1. Discutați abordarea „marilor oameni/omului măreț” și cea biografică asupra conducerii.

1) Modelul de leadership care exemplifică consensul individualist pe care l-am identificat ca stând la
baza vechii psihologii este acela de „mare om”.

2) Primele concepții formale ale modelului „marelui om” este găsită în Republica lui Platon, un text ce ia
forma unui dialog între maestrul, Socrate, și studentul său Adeimantus. În esență, lucrările de acest tip
oferă un răspuns direct la întrebarea dacă marii lideri sunt născuți sau crescuți. Răspunsul este că sunt
născuți.

3) Este modelul cu care ne-am intersectat pentru prima oară în cărțile copilăriei despre figuri
monumentale precum Alexandru cel Mare, Iulius Cezar sau Abraham Lincoln.

4) Este modelul găsit în acele texte istorice care povestesc despre reușitele și care celebrează virtuțile
figurilor extraordinare.

5) Abordarea marilor oameni susține că trăsăturile distinctive și excepționale ale liderului îl fac pe
acesta să fie sau nu calificat nu doar pentru primirea de responsabilități și poziții politice înalte, dar și
pentru primirea de admirație și respect universal. Sugerează că liderii sunt indivizi care sunt superiori
altora în virtutea posedării de calități intelectuale și sociale înnăscute. Pe scurt, liderii sunt simplu
oamenii care „au ceea ce trebuie” iar ceea ce trebuie este perceput ca fiind o resursă rară.

6) Evenimentele din preajma celui de-al doilea război mondial,i-au demonstrat lui Weber și cât de mult
a greșit în privința rolului pe care conducătorii carismatici urmau să îl joace în progresul istoric.

7) Liderii au nevoie de capacitate decizională.

8) Legat de abordarea biografica a conducerii, tot ce trebuia facut pentru a intelege ce i-a facut pe
indivizi liderii sau marii oamenii era sa se priveasca in istorie si sa se urmarească ce anume i-a condus pe
marii conducătorii pe culmile succesului.

2. Discutați abordarea bazată pe teste standardizate asupra conducerii.

1) Această abordare reprezintă un exemplu de democratizare a disciplinei față de abordările elitiste

anterioare, în sensul că, spre deosebire de abordările individualiste anterioare, aceste teste de
personalitate se adresează oricărei persoane deci focusul nu se mai pune pe o grupare stransă de
oameni considerați a fi speciali din naștere.

2) Acest tip de abordare a fost foarte utilizat în psihologia organizațională deoarece reprezintă o
modalite prin care se poate identifica persoana cu cele mai apropriate trăsături, din punct de vedere
psihologic, față de tipologia căutată de către organizație. Este o metodă folosită în etape precum
recrutarea, selecția, ghidarea deciziilor despre instruire și promovare etc; dar cel mai important, poate
ajuta la identificarea persoanelor potrivite pentru funcții înalte de conducere. Astfel, deoarece s-a pus
accentul pe stabilirea caracteristicilor unui leadreship de succes, Stogdill, corelând un număr mare de
studii, a concluzionat că cinci caracteristici par cele mai importante într-un leadership bun: capacitate,
prin care se înțelege inteligența; realizare, cu referire la cunoaștere, responsabilitate, adică inițiativă,
stabilitate; participare, adică sociabilitate/activitate; statut (socio-economic) iar Mann a realizat o
metodă pentru a măsura corelația dintre o caracteristică și leadership.

3) Criticile negative ale acestei abordări constau în: putere de asociere foarte slaba; nu exista o
convergenta a studiilor cu privire la influenta variabilelor asupra leadershipului; nu exista o unitate a
sensurilor calitatilor discutate (difera in functie de context); nu e adevarat ca pe masura ce ai mai mult
dintr-o trasatura esti un lider mai bun.

3. Care sunt deficiențele teoretice și politice ale modelelor individualiste ale conducerii?

Deficintele teoretice ale modelelor individualiste ale conducerii sunt:

1)in centru modelelor se regaseste persoana ca o entitate statica,izolata

2)liderii posedă o cantitate fixă si specifică dintr-o anumita trasatura, dar calitatea liderilor sunt
intodeauana dependente de context.

Deficintele politice se referă la 2 afirmații false

1) membrii nu au acces la functii de conducere pentru ca nu au calitatile relevante pentru

leadership,daca ar posede aceeste calitati.ei ar fi fost in conducerea grupului.

2)doar persoanele cu calitati speciale pot sa isi imagineze si sa produca progresul social, lucru fals, toti
membrii unui grup pot participa la activitatea de conducere

Ambele afirmatii sunt descurajatoare pentru membrii grupului,ingradeste dreptul de a incerca sa se

implice la atingerea unor obiective si nu le da posibilitatatea sa se exprime cu privire la dezvoltarea
generala grupului.

4. Identificați și discutați cele cinci criterii propuse de Haslam, Reicher și Platow pentru o
psihologie adecvată a conducerii.

Cele cinci criterii propuse de Haslam, Reicher și Platow pentru o psihologie adecvată a conducerii sunt:
non-individualismul (trebuie luate în considerare, fără a pierde din vedere total indiviul, relațiile dintre
lideri și ceilalți membrii ai grupului și trebuie să înțelegem cum psihologiile lor sunt transformate de
angajarea lor într-o activitate împărtășită în cadrul grupului și că liderul și societatea se determină
reciproc);

sensibilitatea la context (capacitatea oricărui lider de a exercita influență asupra alții este determinată
de contextul în care relația lor colectivă se regăsește);

sensibilitatea la perspective (nu este suficient să identificat persoana potrivită pentru o poziție
particulară de leadership, trebuie să ne raportăm și la gradul de acceptare ca lider de care accesta se
bucură din partea membrilor grupului. Capacitatea liderului de a-i influența ceilalți depinde de cum este
vazut de către cei din urma deoarece sunt foarte rar întâlnite cazuri in care un lider este acceptat
unanim de membrii grupului);

surprinderea caracterului transformative (liderul, în momentul în care stabilește sarcinile membrilor

grupului sau vorbește despre obiectivul comun, trebuie să motiveze și să îi facă pe membrii grupului să
simtă că rolul lor este important pentru aducerea schimbării dorite);

validitate empirica (combină analiza datelor rezultate din istorie/viata de zi cu zi cu date obținute în
urma unor studii experimentale, specific și științifice).

5. Discutați abordarea situațională asupra conducerii.

Abordarea situațională are la baza idea ca nu contează caracterul unui lider și ca oricine ar fi pus in
poziția de lider ar putea indeplinii funcțiile cerute de aceasta.

Această abordare a devenit cunoscută dupa anii 60 70 după celebrul experiment de la Stanford condus
de Philip Zimbardo. În cadrul acestui experiment studenții au fost repartizați in roluri de gardieni si de
prizonieri ,subsolul departamentului de psihilogie fiind modificat incat aceasta sa simuleze o inchisoare.

Acest studiu a trebuit sa fie oprit dupa 6 zile din cauza brutalitatii gardienilor si a suferintelor
prizonierilor. Conform cercetarilor motivul pentru care gardianul John Wayne si colegii sai au adoptat
astfel de rol a fost ,, o consecinta naturala a faptului de a fi in uniforma de gardian si de a ti exercita
puterea inerenta acelui rol,, Aceasta forma extrema a determinismului situational sugereaza ca ceea ce
determina liderul si modul in care acesta sau aceasta actioneaza este contexul.
6. Discutați abordarea contingențelor asupra conducerii.

1) Ideea conform căreia leadership-ul rezultă din potrivirea perfectă dintre un individ și circumstanțele
în care se regăsește grupul pe care îl conduce provine din anii 50 și poate fi atribuită unor teoreticieni
precum Cecil Gibb.

2) Într-o recenzie influentă, Fred Fiedler și Robert House (1994) au observat că, din peste o duzină de
teorii despre leadership cu largă circulație, majoritatea se revendicau de la o astfel de abordare. Mai
mult, atunci când liderii înșiși vorbesc despre originile succesului lor, aceștia formulează lucrurile în
termenii unei abordări contingente. De exemplu, atunci când James Sarros și Oleh Butchasky (1996) au
întrebat persoane proeminente din Australia dacă ”liderii sunt născuți sau făcuți”, majoritatea au respins
această opoziție în favoarea unei interacțiuni dintre cele două aspecte.

3) În toate aceste răspunsuri date de catre anumiti leaderi observăm un amestec de relatări
situaționale și concentrate asupra personalității. Acest lucru atestă conștientizarea rolului pe care
norocul și circumstanțele îl au, laolaltă cu sublinierea calităților și caracterului liderului.

4) Această convergență dintre teoria academică și opinia experților reprezintă o combinație

formidabilă. Mai precis, ar trebui să ne referim la teorii academice, deoarece există o varietate mare de
abordări concentrate asupra contingențelor, fiecare împachetându-și ideile într-un mod diferit (cu
teoreticieni diferiți argumentând strident pentru superioritatea unei formulări sau alteia). În practică,
totuși, toate au o structură foarte asemănătoare.

7. Discutați abordarea perceptuală asupra conducerii.

1) Max Weber considera că eficiența unui lider este determinată într-o mare măsură de percepțiile
executanților despre el sau ea ca fiind un lider eficient. . Pentru a fi un bun lider, nu e suficient „să faci
lucruri mărețe” – această măreție trebuie de asemenea să fie apreciată de alte persoane și acțiunile
cuiva trebuie să fie recunoscute ca reprezentând leadership.
 Din acest motiv, am văzut că Weber insista că carisma - capacitatea unei persoane de a inspira
devotament și entuziasm – era ceva ce executanții confereau liderului mai degrabă decât ceva inerent
liderului.

2) Mult mai recent, Robert Lord și colegii săi au construit pe baza acestor intuiții și au mers până acolo
încât să definească leadership-ul drept „procesul de a fi perceput de ceilalți ca un lider”. Această
definiție este centrală în teoria pe care o propun, teoria categorizării (leadership categorization theory) ,
conform căreia, pentru a avea succes, liderii trebuie să se comporte în moduri care se conformează
stereotipurilor deja deținute de executanți (e.g. Lord, Foti și Philips, 1982; Lord și Maher, 1990, 1991).
Aceste stereotipuri diferă în specificitatea lor și pot fi aranjate într-o ierarhie cu cele abstracte și largi la
vârf, și cele mai concrete, prescriptive la celălalt capăt. De asemenea, aceste stereotipuri le oferă
executanților un set specific de așteptări privind cum ar trebui să fie și să se comporte un lider.

3) În cuvintele lor: ”Leadership-ul este o structură cognitivă localizată în mintea celor care percep (un
lider). Esențialmente, aceștia se uită cât de aproape se situează un lider de percepțiile lor prestabilite
despre leadership. De exemplu, în lumea afacerilor, cineva care e bine îmbrăcat, deschis comunicării,
onest și inteligent ar fi văzut ca un bun lider. Pe de altă parte, în politică, cineva care e pacifist, care nu
își schimbă ușor convingerile, carismatic, și un bun administrator, ar fi etichetat drept un bun lider”

8. Discutați abordarea tranzacțională asupra conducerii

1) În multe moduri, abordările tranzacționale ale leadership-ului ar putea părea modalități promițătoare
de a ne scoate din impasul inflexibilității. Pe când abordările contingente și cele perceptuale (precum
teoria categorizării) pot părea ca fiind bazate pe un proces de potrivire mecanic – fie a liderului și
situației, fie a liderului și stereotipurilor executanților – tranzacționalismul este mai dinamic de atât. Nu
este doar despre lideri potrivindu-se executanților sau despre executanți potrivindu-se liderilor. Este
despre calitatea relațiilor dintre cele două grupuri.

2) Acest mod de a conceptualiza leadership-ul își găsește originea în scrierile lui Edwin Hollander,
profesor la City University of New York (1964, 1985, 1993, 1995). Hollander a fost unul dintre primii
cercetători din psihologia modernă care a apreciat importanța executanților și a înțelegerii faptului că
aceștia, departe de a fi consumatori pasivi ai leadership-ului, trebuie să fie înrolați ca și participanți activi
în proiecte de leadership (vezi și Bennis, 2000; Riggio, Chaleff și Lipman-Blumen, 2008). Liderii nu pot să
năvălească pur și simplu într-un grup și să aștepte prețuirea executanților. În schimb, a argumentat
Hollander, aceștia trebuie să construiască o bază de sprijin și să câștige respectul executanților.
 3) Mai general, abordarea lui Hollander susține noțiunea conform căreia relațiile dintre lider și
executanți reprezintă un tip de tranzacție socială – în care fiecare parte oferă și primește ceva. Cu toate
că sunt multiple variante ale abordării tranzacționale, toate împărtășesc același nucleu de asumpții
centrale. În mod particular, acestea sugerează că leadership-ul eficient pornește de la o maximizare a
beneficiilor mutuale pe care liderii și executanții și le oferă unii altora. Leadership-ul este văzut drept
rezultatul analizelor cost-beneficiu în care se implică părțile: liderii investesc energie în grup și la rândul
lor executanții fac ceea ce li se cere deoarece și ei realizează că există beneficii dacă îl urmează pe lideri.

4) Una dintre cele mai influente astfel de teorii este teoria echității (equity theory). Formulată inițial de
John Stacey Adams (1965), aceasta susține că atunci când rezultatul leadership-ului este perceput ca
fiind inechitabil, va urma o stare de tensiune psihologică – un dezechilibru – pe care părțile implicate în
proces sunt motivate să o reducă (Walster, Walster și Berscheid, 1978). Această motivație variază în
funcție de cât de inechitabil este perceput a fi rezultatul, astfel încât cu cât este mai inechitabil cu atât
există o motivație mai mare de a reduce acest dezechilibru. Teoria prezice de asemenea că motivația va
varia și ținând cont de tipul inechității. De exemplu, în cazul unei inechități ”pozitive”, în care câștigurile
sunt mai mari decât costurile, liderii vor fi motivați să muncească mai mult pentru a restaura starea de
echilibru. În cazul unei inechități negative (de exemplu, un lider este plătit prea puțin), liderul va depune
mai puține eforturi.

9. Discutați abordarea puterii asupra conducerii.

1) Conform acesteia, un lider îi poate motiva pe executanți să facă ce dorește atâta timp cât acesta are
capacitatea de a-i recompensa, adică putere.

În lipsa acestei puteri, nimeni nu îi poate mobiliza pe executanți, deci nimeni nu poate fi lider fără
putere, iar pentru stăpânirea acestei pot fi folosite orice mijloace.

Această abordare este atribuită lui Machiavelli în opera sa, Principele, în care sugerează că doar puterea
de a recompmensa și mai ales, apedepsi, pot aigura un leadership victorios.

2) Anumiți cercetători au identificat șase moduri în care liderii pot să obțină puterea asupra altora:
recompensă, coerciție, expertiză, informații, legitimitate, respect. Liderul trebuie să știe când să
foloseasc aceste moduri (în funcție de context sau de normele organizaționale, de stilul personal al
conducerii, de istoricul personal al liderului) și cum anume pentru a-și determina executanții să facă ce-și
dorește.
 3) Trebuie făcută diferența dintre „putere asupra” și „putere prin”. Prima se referă la situația în care
liderul îi motivează pe ceilalți, iar cea de-a doua, la situația în care liderul folosesște resursele de care
dispune pentru a-i determina pe executanți să facă ceva anume. Cel mai bun mod prin care liderii îi pot
convinge pe alții să le urmeze ordinele nu e prin promisiunea de recompense pentru obediență sau prin
amenințarea cu sancțiuni pentru nesupunere.

Problema acestei abordări este că nu lasă loc pentru creativitate, libertate de exprimare sau schimbare.

10. Discutați abordarea transformațională asupra conducerii.

1) Această abordare diferă de cele anterioare deoarece nici nu separa liderul de executanți, nici nu vede
leadershipul ca fiind despre putere pur și simplu. Leadership-ul este motivarea oamenilor să facă lucruri
pentru că vor să le facă, și pentru că simt că e correct. Pentru Burns (cel care a alaborat această
abordare), o idee centrală a leadership-ului de success este că îi ajută pe oameni să progreseze în
ierarhiile nevoile oamenilor, de la nivelele inferioare la cele superioare. Astfel, liderii au parcurs deja
aceste nivele ierarhice și au success deoarece îi ajută pe ceilalți să facă acest lucru, mai mult,
leadershipul de success duce la dezvoltarea întregului grup.

Această abordare se bazează pe patru elemente și anume:

a. influența idealistă - determinarea celorlalți să facă un lucru anume apelând la măreția și

importanța ideii, la aspecte de natura idealului comun al grupului;

b. motivația inspirațională – liderul trebuie să poată motiva și să îl determine pe executant să

conștientizeze importanța rolului său în atingerea obiectivului, deci liderul trebuie să-l determine pe
executant să vrea să facă un anumit lucru;

c. stimularea intelectuală – oferirea posibilității de dezvoltare personală. Nu se apelează la resurse

financiare/materiale ci la metode de natura avansării în ierarhia nevoilor menționată mai sus;

d. considerația individualizată – un lider trebuie să fie flexibil în comunicarea cu fiecare executant;

trebuie să știe/poată să apeleze la nevoie diferite ale acestuia și să ofere beneficii/sancțiuni diferite în
funcție de ce știe că îl va determina pe fiecare executant în parte.

11. Discutați ideile principale ale teoriei identității sociale.

Identitatea socială se referă la simțul indivizilor de apartenență internalizată la grup.

1) Teoria sugerează că atunci când oamenii nu sunt doar alocați unui grup, ci și folosesc apartenența la
acel grup ca fundament al propriei definiri subiective, aceștia caută să determine semnificația și poziția
grupului făcând comparații sociale între grupul lor și grupuri externe relevante și caută să-și definească
grupul într-un mod favorabil diferențiându-l pozitiv de grupuri externe de-a lungul unor dimensiuni pe
care pun preț, deci se caută un character pozitiv distinctive (lucru greu de realizat în grupurile definite
negative în contextual societății; ex. oameni de culoare într-o societate rasistă).

2) Teoria se concentreză pe momentul și circumstanțele în care cei care aparțin unor grupuri definite în
mod negativ se vor defini pe sine în termeni ai apartenenței la acel grup și vor acționa colectiv pentru a-
și contesta situația dezavantajată. Apar, astfel, două seturi de factori sunt cruciali:

1) primul set are de-a face cu posibilitatea unui individ de a reuși într-o societate în ciuda apartenenței
sale de grup (aceștia își vor accentua calitățile personale și vor minimiza rolul grupului de care aparțin)
iar cel de-al doilea,

1.1) cu incercarea membrilor grupurilor de a schimba situația fără a confrunta grupul extern dominant în
mod direct (prin strategii de creativitate socială); totuși, dacă relațiile dintre grupuri sunt văzute atât ca
ilegitime, cât și ca existând o șansă să fie schimbate (nesigure), există posibilitatea confruntării directe a
grupului extern.

3) Conceptul central al identității sociale este că simțul nostru de sine poate fi derivat din apartenența
noastră de grup și din sensurile atașate apartenenței la acel grup. Definirea normelor și valorilor asociate
cu identitatea socială duce la apariția diverselor relații între grupuri. Atunci când identitățile sociale sunt
active, pentru individ contează mai mult soarta și poziție grupului ca întreg, nu soarta sa personală.
Natura grupurilor și a proceselor de grup este întotdeauna legată de contextul social.

12. Discutați ideile principale ale teoriei categorizării sinelui.

Aceasta recunoaște identitea socială ca baza comportamentului de grp și introduce ideea de

depersonalizare, care constă în procesul prin care sinele se definește în termenii unei apartenențe la o
categorie împărtășită cu ceilalți membrii ai grupului. In urma procesului, se renunță la perceptia ca
persoana unică, fiind înlocuită cu cea de reprezentant al psihologiei grupului. Consider că, procesul se
referă pe de-o parte la contopirea interesului propriu cu cel al grupului și pe de altă parte, la stabilirea
unei psihologii care dau naștere la relații cu alte grupuri (relații de rivalitate, de colaborare etc). Mai
mult, grupul depășește sfera unui interes și devine principala sursă a comportamentului nostru,
acceptând valorile și normele gruplui din care facem parte pentru a ne ghida întreaga viață. Astfel,
intervine si ideea de sacrificiu individual pt binele comun. Cu toate acestea, sinele de dinaintea
depersonalizării își va pune amprenta. Intr o masura mica pe existent individului.
Importanța comportamentului social constă în stabilirea unui sens, unor acțiuni pe care să le urmărim,
unor parteneri și unor rivali dar cel mai mult, duce la acțiuni colective (coordinate de ideile grupului la
care aderăm)