Fundamente conceptuale privind stiinta administratiei

1.1.Stiinta administratiei.Geneza si evolutii

Pe linia diversităţii şi specialităţii domeniului de cercetare, se înscrie şi apariţia

recent nouă, în sistemul ştiinţelor, a ştiinţei administraţiei, prin delimitarea domeniului de
examinare a fenomenului administrativ, din domeniul ştiinţei dreptului şi, cu precădere, a
ştiinţei dreptului administrativ.
Apariţia ştiinţei administraţiei, controversele privind natura sa, locul şi rolul pe
care îl ocupă în sistemul ştiinţelor, discuţiile purtate de specialişti în legătură cu
autonomia şi interdisciplinaritatea acestei stiinte,isi au originea in importanta deosebita a
administratiei si a “fenomenului guvernare” pentru societate.
Administraţia a devenit elementul caracteristic al societăţii moderne şi noţiunea
cheie a ştiinţei administraţiei. Se vorbeşte tot mai mult de o „eră administrativă” şi alături
de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, de o revoluţie administrativă, care diferenţiază
societăţile modeme, de cele tradiţionale1 .
Administraţia publică trebuie să răspundă unor exigenţe majore, prin organizarea
ştiinţifică şi perfecţionarea continuă a activităţii şi structurii sale şi prin folosirea tuturor
resurselor alocate în mod eficient, pentru a obţine rezultate maxime, cu eforturi minime2 .
Etimologic, termenul administraţie îşi are originea în limba latină, rezultând din
compunerea prepoziţiei ad cu substantivul minister, cuvântul rezultat, administer,
însemnând într-o traducere ad literam - slujitor, executant. Astfel, în limba latină, prima
semnificaţie a cuvântului administraţie era aceea de activitate subordonată, activitate a
celui supus.
Într-o opinie, administraţia era înţeleasă ca fiind „acţiunea de a administra, de a
conduce afacerile publice sau private, de a gestiona bunurile” sau „putere
administrativă”, ori „ştiinţă şi artă de a guverna în stat”. Prin acelaşi termen, în aceeaşi
perioadă, se înţelegea „ansamblu de funcţionari (angajaţi) dintr-o anumită ramură a unui
serviciu public”. În acelaşi context, administraţia publică reprezenta „ansamblul puterilor
însărcinate cu executarea legilor”3 .
Termenul administraţie, într-o altă opinie, era definit prin4 „totalitatea organelor
administrative ale unui stat” sau „secţie a unei instituţii însărcinată cu administrarea
acelei instituţii”.

1.2.Definirea stiintei administratiei

Dezvoltarea social-economică și politică a oricărei țări este fundamentată, printre

alte elemente principale ale vieții sociale, pe administrație, și, în mod deosebit pe
administraţia publică. Buna organizare și funcționare a acesteia, perfecționarea sa
permanentă, duce la ridicarea calitativă a administrației publice, fapt ce reprezintă una din
condițiile progresului social.
 Dar, după cum bine se cunoaște, o perfecționare constantă a administrației publice
nu se poate realiza numai constatându-se unele probleme ale realității curente din
administrația publică ci, în primul rând, pe baza unor cercetări științifice ale acesteia.
Această cercetare știinţifică are în vedere cunoașterea aprofundată a administrației
publice, iar pe baza cunoștințelor dobândite posibilitatea de a formula propuneri de
organizare și funcționare eficientă a administrației publice.
Numai fundamentată științific administrația publică va putea să facă față
solicitărilor multiple și complexe ale societății contemporane și, în acest context, a
principalului său component și beneficiar, cetățeanul.
În acest cadru, în doctrina, s-a afirmat că unele activități ale administrației
publice sunt cercetate de diferite științe sociale. Dar, aceste științe sociale nu examinează
activitatea administrației publice - a statului și a colectivităților locale - în integralitatea
sa, ci doar secvențial.
Ca atare, s-a impus cu necesitate știința administrației, adică acea știință socială
care cercetează atât structura, cât și activitatea autorităților administrației publice și a
administrației publice în totalitate, folosind, în acest sens, contribuția tuturor științelor
sociale care au ca obiect de cercetare administrația publică.
În consecință, știința administrației o putem defini ca pe o știință socială
nejuridică care cercetează activitatea și structura autorităților administrative în vederea
perfecționării lor continue, în funcție de valorile politice și cerințele economico-sociale,
în scopul realizării eficiente a sarcinilor sale și a intereselor generale ale cetățenilor.

1.3.Obiectul stiintei administratiei

La începutul secolului XXI, știința administrației este considerată în întregime, o

știință socială, al cărei obiect de constituie nu în funcție de un obiect preexistent, ci dintr-
o problematică adică dintr-un ansamblu de probleme puse de realitate.
Ele, după cum menționa Max Weber, “nu sunt raporturi reale între lucrurile care
constituie principiul de delimitare al diferitelor domenii științifice, ci raporturi
conceptuale între probleme”.50
Obiectul unei științe apare, în acest context, ca nu este un obiect concret, ci unul
construit “în funcție de o problematică teoretică permanent supusă la o interogație
sistematică a aspectelor realității pusă în relație prin problema care le este pusă”.51
Ca urmare, apariția acestei noi științe nu corespunde unei necesități “obiective”, ci
ea rezultă dintr-o cercetare specială (sociologică în cazul studiilor administrative) care va
emite un nou punct de vedere asupra realității, răspunzând astfel unor anumite condiții
sociale.
Acest fapt social este extras dintr-un ansamblu de reprezentări care îi conferă o
anumită semnificație și, în consecință, vom asista, mai întâi, la receptarea unor concepte
cum sunt cele de “poliție”, de “administrație”, de “birocrație” și apoi la o teoretizare
progresivă a fenomenului administrativ.
Ca atare, putem spune că ne aflăm în fața conceptului de administrației din
momentul în care se denumește și se desemnează fenomenul administrativ, distingându-l
de alte fapte sociale.
Rezultă că știința administrației, ca orice știință socială, nu se poate constitui
decât ca o parte dintr-un ansamblu de probleme specifice puse de realitatea socială, adică
în funcție de o problematică care să permită reconstrucția teoretică a obiectului. 52 În
cazul nostru, acesta se constituie atunci când administraţia devine obiect al științei, iar
autonomia se stabilește în raport cu alte științe sociale care studiază fenomenul
administrativ.
O asemenea abordare o regăsim în doctrina europeană, în principal în cea
franceză, unde știința administrației, în deceniul al șaptelea al secolului al XX-lea, era
considerată ca având drept obiect o categorie specială de fenomene a cărei analiză trebuia
să ducă la cunoașterea problemelor puse de acțiunea administrativă și, mai ales, a
problemelor activității eficiente.53
Cât privește administrația publică, aceasta reprezintă un fenomen complex a cărui
cunoaștere necesită o abordare multilaterală, ceea ce face ca știința administrației, în
opinia autorilor mai sus menționați, să aibă caracter interdisciplinar. Acest caracter se
datorează faptului că știința administrației folosește critic datele și cunoștințele pe care le
pun la dispoziție alte discipline științifice legate de fenomenul administrativ.56
Obiectul acestei științe îl constituie, în opinia lui Starosciak, activitatea organelor
administrației de stat, privită din punct de vedere organizatoric, sub aspectul posibilității
de a se desprinde principii și legalități ale funcționării administrației de stat.
Știința administrației are drept obiect propriu de cercetare administrația publică,
în întreaga sa complexitate, în scopul de a elabora principii și norme generale, necesare
reformării sale organice și funcționale.

1.4.Caracteristicile stiintei administratiei

Încă de la începutul existenței sale știința administrației a ridicat câteva probleme

conceptuale care priveau, în principal, autonomia, natura și metodele sale și, în acest
context, delimitarea acesteia față de știința dreptului administrativ. 62
Problema autonomiei științei administrației a suscitat discuții începând din
secolul a XIX-lea și până la jumătatea celui de-al XX-lea. În prezent, însă, autonomia,
denumirea și importanța științei administrației sunt pe deplin recunoscute.63
Se impun, totuși câteva precizări în ceea ce privește autonomia științei
administrației.
Mai întâi, trebuie amintit faptul că o știință nu este autonomă iar statutul său
științific nu este asigurat decât în măsura în care ea are un obiect bine definit și folosește
metode și concepte proprii.64 În cazul nostru, știința administrației are un obiect de
cercetare bine determinat, acesta fiind administrația publică,65 în întreaga sa
complexitate, “ca fenomen social, politic, juridic ce urmăreşte ca, prin cunoștințele pe
care le dobândește și le sistematizează, să formuleze principii și legități pe baza cărora se
poate realiza raționalizarea administrației publice, atât în ceea ce privește organizarea cât
și funcționarea acesteia”.66
În a doilea rând, autonomia științei administrației trebuie avută în vedere și din
perspectiva “întrunirii elementelor noțiunilor generale de știință” a “încadrării sale în
categoriile (ramurile științei) unanim acceptate, încadrare ce presupune stabilirea
raporturilor dintre știința (științele) respectivă și științele vecine”.67
Știința administrației, în acest caz, se încadrează în ramurile științei sociale iar în
raporturile sale cu științele vecine, ea are caracterul unei științe de sinteză.68
 În sfârșit, în al treilea rând, autonomia științei administrației este pusă în evidență
și de faptul că nicio altă ramură a științelor sociale (în special științele politice,
sociologia, științele juridice) nu cercetează în profunzime domeniul acțiunii
administrative, nu poate singură, să analizeze și să interpreteze, în totalitate, faptul
administrativ. A apărut, ca atare, necesară, o disciplină autonomă care să cerceteze
multilateral fenomenul administrației, aceasta fiind știința administrației.69
În legătură cu cea de-a doua trăsătură, trebuie să subliniem că știinţa
administrației nu preia pur și simplu rezultatele dobândite de către alte discipline
științifice, ci le folosește în mod critic, raportându-se la obiectul său propriu,
administrația publică, fapt ce-i conferă acesteia un caracter interdisciplinar.
În acest sens, este de menționat că știința administrației, cercetând structura și
activitatea administrației publice, se interferează, printre altele, cu sociologia, cu științele
juridice, științele economice, științele politice, managementul, istoria.

1.5.Legaturile stiintei administratiei cu alte stiinte

Ştiinţa administraţiei cercetează fenomenul administrativ sub aspectul structurii

sale şi ai eficienţei acţiunilor executive, astfel încât ea are multiple tangenţe cu diferitele
ramuri ale ştiinţelor despre societate, al celor economice etc.
Managementul, ştiinţa organizării eficiente a activităţilor economice, are
multiple legături cu ştiinţa administraţiei sub aspectul modului de dimensionare a
personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, a raportului care trebuie să existe între
funcţiile de conducere şi cele de execuţie, a modului de dispersie şi structurare teritorială
a administraţiei, a cheltuielilor legate de întreţinerea acesteia, a eficienţei activităţilor de
birou etc., astfel încât se poate vorbi despre un adevărat management administrativ sau în
administraţie, ca subramură a acestei ştiinţe.
Sociologia oferă ştiinţei administraţiei o importantă bază metodologică de
investigare a fenomenului prin intermediul anchetelor sociologice, metodelor interviului
şi chestionarelor folosite şi în cercetarea administraţiei.
Statistica furnizează, prin propriile sale metode cantitative, mijloace importante
de cercetare a administraţiei şi a acţiunilor sale, permiţând cuantificarea unor rezultate ale
cercetării prin date statistice apte de prelucrare şi analiză, inclusiv comparată, a unor
fenomene comensurabile (de exemplu, necesarul de personal în raport cu evoluţia
volumului de muncă, gradul de stabilitate în funcţie a acestuia, utilizarea datelor de stare
civilă, a celor din recensământ etc.).
Informatica prezintă o utilitate deosebită pentru investigarea fenomenului
administrativ, mai ales sub aspectul mijloacelor tehnice de prelucrare automată a datelor
de care se dispune, contribuind la fundamentarea ştiinţifică a procesului decizional prin
asigurarea unei documentări temeinice a actului administrativ.
Ştiinţele istorice oferă ştiinţei administraţiei date privind apariţia şi evoluţia
instituţiilor şi reglementărilor administrative la nivelul unei societăţi sau a unui popor
determinat ori la un nivel general aparţinând unei întregi epoci istorice a omenirii
(antichitate, ev mediu), precum şi un imens material faptic istoric pentru prelucrare şi
generalizare în materie administrativă.
Ştiinţa administraţiei are multiple legături şi cu alte ştiinţe ale cunoaşterii cum
sunt psihologia, demografia, urbanistica, organizarea şi amenajarea teritoriului etc.,
acestea reprezentând tot atâtea sectoare care cad, într-un fel sau altul, şi sub sfera de
incidenţă a preocupărilor autorităţilor publice executive în cele mai variate forme ale
acţiunilor şi deciziilor administrative.

1.6.Principiile stiintei administratiei

Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înţelesul de

început80 . Semnificaţia sa mai poate fi şi de element fundamental, cauză primară sau
punct de plecare, ca şi cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică,
un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârşit, totalitatea noţiunilor de bază
ale unei discipline.81
Într-o altă viziune, noţiunea de principiu a fost intuită şi chiar enunţată încă din
antichitate, cu înţelesul de sursă, esenţă sau principiu întemeietor, fundamental pentru un
anumit domeniu de activitate.82
Acest domeniu de activitate este, în cazul nostru, aşa cum deja s-a văzut,
administraţia publică – obiect al ştiinţei administraţiei – a cărei deosebită importanţă
constă „în faptul că ea permite desfăşurarea vieţii statului”.83
Altfel spus, administraţia poate fi apreciată ca fiind una din activităţile umane
care îndeplineşte o funcţie politică legată de existenţa statului, a însăşi colectivităţii
umane organizate şi fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Pe de altă parte, pentru a putea identifica principiile ştiinţei administraţiei, credem
că trebuie să observăm însuşi modul cum este definită administraţia publică, în literatura
noastră de specialitatea, ea fiind:
Acea activitate care constă în organizarea şi asigurarea executării nemijlocite a
prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau
emise de autorităţile statului de drept.87

Ştiinţa administraţiei cunoaşte doua categorii de principii: principiile generale si

principiile speciale.

1.6.1.Principiile generale

1. Principiul puterii suverane sau al suveranităţii naţionale

Principiul suveranităţii naţionale, în acest context, îl vom înţelege în sensul că

puterea politică are în mod necesar un titular – poporul român şi că acesta deţine în
mod natural puterea politică (suveranitatea).97 Suveranitatea sau autoritatea politică
exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de naţiune şi
teritoriu, concură la alcătuirea statului.98 Puterea publică este o putere suverană.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii publice.

2. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat

Principiul separaţiei puterilor în stat a devenit o dogmă a democraţiei liberale şi

garanţia esenţială a securităţii individului în raporturile lui cu puterea.102 Acesta este
 un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituţia
României la art.1 alin. (4) şi conform căruia „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrul puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească
– în cadrul democraţiei constituţionale”.

3. Principiul supremaţiei Constituţiei sau al legalităţii

Este principiul exprimat în mod direct de dispoziţiile art.1 alin.(5) din Constituţie
care precizează că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activităţii autorităţilor statului în limita legilor,
asigură stabilitatea juridică, drepturile şi libertăţile omului şi înseamnă subordonarea
tuturor activităţilor autorităţilor publice, voinţei supreme a naţiunii, consemnată în
principiile şi normele pactului fundamental statuat în Constituţie”.104

4. Principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării

Principiul este consfinţit de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie prin
receptarea reglementărilor internaţionale,111 potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări”. De asemenea,
conform art.4 alin.(2) din Constituţie, „România este patria comună şi indivizibilă a
tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială”.

5. Principiul unităţii poporului roman

Acesta este un alt principiu stabilit de Constituţia României în art.4 alin.(1) şi art.8.
Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, „statul are ca fundament unitatea poporului
român”, unitate bazată pe egalitatea dintre cetăţeni şi pe consacrarea „pluralismului în
societatea românească” ca „o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale”.112 În
acest context, „partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii”. „Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor
respectând suveranitatea naţională, integritatea, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei”.

1.6.2.Principii speciale

Ştiinţa administraţiei cunoaşte, alături de principiile generale, şi o altă categorie de

principii, denumite speciale,117 întrucât sunt specifice administraţiei publice.

Aceste principii sunt:

1. Principiul organizării şi conducerii unitare a administraţiei publice. Principiul
semnalează necesitatea evitării tendinţelor divergente ce pot apărea în organizarea şi
conducerea administraţiei publice;
 2. Principiul autonomiei de organizare. Principiul se desprinde din proprietatea
structurilor sociale de a fi autoreglabile. El este în concordanţă cu principiul organizării
unitare dar, ca subsistem, administraţia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de
o anumită autonomie relativă. Altfel spus, elementele componente ale subsistemului
administraţiei publice – autorităţile administrative - au posibilitatea de adaptare şi de
realizare într-o anumită măsură a scopului lor în concordanţă cu finalitatea sistemului
global;
3. Principiul adaptabilităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice.
Principiul are în vedere adaptabilitatea, în contextul stabilităţii relative a administraţiei
publice, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt şi eficient comenzilor sociale.
Principiul adaptabilităţii administraţiei publice se caracterizează prin coeziunea şi
flexibilitatea elementelor sale componente – autorităţile administraţiei publice, ceea ce
permite realizarea în condiţii optime a funcţiilor sale;
4. Principiul simplificării structurii şi activităţii. Principiul are în vedere atât
structura, cât şi activitatea autorităţilor administraţiei publice. El impune, însă, o
precizare: dacă numărul mare de funcţionari publici din administraţie este nerentabil şi
chiar dăunător, simplificarea, realizată cu orice preţ, fără o temeinică justificare, va avea
consecinţe deosebit de negative. Simplificarea trebuie, deci, efectuată numai în
consonanţă cu realităţile constatate în cadrul administraţiei publice, în caz contrar, ea
transformându-se în dezorganizare.
5. Principiul raţionalizării. Principiul priveşte atât structura cât şi activitatea
autorităţilor administraţiei publice. Aplicarea principiului va avea efecte concrete care
vor putea duce la:
a. Creşterea operativităţii autorităţilor administraţiei publice prin sporirea eficienţei
muncii de conducere şi de execuţie şi utilizarea judicioasă a specialiştilor;
b. Reducerea funcţionarilor publici la nivelul absolut necesar pentru realizarea
sarcinilor autorităţii administraţiei publice şi îndrumarea personalului disponibilizat către
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
c. Reducerea numărului funcţionarilor publici trebuie să fie corelată cu perfecţionarea
activităţii lor dar şi cu creşterea eficienţei acestora;

6. Principiul îmbunătăţirii stilului, metodelor şi tehnicilor din administraţia

publică. Acest principiu se constituie într-un imperativ al administraţiei publice şi,
implicit, al ştiinţei administraţiei care trebuie să asigure, astfel, adaptarea sa permanentă
la realităţile societăţii contemporane.
7. Principiul urmăririi finalităţii. Principiul decurge din scopul practic pe care îl
urmăreşte ştiinţa administraţiei: perfecţionarea structurilor şi activităţii autorităţilor
administraţiei publice. El constă în urmărirea şi realizarea finalităţii sale prin căutarea
celor mai bune soluţii care să servească scopului propus.

1.7.Metode in stiinta administratiei

Metoda reprezintă, pentru ştiinţă, în general, mijlocul prin care se găseşte şi se alege o
cale, ea fiind determinată de însuşi obiectul de cercetare ştiinţifică şi, în acelaşi timp,
trebuind să fie în concordanţă cu legile obiective ale ştiinţei respective.
 Stiinţa administraţiei, ca ştiinţă socială, foloseşte într-o proporţie însemnată, metode,
mijloace şi procedee tehnice comune tuturor ştiinţelor sociale.131 Totuşi, ea are principii
şi metode specifice, întrucât obiectul său de cercetare ştiinţifică este constituit din studiul
special ce se efectuează asupra faptului şi fenomenului administrativ,132 altfel spus,
asupra administraţiei publice în întreaga sa complexitate.
Principalele metode care pot fi folosite în cadrul perfecţionării organizării şi
funcţionării autorităţilor sau instituţiilor din administraţia publică sunt: metoda analitică,
metoda critică, metoda interviului, metoda sintezei, metoda experimentală, metoda
prospectivă.

1.7.1.Metoda analitica

Este metoda care se foloseşte în prima fază a unei analize ce se efectuează la nivelul
unei autorităţi sau instituţii administrative.
Ea se caracterizează prin observarea faptelor şi folosirea datelor pe care le deţin
cercetătorii într-o anumită ordine:
a.Structura (autorităţii sau instituţiei)- Pentru a avea date certe şi confirmate se poate
folosi actul normativ prin care a fost organizată şi funcţionează autoritatea respectivă,
organigrama acesteia, regulamentul de organizare şi funcţionare, etc.
b.Posturile, numărul total la nivelul instituţiei din care numărul funcţionarilor publici
şi separat al personalului încadrat cu contract de muncă, câte sunt ocupate, câte sunt
libere; atribuţiile care revin fiecărei categorii în parte, pentru funcţiile de execuţie şi
funcţiile de conducere, pentru fiecare funcţionar public, conform fişei postului,
menţionându-se libertatea decizională de care se bucură titularul sau dacă este cazul,
atribuţiile delegate. De asemenea, analiza va trebui să constate care este scopul principal
al postului, cerinţele generale şi specifice pentru ocuparea postului, competenţele
manageriale, relaţiile postului (interne şi externe), dificultăţile postului, precum şi
volumul real de muncă, în raport cu numărul existent de funcţionari publici, etc.
c.Documentele şi poziţiile, se au în vedere pentru analiză documentele de lucru ale
funcţionarilor publici, circuitul documentelor, denumirea documentelor, numărul şi
frecvenţa întocmirii lor, care sunt poziţiile (nivelurile) ocupate de documentele respective
în ierarhia administrativă a autorităţii sau instituţiei publice respective.
d.Repartizarea serviciilor în sediile autorităţilor administraţiei publice. De modul în
care sunt repartizate serviciile în imobilele care constituie sediul autorităţii sau instituţiei
publice depinde, într-o proporţie însemnată şi asigurarea eficienţei acestora. Sunt de mare
importanţă, numărul de camere ocupate, suprafaţa acestora, aparatele cu care sunt dotate,
mobilierul, starea localurilor, corespunzătoare sau necorespunzătoare, amplasarea
acestora, central sau la periferia localităţii, afectează într-o bună măsură randamentul
personalului.
e.Circuitul administrativ, ultima etapă a metodei analitice, constă în analiza
drumului care se parcurge pentru a se realiza sarcini de către o autoritate sau o instituţie
administrativă. Astfel, se va urmări întregul proces parcurs pentru îndeplinirea sarcinilor,
începând de la posturile de lucru, respectiv cu funcţiile de execuţie şi continuând cu
etapele pregătirii deciziei şi până la momentul luării deciziei, de către conducere.

1.7.2.Metoda critica
 Analiza critică se impune să fie realizată, de regulă, de una şi aceeaşi persoană
care a efectuat şi cercetarea analitică. Persoana respectivă are astfel, posibilitatea
cunoaşterii în ansamblu a activităţii analizate şi poate propune măsuri reale de
perfecţionare ale acesteia.
Această metodă examinează, pe baza mai multor criterii, anumite elemente ce se
impune a fi îmbunătăţite în activitatea unei autorităţi sau instituţii administrative.

Pentru aceasta se vor folosi mai multe criterii,126 cum sunt:

a. Utilitatea autorităţii administraţiei publice şi a activităţii ce o desfăşoară.

Se pune problema utilităţii serviciului public realizat de autoritatea sau instituţia
respectivă. Adică, dacă mai se justifică sau nu sub aspectul acţiunilor şi al prestaţiilor,
dacă ele sunt făcute la timp, oportun şi cu celeritate.
b. Eficienţa. Este un alt criteriu important, care se alătură utilităţii. Ea constituie,
aşa cum bine se ştie, problema esenţială a realizării activităţii administraţiei publice.
Altfel spus, autoritatea sau instituţia poate fi utilă din punct de vedere social, dar de cele
mai multe ori, datorită unor cauze subiective, devine ineficientă.
c. Timpul. Reprezintă un criteriu important în cercetarea care se efectuează
asupra diferitelor activităţi ale autorităţilor sau instituţiei administrative. Timpul, în
activitatea autorităţilor şi a instituţiilor administraţiei publice, este un factor deosebit de
important. El este cel care duce la aprecierea favorabilă a rezultatelor obţinute de către un
funcţionar public, un compartiment sau chiar autoritatea respectivă, sau, dimpotrivă, la o
imagine nefavorabilă a acestora.
d. Optimizarea factorilor ambienţi şi a relaţiilor umane. Aceşti factorii au în
ansamblul activităţii administraţiei publice o importanţă deosebită. Se impune analiza lor
din punct de vedere al existenţei surselor de iluminat în birouri, a surselor de căldură, a
zgomotului, a formatului şi a amplasării mobilierului de lucru, ca şi a celorlalte aparate
din dotare sau a inexistenţei unora dintre acestea.

1.7.3.Metoda interviului

Efectuarea studiului la nivelul unei autorităţi sau instituţii administrative va trebui

continuată, după realizarea primelor două etape ale cercetării, cea analitică şi cea critică,
cu o etapă caracterizată prin luarea de interviuri, mai întâi, a conducerii şi apoi, a altor
funcţionari publici de execuţie, dar cu posturi de importanţă majoră în structura
autorităţii.
Metoda interviului se recomandă să nu fie folosită din poziţia unuia care
controlează sau a unei echipe de inspectori. Respectarea unei asemenea ipostaze poate
pune pe mulţi funcţionari să cosmetizeze activitatea şi să prezinte o situaţie departe de
cea reală, ceea ce nu este de dorit. De aceea, este importantă discuţia de la om la om,
apropierea sufletească de ei şi de problemele care-i frământă, prezentarea datelor şi
informaţiilor reale pe care analistul deja le cunoaşte, împreună cu măsurile de
îmbunătăţire, cu informarea de ansamblu asupra activităţii şi implicit asupra situaţiei
fiecăruia dintre funcţionari, ceea ce poate atrage colaborarea lor sinceră.
 1.7.4.Metoda sintezei

Analiza sintetică are la bază elementele cercetării analitice şi a celei critice

împreună cu datele rezultate din interviurile tuturor funcţionarilor publici. Ea se face, de
regulă, la nivelul unei autorităţi superioare ierarhice celei analizate, de către funcţionari
specializaţi. Acum pot fi analizate şi problemele care privesc coordonarea, legăturile pe
orizontală şi pe verticală, necesitatea îmbunătăţirilor, până la ce nivel se impun a fi
făcute. Astfel, se va analiza dacă este necesar să se propună schimbarea conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice ori dacă din informaţiile deţinute, acesta şi-a realizat
atribuţiile care îi reveneau, situaţie în care el va fi menţinut în funcţie. Aceasta fiind şi
una dintre primele concluzii ale analizei care s-a făcut în cele trei etape, stilul de
conducere, care impune şi desfăşurarea sau nu a unei activităţi eficiente.
De asemenea, în această etapă, trebuie să se facă propuneri forurilor competente
şi cu privire la mijloacele materiale şi a celor financiare care sunt necesare autorităţii sau
instituţiei administrative analizate. O atenţie deosebită este necesar să se acorde şi
documentelor utilizate în circuitul administrativ, propunându-se, dacă este cazul, o
tehnică mult mai eficientă de întocmire a acestora, cea optimă, ca şi a circulaţiei sale la
nivelul structurilor interne ale autorităţii respective.

1.7.5.Metoda experimentala

Ea constă din analiza cazurilor concrete, ce pot avea ca obiect o problemă de

natură generală, ca de pildă elaborarea unui raport sau a unui proiect de decizie,
determinarea unui plan de urbanism, etc. fie o problemă de natură subiectivă,
sancţionarea unui funcţionar public, desfacerea contractului de muncă al unui salariat,
etc.

1.7.6.Metoda prospectiva

Metoda prospectivă este „o analiză a regulilor şi mecanismelor de transformare a

administraţiei în măsură să dea naştere unor noi structuri, unor noi moduri de funcţionare,
unor noi imagini ale administraţiei şi ale procesului său de transformare.”
Cercetarea operaţională sau prospectivă poate fi definită ca o metodă de
observaţie a faptelor şi de analiză matematică a raporturilor lor, care permite să determine
utilizarea eficientă a unui număr de mijloace pentru atingerea unui obiectiv, într-un
context dat.130
Metoda, prezintă, în fond, o cercetare a rentabilităţii, uneori, în mod discret şi
imediat, alteori, în mod indirect, adică, ”nu la nivelul mijloacelor” ci „în ansamblul” lor.