Sunteți pe pagina 1din 11

Ştiinţa administraţiei.

Profesor coordonator: Student:

Scutariu Petronela Specializare: Asistenţă Managerială şi Secretariat.

An: II.
Noţiuni şi concepte de bază privind
ştiinţa administraţiei.
Cuprins:

1. Ştiinţa administraţiei.
2.Obiectul.
3.Caracteristici.
4.Legături cu alte ştiinţe.
4.1.Raportul dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului
administrativ.

5. Concluzii.
6. Bibliografie.
1.Ştiinţa administraţiei

Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a serviciilor


administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea
administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.
În România, ştiinţa administraţiei s-a dezvoltat paralel şi în strânsă legătură cu dreptul
administrativ. Profesorul Constantin C. Dissescu, profesor de drept public, este primul autor
român care se referă la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa
dreptului administrativ, acesta afirma faptul că: „Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile
raţionalizării administraţiei de stat; ea are caracter dinamic, fiind în permanentă evoluţie şi
căutând soluţii noi pentru viitor, precum şi un caracter larg, cercetând diferite domenii de
activitate socială, pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei
administraţiei”.
Profesorul Paul Negulescu a susţinut că ştiinţa administrativă este o ştiinţă politică ce
nu are caracter juridic şi care urmăreşte doar analiza critică a administraţiei sub aspectul
resurselor, mijloacelor şi rezultatelor, astfel, formulând pe baza descoperirilor făcute în
mecanismul administraţiei, reguli care aplicate în activitatea administrativă să conducă la
creşterea eficienţei acesteia. În cursul său de politică administrativă, Paul Negulescu, aprecia
că ştiinţa administraţiei are un caracter pluridisciplinar, politic, tehnic şi organizatoric.
Apariţia ştiinţei administraţiei este strâns legată de evoluţia societăţii moderne, în care
printre priorităţile evoluţiei sociale s-a impus şi raţionalizarea şi organizarea ştiinţifică a
administraţiei, cu predilecţie a administraţiei publice, pentru a face faţă complexităţii nevoilor
sociale chemate a le satisface.
Literatura de specialitate reţinea că „ştiinţa administraţiei cercetează fenomenul
administrativ în întreaga să complexitate”, este o ştiinţă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu
obiect şi principii, metode specifice de cercetare recunoscută la nivel ştiinţific internaţional”,
concluzionează profesorul Antonie Iorgovan, încă din anul 1980.
Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele:
a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.
Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea
cuprinzând şi administraţia particulară.
Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi cea particulară, urmăresc
un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe esenţiale între cele două forme de
administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât şi sub cel al resurselor folosite.

Putem defini aşadar ştiinţa administraţiei ca fiind o ştiinţă social – politică care
are drept obiect studierea în întregul ei a activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor
locale cu toate implicaţiile, relaţiile, şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului
social în vederea eficientizării ei şi în scopul realizării în condiţii optime a funcţiilor ce le are
în cadrul sistemului social – global.
2. Obiectul ştiinţei administraţiei.

Apariţia ştiinţei administraţiei este strâns legată de evoluţia societăţii moderne, în care
printre priorităţile evoluţiei sociale s-a impus şi raţionalizarea şi organizarea ştiinţifică a
administraţiei, cu predilecţie a administraţiei publice, pentru a face faţă complexităţii nevoilor
sociale chemate a le satisface.

În lucrarea „Traite des sciences administrative” din 1966, autorii Pierre Bandet şi
Lucien Mehl definesc ca obiect al şiinţei administraţiei „Faptul administrativ”.

Mulţi autori au încercat o definiţie şi o explicaţie aprofundată a sintagmei „fapt


administrativ”, sub aspectul conţinutului său, ca o specie a faptului social. Astfel, Charles
Debbasch, pornind de la definirea faptului administrativ, apreciază că obiectul de studiu al
ştiinţei administraţiei trebuie să urmărească trei obiective: - definirea administraţiei; -
stabilirea principiilor de funcţionare şi a scopului administraţei;

Administraţia reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din apariţia unui aparat
specializat de încadrare a activităţilor sociale. Faptul sau fenomenul administrativ reprezintă
elementul principal al cercetării administraţiei publice. Faptul administrativ constituie punctul
de plecare al cercetărilor asupra administraţiei.

Caracteristicile faptului administrativ sunt următoarele:

1. faptul administrativ este un fapt social, el constituie o acţiune ce nu se realizează decât în


cadrul unei colectivităţi umane organizate;

2. faptul administrativ este o activitate subordonată unor valori superioare şi exterioare, spre
exemplu sarcinile sale sunt stabilite în sfera politicului;

3. faptul administrativ se situează între valoarea pe care trebuie să o înfăptuiască şi


executarea propriu-zisă a acestei valori;

4. faptul administrativ implică în mod necesar organizarea, activitatea administrativă a


statului sau a colectivităţilor locale constând în principal în organizarea realizării valorilor
politice.

Ştiinţa Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publică, în


întreaga sa complexitate, în scopul de a elabora principii şi norme generale, necesare
reformării sale organice şi funcţionale, în acest sens Mihai T. Oroveanu consideră că obiectul
ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia publică în ansamblul său, cu toate realităţile,
relaţiile sociale şi normele care o guvernează.
Obiectul ştiinţei administraţiei prezintă următoarele caracteristici importante:

1. Obiectul ştiinţei administraţiei reuneşte o diversitate de fenomene şi are o vastă sferă de


cuprindere. Administraţia publică este alcătuită dintr-o multitudine de fenomene
administrative a căror amploare şi complexitate se află într-o continuă amplificare din cauza
dezvoltării economico-sociale accelerate. Ştiinţa administraţiei trebuie să cuprindă studiul
tuturor acestor fenomene administrative, pentru că numai aşa cercetările teoretice pot să
fundamenteze ştiinţific activitatea administraţiei publice sub toate aspectele ei. În continuare,
cercetările cu caracter practic urmează să determine cele mai adecvate soluţii concrete pentru
îmbunătăţirea activităţii administrative.

2. Obiectul ştiinţei administraţiei are un caracter dinamic, schimbător. Administraţia publică


evoluează şi se dezvoltă odată cu progresul multilateral al societăţii. De asemenea,
schimbările în administraţie sunt induse de condiţiile politice, economice, tehnice, de mediu,
demografice, financiare etc. Din acest motiv, ştiinţa administraţiei nu se înfăţişează ca o
colecţie de reţete imuabile, aplicabile oricând şi oriunde, pentru rezolvarea cazurilor
particulare, ci oferă cadrul teoretic şi metodologic adecvat pentru găsirea celor mai bune
modalităţi de rezolvare a problemelor concrete.

3. Ştiinţa administraţiei are un obiect de studiu complex. Aceasta înseamnă că fenomenele


de administraţie publică, pe care le cercetează, sunt unităţi care conţin componente de naturi
diferite: umane, materiale, juridice, tehnologice, tehnice, financiare etc. De aceea şi abordarea
trebuie să fie complexă şi multilaterală. De pildă, pentru a stabili dacă un organ al
administraţiei publice funcţionează în mod raţional, eficace şi eficient se cercetează dacă
rezultatele obţinute corespund sarcinilor primite, dacă activitatea este conformă cu normele
juridice, dacă finanţarea a fost asigurată şi derulată corect, dacă rezultatele obţinute justifică
resursele consumate. În această situaţie, urmează a fi rezolvate probleme de ştiinţa
administraţiei, drept administrativ, drept financiar, economie şi sociologie, iar apoi rezultatele
trebuie reunite într-o sinteză coerentă.

3. Caracteristici ale ştiinţei administraţiei.

Caracteristicile ştiintei administraţiei privesc conceptele de autonomie, natură şi metode


folosite „în legatură cu” şi „de către această ştiinţă”.

Putem vorbi despre o ştiinţă autonomă atunci când aceasta are un obiect bine definit şi
foloseşte metode şi concepte proprii.

Din punctul de vedere al încadrării în categoria ştiinţelor, ştiinţa administraţiei este o


ştiinţă socială, iar în raport de alte ştiinţe apropiate este o ştiinţă de sinteză.

Pentru a avea statutul de ştiinţă autonomă ştiinţa administraţiei trebuie să îndeplinească


trei condiţii: obiect propriu de cercetare, metode, capacitatea de a formula principii ale
domeniului cercetat.
De asemenea, autonomia ştiinţei administraţiei este pusă în evidenţă şi de faptul că nici o
altă ramură a ştiinţelor sociale nu cercetează în profunzime domeniul acţiunii administrative,
nu poate analiza singură şi interpreta în totalitate faptul administrativ. Aceste lucruri le poate
face doar ştiinţa administraţiei ca ştiinţă autonomă.

Ştiinţa Administraţiei este ştiinţa specializată ce are la bază practica administrativă. În


conţinutul acestei ştiinţe se identifică o serie de factori ce caracterizează orice acţiune
administrativă respectiv:

1 factorul ordonator, care vizează o anumită ordine la nivelul administraţiei;

2 factorul stabilizator, referindu-se la continuitatea şi stabilitatea în administraţie;

3 factorul raţional, care vizează cooperarea umană raţională;

4 factorul organizare sau elementul organizaţional;

5 factorul finalitate, care se referă la scopul cercetării.

Un aspect important al ştiinţei administraţiei este necesitatea şi finalitatea. Ştiinţa


administraţiei corespunde unei permanente şi presante necesităţi sociale, ceea ce face ca ea să
aibă un scop pragmatic, adică să urmărească obţinerea unor rezultate concrete de utilitate
practică. Ştiinţa administraţiei nu urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică în sine, ci utilizarea
resurselor ştiinţei pentru îndeplinirea misiunii sale sociale şi anume ameliorarea vieţii
comunităţii prin perfecţionarea administraţiei publice.

4.Legături cu alte ştiinţe.

Deoarece obiectul ştiinţei administraţiei este studiul fenomenului administrativ în


complexitatea sa, deci şi din perspectiva unei organizări eficiente a administraţiei publice, ca
activitate, dar şi ca structură organizatorică.

O strânsă legătură, din punct de vedere al obiectului de studiu, există între ştiinţa
administraţiei şi ştiinţa conducerii, raportată însă la întregul sistem social. Toate principiile şi
metodele acesteia pot fi utilizate şi în ştiinţa administraţiei, prin acest fapt, urmărindu-se o
eficientizare a activităţii administrative, în general.

Legătură directă are ştiinţa administraţiei cu ştiinţa dreptului administrativ sau cu dreptul
financiar, de natură a permite înţelegerea fenomenului financiar (mijloacele materiale şi
băneşti utile funcţionării organelor administraţiei şi serviciilor publice, mijloacele de
rentabilizare a activităţii executive).

Strânsă legătură există, de asemenea, între ştiinţa administraţiei şi sociologie care îi oferă
mijloacele şi metodele sale specifice pentru investigarea realităţii, în contextul căreia se
desfăşoară fenomenul administrativ. Întrucât raţionalizarea administraţiei are în vedere şi
personalul care activează în acest domeniu, între ştiinţa administraţiei şi psihologie există, de
asemenea, interferenţe. Pentru ştiinţa administraţiei este relevant a cunoaşte relaţiile
interumane pentru a determina raporturile dintre conducător şi subordonat, dintre orice organ
al administraţiei şi cetăţean, pentru a înţelege comportamentul grupurilor sociale şi pentru
atragerea acestora în actul decizional.

Prin natura sa, administraţia are în vedere implicarea cetăţeanului în activitatea de


executare a legii şi, din acest motiv, se poate reţine şi corelaţia dintre ştiinţa administraţiei şi
ergonomie, ştiinţă care are în vedere, în acelaşi timp, şi creşterea eficienţei muncii celor care
activează în organele administrative. Desigur, ştiinţa administraţiei are strânse legături cu
geografia, istoria, etnografia, care, prin informaţiile furnizate referitoare la teritoriu, la
împărţirea administrativ-teritorială, la obiceiuri, la nivelul de dezvoltare, permit o determinare
concretă a competenţei materiale şi teritoriale a organelor administrative, informaţii pe care să
le aibă în vedere pentru găsirea modalităţilor de folosire raţională a resurselor socio-umane şi
pentru aprecierea optimă a dispersiei în teritoriu a acestor organe.

Se impune amintită şi influenţa matematicii asupra procesului cunoaşterii fenomenului


administrativ, fapt dovedit de modul în care a fost privită ştiinţa administraţiei, ca „o ştiinţă
tehnică” (în concepţia clasică) şi de existenţa curentelor cibernetice, informatice, în cadrul
ştiinţei administraţiei actuale.

În urma selectării valorilor proprii obiectului său de cercetare, cu sprijinul informaţiilor


oferite de ştiinţele amintite, ştiinţa administraţiei reuşeşte să-şi organizeze propriul sistem de
valori, să-şi delimiteze clar şi fără echivoc obiectul de cercetare, să-şi creeze un limbaj
propriu şi metode specifice, teorii şi ipoteze competitive pentru domeniul examinat. În
legătură cu autonomia ştiinţei administraţiei, cu interdisciplinaritatea să sau cu caracterul său
sintetic în raport cu alte ştiinţe (în principal cu ştiinţele politice şi juridice), la nivel mondial s-
au exprimat nenumerate opinii, pornind de la realităţile istorice, specifice locului în care aceia
care le-au emis trăiau. Se deduce existenţa unei varietăţi de opinii de la o ţară la alta, chiar la
acelaşi moment istoric. Pentru a analiza caracterul ştiinţei administraţiei, este necesar a lua în
considerare întreaga viaţă economică, socială, politică dar şi întreaga viaţă spirituală, stadiul
de evoluţie al ştiinţelor, pentru că, spre deosebire de ştiinţele exacte, care, de fapt, nu sunt
imobile, ci sunt supuse şi ele unui proces de evoluţie, aceasta este mai influenţabilă, dat fiind
obiectul preocupărilor sale: fenomenul administrativ care cuprinde un ansamblu complex de
fapte de natură politică, economică, psihologică, juridică, tehnică. Dată fiind complexitatea
structurală a fenomenului administrativ este subînţeleasă necesitatea existenţei unei ştiinţe
monodisciplinare care să fie pusă în valoare în cadrul unei ştiinţe globale integratoare.

Ştiinţa administraţiei, este o ştiinţă de sinteză ce reuneşte şi utilizează creator bogăţia de


idei din totalitatea „ştiinţelor administrative”, înţelegând prin acest termen ştiinţe ca: filozofia
administraţiei, sociologia administraţiei,psihologia administraţiei, tehnica administraţiei,
politica administraţiei, istoria administraţiei etc., cu precizarea că toate aceste ştiinţe sunt
nejuridice. Deci, ştiinţa administraţiei este o ştiinţă socială nejuridică, de sinteză, care
valorifică bogăţia, personalul component, principiile de organizare şi funcţionare, funcţia
administrativă, ca şi aspectele tehnice privitoare la funcţionarea administraţiei.
4.1. Raportul dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa
dreptului administrativ.
În privinţa raportului dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei trebuie
să pornim de la faptul că ştiinţa dreptului administrativ are ca obiect de cercetare în
exclusivitate normele juridice aplicabile raporturilor administrative, pe când ştiinţa
administraţiei abordează la un nivel general şi complex toate aspectele fenomenului
administrativ ca sistem şi acţiune. Cu toate acestea, raportul dintre cele două domenii ale
cunoaşterii nu este de la particular la general, deoarece, aşa cum ştiinţa administraţiei nu este
o sumă a unor ştiinţe particulare (politologie,sociologie, psihologie, economie etc.) care îi
furnizează o parte din cunoştinţele şi metodele lor specifice, limitate, desigur, doar la
administraţie, tot astfel în privinţa ştiinţei dreptuluiadministrativ reglementările juridice
cercetate de el reprezintă doar premisele de la care pornescabordările extrajuridice ale
celorlalte ştiinţe, dar ale căror concluzii se vor reflecta ulterior într-un nou cadru administrativ
normativ perfecţionat.

Cu alte cuvinte, dacă ştiinţa dreptului este chemată să prezinte cum este organizată, cum
funcţionează şi ce fel de atribuţii şi răspunderi are administraţia, în schimb ştiinţa
administraţiei trebuie să cerceteze şi să explice de ce este astfel organizată, de ce funcţionează
într-un anumit mod şi cu anumite atribuţii, dar şi cum ar trebui organizată în viitor ca să
funcţioneze şi eficient în funcţie de sarcinile care-i revin.

Între noţiunea de drept administrativ şi cea de ştiinţa administraţiei nu se poate pune


semnul egalităţii, însă acestea din urmă nu se opun, una fiind privită din perspectiva că una
este o ştiinţă juridică, iar cealaltă o ştiinţă socială, ele nu pot exista una fără cealaltă. Dreptul
administrativ şi ştiinţa administraţiei urmăresc scopuri diferite fără a folosi aceleaşi
mijloace.Complementaritatea dintre cele două se observă şi practic în necesitatea ca
specialistul în ştiinţa administraţiei şi funcţionarii din administraţia publică să aibă o formaţie
profesională preponderent juridică.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme juridice


privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii administraţiei,


normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu există la normele de
drept ce reglementează relaţiile dintre particulari. Această caracteristică face din raporturile
juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă dreptul
administrativ acţionează în regim de putere publică, normele sale având caracter imperativ.

Dreptul administrativ, ca dreptul aplicabil administraţiei, poate fi definit ca ramură a


dreptului public formată din normele juridice ce reglementează relaţiile sociale privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice, în regim de putere
publică, statutul funcţionarilor publici şi responsabilitatea administraţiei. Ramura dreptului
administrativ reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care,
cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şi
aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european.

Dreptul administrativ este alcătuit din totalitatea normelor de drept care reglementează
raporturile stabilite între autorităţile sau organele administrative, precum şi raporturile dintre
acestea şi cetăţeni în timp ce ştiinţa administraţiei foloseşte informaţii din diverse ramuri ale
ştiinţelor sociale – sociologie, economie, psihologie, istorie – în scopul eficientizării
administraţiei publice prin pregătirea de manageri cu o înaltă calificare.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, ştiinţa dreptului administrativ este în


anumite situaţii, ,,închisă” în obiectul ştiinţei administraţiei, iar în alte situaţii ştiinţa
administraţiei este ,,închisă” în obiectul dreptului administrativ. Cu alte cuvinte, între aceste
două ramuri are loc o permanentă inversare de roluri, ele completându-se reciproc dar
păstrându-şi fiecare propria sa fizionomie şi autonomie: ştiinţa dreptului administrativ de
ramură a ştiinţei juridice, iar ştiinţa administraţiei de ştiinţă socială de sinteză ce nu are, ca
esenţă caracter juridic.

Ştiinţa administraţiei are în comun cu dreptul administrativ faptul că motorul principal


care se ascunde în spatele lor îl reprezintă interesul general pe care administraţia îl slujeşte.

5. Concluzii.

În concluzie putem afirma faptul că ştiinţa administraţiei urmăreşte perfecţionarea


continuă a administraţiei publice, în funcţie de valorile politice şi cerinţele economico-sociale
în scopul realizării eficiente a sarcinilor sale şi a intereselor generale ale cetăţenilor.

Ştiinţa administraţiei cercetează atât structura, cât şi activitatea autorităţilor administraţiei


publice, dar şi a administraţiei publice în totalitate, folosindu-se de aceste cercetări, precum
şi de cele intreprinse de către ştiinţele vecine referitor la administraţia publică, în scopul de
a elabora principii şi norme generale necesare reformării sale organice şi funcţionale.
6. Bibliografie:

1.Constantin G. Dissescu, Curs de drept public român, vol. III, Dreptul administrativ,
Bucureşti, 1981.

2.Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a II-a, Curs, Ed. All Beck, 2001.

3.Ioan Alexandru, Administraţie publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.

4.Mihai T. Oroveanu, Tratat de Ştiinţa administraţiei, Ed. CERMA, Bucureşti – 1996.

5.Iulian M. Nedelcu, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Universul


Juridic, Bucureşti 2009.

6.Nicoleta Miulescu, Ştiinţa administraţiei Universul Juridic Bucureşti -2010.