1.

Noţiunea şi conceptul ştiinţei administraţiei

Ştiinţa administraţiei cercetează în totalitate, activitatea şi structura Administraţiei Statului în sensul îmbunătăţirii
acestora urmărind îndeplinirea optimă a sarcinilor sale, cu satisfacerea intereselor generale şi apărarea intereselor
personale legitime ale oamenilor.
Prezentarea sintetică a principalelor concepţii privind ştiinţa administraţiei are drept scop mai buna
înţelegere a obiectului şi importanţei acestei ştiinţe, în condiţiile amplificării rolului pe care administraţia publică îl
are ca principal instrument de edificare a statului de drept.
Din această definiţie rezultă în mod explicit scopul ştiinţei administra iei şi în mod implicit natura cercetărilorț
sale pluridisciplinare şi interdisciplinare1 . În ceia ce priveşte caracterul de pluridisciplinaritate, acesta se bazează
pe argumentul că studiul administraţiei publice nu se poate reduce la acela al dreptului care trebuie să-i guverneze
organizarea şi funcţionarea. Aceasta se argumentează în special pe dezvoltarea rapidă a administraţiei economice.
La etapa actuală, trebuie să constatăm un fenomen de necorelare, de dezadaptare a dreptului care se aplică în cazul
relaţiilor dintre administraţie şi agenţii săi sau cei administraţi şi trebuie să recunoaştem că segmente importante ale
dreptului devin inaplicabile deoarece ele sunt rămase în urmă în ceea ce priveşte evoluţia moravurilor, a
obiceiurilor şi relaţiilor sociale: astfel, Francois Gazier a putut semnala de exemplu "Juristul - dacă el este numai
jurist - este, cu siguranţă neputincios în a da socoteală asupra fenomenului administrativ", iar acest lucru nu trebuie
să ne mire. Aşa după cum am mai arătat, dreptul administrativ este, indiscutabil, o componentă esenţială a oricărei
cercetări asupra administraţiei dar, de asemenea şi ştiinţa politică pentru că administraţia este supusă puterii politice
şi pentru că ea este instrumentul acesteia însărcinată a realiza scopurile sociale ale comunităţii. Avînd în vedere că
administraţia este un fenomen social care trebuie înţeles în cadrul mediului său, o altă componentă a cercetării
asupra administraţiei este sociologia. Economia este o componentă obligatorie deoarece administraţia este în
acelaşi timp factor şi miză a sistemului economic. Psihologia, deoarece ea este esenţială în înţelegerea relaţiilor
dintre agenţii publici şi dintre cei administraţi şi agenţi, istoria şi demografia, ştiinţa finanţelor publice, ergonomia
şi multe alte discipline ştiinţifice sunt indispensabile în analiza profundă şi competentă a fenomenului
administrativ. Din cele relatate rezulta caracterul pluridisciplinar al administra iei publice.ț Interdisciplinaritatea în
cercetarea administrativă are ca bază, explorarea zonelor de frontieră, a acelor zone în care o ştiinţă, singură, este
neputincioasă să facă lumină. Zonele de frontieră unde cercetarea administrativă poate, cel mai bine, să beneficieze
de interdisciplinaritate, sunt numeroase. Prin tradiţie, ele fac obiectul cercetărilor monodisciplinare autonome, dar
zonele de frontieră rămîn în mare măsură neexplorate. Spre exemplu, domeniul funcţiunii publice: statutul său
juridic este binecunoscut, dar mai puţin bine statutul său social şi de loc economia sa. De asemenea, este practic de
neimaginat să se dezvolte cercetări strict monodisciplinare în domeniile planificării, urbanismului şi mediului,
deoarece nu ar satisface analize exclusiv juridice sau economice sau numai sociologice. De altfel, mai ales orice
sector al administraţiei economice necesită abordarea într-un mod interdisciplinar.
2. Precizarea obiectului de cercetare al ştiinţei administraţiei ne obligă să reamintim că noţiunea de
administraţie are mai multe sensuri, dintre care în preocuparea noastră stă administraţia publică. Aşadar,
obiectul de cercetare al acestei ştiinţe este tocmai studierea administraţiei publice, în ansamblul său, cu toate
implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social. Faţă de succintele
observaţii de mai sus, considerăm că putem defini ştiinţa administraţiei drept o ştiinţă social-politică, care are
drept obiect studierea globală a activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale, cu toate
implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social, în vederea
eficientizării ei, cu scopul realizării în condiţii optime a funcţiilor ce le are în cadrul sistemului social-
globa
11. Evoluţia Ştiinţei administraieiț Deşi începuturile sale sunt mai îndepărtate şi s-au consemnat în sudul
Asiei, China şi Egipt, administraţia publică în ipostaza de ştiinţă s-a cristalizat în secolul al XVII-lea, când unii
profesori din Germania şi Austria au ţinut studenţilor, la universităţile germane, cursuri privind ştiinţele
camerale. În limba germană, “Kameralien” se traduce prin “ştiinţa administraţiei” şi cuvântul provine din limba
latină – “camera” care înseamnă “cameră”, cu sens de instituţie financiară. La început, ştiinţele camerale au
studiat administraţia finanţelor publice, dar ulterior, ele au cuprins întreaga administraţie a statului, independent
de normele juridice care o reglementau. Dintre cameralişti s-a distins în mod deosebit, Lorenz von Stein (1815-
1890) care a studiat instituţiile administrative în complexitatea lor şi a cărui operă principală poartă titlul
“Teoria administraţiei”. O concepţie care a exercitat o mare influenţă în doctrina administrativă este cea care
consideră ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă a administrării (conducerii) întreprinderilor. Explicaţia constă în
faptul că, în vorbirea curentă, se face o analogie între noţiunile de administrare şi conducere. Această concepţie
a fost cunoscută sub numele de “FAYOLISM”, după numele autorului ei – Henry Fayol (1841-1925). Într-o
altă concepţie, ştiinţa administraţiei a fost considerată ca având un caracter tehnic. Acestă opinie s-a dezvoltat
în S.U.A. şi aparţine lui Frederic Winslow Taylor (1856-1915), care este considerat întemeietorul organizării
ştiinţifice a muncii. Trecutul ştiinţei administraţiei este marcat de o adevărată ceartă, asupra existenţei uneia sau
mai multor ştiinţe administrative. Se vorbea, atunci, despre "lupta pentru o ştiinţă a administraţiei". Una din
cele mai vechi denumiri ale disciplinei este aceea cunoscuta sub forma de ştiinţe administrative. Aceşti termeni
tradiţionali reflectă concepţia acelor autori care considerau că disciplina în cauză ar constitui obiectul de
cercetare al unei serii de ştiinţe diferite - tehnice, descriptive - independente una faţă de alta. Pluralul poate fi
 utilizat pentru un ansamblu de ştiinţe care nu îşi pierd autonomia, dar care pot fi astfel clasificate, din cauza
înrudirii ce le caracterizează, de exemplu: ştiinţe naturale, ştiinţe sociale sau ştiinţe umaniste. Discuţiile purtate
începând din secolul al XlX-lea şi până la jumătatea secolului al XX-lea cu privire la autonomia ştiinţei
administraţiei au rămas de domeniul trecutului. În epoca contemporană, existenţa, importanţă şi autonomia
ştiinţei administraţiei sunt unanim recunoscute.
9. Principiile Ştiinţei Administraţiei În ceea ce priveşte posibilitatea de a se formula principii proprii ştiinţei
administraţiei, se poate aprecia că studiile efectuate pînă în prezent permit descifrarea unor principii care
constituie în acelaşi timp instrumente specifice de cercetare în acest domeniu şi care, alături de obiectul şi
metodele amintite, sunt în măsură, să determine particularizarea, autonomia ştiinţei administraţiei în raport cu
celelalte ştiinţe sociale. Astfel, doctrina de specialitate desprinde două mari categorii de principii: principii
generale şi principii speciale.
Principiile generale sau fundamentale, sunt: principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor statului,
principiul supremaţiei Constituţiei sau al legalităţii, publicitatea actelor normative. La acestea se mai pot
adăuga: Principii speciale, specifice administraţiei publice, implicit ştiinţei administraţiei: - organizarea şi
conducerea unitară constituie un principiu special, care atrage atenţia asupra necesităţii evitării tendinţelor
divergente ce se pot manifesta în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea administraţiei publice; - autonomia
de organizare, principiu generat de caracterul autoreglabil al structurilor sociale, se armonizează cu organizarea
unitară, permiţînd, în acelaşi timp, o autonomie relativă a elementelor componente ale sistemului autorităţilor
administraţiei publice; adaptabilitatea organizării şi funcţionării administraţiei publice constituie un principiu
special, care trebuie avut în vedere la studierea acestui domeniu. Adaptabilitatea în condiţiile unei stabilităţi
relative, permite administraţiei publice să răspundă prompt şi eficient comenzilor sociale permanent dinamice.
Adaptabilitatea, flexibilitatea administraţiei permite realizarea în bune condiţiuni a funcţiilor acesteia; -
simplificarea şi raţionalizarea structurilor organizatorice şi funcţionale ale administraţiei publice constituie un
principiu care stă la baza efectuării unor studii ce urmăresc ameliorarea raportului între cheltuielile ce se fac şi
rezultatul activităţilor administrative ale statului, sau ale colectivităţilor locale. Cu alte cuvinte, necesitatea
creşterii permanente a eficacităţii administraţiei publice. În lumina acestui principiu, se urmăreşte construirea
unor structuri administrative suple, cu un număr cît mai redus de posturi şi niveluri ierarhice, care să răspundă
operativ şi de bună calitate sarcinilor pe care le au. Simplificarea şi raţionalizarea nu trebuie să constituie un
scop în sine şi nu este de dorit a se realiza decît în limita asigurării unei calităţi corespunzătoare a serviciilor
prestate de administraţia publică; - perfecţionarea stilului, a metodelor şi tehnicilor, atît la nivel de comandă, cît
şi de execuţie. Acest imperativ al societăţii moderne constituie un principiu important al administraţiei publice,
al ştiinţei administraţiei, chemată să găsească, în acest sens, soluţiile corespunzătoare.
Finalitatea şi necesitatea ştiinţei administraţiei Ştiinţa administraţiei are un scop pragmatic ce
constă în îmbunătăţirea activităţii şi structurii Administraţiei.
6. Se studiază funcţiunile de prevedere, organizare, conducere, coordonare şi control din
cadrul organizaţiilor administrative, pentru îmbunătăţirea activităţii lor interioare şi exterioare şi
lichidarea formalismelor nefolositoare şi a birocraţiei exagerate. Prin cercetările din ştiinţa administraţiei se
urmăreşte găsirea celor mai adecvate soluţii, în scopul satisfacerii operative a intereselor generale în
concordanţă cu interesele personale ale oamenilor. De aceea, în această disciplină ştiinţifică se studiază ce este
Administraţia, ce ar trebui să fie şi ceea ce va fi.
7. Scopul în ştiinţa administraţiei este ca, printr-o activitate şi structură raţională şi eficientă a
aparatului administrativ şi prin utilizarea unor criterii, reguli, principii şi metode ştiinţifice, să se folosească
resurse umane, materiale şi financiare minime, realizându-se un randament maxima Totodată, prin cercetările
efectuate în ştiinţa administraţiei, ca disciplinai social-politică, se ajută funcţia legiuitoare a statului prin
propuneri de lege ferenda, urmărindu-se îmbunătăţirea actelor normative referitoare la Administraţie, în
concordanţă cu necontenita evoluţie socială precum şi progresul ştiinţific şi tehnic4 . Progresul social, politic,
juridic, economic şi cultural-ştiinţific al unui Stai este determinat în mare măsură de calitatea Administraţiei
sale. Dar o îmbunătăţire substanţială a Administraţiei nu se poate realiza decât dacă se fundamentează pe
cercetări ştiinţifice. Prin aplicarea criteriilor, regulilor şi principiilor ştiinţifice, Administraţia poate face faţă
cerinţelor tot mai complexe ale Societăţii în plină transformare. De aici rezultă cerinţa unei necontenite
îmbunătăţiri a Administraţiei, astfel încât necesitatea unei ştiinţe a administraţiei se impune. Omenirea a intrat
într-o eră administrativă, care reprezintă trăsătura caracteristică a Societăţilor moderne, considerată şi ca un fel
de revoluţie în administraţie. Schematic modelul liberal poate fi reprezentat în felul următor: Particularii
constituie baza sistemului liberal de administraţie publică, deoarece anume libertatea indivizilor,
(particularilor) este punctul de pornire în constituirea şi funcţionalitatea sistemului statului. 1.
Constituie procesul de formare a elitei politice în stat, în urma luptei politice ce se desfăşoară în baza
unor reguli prestabilite. Puterea politică îi aparţine poporului ce o realizează prin intermediul
organelor sale reprezentative(parlamentul în esen ă). Aceasta lupta permite selecţia stricta a
persoanelor ce formează elitaț politică. Astfel numai cei mia buni, liderii, pot ajunge la conducerea
statului. O condiţie esenţială - este existenţa unei economii capitaliste, bazate pe o concurenţă
 sănătoasă, deoarece criteriile de selecţie a liderilor statului sunt preponderent economice. 2. Specificul
modelului liberal este că Puterea politică este principală forţa în stat. Anume ea dictează direcţia de
dezvoltare a statului. Specificul acesteia este aspectul variabil al componenţei acesteia deoarece
libertatea determină schimbări esenţiale în societate care la rîndul său impun noi lideri politici. 3.
Reprezintă influenţa enormă pe care o are puterea politică asupra puterii executive în stat. Deci
observăm o politizare a administraţiei publice, care îi dictează direcţiile de activitate. 4. După cum am
mai spus specificul puterii executive în modelul liberal de administra ie publică esteț politizarea
acesteia, deci avem o subordonare a acesteia faţă de puterea politică. Cu toate acestea este şi o
separare dintre acestea dar care nu e foarte proeminentă. Acesta graniţă de separare difuză este
compus din categoria de funcţionari de demnitate publică (în schema la cifra 6). Acesta caracteristica
a puterii executive a determinat divizarea acestei în doua categorii de funcţii: guvernamentală(6) şi
administrativă(7). 5. Funcţia guvernamentală a puterii executive are ca obiective stabilirea şi
dezvoltarea politicilor guvernamentale în toate domeniile vieţii sociale. Deci se referă în special la
viitorul statului. Spre exemplu ce politica economica, externă, militara va urma statul în următorii ani.
Aceasta funcţie e realizată de funcţionarii de demnitate publică, adică persoane selectate pe criterii
politice, pe un termen limitat de obicei pe durata mandatului parlamentului. Din aceasta categorie în
principal fac parte miniştri. 6. Funcţia administrativă este cea dea doua componentă a puterii
executive şi constă în activitatea de zi cu zi a administraţie publice. Este realizată de funcţionari
publici permanenţi, care obligatoriu sunt speciali ti înș domeniu şi imparţiali politic în realizarea
atribuţiilor sale.
25. 21. Buna guvernare
Caracteristicile procesului de bună guvernare
legitimitate, prin acceptarea publică a autorităţii celor de deţin puterea, existenţa unui set de reguli, procese şi
proceduri impuse;
responsabilitate deoarece legitimitatea actelor guvernanţilor vor fi percepute ca legitime atâta timp cât aceştia sunt
responsabili; responsabilitatea se asigură prin selectarea celor ce deţin puterea şi prin procedurile de consultare a
cetăţenilor vizând procesul de adoptare a deciziilor publice şi efectele acestora;
Management eficient prin abilitatea administraţiilor publice de a transforma resursele publice în serviciile şi
infrastructura ce răspund unor nevoi reale.
Orientarea spre performanţă şi procedurile transparente sunt factorii cheie ai unui management public eficient.
Trebuie oferite oportunităţi cetăţenilor pentru a-şi exprima preferinţele pentru calitatea şi natura serviciilor.
Pe măsură ce activitatea administraţiei locale este percepută ca folositoare şi responsabilă, cetăţenii vor fi din ce în
ce mai doritori în a oferi resurse pentru servicii şi infrastructură.
Printr-un proces transparent de adoptare a deciziilor şi printr-un management eficient, guvernarea îşi va demonstra
responsabilitatea faţă de cetăţeni;
Acces la informaţie, ca principal liant între societatea civilă şi guvernanţi ce permite cetăţenilor să judece eficienţa
guvernanţilor şi a activităţii acestora; accesul la informaţii despre legi, proceduri şi rezultate formează abilitatea
cetăţenilor de a participa şi monitoriza activitatea guvernanţilor şi gradul lor de responsabilitate.
Aceste caracteristici garantează :
opiniile minorităţilor sunt luate în considerare;
vocile celor vulnerabili sunt auzite în procesul de luare a deciziei;
corupţia este minimizată.
Conflictul de interese in administraţia publică locală
Autotranzacţionarea;
Acceptarea beneficiilor;
Traficul de influenţă;
Utilizarea informaţiilor confidenţiale;
Comportamentul personal.
DIMENSIUNILE BUNEI GUVERNĂRI.
Echitate şi includere
Prosperitatea unei societăţi depinde de asigurarea faptului că toţi membrii au rolul lor şi nu sunt excluşi din stratul
principal al societăţii.
Aceasta presupune că tuturor grupurilor sociale, în special celor vulnerabile , li se acordă şansa de a-şi îmbunătăţi
nivelul de bunăstare.
Echitate şi eficienţă.
Buna guvernare presupune că procesele şi instituţiile produc rezultate ce întrunesc nevoile socie- tăţii, asigurând,
concomitent, utilizarea în modul cel mai eficient posibil a resurselor puse la dispoziţia lor.
Conceptul eficienţei în contextul bunei guvernări mai implică folosirea durabilă a resurselor naturale şi protecţia
mediului ambiant.
Responsabilitate
Responsabilitatea este o cerinţă cheie a bunei guvernări.
Instituţiile publice, instituţiile private, orga nizaţiile societăţii civile trebuie să poarte răspundere faţă de cei care
vor fi afectaţi de deciziile luate sau acţiunile întreprinse. Responsabilitatea poate fi exercitată prin asigurarea
transparenţei actului de guver nare şi respectarea principiului supremaţiei legii.
Participare
Participarea actorilor sociali la actul de guvernare constituie fundamentul unei bune guvernări.
Participapoate fi directă sau prin intermediul instituţiilor sau reprezentanţilor legitimi.
Participarea trebuie să fie informată şi organizată.
Aceasta înseamnă libertatea de asociere şi de exprimare, pe de o parte, şi o societate civilă bine organizată, pe de
altă parte.
Supremaţia legii
Buna guvernare presupune un cadru juridic favorabil aplicat în mod imparţial.
De asemenea, buna guvernare implică protejarea deplină a drepturilor omului, în special a drepturilor minorităţilor.
Implementarea imparţială a legislaţiei se bazează pe o justiţie indepen dentă şi caracterul imparţial şi incoruptibil
al organelor de poliţie.
Transparenţă
Transparenţa în activitatea administraţiei publice reprezintă fundamentul democraţiei şi principalul mijloc în
combaterea corupţiei şi ineficienţei.
În această ordine de idei transparenţa implică circulaţia liberă a informaţiei şi disponibilitatea acesteia celor care
sunt vizaţi de deciziile în cauză şi implementarea acestora.
Informaţia este comprehensivă şi furnizată în forme şi prin mijloace uşor inteligibile.
Receptivitate
Buna guvernare presupune că instituţiile şi procesele sunt focusate pe deservirea tuturor factorilor interesaţi în
termeni rezonabili.
Orientare spre consens
O guvernare este constituită pentru întreaga societate, unde sunt implicaţi mai mulţi actori cu diferite interese şi
opinii.
Buna guvernare impune medierea diferitelor interese exprimate în societate pentru a ajunge la un consens larg spre
binele întregii societăţi.
Acest deziderat poate fi obţinut prin con- ştientizarea contextului istoric, cultural şi social al societăţii sau
comunităţii.
Factori
procesul prin care guvernele sunt alese, monitorizate şi înlocuite;
capacitatea guvernării de a formula şi a implementa politici adecvate;
respectul pe care cetăţenii şi statul îl poartă pentru instituţiile care reglemen tează interacţiunile economice şi
sociale dintre ei.

25. Modele de administrare

Modelul liberal
“Liberalismul este o doctrină a libertăţii, dar a libertăţii prin ordine ”;

Pentru că liberalismul are nevoie de ordine, el trebuie să recurgă la stat, “care este esenţialul său furnizor”
Modelul liberal
Efortul permanent al liberalismului constă în căutarea unei “demarcaţii între sfera statului şi aceea a
societăţilor libere sau indivizilor” , căutare care – în domeniul administraţiei – se situează mai întâi pe plan
economic.
Modelul liberal de administrare
Menţinerea ordinii publice interne şi externe, contribuţia pozitivă la dezvoltarea socială este ideea principală a
modelului liberal de administrare;
Modelul liberal de administrare
Menţinerea ordinii presupune şi menţinerea ordinii economice;
Statul contribuie la dezvoltarea socială şi pe lângă funcţia de jandarm este şi binefăcător, supranumit stat
paternalist;
Garant al menţinerii ordinii economice, statul trebuie să intervină pentru a ocroti libertatea indivizilor în diferite
sectoare ale vieţii economice ale naţiunii-cu o singură categorie de mijloace (mijloacele de constrângere);
Particularităţile modelului liberal de administrare:
Modelul liberal adminte că statul joacă un anumit rol economic, dar el îl limitează strict şi recunoaşte în
administraţie doar un instrument de putere publică, ale cărei intervenţie sunt exclusiv de natură coercitivă;
Concepţia liberală privind relaţia administraţiei cu politica (Montesquieu)
“Libertatea politică nu se găseşte decât în guvernele moderate, dar ea nu există întotdeauna nici în statele moderate
decât atunci când nu se abuzează de putere; dar aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, orice om care are putere tinde să
abuzeze de ea, şi aceasta până îşi atinge limitele. Pentru ca să nu se poată abuza de putere, trebuie ca prin modul de
dispunere a lucrurilor, puterea să oprească puterea”.
Modelul liberal de administrare
Model fondator în căutarea unei democraţii între sfera indivizilor şi acea a statului, în limitarea intervenţiei statului
şi angajarea autonomiei indivizilor.
Modelul Weberian de administrare
Esenţa modelului weberian de administrare îl constituie conceptul de dominaţie.
Dominaţia implică existenţa persoanelor gata să asculte şi recunoaşterea şi acceptarea de către ele a ordinelor pe
care le primesc.
Tipuri de dominaţie
Dominarea legală. Acest tip de dominare are la bază activitatea indivizilor cu un scop bine determinat. Aparatul
de conducere este constituit din funcţionari instruiţi special, cărora li se înaintează cerinţe de a activa după reguli
strict formale şi raţionale.
Max Weber sublinia că, birocraţia constituie cea mai eficientă formă de dominare legală. Dar nici o dominare nu
poate fi numai birocrată deoarece în vîrful ierarhiei stau sau moştenitorul monarhiei, sau preşedintele ales de
popor, sau liberalii, aleşi de aristocraţia parlamentară, iar activitatea de rutină este realizată de funcţionarii
specialişti, adică de „maşina” de conducere. Pe lîngă studiile profesionale (avantaj sînt cele juridice) funcţionarul
trebuie să aibă şi studii speciale în domeniul conducerii, deoarece de la el se cere atît competenţă profesională cît
şi de conducere.
Modelul weberian de administrare
Dominare patriarhală. Structural acest tip de dominare este asemănător cu familia, ceea ce face deosebit de stabilă
şi durabilă această formă.
În această formă de dominare disciplina de serviciu şi competenţa nu sînt atît de importante precum devotamentul
personal care serveşte drept bază pentru numirea în funcţie şi avansarea pe scara ierarhică.

Modelul weberian de administrare

Dominare carismatică. Carisma, după M.Weber, este o calitate neordinară, care evidenţiază individul dintre
ceilalţi, nu atît obţinută de el, cît dăruită lui de natură, soartă, forța divină.
Dominarea carismatică reprezintă antipodul dominării patriarhale sau tradiţionale cum o mai numeşte Weber.
Dacă dominarea patriarhală se bazează pe obişnuinţă , afecţiune, atunci dominarea carismatică se bazează pe ceva
neobişnuit, nerecunoscut anterior.
M. Weber examina carisma ca o forţă revoluţionară, capabilă să schimbe dinamizmul structurii comunităţilor
tradiţionale.
Modelul birocratic weberian
principiul teritoriilor stabile aflate sub o jurisdicţie specifică sunt stabilite în general prin legi sau regulamente
administrative.
principiul ierarhiei oficiale şi a nivelelor de autoritate presupune o subordonare a cadrelor inferioare celor
superioare.
managementul birocraţiei moderne se bazează pe documente scrise, „dosare” care sint păstrate.
managementul birocratic presupune o pregătire de specialitate.
persoanele implicate în aceste activităţi le pun pe primul plan.
managementul birocratic urmează anumite legi, mai mult sau mai puţin stabile sau exhaustive, care pot fi
invalidate. Cunoştinţele celor ce fac parte din domeniu trebuie să includă jurisprudenţa, management administrativ.
Caracteristici comune pentru modelul liberal şi modelul birocrat
Administraţia – instrument al puterii politice;
Administraţia este ierarhizată, centralizată şi unitar-piramidală;
Administraţia este un instrument de pură constrângere;
Conceptul neo-liberal de administrare (Michel Croizier)
Neoliberalii consideră că centralizarea, birocratizarea, ierarhizarea şi sectorializarea rezidă sursa, cauza tuturor
dificultăţilor administraţiei contemporane şi inadecvarea la noile funcţii;
Centralizarea aparatului administrativ este total neadaptată gestiunii schimbării;
Ierarhizarea actuală a aparatului administrativ antrenează un anumit număr de disfuncţionalităţi grave;
Modelul neo-liberal de administrare
Modelul neo-liberal se află la intersecţia celor două doctrine asupra gestiunii organizaţiilor publice şi organizaţiilor
private;
Modelul neo-liberal de administrare defineşte noi principii atât referitor la instituţii cât şi la oamenii care le asigură;
Propune substituirea structurii bazată pe ierarhia normelor juridice cu structura concepută în funcţie de obiectivele
proprii;
Modelul neo-liberal de administrare
Coordonarea, descentralizarea, controlul sunt necesare într-o altă viziune;
Să nu se confunde “orizontalismul” administraţiei actuale de adevărata coordonare;
Sensul exact al misiunii serviciilor orizontale este definirea obiectivelor precise pentru eşaloanele decizonale pe
lângă care ele se găsesc plasate şi să măsoare în folosul lor rezultatele obţinute de serviciile operaţionale fără să se
amestece în gestiunea propie a acestor servicii;
Modelul neo-liberal de administrare
Organizarea administrativă tradiţională, piramidală, centralizată, ierarhizată va fi înlocuită cu o multitudine de
agenţi autonomi;
Statul va renunţa să asigure sarcinile de gestiune care îl împovărează şi îl paralizează;
Se va estompa misiunea ierarhică a statului de comandă şi de injoncţiune;

Modelul neo-liberal de administrare

Misiunea statului va fi de coordonare reală şi armonizare a aspectelor economice ale cunoaşterii cu ritmurile sociale
de dezvoltare;
Vor fi centralizate deciziile strategice şi vor fi descentralizate structurile operaţionale;
Deciziile vor fi luate la nivelul unde se situează informaţia;
Modelul neo-liberal de administrare
O nouă politică a resurselor umane cu reglementări privitor la stabilitatea în funcţie a angaţilor agenţiilor publice;
Participare opusă constrângerii;
Conducerea participativă prin obiective;