaşterea şi satisfacerea interesului public.

CARACTERISTICI

 implicarea unei proceduri speciale de adjudecare

 existenţa a două tipuri de adjudecare: prospectivă şi retrospectivă
 identificarea factorilor situaţionali
 luarea în considerare a intereselor partidelor de opoziţie
 corelarea intereselor politice cu legislaţia
 orientarea către satisfacerea interesului politic
 considerarea interesului public pe termen lung
 orientarea pentru crearea unor pachete de legi
 adaptarea permanentă a conţinutului pachetelor de legi la nevoile sociale
generale în schimbare

Figura nr. 4. Abordarea legală a procesului decizional

Adjudecarea este utilă, în special, în situaţiile în care legislativul nu poate stabili o

politică cuprinzătoare şi când există nevoia de modificări continue, de flexibilitate.
Principalele limite ale acestei abordări sunt:
 presupune consum mare de timp;
 limitează participarea în procesul decizional a altor persoane din afara sistemului;
 situează funcţionarii publici, cetăţenii şi organizaţiile în poziţii diferite, atunci
când tipul de relaţie nu este corespunzător cu politica publică promovată.
Abordările prezentate completează imaginea procesului de fundamentare a deciziilor
de management public şi a celor administrative.
Fiecare abordare poate fi aplicată parţial în anumite condiţii obiective şi în anumite
tipuri de instituţii publice.
Modelele de abordare a procesului decizional prezentate se regăsesc, practic,, cu
precădere în sistemul managementului public american, dar elemente specifice au fost
preluate şi adaptate şi în managementului public din unele ţări europene.

34
 De altfel, aspecte relevante din fiecare abordare îşi găsesc aplicabilitatea într-o formă
combinată şi în sistemul decizional al managementului public din România.

2.2. Elemente ale procesului decizional 1

Într-un demers analitic se pot stabili următoarele elemente proprii oricărui proces
decizional:
 Obiectivul sau obiectivele deciziei. Obiectivul unui proces decizional este
reprezentat de nivelul propus a fi realizat pentru un anumit criteriu.
 Decidentul (individual sau colectiv). Este cel care selectează una dintre
variantele posibile. Fiecărui decident se asociază un coeficient de autoritate.
 Mulţimea variantelor decizionale (alternativele, strategiile). Identificarea şi
stabilirea acestora constituie o etapă de maximă importanţă în fundamentarea deciziei.
Omiterea unor variante posibile sau includerea în listă a unor variante nerealizabile poate
afecta de la început calitatea deciziei.
 Mulţimea criteriilor decizionale. Aceasta este reprezentată de punctele de
vedere ale decidentului, cu ajutorul cărora acesta izolează aspecte ale realităţii în cadrul
procesului decizional.
Determinarea propriu-zisă a lui variantei optime depinde de natura modelului adoptat:
o Metode analitice - pe baza unor condiţii de necesitate şi suficienţă, deduse din
modele analitice de tipul unor ecuaţii funcţionale sau diferenţiale bazate de
condiţii de convergenţă a algoritmului de căutare a soluţiei;
o Metode euristice de determinare a soluţiei satisfăcătoare (optimale sau
suboptimale) pe baza unor considerente insuficient exprimate analitic, dar
validate practic.
Ca reguli de alegere a variantei optime se pot folosi următoarele:
1. dacă se găseşte o variantă care răspunde favorabil tuturor cerinţelor şi
restricţiilor se acceptă acea variantă;
2. dacă nici o variantă nu poate satisface una/mai multe restricţii se alege varianta
în care restricţia cea mai importantă este satisfăcută şi se propun apoi măsuri de
îmbunătăţire a celorlalte.

1
Hîncu D., Ene N., Metode şi tehnici cantitative în administraţia pubică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
pp. 56-57

35
 2.3. Etapele unui proces decizional 1

2.3.1. Identificarea şi definirea problemei

Exisţă o bogată literatură de specialitate care tratează cu generozitate aspectele
referitoare la formalizarea problemei decizionale. Se defineşte „problema” ca fiind o
dificultate ce nu poate fi depăşită automat urmând a fi cercetată într-un demers conceptual
sau empiric; problema este privită ca primul element al triadei problemă-cercetare-soluţie.
Rolul decidentului în această primă etapă constă în identificarea problemei decizionale şi
diferenţierea ei de o alta nedecizională:
• problema decizională poate fi una generală, rezolvabilă prin folosirea unor reguli
şi principii cunoscute, pe care poate le-a mai aplicat în situaţii anterioare;
• problema ce urmează a fi soluţionată, deşi are un caracter general şi repetitiv
pentru ansamblul activităţii decizionale, pentru organizaţia respectivă apare ca
unică;
• a treia situaţie problematică este cea a evenimentului de excepţie, unic şi foarte
rar, care nu poate fi rezolvat pe baza regulilor şi principiilor existente;
• sau problema decizională poate fi manifestare timpurie a unui nou gen de
probleme generale.
Necunoaşterea perfectă a problemei decizionale poate să genereze efecte negative,
indiferent cât de corect ar fi parcurse următoarele etape ale procesului decizional. Pe baza
unei identificări şi definirii corecte a problemei decizionale se va stabili în continuare cine o
va implementa.

2.3.2. Stabilirea criteriilor şi obiectivelor decizionale

Criteriile de decizie sunt puncte de vedere ale decidentului cu ajutorul cărora
punctează aspecte ale realităţii; se caracterizează prin mai multe niveluri, iar fiecare nivel
corespunzător unui criteriu de decizie reprezintă tot atâtea obiective posibile. Deci, obiectivul
unui proces decizional, din punctul de vedere al unui criteriu, este tocmai nivelul propus a fi
realizat pentru acel criteriu. În această etapă, decidentul trebuie să ţină seama de posibilitatea
divizării sau agregării criteriilor, precum şi de dependenţa sau independenţa acestora. Două
criterii sunt independente dacă alegerea unui obiectiv din punctul de vedere al unui criteriu nu
are absolut nici o influenţă asupra alegerii obiectivului, din punctul de vedere al celuilalt
criteriu.

1
Idem, pp. 73-5

36
 2.3.3. Stabilirea variantelor decizionale posibile
Acestea sunt cercetate amănunţit printr-o „inventariere" a alternativelor posibile. În
funcţie de gradul de participare a decidentului, aceasta se poate face în mod:
• pasiv, când decidentului i se prezintă variantele fără ca el să depună un efort de
formulare sau interpretare în acest sens;
• activ, când însuşi decidentul stabileşte variantele posibile prin diferite metode între
:
care analogia joacă un rol important.
Variantele unei probleme decizionale pot fi considerate ca mijloace de realizare a unei
acţiuni.

2.3.4. Alegerea variantei optime („decizia propriu-zisă")

Mulţimea consecinţelor este reprezentată de ansamblul rezultatelor potenţiale ce s-ar
obţine potrivit fiecărui criteriu de decizie şi fiecărei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea
variantelor decizionale. Numărul consecinţelor corespunzătoare unei variante este dat de
numărul de criterii de decizie luate în considerare. Determinarea consecinţelor este o
activitate de prevedere (extrapolare), ea influenţând în mare măsură alegerea variantei
optime. Deoarece nu întotdeauna se cunosc stările condiţiilor obiective, uneori se impune
stabilirea mai multor consecinţe pentru fiecare variantă corespunzătoare fiecărui criteriu.

2.3.5. Aplicarea variantei optime

După ce a fost aleasă linia de acţiune, deci s-a adoptat decizia, urmează redactarea,
transmiterea şi aplicarea acesteia. În această etapă un rol deosebit revine decidentului, în ceea
ce priveşte motivarea şi transmiterea deciziei luate. Cu cât reuşeşte să motiveze mai mult din
punctul de vedere al eficacităţii deciziei luate, cu atât realizarea acesteia se desfăşoară în
condiţii mai bune.

2.3.6. Evaluarea rezultatelor

Procesul decizional se încheie cu etapa de evaluare a rezultatelor obţinute cu
obiectivele propuse în scopul identificării abaterilor. Etapa de evaluare are un rol deosebit,
retrospectiv, dar mai ales prospectiv, în sensul ca pe baza ei se trag concluzii pentru viitor,
pentru un nou ciclu al procesului managerial, ciclu care trebuie să se desfăşoare la un nivel
calitativ superior. Informaţia culeasă, prelucrată şi încorporată în decizie trebuie să ofere
posibilitatea testării continue a gradului de apropiere între efectul aşteptat (prin implementarea
deciziei) şi realitate. Fiecare decident construieşte un sistem de feed-back cuprinzând
informaţii asupra stării şi implementării care au stat la baza adoptării ei. Pe baza acestui

37
sistem, decidentul poate corecta acţiunea de implementare a deciziei sau poate reveni asupra
procesului decizional însuşi, ceea ce va avea un efect benefic, pozitiv asupra performanţei şi
eficienţei procesului managerial.

2.4. Planificarea procesului decizional 1

Planificarea deciziilor defineşte activitatea prin care autorităţile publice stabilesc

obiectivul de interes general şi elaborează strategia şi tactica de realizare.
Planificarea strategică implică studiul factorilor de mediu (politic, economic, social)
care pot influenţa implementarea deciziei; delegarea autorităţii către diverse structuri de
decizie; alocarea eşalonată în timp a mijloacelor de realizare (umane, materiale, financiare);
stabilirea etapelor intermediare de realizare.
Planificarea tactică presupune atât delimitarea activităţilor specifice (cercetare,
modelare, elaborare de soluţii, evaluare, etc.), cât şi distribuţia sarcinilor şi a
responsabilităţilor pe compartimente şi persoane.

2.5. Alegerea metodei pentru elaborarea deciziei 2

Orice decizie presupune alegerea unei soluţii dintre mai multe posibile. Alegerea unei
soluţii presupune existenţa unei metode de lucru care să stabilească principiile, regulile,
procedurile şi eficienţa reglementării fenomenelor socio-economice prin intermediul
deciziilor publice.

2.5.1. Tipuri de metode

Alegerea metodei adecvate fiecărui proces decizional ţine seama în primul rând de
specificul domeniului de reglementare social. În sfera deciziilor publice sunt utilizate:
o Metoda coşului de gunoi care pleacă de la premisa corectă că deciziile publice
nu pot satisface toate interesele aşa că este preferabilă soluţia „extragerii din
coş" a unei variante care să fie oportună (în acel moment, în acel loc, în acel
mod, cu mijloacele existente etc.).
o Metode politice (ale mesei rotunde) care propun adoptarea deciziei prin
acordul participanţilor astfel că soluţia adoptată nu va fi cea mai bună, dar va fi
soluţia acceptă de toată lumea.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 35-36
2
Idem, pp. 36-39

38
 o Metodele logice cuprind: metoda deductivă care constă în activitatea de sinteză
a rezultatelor pe care le-au produs politicile publice anterioare, pentru a putea
formula concluzii pertinente necesare în procesele decizionale ulterioare;
metoda inductivă, care constă în observarea unui fenomen social, formularea
unei ipoteze cu privire la soluţia care trebuie adoptată pentru reglementarea
acelui fenomen şi verificarea corectitudinii acestei soluţii.
o Metode de analiză cantitativă şi calitativă se bazează pe măsurarea efectelor
(politice, economice, sociale etc.) pe care le poate produce una sau alta dintre
soluţiile adoptate, pentru a se putea alege şi varianta optimă de decizie.

2.5.2. Modelarea
Modelarea este un procedeu care constă în construcţia mai multor variante (modele)
de decizie potrivit unor criterii şi conform unui scop.
Elaborarea modelului conform metodei PALM: se bazează pe participarea tuturor
persoanelor (compartimentelor) de specialitate la elaborarea unor variante de decizie,
considerate optime în raport obiectivului urmărit; argumentarea sub aspect social, economic,
ideologic, ecologic etc., a fiecărei variante, pentru fundamentarea deciziei; legitimarea
variantei de decizie prin conformitatea cu sistemul normativ juridic, social-moral sau de altă
natură; motivarea participanţilor.
În funcţie de gradul de cunoaştere a factorilor exteriori se pot observa trei situaţii:
o elaborarea unui model de deciziei în condiţii de incertitudine; se referă la
situaţia în care se pot prevedea efectele, dar fără să existe certitudinea realizării
unuia, sau altuia dintre ele.
o elaborarea unui model de decizie în condiţii de certitudine, pleacă de la
premisa că toate variabilele sunt cunoscute şi există siguranţa producerii
efectului scontat.
o elaborarea unui model de decizie în condiţii de risc defineşte probabilitatea
foarte redusă de a se produce efectul scontat.

2.5.3. Simularea
Prin simulare se defineşte în sens larg un experiment în care informaţii (date) reale
sunt formalizate (de regulă matematic) pentru a studia care sunt efectele diferitelor modele de
decizie. Modelul fiecărei decizii în parte este studiat prin prisma diverselor variabile şi a
combinaţiilor posibile dintre ele, precum şi efectelor pe care le pot produce în realitate aceste
modele.

39
 Modelul econologic presupune că autoritatea de decizie a analizat toate alternativele
posibile şi urmăreşte maximizarea unor parametrii conform scopului propus; după definirea
problemei autoritatea de decizie stabileşte criteriile de evaluare, calculează efectele pe care le
poate produce fiecare soluţie şi selectează prin analiza comparativă, soluţia cea mai
convenabilă;
Modelul deciziei mediane care presupune că într-o societate democratică deciziile
publice exprimă interesele cetăţenilor aflaţi în centrul spectrului politic sau social (nu al
extremelor). De exemplu, acest model este folosit pentru a explica deciziile referitoare la
cheltuielile publice potrivit principiului redistribuirii venitului naţional în favoarea cetăţenilor
cu venituri medii.

2.5.4. Improvizarea
A improviza înseamnă a găsi o soluţie ad-hoc, fără a avea timpul necesar de analiză a
condiţiilor interne şi externe care pot influenţa decizia.
Modelul improvizării strategice se bazează pe participarea persoanelor (instituţiilor)
competente la elaborarea deciziilor publice astfel încât să nu mai fie necesar controlul
ierarhic.
Acesta presupune soluţionarea în timp real a problemelor de management. Modelul
improvizării se distinge de modelele strategice prin faptul că asigură soluţionarea problemelor
în mod operativ, în momentul apariţiei lor.
De asemenea, permite imaginarea unor soluţii de către persoanele (instituţiile) de
decizie pe baza gândirii prospective, a imaginaţiei tehnice, juridice etc.

2.5.5. Construirea unei imagini publice

Imaginea favorabilă pentru o decizie se bazează pe puterea de influenţă a decidentului
şi poate fi obţinută prin propaganda; procedeul cuprinde o gamă largă de metode de
publicitate, comunicare, dezbatere etc., care au ca scop justificarea (înfrumuseţarea) soluţiilor
adoptate de autorităţile de decizie din punct de vedere politic, social, economic şi aşa mai
departe. Modelarea imaginii publice este posibilă datorită efectului de informare care se
realizează prin trei procese diferite
 fază de mediatizare, caracterizată prin faptul că autoritatea publică recunoaşte
existenţa unei probleme sociale şi se angajează să adopte anumite decizii pentru
soluţionarea ei;
 o fază de politizare, în care autoritatea publică încearcă să justifice necesitatea alocării
de resurse (în special din fonduri publice) pentru adoptarea unei decizii

40
  o fază de polarizare, în cadrul căreia se elaborează proiecte reciproc exclusive pentru
stabilirea modului de reglementare (conţinutul deciziei).

2.6. Raţionalizarea procesului decizional 1

2.6.1. Raţionalitatea decizională

Conceptul de raţionalitate se referă la relaţia logică dintre conţinutul normativ al
deciziei publice şi legitimitatea unei autorităţi de a reglementa prin norme un fenomen social.
Teoria raţionalităţii sinoptice susţine că adoptarea deciziilor publice este posibilă pe
baza culegerii tuturor informaţiilor relevante, pe analiza variabilelor ce intervin în faza de
implementare, precum şi pe baza examinării tuturor efectelor, astfel încât să fie elaborată cea
mai bună variantă de politică publică.
Teoria raţionalităţii limitate pleacă de la premisa că nu pot fi cunoscute toate
variabilele şi consecinţele unei decizii astfel încât este de preferat satisfacerea unor anumite
exigenţe, definite în mod realist.
Modelul raţionalităţii perfecte se caracterizează prin următoarele elemente:
o autoritatea de decizie are posibilitatea de a cunoaşte toţi factorii interni şi externi
care intervin în procesul elaborării şi implementării deciziei;
o există posibilitatea elaborării unor soluţii alternative pe baza unor criterii obiective
de evaluare a efectelor;
o implementarea soluţiei este luată în calcul anterior alegerii unei variante de
decizie.

2.6.2. Raţionalizarea managerială

o utilizarea unor strategii decizionale: modelul antreprenorial, modelul
incrementalist, modelul raţionalităţii limitate etc.
o îmbunătăţirea capacităţii de comunicare a conducătorilor autorităţilor publice
pentru a explica semnificaţiei unei decizii publice din perspectiva motivelor,
nevoilor şi intereselor publice;
o creşterea capacităţii de asimilare a informaţiilor, inclusiv de utilizare a feed-back-
ului în adaptarea (reformularea) deciziei;
o dezvoltarea aptitudinilor de coordonare şi control a persoanelor
(compartimentelor) care participă la elaborarea deciziei.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 39-41

41
 2.6.3. Raţionalizarea normativă
Raţionalitatea normativă reflectă gradul de corespondenţă (conformitate) între
mijloace şi scopuri în realizarea obiectului deciziei publice.
Raţionalitatea instrumentală, bazată pe ideea de răspundere, justifică normele
instituite prin decizia publică, prin prisma scopului social urmărit de autorităţi.
Raţionalitatea substanţială, bazată pe ideea de convingere, justifică normele deciziei
prin raportul lor cu valorile şi principiile socio-morale.

2.6.4. Raţionalizarea organizaţională

Raţionalitate organizaţională răspunde unor cerinţele privind modul de organizare şi
funcţionare al unei autorităţi de decizie.
Raţionalitatea instrumentală se referă la faptul că decizia promovează în primul rând
interesele membrilor unei organizaţii.
Raţionalitatea axiologică defineşte decizia publică prin conţinutul valoric, prin faptul
că recunoaşte norme, principii sau valori superioare.
Raţionalitatea instituţională relevă faptul că decizia publică este rezultatul
constrângerii membrilor autorităţii decizionale, al aplicării regulilor, sau al structurii formale.

2.6.5. Raţionalizarea comunicaţională

o simplificarea metodelor de comunicare şi reducerea canalelor de comunicaţie

o transparenţa procesului decizional; ca regulă a procesului decizional, ea asigură
cunoaşterea de către public a conţinutului şi semnificaţiei deciziilor publice în
toate etapele: anterioare, concomitente sau ulterioare elaborării deciziei;
transparenţa asigură accesul liber la informaţiile cu caracter public.

2.7. Optimizarea procesului decizional 1

2.7.1. Coordonarea
Coordonarea procesului decizional defineşte corelarea activităţilor cu scopul deciziei
şi armonizarea structurilor cu scopul autorităţii de decizie.
Coordonarea implică două sarcini:
o îndrumarea unitară a structurilor care concură la elaborarea deciziei publice
(autorităţi, instituţii, servicii, funcţionari etc.) şi

1
Parlagi A., op. cit., pp. 42-44

42
 o conducerea unitară a tuturor activităţilor specifice proiectării, modelării,
elaborării şi implementării deciziei.
Principiile coordonării activităţii decizionale sunt:
o ierarhizarea obiectivelor, astfel încât obiectivele particulare să fie subordonate
obiectivelor generale;
o sistematizarea procesului decizional în aşa fel încât să se asigure
interconexiunea optimă între activităţi, mijloace şi scopuri.
o transparenţa procesului decizional asigură coordonarea intenţiilor decidentului
cu aşteptările publicului, cunoaşterea de către cetăţeni a conţinutului şi
semnificaţiei deciziilor publice în toate etapele: anterioare, concomitente sau
ulterioare elaborării deciziei.

2.7.2. Formalizarea
În sens larg, formalizarea defineşte procedeul de stabilire sau oficializare a unor norme
şi proceduri pentru adoptarea deciziilor:
o metodele standard de operare sunt acţiuni de rutină (obişnuite), în adoptarea
deciziilor (ex.: motivarea, redactare, avizarea proiectelor de hotărâri); procedurile
standard de operare sunt utile deoarece asigură o formalizare riguroasă a
procesului decizional; pe de o parte, asigură integrarea noilor funcţionari în
sistemul decizional, pe de altă parte, obligă vechii funcţionari să respecte normele
prestabilite;
o fixarea unor algoritmi (reguli de prioritate sau de relaţii), obligatorii între diferite
structuri care participă la elaborarea deciziei (ex.: dacă proiectul de decizie nu este
avizat juridic nu poate fi aprobat economic; dacă nu este avizat economic nu poate
fi aprobat financiar etc.)
o tipizarea procedurilor - de avizare, de aprobare, de autorizare sau acord în sfera
deciziilor cu caracter curent cum sunt recrutarea funcţionarilor public, încheierea
contractelor administrative, administrarea domeniului public şi privat, autorizarea
construcţiilor etc.;
o duplicarea, ca efect negativ al formalizării, duce la multiplicarea funcţionarilor sau
a compartimentelor care concură la elaborarea deciziilor (sub pretextul unificării
unor norme, al raţionalizării unor proceduri, al informatizării activităţii etc.).

2.7.3. Codificarea
Noţiunea de codificare defineşte procedeul de sistematizare şi/sau de unificare a

43
normelor şi procedurilor decizionale, adică de strângere a lor într-un cod:
o codificarea se manifestă prin intervenţia autorităţii de decizie pentru unificare
(concentrarea) tuturor deciziilor de acelaşi tip în coduri;
o codificarea presupune eliminarea tuturor normelor şi procedurilor echivoce,
contradictorii sau căzute în desuetudine din practica autorităţilor publice de
decizie;
o codificare permite unificarea terminologiei (utilizarea aceluiaşi limbaj de
specialitate) de către toate autorităţile, instituţiile sau serviciile care participă la
procesul decizional.

2.7.4. Centralizarea
Centralizarea procesului decizional defineşte concentrarea activităţii (puterii de
decizie) la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale. Scopul centralizării deciziilor
publice este acela de a soluţiona mai rapid şi mai eficient fenomenele sociale deoarece la nivel
central sunt cunoscute in extenso problemele globale:
o centralizarea dinamică a procesului decizional presupune comunicarea
(colaborarea) dintre autoritatea centrală de decizie şi instituţiile, serviciile publice
sau persoanele care participă la elaborarea deciziilor;
o centralizarea politică se referă la coordonarea procesului decizional de către
instituţiile politice (Parlament, Guvern) în scopul aplicării politicilor publice
elaborate la nivel central;
o centralizarea administrativă se manifestă prin dreptul de coordonare pe care
autorităţile administraţiei centrale (ministere, prefecţi etc.) îl exercită asupra
aparatului administrativ din subordine în vederea adoptării unor decizii;
o centralizarea internă presupune conducerea directă a tuturor compartimentelor,
controlul tuturor activităţilor şi reglarea tuturor relaţiilor din interiorul unei
autorităţi sau instituţii, de către manager.

2.8. Profesionalizare, tehnicizare şi consultanţă în procesul decizional 1

2.8.1. Profesionalizarea
Profesionalismul se referă în sens larg la specializarea resurselor umane, a
mijloacelor, instrumentelor şi metodelor specifice pentru concepţia, modelarea, adoptarea,
implementarea şi creşterea eficienţei deciziilor publice.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 44- 46

44
 Metodele uzuale de specializare:
o calificarea înaltă a persoanelor (instituţiilor) care participă la elaborarea
deciziilor publice;
o formarea tehnostructurii, aparatul compus din tehnicieni cu domeniu îngust de
specializare, dar cu libertate de decizie deplină;
o debirocratizarea autorităţilor de decizie prin stabilirea competenţelor şi
răspunderii fiecărui persoane (compartiment) la adoptarea deciziei;
o delimitarea sarcinilor ştiinţifice de sarcinile politice, la nivelurile de execuţie a
deciziei;
o externalizarea unor servicii de specialitate adică delegarea de atribuţii şi
sarcini profesionale către servicii sau instituţii specializate într-un anumit
domeniu.

2.8.2. Tehnicizare
Tehnicizarea se referă la utilizarea unor metode tehnice în elaborarea deciziilor
publice. Tehnicizarea semnifică folosirea procedeelor de formalizare şi aplicare a normelor
(regulilor) de proiectare, modelare, selectare şi elaborare a deciziilor publice:
o tehnica juridică materială se referă la fondul reglementării care este
întotdeauna susceptibil de interpretări diferite; tehnica juridică formală se
referă la procedeele tehnice prin care se implementează comandamentul
normativ în ordinea socială
o tehnicile de comunicare între participanţii la adoptarea deciziei publice:
şedinţele, briefing-urile, comisiile de specialitate şi tehnicile creative
(braintrorming-ul, metoda Delphi, tehnica Gordon etc.]
o tehnicile informaţionale care cuprind metode de tratare a informaţiei şi
tehnicile de comunicare
o tehnicile manageriale care cuprind metode de perfecţionare a tuturor funcţiilor
de conducere a proceselor decizionale.

2.8.3. Consultanţă si expertiză

Consultanţa este o activitate specializată prin care experţii dintr-un anumit domeniu
participă la procesul decizional cu scopul de a-1 modifica, de a-1 dezvolta şi perfecţiona.
Consultanţa interventionistă totală are ca scop modificarea întregului proces de către
un grup de specialişti în diverse domenii: politic, economic, social, juridic etc. Consultanţa
externă acordă doar îndrumări, propuneri, fără a putea interveni direct în aplicarea lor.

45
 Consultantul este o persoană (instituţie) de specialitate care administrează un proces
de proiectare, elaborare sau schimbarea elementelor sau a întregului proces decizional.
Consilierul este un expert într-un anumit domeniu care avizează (aprobă sau nu)
conţinutul unui act precizat de către autoritatea de decizie.
Sistemul client este un grup de persoane care participă la anumite etape de intervenţie
în virtutea faptului că decizia le este adresată.

46
 Unitate de învățare 3. Adoptarea deciziilor și proiectelor publice

3.1. Fazele activităţii administrative 1

3.1.1. Tipul de participare

Noţiunea de participare defineşte în sens larg dimensiunea colectivă (democraţia) sau
dimensiunea unipersonală (autocraţia) procesului de adoptare a deciziilor în administraţia
publică.
În cazul autorităţilor publice cu caracter colegial deciziile se adoptă prin vot de către
majoritatea membrilor care compun respectivele organe.
În cazul autorităţilor cu caracter unipersonal, deciziile sunt emise conform voinţei
persoanei care are dreptul de a hotărî într-un anumit domeniu.
Publicitatea şedinţei. Potrivit legii, şedinţele sunt deschise pentru a permite
participarea cetăţenilor, a presei, a prefectului şi altor instituţii interesate.

3.1.2. Şedinţa publică

Aceasta constituie metodă specifică de dezbatere, deliberare şi adoptare deciziilor de
către autorităţile administraţiei publice.
Etapele premergătoare pentru desfăşurarea şedinţelor publice sunt:
o convocarea participanţilor la şedinţă se face în scris, individual, pentru fiecare
membru al autorităţii decidente
o convocarea se face cu cel puţin 3 zile înainte de desfăşurarea şedinţei şi de
îndată în cazuri excepţionale
o în nota de convocare se specifică ziua şi ora de desfăşurare a şedinţei, precum
şi locul în care trebuie să fie prezenţi membrii autorităţii decidente.

3.1.3. Legalitatea constituirii şedinţei

o cvorumul este numărul minim de participanţi cerut de lege care trebuie să fie
prezenţi pentru validarea şedinţei;
o cvorumul depinde de natura şi obiectul deciziei care urmează a fi adoptată; în
cazul adoptării unor decizii cu caracter strategic cvorumul este de regulă de 2/3
din numărul total de membrii; în cazul adoptării unor decizii cu caracter

1
Parlagi A., op. cit., pp. 49-51

47
 operaţional cvorumul poate fi de ½ din numărul total de membrii;

3.1.4. Ordinea de zi
o ordinea de zi este o listă cu proiectele de decizii care urmează a fi dezbătute în
şedinţă şi aprobate prin vot de către participanţi;
o ordinea de zi se propune de către şeful autorităţii publice (ministru, prefect,
preşedinte de consiliu, primar);
o ordinea de zi poate fi modificată în timpul şedinţei prin votul a jumătate plus
unu din membrii.

3.1.5. Procedura de vot

o procedura de vot este modalitatea prevăzută de lege pentru adoptarea unei
decizii.
o în cazul votului deschis adoptarea deciziei se face prin ridicarea mâinii de către
consilieri;
o în cazul votului secret se folosesc buletine de vot, iar procedura constă în
tăierea cu o linie orizontală a uneia sau mai multor persoane de pe listă; votul
secret este întotdeauna obligatoriu în cazul alegerii unor persoane;
o în cazul votului nominal, fiecare participant este chemat, în ordine alfabetică,
să răspundă prin da sau nu dacă este de acord cu adoptarea deciziei.

3.1.6. Majoritatea cerută de lege

o majoritatea absolută trebuie să întrunească jumătate plus unul din numărul
total de membrii care sunt de acord cu adoptarea deciziei;
o majoritatea relativă trebuie să întrunească jumătate plus unul din cvorumul
cerut de lege pentru validarea şedinţei;
o majoritatea calificată este numărul de membri, expres prevăzut de lege,
necesar pentru adoptarea unei decizii.

3.1.7. Procesul verbal de şedinţă

o redactarea PV de şedinţă se face de către secretarul autorităţii decidente;
o în PV se menţionează toate proiectelor supuse dezbaterii, modificările
intervenite la propunerea membrilor, motivele de respinge a unor decizii;
o PV de şedinţă se semnează de către preşedintele de şedinţă şi se
contrasemnează pentru legalitate de către secretarul autorităţii decidente;

48
 o PV de şedinţă este autentificat prin aplicarea sigiliului respectivei autorităţi şi
numerotat şi datat.

3.2. Fundamentarea deciziilor 1

Fundamentarea deciziilor depinde de modul în care sunt alese obiectivele şi mijloacele

de realizare a obiectivelor din perspective utilităţii (eficacităţii) sociale. Prin fundamentarea
deciziilor publice se înţelege necesitatea (obligativitatea) îndeplinirii unor cerinţe:

3.2.1. Expertiza
În sens larg, nivelul sau gradul de expertiză defineşte calitatea profesională a unei
persoane de a elabora documentaţia completă şi corectă sub aspect tehno-ştiinţific pentru
adoptarea unei decizii.
Gradul de expertiză poate fi asigurat prin îndeplinirea unor condiţii:
o nivelul cunoştinţelor de specialitate şi pregătirea profesională a celor care
participă la elaborarea soluţiilor, de nivelul lor de înţelegere a necesităţilor
sociale,
o spiritul de discernământ, de obiectivitate si corectitudine la adoptarea
deciziei;
o modalităţile corecte (juste) de rezolvare pe care le folosesc autorităţile de
decizie.

3.2.2. Caracterul ştiinţific

o Competenţa decizională. Caracterul ştiinţific al deciziei depinde de expertiza
decidentului, de gradul de specializare al funcţionarilor/ compartimentelor care
participă la fundamentarea ei.
o Raţionalitatea deciziei. În procesului decizional este necesară utilizarea
instrumentelor matematice, informatice, de raţionament logic, oferă
posibilitatea managerilor publici de a fundamenta deciziile luând în
considerare aspectele de eficiență și eficacitate.
o Realismul deciziei. Aceasta presupune alegerea soluţiei optime pe baza unei
evaluări cât mai completă a situaţiei de fapt, respectiv a contextului naţional şi/
sau a particularităţilor înregistrate în unitatea administrativ-teritorială unde
urmează a fi aplicată.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 51-53

49
 3.2.3. Avizarea de legalitate
o deciziile administrative au caracter legitim numai dacă respectă legile şi a
celelalte acte normative în vigoare;
o de regulă, deciziile administrative trebuie avizate juridic de o persoană sau
compartiment de specialitate;
o legalitatea implică şi conformitatea cu ansamblul deciziilor administrative
adoptate anterior
o anterior; aceasta presupune luarea in considerare de către decidenţi a
conţinutului deciziilor deja adoptate pentru a evita contradicţii, confuzii, etc.

3.2.4.Oportunitatea şi utilitatea
o decizia trebuie să intervină în timp util. Pentru fiecare decizie administrativă
există o anumită perioadă determinată în care trebuie fundamentată şi aplicată
pentru a putea fi satisfăcute anumite interese sociale, generale şi/sau specifice.
Pentru ca deciziile să poată fi adoptate în perioadă optimă de timp, este
necesară o previzionare a schimbărilor sociale, a mutaţiilor care pot interveni
în timp în sistemul nevoilor sociale.
o decizia trebuie să fie oportună. Pentru ca o decizie administrativă să asigure
realizarea scopului pentru care a fost elaborată ea trebuie să corespundă
situaţiei de fapt şi de drept, a conjuncturii sociale care a determinat-o.
o decizia trebuie să răspundă intereselor specifice comunităţii;
o decizia trebuie să fie pusă în executare, adică să fie aplicată imediat după
adoptare şi monitorizată pe tot parcursul implementării.

3.3. Etapele elaborării deciziilor 1

3.3.1. Iniţierea constă în crearea unui cadru pentru formularea deciziei:

o iniţiativa adoptării unei decizii publice poate aparţine autorităţilor politice
(parlament, guvern, preşedinte) sau structurilor sociale, (sindicate, patronate,
organizaţii non-guvernamentale, mass-media etc.), sau chiar unei autorităţi
publice naţionale în scopul reglementării unui fenomen social
o dreptul de a iniţia acte normative aparţine ministerelor şi instituţiilor din
subordine, administraţiilor de specialitate, prefecturilor, consiliilor judeţene şi

1
Parlagi A., op. cit., pp. 53-58

50
 Consiliului General al municipiului Bucureşti
o cetăţenii au dreptul de iniţiativă dacă un proiect de hotărâre este susţinut prin
semnături de minim 5% din populaţia cu drept de vot dintr-o unitate administrative
teritorială.

3.3.2. Elaborarea proiectului de decizie are mai multe componente:

o definirea obiectivului ca urmare a analizei fenomenului social, identificarea
interesului general şi a modului în care poate fi satisfăcut;
o alegerea resurselor (umane, financiare, materiale), a mijloacelor (de cooperare, de
cointeresare, de constrângere) şi a procedurilor de realizare a obiectivului (în regie,
în colaborare cu sectorul privat, prin delegare etc.)
o stabilirea gradul de prioritate, urgenţa satisfacerii unei anumite nevoi sociale.

3.3.3. Documentarea în vederea formulării deciziei. Adoptarea unei decizii publice

presupune un proces complex de culegere a unui volum mare de informaţii realiste. Cu cât
acest proces este mai riguros și mai detaliat cu atât va creşte şi calitatea deciziei.
Documentarea implică:
o culegerea informaţiilor cu caracter general din mediul socio- politic;
o analiza situaţiei de fapt, pe baza informaţiilor reale din colectivitate;
o studiul surselor de documentare: documente oficiale, situaţii statistice, dările de
seamă, anchetele sociale, rapoarte sau avize din partea specialiştilor, sondaje de
opinie;
o sintetizarea informaţiilor prin tehnici de stocare şi prelucrare IT.

3.3.4. Selectarea şi analiza informaţiilor. După ce s-a încheiat procesul de culegere a

informaţiilor urmează activitatea de sinteză care constă în selectarea informaţiilor (sunt luate
în considerare numai cele care pot fi corelate cu obiectivul decizional); valorificarea
informaţiilor selectate prin şedinţe informale sau alte forme de dialog între autorităţile de
decizie şi specialişti.

3.3.5. Propunerea alternativelor decizionale. Esenţială în această etapă este

conturarea unor soluţii, a unei variante clare, bine fundamentată de decizie:
o se formulează opinia cu privire la modul de realizare a obiectivului;
o se precizează resursele umane, materiale, financiare, informaţionale atrase în
aplicarea fiecărei alternative decizionale;

51
 o se compară, potrivit criteriilor politico-sociale, soluţiile relevante.

3.3.6. Deliberarea se referă la discutarea, analizarea, confruntarea de opinii şi

exprimarea punctelor de vedere cu prilejul adoptării unei decizii. Autorităţile unipersonale
evaluează şi selectează o variantă decizională în mod individual, pe baza documentaţiei
elaborate de aparatul propriu. Autorităţile colegiale apreciază şi selectează o variantă
decizională prin manifestarea de voinţă a majorităţii membrilor acesteia.
Deliberarea presupune următoarele cerinţe:
o delimitarea temei de dezbatere la obiectivul deciziei
o respectare formalismului, a procedurii prevăzute prin lege, pentru dezbateri
o utilizarea metodelor şi tehnicilor de deliberare prin consens, prin negocieri
o folosirea terminologiei şi stilului adecvat deciziilor publice.

3.3.7. Adoptarea (emiterea) deciziei. Adoptarea unei decizii publice defineşte alegerea
unei soluţii, dintre variantele prezentate, care să corespundă cel mai bine obiectivului propus,
prin luarea în considerare a mijloacelor (resurselor) de care dispune autoritatea de decizie.
Procesul cuprinde:
o transmiterea propunerilor formulate (a alternativelor decizionale) în timp util
decidenţilor pentru ca aceştia să le poată analiza şi să formuleze, fie alte
variante, fie puncte de vedere pentru completarea materialelor
o existenţa instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor: note de
fundamentare, expuneri de motive, referate, avize, acorduri etc.
o respectarea legalităţii şedinţei: cvorumul, majoritatea, autentificare şi
publicitatea a procedurii de adoptare a deciziei.

3.3.8. Efectele adoptării deciziei

o efectele politice sunt de natura aplanării sau preîntâmpinării unor conflicte
sociale prin adoptarea unei soluţii legale de rezolvare
o efectele economice se manifestă în politici de stimulare a competitivităţii, a
concurenţei, reducerii şomajului, perceperii de taxe şi impozite etc.
o efectele instituţionale se produc în sfera creşterii sau limitării competenţei
serviciilor publice, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor instituţii
publice etc.
o efectele socio-morale principale constau în motivarea persoanelor la realizarea
obiectivului (în cazul în care decizia exprimă interesele lor) sau demotivarea

52
 lor (în cazul că nu satisfac interesele).

3.3.9. Executarea deciziilor publice. Decizia unei autorităţi poate să rămână o simplă
declaraţie de intenţii dacă ea nu este executată prin:
o organizarea resurselor necesare realizării obiectivului, a mijloacelor materiale,
financiare, umane, informaţionale şi comunicaţionale;
o forma activităţii materiale, prin operaţiuni şi proceduri tehnice de aplicare a
actelor normative;
o oportunitatea (executarea la timp), eficacitatea (maximizarea efectelor prin
minimizarea costurilor) şi utilitatea deciziei (satisfacerea unei nevoi sociale).

3.3.10. Monitorizarea
Urmărirea aplicării şi respectării deciziei administrative se face de către persoane
specializate sau de reprezentanţii instituţiilor publice care exercită funcţia de control la nivel
central şi local, ce urmăresc modul în care se respectă conţinutul deciziei adoptate. În cazul
observării unor abateri de la executarea deciziei se transmit informaţii autorităţii de decizie
pentru intervenţia (corectarea) lor.

3.3.11. Evaluarea
Evaluarea presupune formularea concluziilor rezultate după aplicarea deciziei unei
autorităţi a administraţiei publice. În procesul executării deciziilor administrative este posibil
să se constate ca o decizie nu reuşeşte să ofere cea mai bună rezolvare a nevoilor sociale sau
obiectivelor instituţiilor care au iniţiat-o. Astfel, o autoritate publică poate modifica sau chiar
anula decizia printr-o altă decizie care să corespundă noilor condiţii. Situaţiile de acest fel
atrag însă costuri suplimentare, pe care le va suporta colectivitatea.

3.4. Fundamentarea proiectelor publice 1

Din perspectiva interesului public autorităţile administraţiei locale trebuie să cunoască

beneficiile sociale ale proiectului înainte de a lua decizia realizării obiectivelor propuse. In
acest sens, proiectul de decizie privind investiţiile publice trebuie să fie fundamentat.

3.4.1. Raţionalitatea
Realizarea unor obiective cu caracter social-economic necesare satisfacerii unor

1
Parlagi A., op. cit., pp. 114-117

53
interese generale presupune adoptarea deciziilor publice pe baza unor proiecte, aprobate şi
finanţate de către autorităţile publice locale sau centrale. Etapele fundamentării teoretice sunt:
 Formularea literară a proiectului de decizie se referă la descrierea informaţiilor
disponibile în momentul elaborării proiectului de decizie, pe baza înscrisurilor,
documentaţiei tehnice, contractelor comerciale, know-how, etc.
 Expresia formalizată a proiectului de decizie, constă în redactarea explicită a
obiectivului preconizat, în special sub aspectul cuantificării componentelor sale
(valoric, fizic sau după alt criteriu)
 Expresia operaţională a proiectului; în faza de formalizare se alege doar
varianta operaţională cea mai bună în condiţiile momentului, deşi în viitor ar
putea fi, la rândul ei, exclusă. Expresia operaţională permite stabilirea unei
soluţii de programare efectivă. Această simplificare va conduce inevitabil la
abandonarea unor posibilităţi evocate în faza formală, dar explicitează gama de
restricţii impuse problemei.
 Analiza soluţiei are ca scop admiterea sau respingere a proiectului de decizie,
ceea ce presupune aprecieri critice şi reformulări sau întoarcerea la fazele
anterioare (bucle) în logica formulării problemei. Cu alte cuvinte, soluţia
propusă decidentului spre adoptare este varianta optimă (dar nu cea mai bună)
din perspectiva condiţiilor existente.
 Aplicarea soluţiei: analiza rezultatelor aplicării soluţiei la un moment dat;
măsurarea abaterilor, corecţii, reluarea problemei.

3.4.2. Oportunitatea
Elaborarea documentaţiei de proiect prin care se fundamentează sub aspect social
adoptarea unei decizii publice, în scopul realizării de investiţii se realizează printr-un studiu
de oportunitate care conţine o serie de argumente privind:
 utilitatea prin care se susţine din punct de vedere economic; faptul că proiectul
propus are o anumită utilitate, fapt care a determinat elaborarea lui; din
perspectiva interesului public autorităţile administraţiei locale trebuie să
cunoască beneficiile sociale ale proiectului înainte de a-1 putea aproba;
 necesitatea prin care se dovedeşte faptul că proiectul are ca scop satisfacerea
unei nevoi sociale, atât prin efectele economico-financiare pozitive ale
proiectilului (rentabilitatea, dezvoltare etc.), cât şi efectele sociale, respectiv
cantitatea şi calitatea produselor şi serviciilor furnizate cetăţenilor;
 durata rezonabilă de realizare între un moment de începere şi un termen limită

54
 de încheiere, întrucât pe durata prevăzută trebuie mobilizate resurse, mijloace
şi competenţe;
 evaluarea economico-fmanciară şi de eficienţă a obiectivelor deciziei publice
pe baza unei metodologii specifice conform unor criterii de costuri şi/sau de
rentabilitate;
 localizarea optimă prin care motivează situarea obiectivului într-o anumită
zonă şi efectele asupra colectivităţii sub aspectul utilizării resurselor locale de
materii prime, forţă de muncă, instituţionale şi informaţionale;
 structura organizatorică a serviciului public care poate să asigure
implementarea politicii publice
 legalitatea prin care se asigură conformitatea proiectului cu legislaţia naţională
şi europeană în domeniul în care se va implementa proiectul.

3.4.3. Fezabilitatea
Posibilitatea de a realiza tehnic un proiect de investiţii se justifică printr-un document
specific numit studiul de fezabilitate, document oficial care conţine informaţiile de natură
tehnico-economică necesare derulării proiectului înainte de adoptarea deciziei prin care se
aprobă finanţarea lui.
Studiul de fezabilitate conţine: ^
 studiile auxiliare sau funcţionale necesare pentru rezolvarea punctuală a unor
probleme concrete cum ar fi: amplasamentul, dimensiunea capacităţii de
producţie, alegerea utilajelor de producţie, teste de laborator sau în staţii pilot
etc.
 activităţile specifice pentru fiecare etapă şi modalităţile de realizare tehnice,
economice, financiare, juridice pentru acestea;
 sursele de finanţare şi monitorizarea cheltuielilor efectuate în fiecare etapă;
 evaluarea economico-financiară pe tot parcursul realizării proiectului;
 atribuţiile şi sarcinile fiecărui membru al echipei de proiect, în mod coerent,
determinat, în aşa fel încât aceştia să cunoască atât gradul de prioritate, cât şi
importanţa în realizarea de ansamblu a proiectului;
 termenele de început şi de sfârşit pentru toate acţiunile, procedurile şi
verificările intermediare necesare, ca jaloane de timp deosebit de importante
pentru gestionarea eficientă a proiectului;
 consumurile de resurse (materiale, financiare, umane şi informaţionale) pentru
fiecare activitate în parte, pe baza costurilor şi a disponibilităţilor într-un
55
 anumit interval şi într-o anumită limită.
 raporturile de prioritate dintre o activitate/sarcină şi o altă activitate/sarcină (
de exemplu, printr-o relaţie de anterioritate (de precedenţă) care, din punct de
vedere tehnologic, arată că o acţiune nu poate să înceapă dacă o lucrare
anterioare nu a fost terminată).
 durata de viaţă a proiectului, care este de regulă dublu determinată: atât prin
evaluarea oportunităţii şi eficienţei proiectului ca suport pentru decizia de
investiţii, cât şi prin gestionare implementării proiectului respectiv
(programarea, urmărirea şi controlul execuţiei lucrărilor).

3.5. Implementarea proiectelor publice 1

3.5.1. Faza de realizare a proiectului

Aceasta cuprinde perioada de timp în care resursele alocate sunt transformate în
elemente materiale, de folosinţă, de exploatare sau de implementare ale obiectivului.
Realizarea proiectului se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-
economică de proiect, şi cuprinde următoarele:
 pregătirea tehnică şi tehnologică a proiectului care se realizează printr-un
studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, prin stabilirea tehnologiilor de
lucru a amplasamentului şi se elaborează graficele de execuţie a lucrărilor
 negocierea şi încheierea contractelor cu diverşii participanţi la execuţia
proiectului: finanţatori, antreprenori, constructori, furnizori de echipamente sau
de utilităţi, de materiale, precum şi cu alţi prestatori de servicii pentru a se
realiza cadrul tehnico-juridic al procesului de implementare
 execuţia propriu-zisă a proiectului, faza cea mai importantă din punct de
vedere al mobilizării resurselor investiţionale, priveşte coordonarea activităţii
pe şantier
 pregătirea şi formarea personalului necesar pentru exploatarea şi/sau
gestionarea exploatării proiectului.

. 3.5.2. Punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii

De această etapă depinde darea în exploatare a noilor capacităţi.
Funcţionarea la parametrii scontaţi dovedeşte că proiectul a fost bine conceput,
planificat şi executat.
1
Parlagi A., op. cit., pp. 117-119

56
 Durata de viaţă financiar-contabilă este durata investiţiei, intervalul de timp în care
imobilizările corporale se amortizează complet, (în cazul clădirilor valoarea se amortizează în
20-25 ani; echipamentele de lucru şi utilajele în 10-15 ani, iar materialul rulant în 5 ani).
Durata de viaţă fizică se referă la activele imobilizate, terenuri, echipamente, clădiri,
care se poate determina pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi se exprimă în timp de
funcţionare (ore, luni, ani, decenii).
Durata de viaţa tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor tehnologice în
domeniu respectiv de activitate.
Durata de viaţă a produselor sau serviciilor este perioada de succes comercial a
produselor fabricate sau a serviciilor prestate sau perioada de exploatare rentabilă a unui
zăcământ.
Durata de viaţă juridică se referă la proiectele a căror funcţionare este reglementată
prin acte juridice.
Faza se încheie cu transferul de proprietate a obiectivului de la antreprenor la
autoritatea publică beneficiară.

3.5.3. Finalizarea investiţiei descrie momentul în care se trece de la faza de investiţie

(în care s-au consumat o serie de resurse) la faza de exploatare a obiectivului de investiţii, în
care se realizează producţia de bunuri şi servicii (din care se face rambursarea datoriilor).
Finalizarea fizică înseamnă terminarea construcţiei diferitelor elementelor structurale
ale unei unităţi de producţie inclusiv montajul echipamentelor şi instalaţiilor de lucru şi deci
finalizarea contractelor specifice.
Finalizarea tehnică defineşte momentul în care obiectivul realizat intră în funcţiune la
parametrii proiectaţi.

3.6. Managementul decizional al proiectelor publice 1

3.6.1. Managementul proiectelor

Activitatea de conducere a procesului prin care se realizează obiective de interes
(utilitate) public implică în mod necesar efectuarea unor activităţi tipice de planificare,
organizare, control şi evaluare:
 planificarea operaţiilor care trebuie executate în termenele stabilite;
 organizarea activităţilor de execuţie a fiecărui element în parte;
 controlul prin operaţiuni de verificare a parametrilor tehnico- economici;

1
Parlagi A., op. cit., pp. 119-120

57
 calculul abaterilor şi analiza pe baza căreia se fac anumite modificări.
 evaluarea consumului de resurse financiare, materiale şi umane în limitele
stabilite de autoritatea publică în conformitate cu previziunile bugetare;

3.6.2. Stabilirea echipei şi atribuţiilor

Conducătorul de proiect este asistat de regulă de o echipă de specialişti fie din aparatul
propriu al autorităţii publice iniţiatoare, fie din experţi externi, angajaţi pe baza unui contract
de management al proiectului.
Sarcinile şi răspunderea managementului de proiect sunt următoarele:
 să coopereze cu autoritatea publică atât în ceea ce priveşte stabilirea
obiectivele proiectului (de durată, de mentenanţă, de siguranţă a muncii sau
de performanţă tehnică)
 să elaboreze un program director cu toate documentaţiile, informaţiile şi
datele referitoare la obiective şi mijloace
 să evalueze permanent stadiul de realizare a lucrărilor şi să intervină în cazul
abaterii de la obiectivele fixate
 să stimuleze angajaţilor antrenaţi la realizarea proiectului şi să coordoneze
permanent activitatea lor
 să corecteze abaterilor care apar în cursul execuţiei proiectelor.

3.6.3. Delegarea managementului de proiect

În cazul în care autorităţile de decizie nu dispun de specialişti, tehnică şi tehnologie,
ori nu au expertiză ele pot delega activitatea de proiectare unor persoane juridice publice sau
private. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să cuprindă trei faze:
 lansarea ofertei de către autoritatea publică înainte de adoptarea deciziei prin
care se aprobă proiectul; în ofertă trebuie să se precizeze: natura serviciului,
data limită de răspuns, caietul de sarcini ce trebuie respectat de fiecare
candidat, alte exigenţe specifice de formă sau de fond
 perioada de răspuns la ofertă în care proiectanţii îşi elaborează propriile
proiecte, conform caietului de sarcini
 delegarea activităţii de proiectare de către autoritatea de decizie care a lansat
oferta.
În general contractele conţin o parte de reglementare (în care se regăsesc condiţiile
stabilite în caietul de sarcini) şi o parte contractuală (în care părţile stabilesc clauze de comun
acord).

58
 3.7. Evaluarea deciziilor pentru proiectele publice 1

3.7.1. Concepţia metodologică a evaluării

La baza evaluării eficienţei proiectelor se află documentele Băncii Mondiale conform
cărora evaluarea trebuie efectuată sub dublu aspect: pe de o parte, pentru a pune în evidenţă
eficienţa şi profitabilitatea proiectului la nivel macroeconomic (profitabilitatea naţională), iar
pe de altă parte, pentru a cunoaşte eficienţa la nivelul operatorului economic declanşator
(profitabilitatea comercială)

3.7.2. Evaluare utilităţii economico-sociale

Fundamentarea complexă a unui proiect de decizie publică se face de către specialişti
în faza ante-proiect (evaluare ex-ante). Faţă de alte categorii de proiecte, în cazul proiectelor
de interes public, ideea se poate concretiza numai dacă proiectul întruneşte trei condiţii:
 se referă la un domeniu prioritar pentru dezvoltarea socio-economică a
colectivităţii locale;
 este conform cu strategia autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale
privind satisfacerea interesului public;
 este fezabil din punct de vedere tehnico-financiar.

3.7.3. Evaluarea antefactum

Constă într-o analiză (studiu de fezabilitate) care serveşte la fundamentarea deciziei cu
privire la continuarea sau respingerea finanţării proiectului din mai multe puncte de vedere:
 evaluarea fezabilităţii tehnice a proiectului respectiv; dacă din punct de vedere
al soluţiilor tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil
 evaluarea acceptabilităţii proiectului are ca scop evidenţierea modului cum se
poate implementa proiectul într-un mediu social cu anumite caracteristici
(ostil, neutru, favorabil)
 evaluarea economică proiectului care se face pe baza unei metodologii
specifice în care primează calculele de eficienţă.
.
3.7.4. Evaluarea temporală
 evaluarea sincronă se face atunci când şeful de proiect prezintă beneficiarului

1
Parlagi A., op. cit., pp. 120-123

59
 (autoritate publică) stadiul execuţiei proiectului
 evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza concluziilor trase în
urma realizării proiectului, conform principiului "învăţare-eroare", nivelul de
cunoştinţe şi experienţa personalului (inclusiv a şefului de proiect) să crească,
concluziile trase devenind informaţii utile pentru viitoarele proiecte.

3.7.5. Evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor se realizează pentru a preîntâmpina eventualele abateri. Acest tip
de evaluare se realizează în situaţii diferite:
 în condiţii deterministe prin stabilirea unor mărimi unice pentru fiecare
parametru de calcul şi anume cele care se consideră că au probabilitatea cea
mai mare de apariţie
 în condiţii probabilistice (de incertitudine) prin luarea în consideraţie a unei
game de valori probabile pentru fiecare parametru semnificativ.

60
 Unitate de învățare 4. Decizii politico-administrative și instrumente
decizionale

4.1. Cadrul formal 1

4.1.1. Tipul de guvernare

Tipul de guvernare se referă la regimul politic de conducere a statului prin intermediul
autorităţilor publice legal constituite: legislative, executive, judecătoreşti:
o în cazul monarhiilor constituţionale monarhul conduce statul, dar nu
guvernează întrucât nu participă la elaborarea politicilor publice;
o în cazul guvernării parlamentare guvernul este investit sau dizolvat de către
Parlament;
o în cazul guvernării prezidenţiale, guvernul se subordonează numai
preşedintelui;
o în cazul României, tipul de guvernare semi-prezidenţială instituie o conducere
bicefală a administraţiei compusă din preşedinte plus guvern.
Guvernarea corporatistă este o metodă utilizată în statele cu economie socială de piaţă
pentru adoptarea politicilor publice prin organizarea de consultări şi negocieri între trei forţe:
guvern, sindicate şi patronate. În guvernarea de tip corporatist obiectivele politicilor publice
sunt stabilite de salariaţi (sindicate), metodele de management sunt apanajul patronatelor, iar
reglementarea politico-juridică aparţine guvernului.

4.1.2. Politicile publice

În sens larg, prin „politici publice” se înţeleg programele guvernamentale de
reglementare, coordonare şi control a activităţilor specifice dintr-un anumit sector public.
Deciziile autorităţilor administraţiei centrale şi locale implementează aceste politici publice
prin impunerea de norme, metode şi tehnici de reglementare. Deciziile de implementare a
politicilor publice sunt condiţionate de o serie de elemente cum sunt:
o formarea unor coaliţii care să explice modificările survenite în politicile
publice
o modul în care specialiştii (tehnocraţii) demonstrează necesitatea politicilor
publice

1
Parlagi A., op. cit., pp. 59-63

61
 o acţiunile de informare prin care consilierii politici culeg informaţiile necesare
pentru adoptarea unei decizii corecte
o propunerile de soluţii pentru deciziile administraţiei care vin din partea unui
partid, grup sau lider politic în conformitate cu scopul lor
o discursul politic care are scopul de a prezenta o politică publică.

4.1.3. Piaţa politică

Conceptul de piaţă politică este utilizat pentru a defini relaţiile de concurenţă, de
compromis sau de negociere a raporturilor de putere dintre instituţiile şi actorii politici care
participă la conducerea statului: partide, alianţe politice, lideri, alegători, asociaţii cetăţeneşti
cu scop politic, etc.
Analiza pieţei politice relevă că politicile publice sunt rezultatul acţiunii politicienilor
şi alegătorilor care încearcă să-şi realizeze propriile interese (să-şi maximizeze funcţia lor de
utilitate).
În piaţa politică partidele şi politicienii se manifestă ca bussinesmani dispuşi să vândă
o marfă specifică (decizii publice, soluţii legislative, reglementări) în schimbul unor interese
(în primul rând, realegerea).
Caracteristica pieţei politice rezidă în faptul că relaţiile dintre alegători şi cei aleşi se
manifestă ca un tip de agenţie comercială, la care alegătorii îşi încredinţează interesele, dar pe
care agenţia nu le onorează pentru că are propriile sale interese.

4.1.4. Ciclul electoral

Prin ciclu electoral se înţelege perioada de timp cuprinsă între anii electorali în care se
produc schimbări în structura şi programul politic al autorităţilor alese la nivel central sau
local.
În perioada anterioară alegerilor politicienii propun politici publice cu impact social
puternic (reducerea şomajului, reducerea taxelor şi impozitelor, creşterea veniturilor,
îmbunătăţirea măsurilor de protecţie socială).
După alegeri, în prima parte a mandatului, guvernanţii încearcă să transpună în
legislaţie măsuri care le sunt favorabile atât cetăţenilor, cât şi afacerilor personale.
Pe parcursul mandatului guvernanţii sunt obligaţi de realitatea economică să adopte
politici de austeritate, evident nepopulare.
La sfârşitul mandatului sunt propuse politici publice asemănătoare cu cele de început.

4.1.5. Fereastra de oportunitate

62
 Teoria ferestrei de oportunitate pleacă de la următorul raţionament: dacă deciziile
publice au ca scop declarat interesul general sau utilitatea publică, atunci ele sunt legitimate
sub aspect politic şi pot fi instituţionalizate juridic.
Fereastra de oportunitate defineşte faptul că interesul public este un element de
legitimitate a deciziilor publice.
Mijloacele utilizate sunt elemente de oportunitate referitoare la momentul adoptării
deciziei, locul implementării deciziei, modul de realizare a obiectivelor deciziei, etc..

4.1.6. Piramida politico-administrativă

Piramida defineşte modul cum este ierarhizat aparatul decizional pe mai multe paliere:
o la vârful piramidei se situează politocraţia, formată din reprezentaţi ai
partidelor politice aleşi sau numiţi în funcţii de conducere ale statului;
o la mijlocul piramidei se situează tehnocraţia, formată din înalţi funcţionari,
consilieri, specialişti care elaborează modele (variante) de politici publice şi
decizii;
o la baza piramidei se află sociocraţia, formată din sindicate, patronate, asociaţii
şi fundaţii, organe de presă, TV;
o sub piramidă se situează cetăţenii care nu pot influenţa direct procesul
decizional decât în momentul alegerilor parlamentare sau locale, al
referendum-ului, sau indirect, prin participarea la diverse forme de dezbatere a
deciziilor.

4.1.7. Caracterul discreţionar

Autorităţile publice pot lua măsuri discriminatorii prin adoptarea unor decizii în
cazurile în care ele se justifică prin necesităţi de interes general sau prin diferenţe obiective de
situaţie.
Caracterul discreţionar al deciziilor nu încalcă principiul legalităţii întrucât legea
prevede dreptul autorităţilor publice de a lua măsuri speciale în cazuri speciale.
Puterea discreţionară defineşte gradul de libertate pe care-l au autorităţile de decizie
de a hotărî dacă este necesară adoptarea unei decizii, cum trebuie aplicată, unde şi când
trebuie implementată etc.
Libertatea de acţiune în cazul autorităţilor de decizie este susţinută prin teoria
circumstanţelor excepţionale şi a actelor de guvernământ.

63
 4.2. Cadrul informal 1

4.2.1. Agenda politică

Procesul decizional începe înainte de adoptarea unei decizii, din momentul în care
puterea politică stabileşte o ordine de prioritate pentru luarea în discuţie şi adoptarea unor
decizii.
Agenda este forma prin care instituţiile politice intervin în procesul de concepţie
(prefigurare, proiectare, elaborare) a deciziilor cu scopul de a implementa o anumită politică
legislativă.
Stabilirea agendei justifică o intervenţie publică legitimă, sub forma unui act normativ
necesar soluţionării unei probleme sociale: prin adoptarea unor măsuri de urgenţă, a unui
program, prin constituirea unei comisii sau prin alocarea de fonduri.

4.2.2. Corectitudinea politică

Termenul de corectitudine politică defineşte ansamblul normelor şi regulilor de
conduită pe care trebuie să le respecte partidele, politicieni sau persoanele care exercită
puterea publică.
Deşi normele de etică politică nu sunt investite cu forţă juridică precum normele de
drept, ele au o forţă de impact mai mare în stabilirea politicilor publice.
Ideologia politică exprimă concepţiile, principiile şi valorile pe care puterea politică le
promovează (exprimă) în documentele oficiale, implicit în conţinutul deciziile administraţiei
publice.
Ideocraţia se manifestă prin impunerea unei anumite ideologii politice în toate actele
oficiale, respectiv în deciziile administraţiei publice indiferent de sfera lor de aplicare
învăţământ, educaţie, cultură.
Exemple de corectitudine politică sunt: respectarea unor principii referitoare la
încrederea dintre parteneri; loialitatea în negocieri; respectarea angajamentelor asumate.

4.2.3. Semnificaţia politicilor publice - polinomia

Prin polinomie (gr. poli = mai mulţi şi nomos = normă de reglementare) se înţelege
atribuirea unei semnificaţii (din mai multe posibile) pentru normele, principiile sau metodele
de reglementare socială.
Atribuirea sensului pentru politicile publice revine politocraţiei, în speţă, liderilor şi
partidelor politice care participă la procesul decizional.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 63-66

64
 Validitatea (coerenţa) deciziilor publice rezidă în capacitatea autorităţilor publice de
fundamenta deciziile prin atribuirea unei semnificaţii pozitive (binele public, interesul social,
necesitatea economică etc.)
Polinomia obligă autorităţile de decizie să „traducă" termenii tehnici şi juridici în
limbajul comun pentru ca cetăţenii să înţeleagă semnificaţia deciziei.
Justificarea deciziilor publice se realizează prin explicarea sensurilor şi semnificaţiilor
politice pe care le au actele normative adoptate la nivel central sau local.

4.2.4. Instrumentele de motivare

Prin instrumente de motivare se înţeleg actele de prezentare şi motivare a proiectelor
de decizie prin care se justifică (în primul rând politic), conţinutul acestora, cum sunt:
o expunerile de motive prin care se susţine necesitatea adoptării unei anumite
decizii, care sunt elaborate de un consilier sau de către un colectiv (staff) din
cadrul partidului de guvernământ;
o notele de fundamentare prin care se justifică legalitatea şi oportunitatea unei
decizii și care sunt semnate (asumate) de liderii politici: miniştrii, preşedinţi de
consilii judeţene, primari etc.;
o studiile de impact, prin care se relevă consecinţele implementării deciziilor (în
plan economic, social, ecologic, cultural, sanitar etc.) și care sunt realizate de
iniţiatorul proiectului de decizie conform intereselor sale politice.

4.2.5. Puterea de decizie

Prin putere de decizie se înţelege dreptul de comandă (legal, moral, religios sau de altă
natură) pe care-l are o autoritate publică asupra unei colectivităţi umane. Orice autoritate
publică exercită un drept de comandă asupra unei colectivităţi în limitele stabilite la nivel
superior de sistemul legislativ, iar la nivel inferior, de sistemul executiv.
În interiorul acestui spaţiu, puterea de decizie are o anumită marjă de manevră, adică o
anumită libertate de a decide pentru autorităţile administraţiei publice.
În cazul în care puterea politică stabileşte foarte precis modul de elaborare şi
implementare a unei decizii, autorităţile publice au o marjă de manevră foarte redusă.
Dacă dimpotrivă, elaborarea şi aplicarea unei decizii este lăsată la aprecierea
autorităţii publice aceasta va avea o marjă de manevră mai mare în stabilirea condiţiilor,
criteriilor, mijloacelor şi procesului decizional.

4.2.5. Dereglementarea

65
 În sens invers reglementării, prin dereglementare se înţelege reducerea gradului de
intervenţie a statului în diferite sectoare de activitate:
o dereglementarea se realizează prin abrogarea unor legi, modificarea unor acte
normative, delegarea de autoritate către unităţile administrativ-teritoriale etc.
o dereglementarea este necesară întotdeauna atunci când costurile reglementării
depăşesc beneficiile realizare prin aceasta
o politicile publice bazate pe dereglementare au ca obiectiv stimularea
concurenţei, creşterea rolului colectivităţilor locale în autoguvernare,
liberalizarea unor activităţi ce constituie monopol de stat.

4.3. Cadrul funcţional-organizaţional 1

4.3.1. Organizarea procesului decizional

Conceptul de organizare a procesului decizional defineşte o strategie prin care puterea
politică stabileşte autorităţile de decizie, regulile obligatorii pentru adoptarea deciziilor,
resursele şi instrumentele care pot fi folosite, modul de implementare şi controlul acestora,
precum:
o stabilirea autorităţi publice şi a instituţiilor care au drept de decizie
o subordonarea ierarhică în procesul adoptării deciziilor, de sus în jos, sub
comanda instituţiilor politice
o limitarea competenţei pentru fiecare autoritate de decizie
o instituţionalizarea juridică prin stabilirea de norme şi proceduri de adoptare a
deciziilor
o alocarea resurselor financiare, materiale, umane, necesare adoptării unor
anumite categorii de decizii publice, în special în cazul celor privind
dezvoltarea.

4.3.2. Participarea
Adoptarea unei decizii publice care afectează interesul cetăţenilor presupune
consultarea acestora anterior adoptării respectivei decizii. Pentru a se asigura principiul
democraţiei participative, autorităţile de decizie sunt obligate:
o să aducă la cunoştinţă publică proiectul de decizie care urmează a fi adoptat;
o să asigure comunicarea cu cetăţenii prin compartimentele de relaţii publice;
o să organizeze dezbateri publice, întâlniri, mese rotunde, informări etc.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 67-69

66
 o să asigure participarea publicului la şedinţele în care se adoptă deciziile.

4.3.3. Transparenţa
Deciziile administraţiei trebuie în mod obligatoriu să aibă caracter public în virtutea
misiuni politice a autorităţilor statului de a asigura transparenţa activităţii decizionale.
Publicitatea este o cale de comunicare a ideologiei politice în măsura în care guvernanţii
transmit celor guvernaţi normele, principiile şi scopurile politicilor publice.
Transparenţa:
o asigură cunoaşterea de către cetăţeni a problemelor de interes general ce
urmează a fi soluţionate prin decizia publică;
o conferă legitimitate deciziilor publice prin faptul că permite observarea
permanentă a modului în care acţionează autorităţile de decizie;
o asigură eficacitate deciziei publice prin faptul că indică resursele mijloacele,
instrumentele prin care poate fi pusă în aplicare.

4.3.4. Legitimitatea
În sens larg, legitimitatea defineşte obligaţia pe care o are orice autoritate de decizie de
a-şi desfăşura activitatea conform normelor legale, sociale, morale, religioase etc.
În cazul deciziilor publice legitimitatea (a nu se confunda cu legalitatea) are trei
componente:
o obligaţia autorităţilor de decizie de a se conforma sistemului de drept;
o obligaţia autorităţilor de decizie de a realiza politicile publice (voinţa
politocraţiei);
o obligaţia autorităţilor de decizie de a satisface nevoia socială.

4.3.5. Proporţionalitatea
În sens larg, prin proporţionalitatea deciziilor publice se înţelege raportul corect
(echilibrat) dintre mijloacele folosite de autoritatea de decizie şi scopul deciziei.
Proporţionalitate include şi probleme de necesitate, corectitudine morală, raţionalitate.
Exemplu de proporţionalitate: în cazul în care un fenomen social poate fi reglementat
prin metode de convingere, de cooperare, de negociere sau prin consens nu se justifică
adoptarea unor metode de constrângere.

67
 4.4. Funcţiile politice ale deciziilor administrative 1

4.4.1. Funcţia de reglementare

Această funcţie defineşte activitatea prin care o autoritate publică stabileşte norme
general obligatorii şi instituie sancţiuni sau foloseşte constrângerea, pentru respectarea
acestora. Dreptul de decizie permite unei autorităţi publice să reglementeze, adică să
stabilească normele, principiile şi procedurile care trebuie aplicate într-un anumit sector de
activitate. Poziţia ierarhică pe care o ocupă în sistemul politic o anumită autoritate de decizie
îi conferă acesteia şi puterea de reglementare; cu cât o autoritate se află mai sus în ierarhia
statului, cu atât ea are o putere mai mare de reglementare.
Contradicţia dintre puterea de reglementare „pretinsă” de o anumită autoritate publică
şi nivelul de expertiză real (gradul de competenţă al acelei autorităţi) creează conflicte în
procesul decizional (de exemplu, conflictul dintre demnitarii numiţi sau aleşi pe criterii
politice în funcţii de conducere şi specialişti din compartimentele autorităţii respective).

4.4.2. Funcţia de aplanare a conflictelor sociale

Deciziile politico-administrative au ca scop satisfacerea unui interes general ceea ce
face să scadă tensiunea socială dintre indivizi sau grupuri care au interese particulare
divergente.
Deciziile de evitare a soluţionării unui fenomen social reflectă o concepţie decizională
greşită, pe principiul că „timpul rezolvă totul".
Deciziile publice de compromis se adoptă în urma negocierilor dintre diferite grupuri
de interese, politice, economice, sociale etc.
Deciziile de forţă sunt adoptate ca efect al confruntării între mai multe grupuri de
interese între care unii deţine o poziţie dominantă şi poate impune obligaţii.
Deciziile de colaborare sunt adoptate ca urmare a înţelegerii dintre diferite autorităţi
participante la realizarea unui obiectiv de interes general.

4.4.3. Funcţia de socialitate

Utilitatea unei decizii politico-administrative constă în gradul de satisfacere a
interesului general. Teoria interesului general este cheia pentru legitimarea deciziilor politico-
administrative deoarece statul are nevoie de o ideologie prin care să câştige adeziunea celor
administraţi. Conceptul de interes general este validat şi din perspectivă teologică (binele
aproapelui) cât şi din perspectivă laică (voinţa generală).

1
Parlagi A., op. cit., pp. 69-73

68
 Deciziile publice se justifică prin faptul că sub aspect legislativ, statul este acela care
stabileşte interesul general, iar sub aspect executiv, administraţia este aceea care trebuie să-l
realizeze.

4.4.5. Funcţia de comunicare

Această funcţie se referă la procedeul prin care administraţia transmite cetăţenilor
informaţii relevante cu privire la scopul deciziei, necesitatea utilizării unor resurse, metodele
care urmează a fi folosite şi efectele pe care le va produce.
Regulile de comunicare asigură transmiterea corectă a mesajului şi înţelegerea
semnificaţiei deciziei publice: utilizarea limbajului comun, claritate, concizie etc.
Efectul de imagine se referă la necesitatea de a prezenta o imagine atractivă
Strategia de comunicare se referă la mijloacele utilizate pentru a aduce la cunoştinţă
publică adoptarea unei decizii.
Exemplu de comunicare. Publicarea deciziilor publice de interes general în mass-
media centrală, iar a celor de interes local în presa locală; utilizarea unor forme de comunicare
prin conferinţe de presă, emisiuni radio-tv, mese rotunde, seminarii etc.

4.4.5. Funcţia de poliţie administrativă

Conceptul de poliţie administrativă defineşte o activitate de intervenţie a unor
autorităţi pentru impunerea unor obligaţii prin decizii publice în vederea asigurării ordinii şi
liniştii publice, inclusiv prin limitarea unor libertăţi cetăţeneşti.
Poliţia administrativă:
o este o activitate executivă a statului, spre deosebire de poliţia judiciară care
realizează funcţia judecătorească;
o se realizează prin decizii cu caracter individual (în temeiul legii) scrise, orale
sau gestuale (semnalizarea agentului de circulaţie);
o acţionează prin constrângere, (prin utilizarea forţei materiale) pentru a preveni
sau a înlătura un pericol social, ori pentru restabilirea ordinii;
o are ca efect impunerea unor norme de interzicere, de procedură (autorizarea
prealabilă), de organizare etc.

4.5. Instrumentele politice 1

4.5.1. Autonomia decizională

1
Parlagi A., op. cit., pp. 74-79

69
 Acest principiu care se regăseşte atât în normele constituţionale, cât şi în legislaţia
privind organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale se referă la libertatea de
decizie a autorităţilor administraţiei publice locale în virtutea faptului că acestea sunt alese
direct de cetăţeni şi ca atare trebuie să exprime voinţa celor care le-au ales.
Conceptul de autonomie se referă atât la dreptul legal de a decide, cât şi la
posibilitatea de a alege mijloacele de implementare a deciziei de către autoritatea de decizie:
o autonomia de decizie este o sursă a puterii autorităţilor publice prin faptul că
asigură independenţa relativă a decidenţilor în procesul executării deciziilor
politice
o autonomia de execuţie se manifestă şi prin faptul că decidenţii sunt liberi să
aleagă mijloacele de intervenţie, pentru formarea, reformarea sau deformarea
unei politici publice.
Autonomia constă în dreptul autorităţilor locale de a-şi stabili singure priorităţile de
dezvoltare, obiectivele de interes public ce trebuie realizate, ce mijloace materiale, umane şi
financiare trebuie alocate în condiţiile locale specifice.
Autonomia decizională presupune, corelativ, obligaţia autorităţilor centrale de a se
consulta cu autorităţile locale în timp util şi în mod adecvat, în cursul procesului de luare a
deciziilor în toate problemele care pot afecta colectivităţile locale.

4.5.2. Descentralizarea dreptului de decizie

Descentralizarea puterii de decizie are următoarele caracteristici:
o dreptul de a adopta decizii la nivel teritorial fără a se consulta în prealabil cu
Guvernul, ca alternativă administrativă la centralizarea excesivă a administraţiei
o extinderea dreptului de a folosi resursele proprii (financiare, umane, materiale,
informaţionale) necesare pentru aplicarea deciziilor administrative
o delegarea unor atribuţii şi competenţe de la autorităţile centrale ale administraţiei
publice la autorităţile locale într-o serie de domenii:
 în domeniul financiar, prin recunoaşterea dreptului consiliilor locale de a-şi
elabora bugetul propriu, de a stabili taxe şi impozite locale şi de a face
investiţii în sectoarele de utilitate publică; preluarea atribuţiilor de administrare
şi finanţare a unor activităţi de către autorităţile administraţiei publice judeţene,
municipale, orăşeneşti şi comunale cum sunt: preluarea din sistemul centralizat
a creşelor şi grădiniţelor; preluarea din sistemul centralizat a activităţii de
asistenţă a persoanelor cu handicap; preluarea din sistem centralizat a
protecţiei copiilor instituţionalizaţi şi a căminelor de bătrâni; preluarea

70
 sistemului de evidenţă informatizată a persoanei; eliberarea paşapoartelor; etc.
 în domeniul politico-administrativ, prin recunoaşterea dreptului consiliilor de
a-şi organiza aparatul propriu, de a organiza instituţii şi servicii publice;
 în domeniul patrimonial, prin recunoaşterea dreptului consiliilor de a-şi
administra singure bunurile din domeniul public şi privat
 în domeniul instituţional (organizațional), prin recunoaşterea dreptului
consiliilor de a-şi elabora şi implementa propriile politici publice de dezvoltare
durabilă.

4.5.3. Subsidiaritatea procesului decizional

Principiul subsidiarităţii răspunde cerinţei sociale de a elabora deciziile privind o
colectivitate locală cât mai apropiat de respectiva colectivitate.
Principiul subsidiarităţii este o formă de descentralizare a deciziei astfel încât aceasta
să reflecte realitatea locală. Mai mult decât atât, principiul subsidiarităţii creează posibilitatea
de a verifica necesitatea şi oportunitatea unor acte/fapte administrative prin raportarea lor la
nevoile şi resursele colectivităţii locale.
Caracteristicile subsidiarităţii:
 libertatea autorităţii administraţiei publice locale de a adopta decizii care privesc
interesele generale ale colectivităţilor locale;
 dreptul de a-şi exercita atribuţiile conform nevoilor cetăţenilor;
 capacitatea de a folosi resursele materiale, financiare, umane şi informaţionale
pentru realizarea obiectivelor de interes public local.
 contactul direct, rapid şi eficient al autorităţilor cu cetăţenii în scopul găsirii celor
mai bune soluţii de rezolvare a problemelor de interes local.

4.5.4. Alegerea autorităţilor de decizie

Termenul eligibilitate provine din verbul latin "eligere" care însemna a alege, a
selecta. Acest principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei locale constă în alegerea
de către cetăţeni, prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat a autorităţilor de decizie.
 la nivel de stat: pe şeful administraţiei publice - preşedintele
 la nivel judeţean: consiliile şi preşedintele consiliului
 la nivel local: consiliile municipale, orășenești şi comunale, precum şi primarii.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale este tratat exhaustiv în
legea de organizarea şi funcţionare a administraţiei publice locale în capitolele dedicate
constituirii consiliilor locale, precum şi în secţiunile dedicate exercitării mandatului de către

71
primarii localităţilor urbane şi rurale, precum şi către consilierii locali.
Pot fi identificate:
 autorităţi deliberative: consiliile judeţene şi cele locale au caracter colegial şi adoptă
hotărâri pe baza votului majorităţii membrilor săi
 autorităţile executive: primarii și președintele consiliului județean au caracter
unipersonal şi emit dispoziţii în conformitate cu hotărârile consiliului local, respectiv
ale consiliului județean şi celelalte acte normative;
Primăria constituie aparatul propriu al consiliului fiind formată din serviciile conduse
nemijlocit de primar.
Mandatul autorităţilor alese are o durată de patru ani şi nu poate fi prelungit decât în
cazuri excepţionale; acest mandat se exercită până la preluarea atribuţiilor de către autorităţile
publice nou-alese.

4.5.5. Consultarea cetăţenilor

Principiul consultării cetăţenilor, prin formele prevăzute de lege, prezintă relevanță
atunci când se adoptă decizii cu impact deosebit asupra colectivităţilor locale, exprimând
ideea democraţiei participative.
Consultarea cetăţenilor are valoare politică deoarece:
 legitimitatea deciziilor este cu atât mai mare cu cât autorităţile administraţiei publice
cooperează mai mult cu cetăţenii în procesul decizional; în plus, faptul că cetăţenii
participă la adoptarea deciziilor constituie o garanţie pentru implementarea acelor
decizii
 transparenţa decizională: în cadrul acestui proces, există o relaţie biunivocă: pe de o
parte, autorităţile administraţiei publice trebuie să asigure transparenţa activităţii lor
(să informeze corect şi la timp pe cetăţeni cu privire la programele de dezvoltare şi la
costurile alocate acestora), iar pe de altă parte, să permită accesul cetăţenilor la
elaborarea planurilor de amenajare şi sistematizare a teritoriului, la proiectarea
bugetelor, la programele de dezvoltare durabilă şi protecţie a mediului, la formele de
cooperare locală, regională, transfrontalieră şi europeană
 autoguvernarea: esenţa democraţiei locale constă în realizarea unui sistem de
autoguvernare cu şi pentru oameni sub forma unui parteneriat între autorităţi şi
cetăţeni. Administraţia are obligaţia de a invita cetăţenii să participe la întrunirile
comisiilor de specialitate, ale diferitelor comitete consultative, inclusiv la şedinţele
consiliilor judeţene, muncipale, orăşeneşti sau comunale. Participarea cetăţenească la
autoguvernarea locală presupune realizarea concomitentă a patru cerinţe: transparenţa

72
 administraţiei, transmiterea de informaţii către oameni, receptarea informaţiilor de la
cetăţeni şi implicarea acestora în actul decizional.

4.6. Instrumente juridice 1

4.6.1. Legalitatea deciziilor

Legalitatea este un principiu fundamental al activităţii administraţiei publice locale
deoarece această funcţie este de natură executivă, sau altfel spus, pentru că autorităţile publice
trebuie să organizeze execuţia şi să pună în executare legile şi celelalte acte normative.
Legalitatea se referă la obligaţia decidenţilor de a respecta dispoziţiile legii şi a
celorlalte acte normative de rang superior la adoptarea deciziei. Nerespectarea legii în
activitatea autorităţilor publice are ca sancţiune nulitatea actelor şi/sau faptelor administrative.
Nulitatea deciziilor administraţiei se constată numai de către instanţele judecătoreşti de
contencios administrativ fie la sesizarea prefectului, fie la plângerea persoanei căreia i s-au
încălcat drepturile.
Legalitatea procedurii presupune respectarea condiţiilor, a regulilor, a formelor de
adoptare şi publicare a deciziilor, precum:
 actele administrative ale consiliilor locale numite hotărâri trebuie adoptate prin vot de
către membrii persoanelor care compun aceste autorităţi cu majoritatea cerută de lege
 actele administrative ale primarului numite dispoziţii trebuie emise în conformitate cu
legea, dar şi cu hotărârile consiliului
 actele administrative emise de prefecţi, numite ordine, trebuie să fie conforme cu
legislaţia specifică domeniului în care urmează să se aplice ordinul; în cazul ordinelor
cu caracter tehnic este necesară contrasemnarea de către şeful instituţiei publice de
specialitate.

4.6.2. Capacitatea administrativă

Capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva problemele de
interes public reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie faţă de colectivităţile care le-au ales
prin vot direct. Datorită acestei simetrii juridice, atunci când o persoană care ocupă o funcţie
de autoritate publică nu-şi îndeplineşte obligaţiile, ea poate fi suspendată din funcţie, demisă
sau trimisă în judecată; de exemplu, în cazul autorităţilor colegiale (consilii) acestea pot fi
dizolvate, după care se organizează alegeri pentru constituirea altui consiliu.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 79-80

73
 4.7. Instrumente tehnice 1

4.7.1. Instrumentele administrative de finalizare

Instrumentele de finalizare vizează în principal determinarea obiectivelor autorităţilor
publice la toate nivelele şi pentru fiecare componentă.
Scopurile deciziilor sunt grupate într-un sistem piramidal de obiective coerente şi
realiste:
 la baza piramidei se află toate obiectivelor care sunt cuantificate suficient de exact
pentru a putea fi realizate de către funcţionari şi personalul contractual; decidenţii pot
utiliza ca instrument de finalizare managementul participativ bazat pe obiective care
are în vedere, în principal, descompunerea obiectivelor globale ale serviciului până la
nivelul fiecărui post sau loc de muncă
 la nivelul intermediar scopul este tactic sau strategic şi exprimă opţiunile principale
pentru atingerea obiectivelor administraţiei
 la nivel de vârf există scopul dezvoltării sistemului social global şi menţinerii
regimului politic.
În procedura de adoptare a deciziilor publice există numeroase obstacole care
împiedică funcţionarea lor:
 abuzul de autoritate: liderii politici şi executivi ai administraţiei publice sunt tentaţi de
puterea pe care le-o conferă sistemul centralizat de adoptare a deciziilor. În consecinţă,
deciziile publice se elaborează la nivel central, sau, mai exact, centralizat. De pildă, la
nivel judeţean, se elaborează şi se adoptă bugetele tuturor municipiilor, oraşelor,
comunele din raza lor administrativ- teritorială, astfel că, de la "centru" sunt fixate
limitele de venituri şi cheltuieli.
 formalizarea: elaborarea deciziilor la nivel teritorial este tributară normelor,
instrucţiunile, acordurilor şi avizelor ce trebuie obţinute de la autorităţile centrale, spre
deosebire de organizaţiile private care pot elimina formalismul. Un astfel de sistem
este greu de implementat în practică datorită specificului administraţiei locale:
existenţa unui raport de subordonare între serviciul public şi autoritatea care l-a
înfiinţat; controlul abuziv din partea autorităţilor publice asupra deciziilor; adoptarea
unor decizii arbitrare în domeniul strategic.
 duplicarea: existenţa mai multor instituţii publice cu acelaşi obiect de activitate sau
realizarea aceleiaşi activităţi în modalităţi diferite (asistenţă şi protecţie socială).
Folosirea unui asemenea instrument de finalizare intră în contradicţie cu finalitatea
1
Parlagi A., op. cit., pp. 80-86

74
 politică, în principal datorită faptului că liderii administraţiei, aleşi pe criterii politice,
trasează jaloane conform strategiei partidelor pe care le reprezintă şi nu conform
criteriilor economice.
 concurenţa care acţionează asupra deciziilor publice sub trei aspecte: concurenţa cu un
alt serviciu public, care furnizează acelaşi tip de decizii, dar la preţuri mai scăzute, sau
în regim de celeritate (exemplu salubritatea); concurenţa cu o societate privată, care
oferă condiţii mai bune de servire, calitate, promptitudine, continuitate, (transportul
public de călători). Practicile manageriale din sfera strategiilor specifice concurenţei
de piaţă pot fi folosite şi în anumite sectoare ale administraţiei publice, de exemplu, la
elaborarea unor strategii de dezvoltare (la ministere în cazul serviciilor deconcentrate)
sau la elaborarea unor strategii de cooperare (la consiliile locale pentru serviciile
descentralizate).

4.7. 2. Instrumente de finalizare financiar-contabile

Ierarhizarea obiectivelor operaţionale se poate face folosind metoda bugetului pe bază
zero. Această metodă conduce la o ierarhizare a obiectivelor prin evidenţierea gradului de
importanţă a misiunilor propuse, în vederea repartizării resurselor limitate ale organizaţiei.
Din această perspectivă, bugetul pe bază zero reprezintă un instrument de finalizare care poate
fi aplicat parcurgându-se următoarele etape:
 delimitarea activităţii fiecărei persoane responsabile în misiuni obligatorii şi măsuri
suplimentare;
 prezentarea pentru fiecare misiune stabilită a modalităţilor de realizare;
 justificarea cererilor bugetare prin stabilirea unor ierarhii a misiunilor, pe baza
costurilor şi avantajelor acestora.

4.7.3. Instrumentele de control

În ceea ce priveşte practica managerială din statele dezvoltate se disting trei
instrumente moderne de control:
 Contabilitate analitică a fost elaborată în perioada de dezvoltare industrială de la
sfârşitul secolului trecut, dar principalele coordonate ale contabilităţii analitice au fost
stabilite de F. Taylor. Diferitele metode de contabilitate analitică au fost puternic
influenţate de domeniul de origine, respectiv sectorul industrial, care s-a constituit
ulterior ca un sistem financiar de informare care vizează determinarea costurilor unei
activităţi sau ale unui produs. Această metodă are vedere în special acele sisteme de
informare de care dispune o organizaţie şi care presupun: colectarea, tratarea, stocarea

75
 şi transmiterea informaţiilor din domeniul economico-fînanciar. Metodele curente de
contabilitate analitică au în vedere noţiunea de costuri complete care presupun
separarea sarcinilor pe cele două categorii de costuri dificil de separat în practică: fixe
şi variabile.
 Tabloul de bord poate fi definit ca un instrument ce priveşte ansamblul indicatorilor
care evidenţiază performanţele organizaţiei şi mediul în care aceasta se înscrie. Acest
instrument de control presupune măsurarea abaterilor, ca diferenţă între previziuni şi
realizările efective, precum şi evaluarea performanţelor. Evidenţierea abaterilor are ca
scop final identificarea acţiunilor care le generează, eliminarea şi corectarea lor în aşa
fel încât să asigure perfecţionarea permanentă a instituţiei sau serviciului public.
 Auditul este considerat ca un simplu sinonim al termenilor "studiu", "diagnostic" şi
chiar "anchetă", iar numărul domeniilor în care se aplică este aproape nelimitat. Acest
instrument de control poate fi definit ca "examinarea profesională unei informaţii în
vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente în raport cu un criteriu
calitativ".
Se pare că, în ansamblul lor, caracteristicile instituţiilor publice şi particularităţile
deciziilor oferite nu au permis dezvoltarea deplină a instrumentelor moderne de control.

4.7.4. Instrumentele de antrenare

Instrumentele de antrenare au cunoscut la sfârşitul sec. XX o extindere deosebită în
sfera deciziilor publice. Ulterior, atât în sistemul administraţiei, cât şi la nivelul colectivităţile
locale, au fost experimentate diferite instrumente de antrenare. Între instrumentele de
antrenare menţionam, în primul rând, deciziile de serviciu care se prezintă sub forma unei
carte comune care se distribuie la toate nivelele ierarhice şi care permite agenţilor economici
să se raporteze la valori identice.
În funcţie de finalităţile lor, pot fi evidenţiate trei mari categorii de decizii de serviciu:
 decizii care au ca finalitate mobilizarea resurselor umane în vederea motivării
fiecărui funcţionar sau angajat, în realizarea obiectivelor comune;
 decizii care au ca finalitate definirea unor metode de acţiune în scopul de a le pune de
acord cu noile circuite de decizie;
 decizii de serviciu care au ca finalitate adaptarea misiunilor (sarcinilor) la noile
condiţii de mediu (politic, social, economic, etc.) printr-o mai bună comunicare cu
exteriorul.
Indiferent de opţiunea aleasă, esenţa proiectelor de decizii constă în caracterul
participativ, care permite implicarea tuturor componentelor sistemului administraţiei publice

76
în procesul de realizare a misiunilor, ceea ce face ca acest instrument să se încadreze în
categoria instrumentelor de antrenare.
Alături de instrumentele centrate pe organizaţie se regăsesc şi instrumentele ce au în
vedere favorizarea calităţii instituţiilor şi deciziilor publice. În acest context cercul de calitate
a fost definit ca un cadru de formulare colectivă a propunerilor de ameliorare a calităţii
deciziilor prestate.
Constituirea cercurilor de calitate presupune reunirea voluntară a agenţilor economici
în subgrupe sub conducerea unui responsabil cu rol de animator, persoana care facilitează,
mobilizarea ideilor individuale privind calitatea. Acest demers a avut un succes deosebit în
deciziile publice.

77
 Unitate de învățare 5. Metode și tehnici de fundamentare a deciziilor

5.1. Bazele metodologice ale elaborării deciziei manageriale 1

Metodologia elaborării deciziei manageriale cuprinde un sistem de metode de

selectare şi pregătire a acesteia. Arsenalul metodologic la care ne referim este deosebit de
bogat şi include metode de analiză, modelare, măsurare, calculare, expertiză, investigaţii şi
altele. În utilizarea acestor metode un rol deosebit revine tratării sistemice. Cu ajutorul
metodelor se reuşeşte să se aprecieze cu o precizie mai mică sau mai mare valoarea şi
utilitatea diferitelor alternative.
Aceste metode au în vedere:

 perfecţionarea stabilirii criteriilor de apreciere a diferitelor aspecte ale fiecărei

alternative propuse;

 stabilirea ponderii factorilor implicaţi în diferite criterii;

 oferirea soluţiilor pentru rezolvarea situaţiilor conflictuale şi eliminarea unor erori;
 efectuarea de studii de comparare;
 predeterminarea avantajelor aplicării deciziei;
 stabilirea dependenţelor economico-sociale şi determinarea gradului de acceptare a
deciziei;

 sporirea raţionalităţii procesului decizional managerial în ansamblu sau a

diferitelor faze componente.
Procesul decizional managerial cunoaşte abordări moderne care se pot diviza în două
mari grupuri.
1. bazate pe modele “închise"
2. bazate pe modele “deschise".
Utilizând elementele deciziei (starea naturală, factorul de decizie, scopurile urmărite,
alternativele relevante, seturile de acţiuni, relaţia în funcţie de care se face ordonarea
alternativelor şi alegerea însăşi), se trece la dezbaterea primului tip de abordări, cele bazate
pe modele de decizie "închisă". Caracteristic pentru acest mod de abordare este faptul că
decidentul se află în faţa unui set de alternative cunoscut pe baza unui proces de selecţie
naturală. Modelul închis de decizie vizează în principal conceptul de raţionalitate, alegându-

1
Santai I., Baltador M., Tabără V., Veseli P., Managementul dezvoltării durabile în administraţie publică,
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002, pp. 71- 80

78
se acel curs de acţiune care, potrivit estimării, atrage după sine cele mai favorabile urmări.
Decidentul ia hotărâri subliniind avantajele, prin raportare la profit, producţie, servicii etc.
Ordonarea alternativelor de luare a deciziei se face în strânsă dependenţă de teoria utilităţii
care cuprinde un set de axiome, dintre care semnificative prin aplicabilitate ne apar:
 axioma sigură;
 axioma tranzitivităţii.
Axioma sigură susţine că o persoană, în cazul nostru decidentul, preferă totdeauna
unul din două rezultate sau îi este indiferent, iar axioma tranzitivităţii este redată după cum
urmează: dacă A este preferat lui B şi B este preferat lui C, atunci A este preferat lui C. Se
poate reţine că tranzitivitatea pe care o avem în vedere face posibilă stabilirea interconexiunii
între etapele şi fazele deciziei, precum şi între componentele acesteia.
Ca minusuri pentru modelul închis reţinem:
o nu reuşeşte să oglindească, în suficientă măsură, dinamismul proceselor
decizionale;
o neclaritate în precizarea scopurilor;
o imposibilitatea identificării tuturor alternativelor;
o modelul nu poate stimula situaţii decizionale complexe.
Abordările bazate pe modelele “deschise” devin mult mai utile prin realismul lor. Ca
trăsături pozitive menţionăm:
 pornesc de la ideea că factorul de decizie poate să identifice toate scopurile şi
alternativele disponibile;
 în abordarea situaţiei decizionale se pleacă de la necesitatea luării în considerare a
intercondiţionării acesteia cu mediul în care se află;
Un alt element important care condiţionează succesul materializării deciziei îl
constituie modul de transmitere a deciziei. Practica ne-a prezentat destule situaţii când, cu
toate că sensul deciziilor a fost formulat corect şi elementele de detaliu (sarcini,
responsabilităţi, mijloace, termene) au fost desemnate precis, datorită unei conlucrări
nesatisfacătoare între specialişti (ingineri, economişti) în procesul de transmitere a deciziilor,
s-a ajuns la concluzii cu consecinţe negative asupra eficienţei activităţii instituţiei. De aceea
se impune ca transmiterea deciziilor să se sprijine pe o strânsă conlucrare între specialişti, iar
periodic să se organizeze sondaje prin care să se afle dacă transmiterea deciziilor este însoţită
de instrucţiuni precise de realizare şi dacă mijloacele de transmitere sunt capabile să asigure
corectitudinea şi operativitatea necesară.
În sfârşit, colaborarea dintre specialişti (ingineri şi economişti) trebuie să se manifeste
deosebit de pregnant în exercitarea controlului deciziilor. Pentru a fi eficient, controlul

79
efectuat de către ingineri şi economişti nu trebuie să se bazeze numai pe rapoarte, ci aceştia
trebuie să verifice rezultatele parţiale şi apoi cele finale, în practică. Folosirea cu competenţă
a controlului, ca instrument de realizare a deciziei, înlesneşte corectarea ei atunci când
intervin elemente necunoscute anterior.
În problema procesului de luare a deciziei practica managerială atrage atenţia asupra
câtorva aspecte esenţiale:
 Un manager nu trebuie să fie nehotărât. Nimic nu este mai penibil pentru
subalterni decât lipsa de hotărâre a şefului, mai ales în împrejurările în care o decizie este
absolut indispensabilă pentru activitatea lor. În cazurile de acest gen este de preferat să se ia o
decizie mai puţin bună, decât să nu se ia nici una, urmând ca ea să fíe corectată pe parcurs şi
la nevoie înlocuită cu alta mai bună, elaborată între timp. Altfel se paralizează întreaga
activitate a oamenilor dependenţi de această decizie sau se ajunge foarte repede la o situaţie
anarhică, în care fiecare face ce vrea. Un manager autentic se poate înşela în deciziile lui, dar
atunci când împrejurările o cer, el decide cu orice risc şi îşi ia răspunderea acestui act.
 Cei care iau decizii la niveluri inferioare trebuie să ţină seama totdeauna de faptul
că ei pot limita sau stânjeni acţiunile celor de la nivelurile superioare şi deci trebuie să
procedeze cu multă precauţie. Ei trebuie să ţină seama şi de atitudinea nivelurilor superioare,
de interesele de ansamblu ale instituţiei administrativ-publice, chiar dacă în aparenţă decizia
respectivă se referă exclusiv la nivelurile de execuţie. Recomandarea aceasta are valoare
deosebită.
 Tendinţa de a se lua decizii de orice fel la eşaloanele cele mai înalte, chiar dacă
ele se referă la treptele mai joase, s-a dovedit a fi greşită. Este bine ca decizia să se ia cât mai
aproape de nivelul chemat s-o execute, pentru că din această perspectivă ea este mult mai
concretă, mai realistă şi deci mai operativă. Dacă o decizie priveşte o singură direcţie, e bine
să fie lăsată în seama conducerii acesteia, dar dacă ea priveşte mai multe direcţii, e necesar să
fíe trecută la nivelul imediat superior, singurul în măsură să cunoască situaţia în ansamblul ei.
Cum s-a arătat însă, deciziile de la nivelurile inferioare nu trebuie să contrazică, nici să
limiteze sau să stânjenească deciziile nivelurilor superioare.
 De regulă, deciziile luate în grup, deciziile participative sunt superioare celor
individuale pentru că se bazează pe contribuţia, punctele de vedere şi experienţa unui număr
mare de oameni de diferite specializări, chiar dacă luaţi în parte ei nu au valoarea
profesională şi socială a şefului principal. De aceea este recomandabil să se utilizeze cu
precădere, ori de câte ori este cu putinţă, metodele participative de lucru, deci să se consulte
un număr cât mai mare de oameni capabili să dea un sfat util.
 Nici o decizie nu trebuie să se ia în lumina unui singur punct de vedere, oricât de

80
justificat şi de important ar fí el. Orice decizie are numeroase implicaţii, cel puţin prin
urmările ei, astfel încât este necesar să se ţină seama de toate faptele care vor intra în joc, să
se adopte un număr cât mai mare de puncte de vedere şi să se coordoneze toate acestea cât
mai bine cu putinţă. O măsură tehnică, de exemplu, are totdeauna implicaţii economice, fie de
ordinul aprovizionării, fíe de ordinul producţiei, ca şi implicaţiile în domeniul desfacerii
produselor ş.a.m.d. La fel, măsurile financiare pot avea repercusiuni în domeniul producţiei,
al capacităţii de salarizare şi, în final, în oglindirea lor în profitul instituţiei. Este, deci, foarte
important ca ori de câte ori se ia o decizie să fie examinate cu atenţie toate implicaţiile ei
tehnice, economice, juridice, social-umane etc. Acesta este un mod de a gândi şi de a proceda
care nu se obţine cu uşurinţă, deci trebuie depuse eforturi speciale. Nu trebuie să se piardă din
vedere nici faptul că orice acţiune din cadrul unei instituţii afectează într-un fel sau altul
întreaga unitate, deci toate direcţiile şi serviciile din cadrul ei, astfel încât nu e suficient ca o
decizie să rezolve o problemă parţială, ea trebuie, în acelaşi timp, să contribuie la buna
funcţionare şi dezvoltare a instituţiei în întregul ei. O decizie care rezolvă excelent o
problemă parţială, dar împiedică rezolvarea altor probleme aflate în corelaţie cu ea sau
creează, în context, probleme noi, dificil de rezolvat, este o soluţie incorectă şi trebuie deci
neapărat evitată.
 Este de preferat ca luarea deciziilor să se facă, ori de câte ori este posibil, cu
participarea tuturor celor direct interesaţi şi nu numai de către managerii de la nivelurile de
vârf.
 Deciziile trebuie luate la nivelul cel mai potrivit în ce priveşte consecinţele
motivaţionale, în aşa fel încât ele să contribuie la stimularea tuturor persoanelor care urmează
să le execute. Deciziile luate “prea sus” pierd din capacitatea lor de însufleţire, iar cele luate
“prea jos” pierd din puterea lor de influenţare.
 Cei care iau deciziile şi redactează forma lor finală trebuie să cunoască bine
problemele, nu numai din perspectiva nivelurilor superioare dar şi după modul în care se pun
şi se cer rezolvate la nivelurile inferioare. Autoritatea ierarhică nu trebuie să ducă niciodată la
distanţe sau rupturi, care pun în primejdie unitatea instituţiei, solidaritatea întregului colectiv
de muncă.
 Este necesar să se folosească în luarea deciziilor cunoştinţele profesionale
(tehnice, economice etc.) existente în întreaga instituţie, experienţa şi priceperea ei globală,
nu numai cele de la nivelurile superioare; să se folosească deci întreaga capacitate de
concepţie şi creaţie a instituţiei de la toate nivelurile.
 Este recomandabil ca subalternii să participe la luarea tuturor deciziilor care
privesc munca lor; chiar şi cele mai puţin importante, să nu fie luate fără consultarea şi

81
informarea lor.

5.2. Metode de raţionalizare a deciziilor în condiţii de incertitudine 1

Analiza pentru fundamentarea deciziilor în condiţii de incertitudine (şi chiar de risc)

presupune:
- definirea completă şi corectă a problemei (operaţie dificilă din cauza caracterului
vag dat de lipsa unor informaţii);
- stabilirea alternativelor de acţiune şi a caracteristicilor lor, fără a fi neglijate cele
satisfăcătoare care par puţin probabile;
- stabilirea tuturor şirurilor de evenimente sau a cât mai multor asociate unei
alternative;
- evaluarea consecinţei la finele unui astfel de şir de evenimente;
- evaluarea probabilităţilor de manifestare a fiecăruia dintre rezultatele potenţiale;
- analiza clasamentului în mulţimea alternativelor de acţiune2;
- analiza finală a rezultatelor şi luarea deciziei; este important să se sublinieze
evenimentele potenţiale cu cea mai mare influenţă asupra rezultatelor aplicării
fiecărei variante decizionale.
Pot fi identificate următoarele criterii de decizie în condiţii de incertitudine:
 Criteriul Wald - se recomandă alegerea variantei care aduce cel mai mare profit
(respectiv cea mai mică pierdere posibilă, în cazul consecinţelor de tip costuri) în
cea mai defavorabilă stare a naturii.
 Criteriul Laplace - se recomandă alegerea variantei care aduce cea mai mare
valoare medie a profiturilor (respectiv cea mai mică valoare medie a pierderilor),
în ipoteza că toate stările naturii au aceeaşi probabilitate de apariţie.
 Criteriul Savage - se recomandă alegerea variantei care să aducă cel mai mic
regret posibil, prin regret înţelegându-se utilitatea pierdută ca urmare a selectării
unei alte variante decizionale decât cea optimă, în condiţii de informaţie completă.
 Criteriul Hurwicz - foloseşte un coeficient de optimism a între 0 şi 1; valoarea lui
a reflectă cel mai adesea atitudinea celui care ia decizia faţă de riscul realizării
unor câştiguri slabe şi de posibilitatea obţinerii unor venituri maxime.
În problemele decizionale în condiţii de incertitudine (ca şi în cele de risc), riscul unor
consecinţele dezavantajoase nu poate fi evitat total, însă poate fi minimizat. Se deosebesc, ca
1
Hîncu, D., Ene N., op. cit., pp. 84-88
2
Chiar în condiţiile utilizării unor metode de fundamentare decizională menite să obiectiveze cât mai mult
opţiunea decizională, concluziile pot intra in competiţie cu motivele de ordin subiectiv.

82
situaţii extreme:
 procese decizionale care pot conduce la consecinţe catastrofale pentru decident
(în cazul apariţiei celei mai nefavorabile stări a naturii). Pentru aceste probleme se
recomandă folosirea unor criterii prudente sau pesimiste (cu valori mici ale
coeficientului a în cazul criteriului lui Hurwicz).
 procese decizionale fără „mize” mari, asociate cu un spectru acceptabil de
consecinţe decizionale pentru decident (în cazul apariţiei celei mai nefavorabile
stări a naturii). Pentru aceste probleme se ţine seama de situaţia economică curentă
a organizaţiei, de natura obiectivului (pe termen lung sau scurt) şi a deciziei
(strategice, tactice sau operaţionale), sau de tipul personalităţii decidentului
(inclusiv de pregătirea managerială şi experienţa acestuia în acţiuni similare).
Tipul firmei/organizaţiei, obiectivele sale, stilul, valorile etice şi personalitatea
decidentului/decidenţilor trebuie toate avute în vedere pentru alegerea criteriilor celor mai
potrivite de luare a deciziilor. De exemplu, o organizaţie din sectorul public care trebuie să
îndeplinească o serie de obligaţii statutare la costuri minime va fi mai puţin orientată spre
acţiuni speculative, cu riscuri mari. In asemenea condiţii, se recomandă folosirea criteriului
prudent (sau pesimist) sau cel de minimizare a regretelor.

5.3. Metode de raţionalizare a deciziilor în condiţii de risc 1

Ideea centrală a luării deciziei în condiţii de risc constă în compararea de către

decident a fiecărei variante disponibile, a consecinţelor (modul de desfăşurare a
evenimentelor) favorabile sau nu şi în a alege pe aceea pentru care se poate obţine cel mai
favorabil rezultat. Această abordare poate să pară singura firească, dar nu este nici unică şi
nici unitară. Ea are calitatea de a fi, într-o oarecare măsură, nu numai o teorie normativă (care
recomandă cât ar trebui să rişte oamenii), ci şi una descriptivă (sau predictivă), ce arată cum
acţionează ei în mod efectiv.
Deciziile de risc se caracterizează prin mai multe stări ale naturii, cunoscându-se
posibilitatea de manifestare a lor, prin implicarea unor variabile mai puţin controlabile şi
insuficient cunoscute.
Natura informaţiilor, cantitatea lor şi încrederea în aceste informaţii influenţează tipul
de probabilitate2 utilizat. Probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor şi ţine

1
Hîncu, D., Ene N., op. cit., pp. 88-96
2
Conceptul de probabilitate este legat de cuplul necesitate-întâmplare (dacă întâmplarea nu există şi totul este
necesar, atunci nu există nici libertatea noastră de a decide). Existenţa libertăţii de decizie este condiţionată de
cea a întâmplării; odată cu aleatorul apare şi nesiguranţa cu privire la consecinţele alegerii variantei de acţiune şi

83
de structura stochastică a proceselor şi fenomenelor; este formulată ca fiind egală cu raportul
dintre numărul de apariţii ale evenimentului considerat şi numărul de apariţii ale tuturor eve-
nimentelor din clasa respectivă.
Astfel, dacă, pe baza faptelor existente, a datelor referitoare la experienţele trecute
similare, se poate determina probabilitatea acţiunii fiecărui factor rezultat şi a rezultatului
aferent unui eveniment, atunci decidentul respectiv utilizează probabilitatea obiectivă. Dacă,
în adoptarea deciziei, cadrul de conducere este constrâns să se bazeze mai mult pe judecată,
experienţă proprie, opiniile membrilor personalului şi cerinţele proprii, el va ataşa diferiţilor
factori şi diferitelor rezultate, probabilităţi subiective. Cel mai mare grad de probabilitate
obiectivă se înregistrează în cazul unei complete certitudini, aşa cum cel mai mare grad de
probabilitate subiectivă se înregistrează în cazul unei complete incertitudine:

Certitudine Risc Incertitudine

Obiectivă Probabilitate Subiectivă

Acumulare de informaţii

Figura nr. 5. Luarea deciziei în condiţii de risc

Ca procedeu de raţionalizare a deciziilor în condiţii de nedeterminare se folosesc

probabilităţi estimate subiectiv de către decident (prin extrapolarea unor concluzii elaborate
prin experienţe de succes trecute sau intuitiv, prin supoziţii sau prin metode de consultare a
experţilor) sau obiectiv (prin considerarea unor legi apriorice a probabilităţilor şi folosirea
aparatului statistico-matematic).
Deciziile în condiţii de risc se adoptă întotdeauna pe baza unor ipoteze privind
rezultatele potenţiale pentru fiecare variantă decizională în parte, şi desigur, în funcţie de
preferinţa decidentului pentru aceste rezultate. Toate informaţiile anterioare actului decizional
determină un anume grad de încredere în stabilirea consecinţelor posibile pentru fiecare
variantă decizională. Gradul de încredere în realizarea unui anumit rezultat se apreciază prin

de aici, riscul.

84
valori cuprinse în intervalul [0, 1], ceea ce îi conferă acestuia caracterul de probabilitate
subiectivă, apreciată doar prin valorile extreme.
Posibilitatea de a obţine un rezultat nedorit (sau diferit de cel previzionat şi luat în
considerare la alegerea alternativei) ca urmare a aplicării deciziei se numeşte riscul deciziei. În
procesul de elaborare şi adoptare a decizie, decidentul poate avea trei atitudini de bază faţă de
risc:
 aversiune (tipică decidenţilor de pe nivelurile inferioare de decizie unde se
preferă câştigurile mici dar sigure)
 neutralitate (sau indiferenţă)
 de căutare a riscului (tipică pentru nivelurile superioare de decizie).
Pentru raţionalizarea acestor decizii, de cele mai multe ori se utilizează:
 metoda valorii aşteptate/ speranţei matematice
În cazul în care decidentul are o atitudine neutră faţă de risc pentru alegerea
variantei decizionale se poate aplica metoda valorii aşteptate (speranţa matematică) maxime.
Riscul decizional poate fi redus prin obţinerea unor informaţii suplimentare, cercetări
prealabile ale pieţei, consultarea unor firme de consulting.
 metoda arborelui decizional
Se aplică la situaţiile decizionale de mare complexitate, în care sunt implicate
evenimente aleatorii care se produc succesiv. Prin intermediul acesteia, se descriu procesele
decizionale sub forma unor diagrame în care evenimente viitoare condiţionează decizia,
determinându-se un set de valori privind rezultatele fiecărei alternative decizionale
considerate. Fiecare decizie depinde de rezultatele unui eveniment aleator, care însă nu poate
fi stabilit cu precizie, în momentul luării ei, dar a cărui probabilitate poate fi uşor anticipată în
urma investigaţiilor. Ceea ce caracterizează arborele decizional este simplitatea sa pronunţată
în prezentarea vizuală.
Luarea deciziilor în condiţii de risc poate fi efectuată fie prin compararea valorilor
sperate a rezultatelor, fie prin reprezentarea arborilor de decizie, însă decizia aleasă va
depinde de atitudinea personală a decidentului faţă de risc.

85
Unitate de învățare 6. Particularități ale procesului decizional în instituțiile
și întreprinderile publice

6.1. Principiile procesului decizional în instituţiile publice 1

În adoptarea deciziilor autoritatea publică (persoana care exercită autoritatea publică)

trebuie să respecte principiile general-obligatorii de organizare şi funcţionare a instituţiilor
publice. Principiile sunt în sens larg teorii (concepte) cu privire la fenomenologia
administrativă. În sens restrâns, principiile definesc un ansamblu de norme prestabilite de
autorităţile administraţiei ierarhic superioare pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistem.

6.1.1. Principiul conducerii unitare

Potrivit acestei norme politico-administrative o instituţie publică se situează pe o
anumită treaptă ierarhică în sistemul piramidal de organizare a administraţiei publice.
O instituţie publică se subordonează faţă de autoritatea care a înfiinţat-o şi poate, la
rândul ei, să se supraordoneze serviciilor pe care le coordonează.
Principiul conducerii unitare asigură o concepţie clară asupra obiectivelor şi sarcinilor
pe care trebuie să le realizeze instituţiile subordonate unei autorităţi centrale (Parlament,
Guvern, Minister) sau locale (consiliu judeţean sau consiliu local).

6.1.2. Principiul autonomiei decizionale

Acest principiu defineşte dreptul autorităţilor de decizie de a elabora în mod
independent soluţii şi de a aplica metodele necesare pentru executarea în concret a politicilor
publice.
De reținut sunt următoarele:
 autonomia decizională reflectă în cadrul administraţiei principiul politic al
descentralizării;
 autonomia decizională stimulează atât iniţiativa conducătorilor din administraţia
publică, în acelaşi timp cu creşterea răspunderii pentru deciziile adoptate la nivelul
instituţiei;
 autonomia decizională poate elimina fenomene administrative nocive: lipsa de interes,
birocraţia, dezinteresul faţă de evoluţia instituţiei etc..

1
Parlagi A., op. cit., pp. 87-89

86
 6.1.3. Principiul adaptării
Complexitatea schimbărilor din mediul politico-administrativ impune adaptarea
continuă a instituţiilor publice la cerinţele societăţii, precum:
 adaptarea organizaţională se referă la modificarea structurii interne, atât în ceea ce
priveşte modul de organizare a compartimentelor, cât şi în ceea ce priveşte modul de
funcţionare;
 adaptarea formală se referă la modificarea sarcinilor şi a scopului instituţiei publice
conform evoluţiei legislaţiei interne şi internaţionale;
 adaptarea socială se referă la schimbarea formelor de comunicare cu cetăţenii, la
modul de reglementare a relaţiilor sociale şi la metodele de distribuire (redistribuire) a
veniturilor.

6.1.4. Principiul intervenţiei

În scopul realizării sarcinilor pentru care sunt înfiinţate, instituţiile publice dispun de o
putere discreţionară care le permite să acţioneze fără acordul persoanelor fizice sau juridice
în executarea legii (exproprieri de bunuri, mobilizarea persoanelor sau rechiziţionarea
mijloacelor de transport în cazul catastrofelor naturale, executarea silită a debitorilor etc.).
Principiul intervenţiei presupune oportunitatea acţiunii, adică adaptarea acţiunii la
locul, momentul şi cauzele care au determinat intervenţia.

6.1.5. Principiul subordonării ierarhice

Fiecare instituţie publică este inserată într-o piramidă administrativă care are la vârf
autorităţile supreme de stat (Preşedinte, Parlament, Guvern). Potrivit ierarhiei administrative
comanda politică se transmite de sus în jos, la fiecare nivel, astfel încât toate instituţiile
publice subordonate sunt obligate să o execute. În virtutea acestei ierarhii, autorităţile ierarhic
superioare au dreptul de a înfiinţa, restructura sau desfiinţa instituţiile publice din subordine.

6.1.6. Principiul legalităţii activităţii

Legalitatea activităţii instituţiilor publice este dublu determinată: pe de o parte, în
adoptarea deciziilor ele trebuie să se conformeze cu legea (în sens larg); pe de altă parte,
instituţiile trebuie să respecte actele normative emise de autorităţile publice ierarhic
superioare.

87
 6.2. Restricţii ale procesului decizional 1
Mediul politico-administrativ în care îşi desfăşoară activitatea o instituţie publică este
dinamic, ceea ce impune capacitatea instituţiei de a se adapta continuu la condiţiile nou
apărute pentru a fi performantă. Această adaptare se referă în primul rând la modul de
organizare internă a instituţiei, datorită faptului că este mult mai uşor de operat modificări în
structura organizatorică şi funcţiunile compartimentelor, decât în modificarea relaţiilor
politice, administrative sau economice în care se află instituţia.

6.2.2. Limitarea obiectului de activitate

În sens larg, prin instituţie publică se înţelege o structură organizată, potrivit legii,
pentru furnizarea de bunuri de interes general, pentru realizarea unor servicii de interes
public sau pentru executarea unor lucrări publice.
Instituţiile publice naţionale sunt înfiinţate de către autorităţile administraţiei publice
centrale (guvern, ministere, agenţii guvernamentale), iar la nivel local de către autorităţile
administraţiei publice judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.
Scopul activităţii instituţiei publice nu este lucrativ (obţinerea de profit), ci satisfacerea
unei necesităţi sociale (de sănătate, de educaţie, de cultură, de asistenţă şi protecţie socială,
etc.).
Obiectul de activitate al unei instituţii publice este strict determinat prin acte
normative prin care se limitează capacitatea de folosinţă.

6.2.3. Dezvoltarea organizaţională

Schimbarea planificată (în urma unei analize diagnostic pertinentă) poate duce la
diminuarea riscurilor la care se expune o instituţie publică şi la perfecţionarea activităţii prin:
 strategia educativă, care vizează o schimbare organizaţională planificată cu privire la
atitudinea, valorile şi climatul instituţional;
 cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească instituţia în ceea ce priveşte perfecţionarea
activităţii, motivarea angajaţilor şi creşterea eficienţei;
 dirijarea procesului de dezvoltare de sus în jos, respectiv de către top-managementul
instituţiei;
 asigurarea unui sistem de auto-reglare rapid.

6.2.4. Managementul
Eficienţa managementului unei instituţii publice depinde de gradul de cunoaştere

1
Parlagi A., op. cit., pp. 89-92

88
(înţelegere) a activităţii specifice. Sarcinile cele mai importante ale şefului (directorului) de
instituţie publică sunt rezolvarea problemelor curente şi luarea deciziilor conform unor cerinţe
ale managementului modern:
 comunicarea operativă cu şefii de compartimente şi cu funcţionarii;
 utilizarea metodelor de stimulare pozitivă sau negativă de motivare (materială,
morală);
 diagnoza nevoilor sociale, pe baza solicitărilor din partea cetăţenilor şi analiza
resurselor materiale, financiare, umane şi a condiţiilor administrative pentru
satisfacerea lor;
 planificarea strategică a acţiunilor de dezvoltare a instituţiei, inclusiv prin metoda
consultanţei de specialitate.

6.2.5. Resursele umane

O instituţie publică este cu atât mai eficientă, cu cât compartimentele şi funcţionarii
(personalul) sunt mai eficienţi.
Statutul angajaţilor unei instituţii publice poate fi acela de:
 funcţionari publici supuşi dispoziţiilor din Statutul funcţionarilor publici (regim
juridic derogatoriu de la Codul Muncii)
 personal contractual, fiind încadraţi cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată
şi supuşi regimului juridic prevăzut de Codul Muncii
 consultanţi externi (specialişti în domenii pentru care instituţia nu are personal de
specialitate).
Eficienţa utilizării resurselor umane depinde de:
 perfecţionarea şi instruirea periodică a personalului;
 colaborarea cu grupurile ţină (beneficiarii serviciilor prestate de instituţie);
 coeziunea morală;
 competenţa experţilor, a consultanţilor, a evaluatorilor etc.

6.2.6. Relaţiile cu mediul

Raporturile instituţiei publice cu mediul exterior se realizează:
 prin obiective; instituţia publică are obiectivele fixate de autorităţile publice din
momentul înfiinţării; aceste obiective cu caracter preponderent social nu pot fi
modificate sau schimbate prin decizia instituţiei;
 prin valorile sociale ocrotite; valorile sociale pe care trebuie să le asigure instituţia

89
 publică sunt stabilite prin decizii politice de către autorităţile publice de la nivel
central (Parlament, Guvern, minister) sau de la nivel local (consiliu judeţean,
municipal, orăşenesc sau comunal);
 prin instrumentele de care dispune; instituţiile publice cu personalitate juridică dispun
de un buget propriu de venituri şi cheltuieli pentru a-şi putea desfăşura activitatea;
instituţiile publice fără personalitate juridică sunt finanţate de la bugetul autorităţii
publice care le are în subordonare.

6.3. Metodele de fundamentare a deciziei în instituţiile publice 1

6.3.1. Analiza-diagnostic
Metoda cuprinde operaţiunile de identificare a abaterilor (sau componentelor slabe)
din activitatea instituţiei, punerea în evidenţă a cauzelor care generează acest fapt, precum şi
elaborarea unor soluţii de corectare a acestor abateri.
Etapele diagnosticării activităţii instituţiei publice sunt:
 stabilirea obiectului investigaţiei, a domeniului sau a activităţii ce trebuie investigată
de către autorităţile administraţiei publice în subordinea căreia se află instituţia;
 activitatea de documentare, care se realizează prin culegerea de date, informaţii, de
natură juridică, administrativă, economică, umană, din domeniul supus analizei;
 stabilirea deficienţelor (puncte slabe) şi a cauzelor care le determină;
 identificare punctelor tari şi a factorilor determinanţi;
 formularea de recomandări (propuneri de soluţii) care pot elimina factorii negativi, de
măsuri care înlătură deficienţele şi sporesc eficienţa activităţii instituţiei.

6.3.2. Metoda întrunirilor colective

Şedinţele sunt întruniri colective de scurtă durată care au ca scop soluţionarea unor
probleme de strategie sau de tactică organizaţională.
Şedinţele cu caracter decizional se caracterizează prin elaborarea, formalizarea,
selectarea şi evaluarea soluţiilor care vor sta la baza adoptării deciziei publice.
Ședinţele de informare au ca obiect prezentarea de către conducători, manageri, şefi de
compartimente, specialişti, experţi sau reprezentanţi ai unor institute de specialitate, de studii,
rapoarte, informaţii de ultimă generaţie în domeniul supus analizei.
Ședinţele de armonizare au drept obiectiv acomodarea (punerea de acord) dintre
conducătorii de compartimente situate pe acelaşi nivel ierarhic din cadrul structurii
1
Parlagi A., op. cit., pp. 92-96

90
organizatorice a instituţiei respective sau dintre manageri şi alte structuri.
Ședinţele de anticipare au ca scop investigarea unor factori (probleme, situaţii etc.) de
viitor care pot influenţa pozitiv sau negative activitatea instituţiei.
Ședinţele decizionale cuprind: pregătirea şedinţei (convocarea, stabilirea ordinei de zi,
redactarea materialelor etc.); desfăşurarea şedinţei (înscrieri la cuvânt, intervenţii, discuţii
etc.); finalizarea şedinţei (adoptarea deciziei prin procedura de vot stabilită de lege sau prin
regulamentul propriu de organizare şi funcţionare).

6.3.3. Analiza PEST

Analiza PEST permite identificarea factorilor externi instituţiei publice care pot
determina schimbarea (dezvoltarea) pe termen lung a acesteia. Evaluarea de tip PEST ia în
considerare că mediul exterior adoptării deciziei conţine patru categorii de factori de influenţă
şi anume:
 Factorul politic, caracterizat în primul rând prin tipul de guvernare; tot ca factori
politici sunt considerate şi reglementările din domeniul muncii, mediului şi economiei;
Exemplu de analiză a factorului politic: studierea modului în care structurile politice
suprastatale, de tipul Uniunii Europene, influenţează evoluţia diferitelor instituţii
naţionale
 Factorul economic, în care sunt incluse rata dobânzilor, inflaţia, rezervele financiare,
PIB-ul, costul energiei, mediul de afaceri, etc.; Exemplu de analiză a factorului
economic: studiul modului în care procesele de globalizare determină modificarea
modul de finanţare, autogestionare sau bugetare a de instituţiilor publice.
 Factorul social, care conţine următoarele elemente; modul de viaţă, indicii
demografici, indicii de consum, modul de distribuire a venitului naţional etc.; Exemplu
de analiză a factorului social: studiul modului în care fenomenele sociale impun
adaptarea instituţiilor publice la combaterea şomajului, sărăciei, consumului de
droguri, violenţei, etc.
 Factorul tehnologic, care ia în considerare ciclul de viaţă al tehnologiei, mărimea
investiţiilor cu caracter tehnico-economic, fondurile alocate programelor de cercetare
şi dezvoltare etc.; Exemplu de analiză a factorului tehnologic: studiul nivelului de
informatizare a proceselor decizionale în instituţiile publice.

6.3.4. Analiza SWOT

Analiza are în vedere atât factorii interni, avantajele (Strengths) şi slăbiciunile
(Weaknesses), cât şi factorii externi oportunităţile (Opportunities) şi ameninţările (Threats)

91
care influenţează procesul adoptării unei decizii. Utilizarea acestei metode poate să asigure
eficienţa deciziei deoarece permite îmbinarea avantajelor interne cu oportunităţile externe,
concomitent cu aplicarea unor măsuri de reducere a slăbiciunilor interne şi a ameninţărilor
externe.
Metoda SWOT poate fi utilizată prin:
 abordarea calitativă, care presupune analiza factorilor "tari” (din exterior şi din
interior), comparativ cu factori "slabi" (din interior şi din exterior); combinaţiile dintre
aceşti factori fac posibilă elaborarea unei strategii diferite. Exemple de strategii:
SO=se utilizează avantajele interne pentru a profita de oportunităţile externe;
ST = se utilizează forţele interne pentru a evita ameninţările externe;
WO =se iau măsuri de contracarare a slăbiciunilor prin folosirea oportunităţilor;
WT=se aplică măsuri de reducere a slăbiciunilor interne în paralel cu evitarea ameninţărilor
exterioare.
 abordarea cantitativă este o metodă matematică prin care se atribuie valori pozitive şi
negative factorilor interni şi externi pentru a calcula probabilitatea realizării deciziei.

6.3.5. Analiza Pareto

Metoda este cunoscută sub expresia "a da prioritate priorităţilor", ceea ce înseamnă
că într-un proces decizional trebuie soluţionate în primul rând problemele de facto (reale,
stringente şi necesare) şi după aceea celelalte probleme.
Pentru a identifica perturbaţiile (problemele care pot afecta grav, esenţial, eficienţa
unei decizii) se întocmeşte un grafic cu coloane, în ordinea importanţei; după soluţionarea
problemelor din prima coloană, cea de a doua devine prioritară, ş.a.m.d.
Analiza Pareto relevă faptul că se pot obţine 80% din rezultate folosind numai 20%
din resurse.

6.4. Adoptarea deciziilor în Societăţile comerciale cu capital public 1

Societăţile comerciale sunt agenţi economici la care statul, sau o unitate administrativ
teritorială, deţine un pachet de acţiuni, fie majoritar (peste 50%) fie minoritar (adică sub
50%).
Societăţile comerciale pe acţiuni pot avea ca acţionari autorităţi publice (statul şi
unităţile administrativ teritoriale) în parteneriat cu persoane fizice sau juridice, publice şi
private.

1
Parlagi A., op. cit., pp. 97-100

92
 Structura acţionariatului determină şi modul de luare a deciziilor.

6.4.1. Adoptarea deciziilor în cazul în care autoritatea publică deţine capital

majoritar
În virtutea faptului că statul, consiliul judeţean, consiliul local etc., deţin majoritatea
capitalului social (peste 51%) adoptarea deciziilor se caracterizează prin:
 dreptul de decizie aparţine statului, care dispune de votul majoritar în
Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA);
 dreptul de vot majoritar se exercită prin reprezentantul autorităţii publice în
Adunarea generală a acţionarilor (A.G.A);
 funcţionarea în regie proprie a întreprinderii (fără delegare de gestiune);
 dreptul de control se realizează printr-un cenzor, un reprezentant numit de
autoritatea publică în comitetul cenzorilor.
 bunurile imobile (clădiri, terenuri, instalaţii, infrastructură etc.) care aparţin
domeniului public nu pot fi înstrăinate; ele sunt transmise întreprinderii numai
cu titlul administrare sau în în folosinţa

Conţinutul deciziilor
Prin deciziile adoptate de autorităţile publice în cadrul A.G.A se impun sarcini şi
atribuţii cu impact strategic asupra dezvoltării întreprinderii publice şi anume:
 numirea şi eliberarea din funcţie a membrilor Consiliului de Administraţie, din
rândul cărora se numeşte de regulă un Preşedinte;
 numirea şi eliberarea din funcţie a membrilor echipei manageriale (director,
inginer şef, contabil şef etc.);
 aprobarea strategiei de dezvoltare economică şi a planului de investiţii pe care
le poate efectua întreprinderea publică pe termen mediu şi lung;
 exercitarea controlului asupra calităţii produselor, serviciilor şi lucrărilor
realizate şi verificarea corectitudinii preţurilor şi tarifelor practicate,
 aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli.

Rolul deciziilor
Autoritatea publică prin cele două instrumente, dreptul de decizie şi dreptul de
control, are rolul determinant asupra proceselor de gestiune ale societăţii comerciale, prin
faptul că impune organizarea procesuală, structurală, precum şi metodele şi tehnicile de
management.

93
 Decizia luată de autoritatea publică în A.G.A are caracter strategic, dar ea trebuie pusă
în aplicare de Consiliul de Administraţie şi managerii publici prin decizii tactice, astfel încât
să asigure transformarea resurselor publice (materiale şi financiare) în produse, servicii şi
lucrări publice de înaltă performanţă şi utilitate pentru cetăţeni (în calitatea lor de beneficiari).

6.4.2. Adoptarea deciziilor în cazul în care autoritatea publică deţine capital

minoritar
Chiar dacă statul sau altă autoritatea publică nu deţine votul majoritare (întrucât nu
deţine acţiuni în capitalul social al SA, ori acţiunile pe care le deţine reprezintă sub 50%),
trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor publice nu se poate
transmite societăţii comerciale.
Deciziile autorităţii publice trebuie să asigure strategia de gestiune a întreprinderii
publice tocmai din cauza faptului că întreprinderea este destinată satisfacerii unui interes
general sau executării unor lucrări de utilitate publică. În astfel de situaţii deciziile publice
trebuie să conţină următoarele elemente:
 dreptul de control al autorităţii publice asupra modului de formare a preţurilor
şi tarifelor pentru produse, serviciile sau lucrări publice, conform sarcinilor
sociale şi răspunderii legale a autorităţilor publice faţă satisfacerea nevoilor şi
interesele cetăţenilor;
 dreptul de veto în cazul adoptării unor decizii publice referitoare la strategiile
investiţionale sau a modului de gestionare a resurselor umane;
 dreptul de a hotărî asupra modului de achiziţionare, vânzare sau altor forme de
valorificare a bunurilor şi lucrărilor publice realizate prin activitatea
întreprinderii.
Exercitarea drepturilor de control şi de decizie pot fi impuse prin includerea unor
clauze obligatorii în contractele economice (de asociere, de concesiune sau pentru delegare de
gestiune), încheiate cu întreprinderile private.

6.5. Adoptarea deciziilor în Regiile autonome 1

Deciziile autorităţilor publice reflectă faptul că regia autonomă, ca formă juridică de

organizare a unui agent economic, are un model mai simplu de organizare şi funcţionare. În
aceste cazuri deciziile publice trebuie să ţină seama de următoarele elemente:
 nu deţine un capital propriu, dar administrează un patrimoniu primit în

1
Parlagi A., op. cit., pp. 100-102

94
 momentul înfiinţării spre folosinţă din partea statului sau a altei autorităţi a
administraţiei publice;
 nu este condusă de adunarea generală a acţionarilor; deciziile sunt luate direct
de către o autoritate publică prin reprezentantul său în consiliul de
administraţie (CA), potrivit procedurilor specifice administraţiei publice;
 consiliul de administraţie se numeşte şi se eliberează din funcţii prin decizia
autorităţii publice care a înfiinţat regia autonomă;
 patrimoniul regiei autonome este constituit de bunuri imobile (terenuri, clădiri,
instalaţii, infrastructură etc.), care aparţin domeniul public şi ca atare nu pot fi
înstrăinate (sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile).

Obiectul deciziilor
Prin deciziile publice privind modul de gestionare a regiilor autonome se stabilesc
condiţiile şi parametrii prin intermediul cărora trebuie apreciată eficienţa activităţii; elementul
cel mai relevant este analiza fluxurilor financiare care se stabilesc între regia autonomă şi
autoritatea publică. În acest sens trebuie apreciat faptul că regia autonomă asigură pentru
bugetul local trei surse importante de venit:
 redevenţa, ca sumă fixă de bani anuală încasată în schimbul folosinţei
bunurilor publice de către regie;
 vărsămintele din profitul net, reprezentând cota-parte din profitul net care îi
revine autorităţii publice, în calitate de proprietar al bunurilor (acţionar unic);
 impozitul pe profit datorat şi virat, de asemenea statului, respectiv consiliului
local.
Scopul deciziilor urmărit de către regia autonomă este, practic, acelaşi cu al tuturor
întreprinderilor publice: de a asigura, prin intermediul unor structuri de specialitate (producţie,
marketing, resurse umane etc.) utilizarea resurselor publice pentru furnizarea de produse şi
servicii de utilitate sau interes general, în vederea satisfacerii nevoilor colectivităţilor umane.

6.6. Adoptarea deciziilor în Asociaţiile de tip public-privat 1

Parteneriatul public-privat este un sistem de asociere şi colaborare între stat (sau

unităţi ale statului) şi întreprinderi private (persoane fizice sau juridice cu capital privat) în
vederea realizării în comun a unor obiective de interes general sau de utilitate publică.
La adoptarea deciziilor de asociere a autorităţilor publice cu persoane juridice sau
1
Parlagi A., op. cit., pp. 102-106

95
fizice private contribuie factori obiectivi: lipsa de experienţă a administraţiei în managementul
întreprinderilor economice; lipsa specialiştilor (în special la nivel local) în domeniile de
interes pentru dezvoltarea socio-economică; nivelul redus al resurselor financiare, materiale şi
umane; sistemul legislativ confuz, complicat sau contradictoriu.

6.6.1. Autorităţile şi instituţiile publice care pot lua decizii privind încheierea
parteneriatelor de tip public-privat pot fi oricare organism al statului, autoritate publică sau
instituţie publica care acţionează la nivel central, regional ori local;

6.6.2. Principiile de baza ale parteneriatului public-privat sunt:

 nediscriminarea (asigurarea condiţiilor pentru ca orice operator economic să poată
participa la procedura de încheiere a contractului de parteneriat)
 tratamentul egal (stabilirea şi aplicarea unor reguli, cerinţe, criterii, identice pentru toţi
partenerii economici privaţi); transparenţa (aducerea la cunoştinţa publicului a tuturor
informaţiilor referitoare la aplicarea procedurilor de încheiere a contractului de
parteneriat public-privat); proporţionalitatea (asigurarea corelaţiei juste între scopul
urmărit de partenerul public şi cel privat în sensul existenţei echilibrului între
obiectivul ce urmează a se realiza şi condiţiile impuse investitorului privat, precum şi
între criteriile de selecţie şi clauzele contractuale);
 eficienţa utilizării fondurilor (parteneriatul trebuie să reflecte avantajele de natură
economică ale ofertelor în vederea obţinerii rezultatului urmărit, luând în considerare
şi efectele preconizate în domeniul social, al protecţiei mediului şi promovării
dezvoltării durabile);
 asumarea răspunderii (determinarea clară a sarcinilor, responsabilităţilor părţilor
implicate în procesul de încheiere a contractelor de parteneriat public-privat).

6.6.3. Conţinutul deciziei publice privind parteneriatul public- privat se referă la:
modurile de cooperarea dintre partenerul public si partenerul privat; modul de finanţare a
proiectului de parteneriat public-privat; alocarea riscurilor in mod proporţional şi echitabil
intre partenerul public şi cel privat.

6.6.4. Tipurile de activităţi ce pot fi transferate investitorului privat sunt: proiectarea,

începând cu faza de proiect tehnic; construcţia; dezvoltarea; reabilitarea/modernizarea;
operarea; întreţinerea; finanţarea obiectivului de interes public.

96
 6.6.5. Etapele necesare încheierii unui contract de parteneriat public-privat sunt:
iniţierea proiectului de parteneriat public - privat prin publicarea anunţului de intenţie; analiza
şi selecţia preliminară a unor investitori privaţi, premergătoare încheierii acordului de proiect
care este in sarcina partenerului public; negocierea este etapa în care se derulează consultări
cu investitorii privaţi selectaţi şi se negociază clauzele contractuale, inclusiv valoarea
investiţiei, perioada de derulare a contractului de parteneriat public-privat, cu investitorii
selectaţi; încheierea contractului de parteneriat public-privat.

6.6.6. Condiţii de iniţiere a proiectului de parteneriat public- privat: iniţierea unui

proiect de parteneriat public-privat aparţine partenerului public; iniţiatorul întocmeşte un
studiu de fundamentare si prefezabilitate; costurile generate de realizarea studiului de
prefezabilitate sau de fundamentare cad în sarcina iniţiatorului.

6.6.7. Condiţii de încetare a proiectului de parteneriat public - privat: în cazul expirării

termenului contractului încheiat între partenerul public şi partenerul privat; în baza acordului
dintre partenerul public şi partenerul privat.

6.6.8. Contractul de parteneriat public-privat conţine clauze privind: tipul de

activităţi convenite; obligaţiile părţilor în cadrul proiectului de parteneriat public-privat;
valoarea negociată a investiţiei; perioada de derulare a contractului de parteneriat public -
privat si termenul de finalizare a acestuia; definirea calendarului de derulare a contractului de
parteneriat public - privat, care stabileşte termenele de: elaborare a studiului de fezabilitate,
realizare a proiectului de execuţie, derulare a finanţării, realizare a obiectivului public,
întreţinere /administrare/operare a obiectivului până la finalizarea contractului de parteneriat
public-privat, predare a obiectivului către partenerul public; cotele de participare la proiectul
de parteneriat public-privat şi lista bunurilor de natura patrimoniului public sau privat pe care
le aduc partenerii; repartizarea riscurilor dintre partenerul public si partenerul privat pe toata
perioada de derulare a contractului de parteneriat public-privat; criteriile de performanţă cu
privire la îndeplinirea obiectivelor contractului de parteneriat public-privat; clauzele de
retragere din proiect; penalităţile pentru situaţia când nu se îndeplinesc obiectivele stabilite în
contract.

6.6.9. Aprobarea Guvernului (sau a autorităţii publice locale) a contractului de proiect

de parteneriat public-privat în calitate de titulari ai dreptului de administrare a bunului care
face obiectul parteneriatului public-privat.

97
 6.6.10. Înfiinţarea companiilor de proiect prin decizii ale autorităţilor publice în
scopul de a opera şi gestiona, pe principii economice, conform legii şi statutului propriu de
înfiinţare şi funcţionare, toate etapele de derulare a contractului de proiect de parteneriat
public-privat prin preluarea obligaţiilor de la părţile contractante, precum şi transferul în
conformitate cu legea, al bunurilor şi serviciilor care fac obiectul acestuia, în beneficiul
public, prin partenerul public.

98
 Unitate de învățare 7. Participarea cetățenilor la adoptarea deciziilor 1

7.1. Cerinţe tehnico-organizatorice pentru participare

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice îşi

elaborează şi aprobă regulile interne privind procedurile de informare, consultare şi
participare în procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor publice, conform următoarelor
cerinţe tehnico-organizatorice:
 Stabilirea sarcinilor coordonatorului (consultant de specialitate) care organizează
procesul de consultare publică; sarcinile de bază ale coordonatorului sunt
monitorizarea respectării cerinţelor de asigurare a transparenţei în procesul de
elaborare şi adoptare a proiectelor de decizii şi întocmirea raportului anual privind
asigurarea transparenţei procesului decizional în cadrul autorităţii publice
 Fixarea atribuţiilor promotorului (compartiment de specialitate) responsabil cu
elaborarea proiectelor de decizii; acesta are şi obligaţia consultării părţilor interesate în
cadrul procesului de elaborare a proiectului de decizie
 Precizarea raporturilor dintre coordonatorul procesului de consultare publică şi
compartimentele responsabile de elaborarea proiectelor de decizii
 Modalitatea de colaborare a autorităţii publice cu societatea civilă (crearea unor
comitete consultative, a grupurilor de lucru permanente sau a grupurilor de lucru ad-
hoc, participarea societăţii civile, încheierea acordurilor de colaborare etc.)
 Organizarea şedinţelor publice, inclusiv asigurarea condiţiilor tehnico-materiale
pentru desfăşurarea lor; coordonatorul procesului de consultare convoacă părţile la
şedinţă, persoanele fizice şi juridice, care au solicitat în scris informarea despre
procesul decizional al autorităţii publice.
 Publicarea raportului anual privind transparenţa procesului decizional.
 Stabilirea răspunderii pentru:
o informarea părţilor interesate despre iniţierea elaborării proiectului de decizie;
o informarea părţilor interesate despre desfăşurarea consultării publice;
o organizarea procedurilor de consultare publică;
o întocmirea procesului-verbal privind consultarea publică a părţilor interesate;
o redactarea sintezei recomandărilor prezentate;

1
Parlagi A., op. cit., pp. 124-134

99
 o întocmirea dosarului privind elaborarea proiectului de decizie.

7.2. Informarea cetăţenilor

7.2.1. Modalităţi de informare cu caracter general

A) Informarea
 informarea generală se realizează pentru un public larg nedefinit
 informarea direcţionată se realizează pentru părţile interesate.
Informarea generală este obligatorie în cazul anunţării despre iniţierea elaborării
proiectului de decizie cu caracter de interes general, iar informarea direcţionată pentru decizii
publice sectoriale (care vizează un anumit sector de activitate).
B) Solicitarea scrisă din care trebuie să rezulte capacitatea (disponibilitatea) de a
recepţiona informaţii despre procesul decizional al autorităţii şi despre iniţierea consultărilor
publice sau cu privire la proiectul de decizie propus de autoritatea publică şi supus consultării
publice (numele şi prenumele cetăţeanului sau denumirea, în cazul ONG-urilor sau altor părţi
interesate, modalitatea preferabilă de recepţionare a informaţiei, adresa poştală, poşta
electronică)
C) Plasarea informaţiei pe pagina web oficială a autorităţii publice, afişarea la sediul
său într-un spaţiu accesibil publicului, difuzarea, după caz, a unui comunicat de presă în
mijloacele de informare centrale sau locale; informarea direcţionată se efectuează prin
transmiterea informaţiei privind procesul decizional prin intermediul poştei electronice sau
expedierea scrisorilor la adresa părţilor interesate sau cea indicată de solicitant.
D) Facilitarea accesului părţilor interesate la informaţia privind procesul de elaborare
şi adoptare a deciziilor de către autoritatea publică; pe pagina web oficială trebuie să se
regăsească informaţii cu privire la: regulile interne privind procedurile de informare, de
consultare şi de participare la procesul decizional; numele şi informaţia de contact ale
coordonatorului activităţii de consultare publică în procesul decizional în cadrul autorităţii
publice; programele anuale (trimestriale) de elaborare a proiectelor de acte normative, cu
indicarea proiectelor de decizii care urmează a fi supuse consultării publice; anunţurile
privind iniţierea elaborării deciziei; anunţurile privind organizarea consultării publice;
proiectele de decizii şi materialele aferente acestora, precum şi deciziile adoptate; rezultatele
consultării publice (procese-verbale ale întrunirilor publice consultative, sinteza
recomandărilor); raportul anual al autorităţii publice privind transparenţa procesului
decizional.

100
 7.2.2. Anunţul privind organizarea consultării publice
Informaţia despre organizarea consultărilor publice privind adoptarea unui proiect de
decizie este redactată în forma unui anunţ, care trebuie să conţină următoarele elemente:
A) argumentaţia (considerente de legalitate, oportunitate şi fezabilitate) care stă la
baza elaborării şi aprobării proiectului de decizie. Argumentarea trebuie să explice scopul
urmărit de proiectul deciziei, impactul acestuia, compatibilitatea proiectului cu legislaţia în
vigoare, cu prevederile corespondente ale legislaţiei comunitare şi ale tratatelor internaţionale.
B) data plasării anunţului. Anunţul trebuie făcut public cu cel puţin 15 zile lucrătoare
înainte de iniţierea procedurii de întocmire a variantei finale a proiectului deciziei. Anunţul se
face public prin informarea generală a publicului larg şi informarea direcţionată a părţilor
interesate.
C) termenul-limită de prezentare a recomandărilor şi modalitatea în care părţile
interesate pot avea acces la proiectul de decizie.
D) procedura de consultare a proiectelor de decizii asupra cărora a fost iniţiată
dezbaterea publică prin punerea la dispoziţia părţilor interesate a proiectului împreună cu
notele de fundamentare şi, după caz, studii tehnice, acte de analiză a impactului, de
reglementare, etc.).
E) modalitatea de intervenţie a părţilor interesate (electronic, prin poştă, etc.).
F) numele şi adresa de contact (numărul de telefon, adresa poştei electronice, adresa
poştală) ale persoanelor responsabile de recepţionarea şi examinarea sesizărilor privind
proiectul de decizie supus consultării.

7.2.3. Informarea despre rezultatele consultării publice

Rezultatele consultării publice (procese-verbale, sinteza cererilor, sesizărilor şi/sau
recomandărilor cu privire la modificarea proiectelor) se supun analizei autorităţii publice
deliberative înaintea adoptării deciziei
Deciziile adoptate în urma consultării cu cetăţenii sunt supuse la rândul lor publicării.

7.3. Procedurile de consultare a cetăţenilor

7.3.1. Principii generale

Autorităţile publice care iniţiază proceduri de consultare a cetăţenilor au ca scop atât
informarea publicului cu privire la deciziile pe care urmează a le adopta, cât şi adaptarea
acestor decizii la interesul general.
Perioada necesară procesului de consultare publică trebuie luată în considerare la

101
planificarea termenelor de elaborare a proiectului de decizie.
Procedura de consultare a proiectului de decizie elaborat se sincronizează cu etapa de
avizare a acestuia de către autorităţile publice şi instituţiile publice interesate.
Aplicarea procedurilor obligatorii sau procedurilor adiţionale de consultare în procesul
de elaborare a proiectului de decizie se realizează în funcţie de impactul pe care îl are
proiectul de decizie şi interesul publicului larg pentru subiectul supus consultării.
Procedurile obligatorii de consultare presupun plasarea anunţului şi proiectului de
decizie pe pagina web oficială a autorităţii publice, afişarea lor la sediul acesteia într-un spaţiu
accesibil publicului şi/sau difuzarea lor, după caz, în mijloacele de informare în masă centrale
sau locale.

7.3.2. Desfăşurarea consultării publice

Autorităţile administraţiei publice (atât la nivel central, cât şi la nivel local) realizează
procesul de consultare publică asupra deciziilor de interes general, conform următoarelor
etape:
 determinarea proiectului deciziei care urmează a fi supus consultării;
 stabilirea coordonatorului responsabil pentru desfăşurarea procedurilor de
consultare;
 identificarea şi anunţarea persoanelor interesate în adoptarea deciziei;
 selectarea modalităţilor de consultare;
 estimarea costurilor consultării (necesarul de resurse materiale şi financiare);
 convocarea şi desfăşurarea întrunirilor (contactelor) publice de consultare;
 analiza recomandărilor primite şi luarea deciziei privind acceptarea sau
neacceptarea lor, precum şi întocmirea sintezei recomandărilor;
 reformarea (restructurarea) proiectului de decizie pe baza cerinţelor şi
propunerilor acceptate;
 informarea părţilor interesate despre rezultatele consultării.

7.3.3. Modalităţile de consultare

Solicitarea opiniei cetăţenilor se desfăşoară prin informarea generală a publicului larg
despre iniţierea consultărilor şi supunerea proiectului de decizie spre consultare;
recomandările sunt recepţionate în scris prin intermediul scrisorilor expediate pe adresa
autorităţii publice, a poştei electronice, opţiunilor tehnice de transmitere a comentariilor de pe
paginile web, altor opţiuni tehnice; pot fi utilizate, opţiuni tehnice de comunicare între părţile
interesate şi autoritatea publică autor al proiectului de decizie (pagini web oficiale, poşta

102
electronică, bloguri, comunităţi virtuale).
Solicitarea opiniilor experţilor se realizează prin informarea direcţionată a părţilor
interesate (experţilor identificaţi ca fiind relevanţi) de domeniul de activitate a autorităţilor
publice; recomandările pot fi recepţionate în scris prin intermediul poştei electronice,
opţiunilor de transmitere a comentariilor de pe paginile web oficiale, scrisori.
Comitetele permanente sunt formate cu participarea reprezentanţilor părţilor interesate
la iniţiativa autorităţii publice responsabile de elaborarea proiectelor de decizii conform
competenţei, în scopul iniţierii şi menţinerii unui dialog constant pe parcursul procesului
decizional; activitatea acestor grupuri este reglementată prin regulile interne de organizare a
procedurilor de consultare publică în procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor, aprobate
în cadrul autorităţii publice respective; propunerile din cadrul şedinţelor grupurilor de lucru se
înregistrează în procese-verbale privind consultarea publică a părţilor interesate.
Grupurile de lucru ad-hoc cu participarea reprezentanţilor părţilor interesate sunt
create la iniţiativa autorităţii publice autor al proiectului de decizie sau a unei părţi interesate
în scopul discutării proiectului de decizie supus consultării, obţinerii de consens în aspecte
contradictorii; funcţionarea grupurilor de lucru ad-hoc este stabilită prin proceduri provizorii,
aprobate de comun acord de către membrii grupului; propunerile rezultate în urma şedinţelor
grupurilor de lucru se înregistrează în procesul-verbal privind consultarea publică a părţilor
interesate.
Dezbaterile publice implică întrunirea reprezentanţilor autorităţii publice şi părţilor
interesate pentru exprimarea într-un cadru organizat a viziunilor privind proiectul deciziei.
Organizarea dezbaterilor se fundamentează pe: întocmirea unei ordine de zi cunoscută în
prealabil de către participanţii la dezbateri; intervenţia participanţilor în cadrul dezbaterilor
conform ordinii de zi; numirea, după caz, a unui moderator neutru care facilitează şi menţine
dezbaterile în conformitate cu ordinea de zi. Autoritatea publică îşi prezintă punctul de
vedere, îl argumentează şi îşi exprimă, după caz, acordul sau dezacordul asupra
recomandărilor şi opiniei participanţilor la dezbaterile publice. Rezultatul dezbaterilor publice
se fixează în procesul- verbal privind consultarea publică a părţilor interesate.
Audierile publice reprezintă o modalitate de întrunire bine sistematizată a autorităţii
publice autor al proiectului de decizie şi a părţilor interesate; acestea presupun desfăşurarea
organizată a discuţiilor pe marginea proiectului de decizie elaborat, prin înscrierea prealabilă a
vorbitorilor şi, după caz, prezentarea succintă în formă scrisă a recomandărilor prin care se
prezintă tema discuţiei, se adresează întrebări şi se ia act de opiniile participanţilor la audieri,
fără a-şi exprima poziţia faţă de recomandările şi opiniile expuse.
Sondajul de opinie este o procedură sociologică de consultare a opiniei cetăţenilor,

103
menită să identifice atitudinea acestora faţă de intenţiile sau acţiunile planificate ale
autorităţilor publice, stabilite prin proiectele de decizii elaborate. Pentru desfăşurarea
sondajului sociologic autoritatea publică propune un chestionar cu un şir de întrebări tematice
privind subiectul supus consultării.
Referendumul reprezintă un instrument de consultare a opiniei cetăţenilor privind cele
mai importante probleme ale statului şi societăţii şi se desfăşoară conform procedurilor
stabilite de legislaţia în vigoare.

7.3.4. Înregistrarea şi analiza propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor etc.

Autorităţile administraţiei publice locale şi centrale trebuie să înregistreze toate
sesizările părţilor interesate primite în cursul consultării publice a proiectului de decizie
pentru a le sintetiza şi, eventual, pentru a le include în decizia finală.
Etapele sunt următoarele:
 înregistrarea propunerilor: recomandările primite în cadrul diverselor întruniri
publice consultative (audieri, dezbateri, întruniri cu experţi, prezentări de
planuri urbanistice, anchete sociale etc.) sunt înregistrate în documente
specifice;
 perioada consultării: proiectul deciziei supus consultării publice trebuie
analizat de către părţile interesate într-un termen rezonabil (de regulă, 15 zile
lucrătoare în cazul proiectelor de buget local, de pildă); dacă în termenul fixat
părţile interesate nu au prezentat recomandări, proiectul de decizie se consideră
consultat public fără recomandări;
 analiza propunerilor (eventual cu specialiştii din alte compartimente ale
autorităţii) şi decizia asupra acceptării sau respingerii fiecărei recomandări în
parte. Recomandările primite şi rezoluţia autorităţii publice pentru fiecare
recomandare sunt sistematizate într-o sinteză privind consultarea proiectului de
decizie, întocmită în forma unui tabel care include: propunerea de modificare a
proiectului; autorul recomandării; poziţia autorităţii publice privind acceptarea
sau respingerea recomandării şi argumentarea, în cazul respingerii
recomandării.
 documentaţia privind consultarea publică: dosarul cu anunţul de iniţiere a
elaborării deciziei; anunţul de organizare a consultării publice; proiectul
deciziei; anexele la proiectul de decizie (note de fundamentare, raport de
specialitate, avize etc.), procesele-verbale ale întrunirilor de consultare publică;
sinteza propunerilor de reformare.

104
 7.4. Organizarea şedinţelor publice

Şedinţele autorităţilor în cadrul cărora sunt adoptate decizii de interes general sunt de
regulă publice, cu excepţia cazurilor când în cadrul şedinţelor sunt examinate sau audiate
informaţii oficiale cu accesibilitate limitată conform legii. Argumentarea desfăşurării
şedinţelor închise va fi făcută publică. Modalităţile de organizare şi participare la şedinţele
publice în cadrul autorităţii sunt stabilite în regulile interne de organizare a procedurilor de
consultare publică, în procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor şi sunt aduse la cunoştinţă
participanţilor la şedinţă care sunt obligaţi să le respecte.
Limitarea accesului persoanelor interesate este posibilă doar la acele şedinţe sau părţi
ale şedinţei unde, conform ordinii de zi a acesteia, urmează să fie examinate decizii sau
comunicate informaţii oficiale cu caracter secret.
Anunţul privind desfăşurarea şedinţei publice, data, ora şi adresa unde aceasta va avea
loc, ordinea de zi a şedinţei se face cu cel puţin 3 zile lucrătoare.
Participarea părţilor interesate se asigură în limitele locurilor disponibile din sala de
şedinţe şi în ordinea prioritară stabilită de persoana care prezidează şedinţa, în conformitate cu
ponderea fiecărei părţi interesate faţă de subiectele examinate în cadrul şedinţei publice.
Accesul mass-media este asigurat pentru a putea retransmite lucrările şedinţelor
respective.
Raportul anual privind asigurarea transparenţei procesului decizional se întocmeşte
anual şi se publică în mod obligatoriu de către toate autorităţile de decizie. Raportul anual
privind transparenţa în procesul decizional este elaborat de coordonatorul procesului de
consultare din cadrul autorităţii publice respective, cu contribuţia tuturor compartimentelor
implicate în elaborarea proiectelor de decizii şi organizarea şedinţelor publice de adoptare a
proiectelor de decizii.

105
 Unitate de învățare 8. Controlul executării deciziilor 1

8.1. Autorităţile de control

o Curtea Constituţională: Instituţie de control jurisdictional a modului în care

autorităţile ca îndeplinesc funcţii statale (legislativă, executivă şi judecătorească) îşi exercită
atribuţiile stabilite prin legea fundamentală.
o Curtea de Conturi: Organism suprem de control financiar cu atribuţii de
jurisdicţie care funcţionează independent şi are ca scop principal verificarea modului în care
autorităţile şi instituţiile publice respectă legislaţia financiară. Principala atribuţie a Curții de
Conturi este verificarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat; a conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale, etc.
o Consiliul Legislativ: Organ consultativ de specialitate al Parlamentului cu atribuţii
privind avizarea proiectelor de legi, verificarea tehnicii de redactare a actelor normative,
concordanţa proiectelor legislative cu normele juridice în vigoare, asanarea legislaţiei
(eliminarea actelor căzute în desuetudine, eliminarea paralelismelor, sistematizarea legislaţiei
etc.).
o Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP): Organ de specialitate al
administraţiei publice centrale care are ca scop crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari
publici profesionist, stabil, imparţial. Ca urmare a dreptului propriu de control, ANFP are
legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţele de contencios administrative cu privire
la:
- deciziile prin care administraţia publică încalcă prevederile legale referitoare la
funcţia publică;
- refuzul administraţiei de a aplica dispoziţiile legale în domeniul funcţiei şi
funcţionarilor publici.
o Avocatul Poporului: Autoritate publică independentă care supraveghează modul
în care autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc atribuţiile conferite prin lege.
Avocatul Poporului analizează cererile oricărei persoane fizice care se consideră vătămată
într-un drept legitim prin deciziile administraţiei publice şi se adresează autorităţii reclamate
pentru remedierea situaţiei.
o Prefectul: Înalt funcţionar public numit de Guvern care se manifestă în acţiunile

1
Parlagi A., op. cit., pp. 135-143

106
de control în triplă ipostază:
- ca agent guvernamental deconcentrat în teritoriu;
- ca un conducător al serviciilor deconcentrate ale ministerelor la nivel local;
- ca autoritate de tutelă administrativă.
Prefectul are dreptul de a ataca la instanţa de contencios administrativ orice decizie pe
care o consideră ilegală; până la pronunţarea instanţei, decizia atacată este suspendată (nu se
aplică).
o Instanţele de contencios administrative. Controlul jurisdicţional se exercită de
instanţele de contencios administrative asupra deciziilor ilegale adoptate (emise) de autorităţi
ale administraţiei publice. Secţiile de contencios administrative funcţionează la nivelul
Tribunalelor, a Curţilor de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

8.2. Caracteristicile controlului

Exercitarea controlului asupra modului de realizare a deciziilor publice are ca scop

atât realizarea funcţiilor statului, cât şi a serviciilor de utilitate publică pentru viaţa, sănătatea
şi bunăstarea cetăţenilor.
Pot fi identificate următoarele trăsături ale controlului:
o Caracterul preventiv al controlului
Prin activitatea de îndrumare autorităţile ierarhic superioare pot verifica, de sus în jos,
modul în care sunt aduse la îndeplinire deciziile politico-administrative şi pot interveni
oricând cu mijloace de corecţie. Acţiunile de verificare întreprinse de autorităţile publice pot
să înlăture cauzele care provoacă disfuncţii (abateri) de la obiectivele şi scopul deciziilor
publice.
Cauzele principale de abatere de la realizarea deciziilor publice sunt, în principal,
necunoaşterea legii, lipsa mijloacelor de realizare a sarcinilor, lipsa de expertiză
(incompetenţa).
o Caracterul reparator al controlului
Funcţia recuperatoare constă în posibilitatea autorităţilor publice de a interveni înainte
ca deficienţele (abaterile) să producă efecte negative.
Condiţiile necesare pentru corectarea eventualelor abateri sunt: monitorizarea
acţiunilor de executare a deciziilor, intervenţia operativă (imediat ce se constată abaterea);
prevederea unor măsuri de intervenţie pre-programate; etc.
o Caracterul de eficientizare a activităţii autorităţilor de decizie
Controlul deciziilor publice are ca efect perfecţionarea activităţii instituţiilor şi

107
serviciilor publice datorită faptului că scoate în evidenţă defectele şi propune soluţiile de
remediere a acestora
Controlul are ca efect şi creşterea gradului de profesionalism al funcţionarilor publici
implicaţi în executarea deciziilor prin formarea şi învăţarea acestora cu privire la mijloacele şi
procedurile moderne de management a deciziilor.
o Caracterul de monitorizare a controlului
Prin exercitarea controlului asupra modului de executare a deciziilor publice,
autorităţile de control culeg şi transmit instituţiilor politice informaţii relevante cu privire la
factorii pozitivi sau negativi care influenţează aplicarea deciziilor.
Oganismele de control culeg (asigură) informaţiile cu privire la realitatea politico-
administrativă pentru ca autorităţile decizionale să-şi poată fundamenta corect deciziile şi
pentru a relua ciclul decizional.
o Caracterul stimulativ al controlului
Prin faptul că exercitarea controlului are caracter analitic-constructiv, el poate stimula
activitatea autorităţilor (funcţionarilor) prin aplicarea unui sistem de recompense şi/sau
sancţiuni administrative.
Prin control se constată activitatea, competenţa şi implicarea fiecărei instituţii, serviciu
sau funcţionar în realizarea sarcinilor proprii, se apreciază rolul în executarea deciziilor şi se
acordă recompense pentru merit sau sancţiuni pentru abateri.

8.3. Formele controlului

 Controlul continuu
Acest tip de control se desfăşoară permanent în interiorul unei autorităţi publice
(instituţie, serviciu, agenţie etc.) de către un compartiment specializat din structura
organizatorică a acelei autorităţi.
 Controlul discontinuu
Controlul discontinuu este o activitate de verificare a unui compartiment declanşată la
cererea conducătorului unei autorităţi (instituţie, serviciu, agenţie etc.) potrivit puterii sale
ierarhice. Controlul discontinuu se poate efectua şi la cererea unei autorităţi ierarhic
superioare celei controlate; de exemplu, la cererea ministrului pentru verificarea activităţii
unei instituţii aflate în subordine sau în coordonare.
 Controlul programat
Controlul programat este o activitate de verificare stabilită şi anunţată înainte de
începerea efectivă a controlului. Scopul acestui tip de control este acela de a verifica gradul de

108
competenţă şi aportul unui funcţionar public la realizarea sarcinilor stabilite prin deciziile
publice.
 Controlul inopinat
Controlul inopinat este o activitate de verificare prin surprindere a activităţii unei
instituţii (compartiment funcţional) cu rol de intimidare. Funcţionarii care ştiu că pot fi
controlaţi prin surprindere nu comit abateri, nu încalcă normele legale, din cauză că se
aşteaptă oricând la un control inopinat.
 Controlul exhaustiv
Acest tip de control este o activitate complexă care vizează verificarea tuturor
activităţilor, compartimentelor şi/sau a persoanelor implicate în executarea deciziei publice. În
practică se preferă controlul parţial (eşantionar) asupra unei singure activităţi (sau persoane).
 Controlul unilateral sau multilateral
În cazul în care organismul de control face verificarea activităţii fără a solicita acordul
sau participarea instituţiei (persoanei) verificate, controlul este unilateral.
Dacă la activitatea de verificare participă şi instituţia (persoana) controlată care îşi
poate exprima punctele de vedere, controlul are caracter contradictoriu și multilateral.
 Controlul individual
Controlul poate fi efectuat în prima etapă de o echipă de specialişti care adună
informaţiile relevante, fac o sinteză şi o prezintă pentru concluzii, în a doua etapă, unui singur
inspector (control individual).
În cazul controlului colegial, verificarea este efectuată de mai multe persoane care
exprimă mai multe opinii şi se reduce astfel nivelul de subiectivitate posibil în cazul unei
singure persoane.
 Controlul liber sau comandat
În cazul în care autoritatea publică stabileşte strict obiectul controlului acesta are
caracter comandat, dar are dezavantajul că elimină posibilitatea investigării altor domenii.
În cazul controlului liber, organismul de control poate verifica orice activitate pe care
o consideră necesară pentru constatarea realităţii.

8.4. Etapele exercitării controlului

8.4.1. Stabilirea corpului de control

În principiu, stabilirea autorului sau a echipei de control este de competenţa autorităţii
publice ierarhic superioară instituţiei subordonate (în cazul controlului extern) sau de
competenţa conducătorului autorităţii publice al cărei compartiment este controlat (în cazul

109
controlului intern). Corpul de control este un organism (structură) format din persoane
specializate într-un domeniu, investit legal pentru efectuarea unor activităţi de verificare,
analiză, monitorizare şi sancţionare, în cadrul autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice.
Corpul de control intern este format din funcţionari ai autorităţii (instituţiei) în
interiorul căreia se desfăşoară activitatea de verificare (testare).
Corpul de control extern este format din specialişti din afara autorităţii (instituţiei) la
care se efectuează controlul.

8.4.2. Fixarea obiectivelor

Stabilirea obiectivelor se face în conformitate cu scopul urmărit de autorităţile publice,
respectiv, modul în care se execută deciziile publice. De exemplu, dacă prin decizia publică s-
a stabilit alocarea de resurse materiale, financiare, umane, informaţionale sau de altă natură,
atunci controlul poate avea ca obiect execuţia materială, financiară, informaţională etc. a
deciziei.

8.4.3. Planul de control

Autoritatea publică stabileşte un program de verificare care cuprinde: obiectul
controlului, fixarea perioadei de control, costurile, echipa de control, sarcinile şi răspunderea
acesteia etc.
Pentru a determina nivelurile de performanţă atinse de instituţia controlată, controlul
trebuie:
- să compare două variabile: nivelul planificat (norma, standardul, calitatea) şi
nivelul realizat efectiv
- să analizeze diferenţa dintre ele
- să dispună măsuri de redresare.

8.4.4. Stabilirea metodelor

În această etapă se aleg mijloacele şi instrumentele de control, precum şi tipul de
control (exhaustiv, inopinat, individual etc.). De principiu, metoda de control nu trebuie să
afecteze desfăşurarea normală a activităţii instituţiei controlate.

8.4.5. Documentarea
Este etapa în care se culeg informaţii relevante despre activitatea controlată:
- informaţiile interne sunt puse la dispoziţie de compartimentele din cadrul
instituţiei controlate;

110
 - informaţiile externe sunt luate din alte surse de informare (baze de date naţionale
sau locale, statistici, indicatori şi indici economici etc.).

8.4.6. Pregătirea corpului de control

În această etapă corpul de control primeşte planul şi tematica de control şi se
informează cu privire la particularităţile instituţiei ce urmează a fi verificată. Sunt comunicate
corpului de control mijloacele, metodele şi tipul de control, precum şi cerinţele desfăşurării
controlului.

8.4.7. Efectuarea controlului

Se referă la desfăşurarea propriu-zisă a activităţii de verificare conform planului de
control. Controlul trebuie să cuprindă toate problemele majore, prioritare, relevante pentru
actul decizional; să reflecte corect domeniul investigat; să descopere abaterile şi să propună
măsurile adecvate pentru corectare; să stabilească răspunderea fiecărui participant la
executarea politicii publice.

8.4.8. Evaluarea rezultatelor

Această etapă are ca scop evaluarea eficienţei controlului. Evaluarea începe cu o
estimare şi apoi o diagnosticare a situaţiei pe baza cărora să se poată elabora un program de
ameliorare (perfecţionare) a activităţii. În funcţie de rezultatele evaluării, autorităţile de
decizie includ (sau exclud) soluţiile, instrumentele sau procedurile administrative eficiente
(ineficiente).

8.5. Efectele controlului

8.5.1. Efectele controlului administrativ

Prin activitatea de control se stabileşte, în principiu, conformitatea dintre activitatea
autorităţilor publice (instituţiilor, serviciilor, agenţilor) şi normele de referinţă stabilite prin
decizii publice (politice, sociale, financiare, juridice, economice etc.).
Efectul imediat al controlului constă în restabilirea conformităţii prin corectarea
operativă a disfuncţiilor din activitatea administraţiei publice (prin aplicarea măsurilor
obligatorii dispuse de corpul de control).
Efectul în timp al controlului constă în corectarea modului de funcţionare a instituţiei
şi/sau a funcţionarului pentru viitor.
Efectul de contingenţă constă în posibilitatea autocorectării activităţii prin decizia

111
conducătorului unei instituţii care a luat la cunoştinţă efectele controlului asupra altei instituţii
similare.

8.5.2. Efectele controlului de legalitate

Verificarea legalităţii deciziilor publice de către instanţele de contencios
administrative presupune o triplă verificare:
o verificarea existenţei faptelor;
o verificarea legăturii de cauzalitate dintre fapte şi decizia adoptată;
o controlul adecvării deciziei la fapte.
Soluţiile adoptate de instanţele de contencios administrative pot fi diferite:
 respingerea cererii ca inadmisibilă sau ca nefondată;
 anularea deciziei publice în totalitate (sau numai în parte);
 reformarea deciziei publice prin includerea în conţinutul ei a măsurilor dispuse în
mod expres de instanţă;
 obligarea autorităţii decizionale de a reexamina condiţiile şi soluţiile pentru
elaborarea altei decizii publice.

8.5.3. Efectele controlului financiar

Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi asupra modului în care sunt
executate bugetele, la nivel central şi la nivel local, are ca efect principal descărcarea de
gestiune a autorităţilor administraţiei publice.

8.5.4. Efectele controlului de oportunitate

Obiectul controlului de oportunitate constă în verificarea mijloacelor, a locului, a
momentului şi a tipurilor de măsuri adoptate.

112
 Bibliografie

1. Androniceanu A., Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti,

2005, sursă principală pentru elaborarea cursului
2. Hîncu D., Ene N., Metode şi tehnici cantitative în administraţia pubică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003, sursă principală pentru elaborarea cursului
3. Lindblom C., The Science of Muffling Through, Amitzai Etzioni, Mixed-Scanning;
The third Approach to decision making, New York, 1992
4. Morris W.T., The analysis of management decesion, Homewood Inc., 1964
5. Nicolescu O., Management, Editura Economică, București, 1996
6. Parlagi A., Tehnici şi metode ale adoptării deciziei publice, Pro Universitaria,
Bucureşti, 2013, sursă principală pentru elaborarea cursului
7. Rais D., Simionescu A., Pendiuc T., Managementul administrației publice, Editura
Independența Economică, Brăila, 1999, sursă principală pentru elaborarea cursului
8. Rosenbloom D. H. , Public Administration, Understanding Management, Politics, and
Law in the Public Sector, Random House, New York, 1986
9. Santai I., Baltador M., Tabără V., Veseli P., Managementul dezvoltării durabile în
administraţie publică, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002, sursă
principală pentru elaborarea cursului
10. Russu C., Management, Editura Expert, 1993

113