Specializarea:ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ID ANUL 1

Disciplina:ȘTIINȚA ADMINSTRAȚIEI

Temă de control nr.1:

FUNDAMENTE CONCEPTUALE PRIVIND ȘTIINȚA
ADMINISTRAȚIEI

Coordonator: Lector universitar SCUTARIU PETRONELA

Student: Niculcea Daniel-Alexandru

1
 Fundamente conceptuale privind știinta
administratiei

1. Ştiința administraţiei. Geneză și evoluții

Deşi începuturile sale sunt mai îndepărtate şi s-au consemnat în sudul Asiei, China şi
Egipt, administraţia publică în ipostaza de ştiinţă s-a cristalizat în secolul al XVII-lea, când
unii profesori din Germania şi Austria au ţinut studenţilor, la universităţile germane, cursuri
privind ştiinţele camerale. În limba germană, “Kameralien” se traduce prin “ştiinţa
administraţiei” şi cuvântul provine din limba latină – “camera” care înseamnă “cameră”, cu
sens de instituţie financiară. La început, ştiinţele camerale au studiat administraţia finanţelor
publice, dar ulterior, ele au cuprins întreaga administraţie a statului, independent de normele
juridice care o reglementau.
Dintre cameralişti s-a distins în mod deosebit, Lorenz von Stein (1815-1890) care a
studiat instituţiile administrative în complexitatea lor şi a cărui operă principală poartă titlul
“Teoria administraţiei”. O concepţie care a exercitat o mare influenţă în doctrina
administrativă este cea care consideră ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă a administrării
(conducerii) întreprinderilor. Explicaţia constă în faptul că, în vorbirea curentă, se face o
analogie între noţiunile de administrare şi conducere. Această concepţie a fost cunoscută sub
numele de “FAYOLISM”, după numele autorului ei – Henry Fayol (1841-1925).
Într-o altă concepţie, ştiinţa administraţiei a fost considerată ca având un caracter
tehnic. Acestă opinie s-a dezvoltat în S.U.A. şi aparţine lui Frederic Winslow Taylor (1856-
1915), care este considerat întemeietorul organizării ştiinţifice a muncii. Trecutul ştiinţei
administraţiei este marcat de o adevărată ceartă, asupra existenţei uneia sau mai multor ştiinţe
administrative. Se vorbea, atunci, despre "lupta pentru o ştiinţă a administraţiei".
Una din cele mai vechi denumiri ale disciplinei este aceea cunoscuta sub forma de
ştiinţe administrative. Aceşti termeni tradiţionali reflectă concepţia acelor autori care
considerau că disciplina în cauză ar constitui obiectul de cercetare al unei serii de ştiinţe
diferite - tehnice, descriptive - independente una faţă de alta. Pluralul poate fi utilizat pentru
un ansamblu de ştiinţe care nu îşi pierd autonomia, dar care pot fi astfel clasificate, din cauza
înrudirii ce le caracterizează, de exemplu: ştiinţe naturale, ştiinţe sociale sau ştiinţe umaniste.
Discuţiile purtate începând din secolul al XlX-lea şi până la jumătatea secolului al XX-
lea cu privire la autonomia ştiinţei administraţiei au rămas de domeniul trecutului. În epoca
contemporană, existenţa, importanţă şi autonomia ştiinţei administraţiei sunt unanim
recunoscute.
2. Definirea științei administrației
Ştiinţa administraţiei cercetează în totalitate, activitatea şi structura Administraţiei Statului
în sensul îmbunătăţirii acestora urmărind îndeplinirea optimă a sarcinilor sale, cusatisfacerea
intereselor generale şi apărarea intereselor personale legitime ale oamenilor.Prezentarea
sintetică a principalelor concepţii privind ştiinţa administraţiei are drept scop maibuna
înţelegere a obiectului şi importanţei acestei ştiinţe, în condiţiile amplificării rolului pecare
administraţia publică îl are ca principal instrument de edificare a statului de drept. Dinaceastă

2
definiţie rezultă în mod explicit scopul ştiinţei administra iei şi în mod implicit
naturacercetărilorț sale pluridisciplinare şi interdisciplinare.
Într-o opinie, administraţia era înţeleasă ca fiind „acţiunea de a administra, de a
conduce afacerile publice sau private, de a gestiona bunurile” sau „putere administrativă”, ori
„ştiinţă şi artă de a guverna în stat”. Prin acelaşi termen, în aceeaşi perioadă, se înţelegea
„ansamblu de funcţionari (angajaţi) dintr-o anumită ramură a unui serviciu public”. În acelaşi
context, administraţia publică reprezenta „ansamblul puterilor însărcinate cu executarea
legilor”3 .
Termenul administraţie, într-o altă opinie, era definit prin4 „totalitatea organelor
administrative ale unui stat” sau „secţie a unei instituţii însărcinată cu administrarea acelei
instituţii”. Deşi definiţia este cuprinsă într-un dicţionar apărut în Editura Academiei, sintagma
„administraţie publică” nu este definită (deşi literatura juridică din perioada interbelică şi cea
din perioada de după cei de-al doilea război mondial a tratat pe larg semnificaţiile acestei
noţiuni), ci singura noţiune căreia i se încearcă o definire este aceea de „administraţie de stat”.
Prin acest concept, dicţionarul recomanda cititorilor să înţeleagă o „formă de activitate
(executivă sau de dispoziţie) a statului pentru realizarea funcţiilor sale” sau „totalitatea
organelor de stat prin care se desfăşoară această activitate”.
Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate5 , în literatura juridică românească,
asemeni celor petrecute în întreaga Europă de Est după cel de-al doilea război mondial şi până
la 1989, discuţiile cu privire la noţiunea de administraţie de stat au fost concentrate pe
următoarele direcţii principale:
a. corelaţia dintre formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriile de
organe de stat; .
b. calificarea activităţii economice (implicit a structurilor care o realizează) în raport
cu activitatea administrativă;
c. raportul dintre caracterul de activitate juridică al administraţiei de stat şi caracterul
acesteia de activitate politică;
d. obiectul de cercetare al dreptului administrativ, respectiv al ştiinţei administraţiei.
Henri Fayol, inginer, creatorul termenului de doctrină administrativă, a considerat că
ştiinţa administraţiei este ştiinţa conducerii întreprinderilor, unde prin a administra se
înţelegea a prevedea, în sensul de a aprecia evoluţiile viitoare şi a elabora programe de
acţiune, a organiza, adică a constitui structura materială şi socială a întreprinderii, a comanda
şi a controla, în sensul de a veghea să fie respectate ordinele date şi regulamentele stabilite.

3. Obiectul științei administrației

Administraţia reprezinta un vechi fapt social, fapt rezultat din aparitia unui aparat
specializat de incadrare a activitatilor sociale. Faptul sau fenomenul administrativ reprezinta
elementul principal al cercetari iadministratiei publice. Administraţia publică are ca
obiectrealizarea valorilor care exprimă interesele statului sau ale unei colectivităţi
distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în acte elaborate de către
puterea legiuitoare.
Prin însuşi obiectul său - organizarea executării şi executarea legii – administraţia
publică este strâns legată de puterea legiuitoare (care îi circumscrie obiectul), cât

3
şi deputerea judecătorească , ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în cadrul
administraţiei publice, la nevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere statală.
Stiinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia
publica, in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora principii si norme
generale,necesare reformarii sale organice si functionale.
La începutul secolului XXI, știința administrației este considerată în întregime, o
știință socială, al cărei obiect de constituie nu în funcție de un obiect preexistent, ci dintr-o
problematică adică dintr-un ansamblu de probleme puse de realitate.
Ele, după cum menționa Max Weber, “nu sunt raporturi reale între lucrurile care
constituie principiul de delimitare al diferitelor domenii științifice, ci raporturi conceptuale
între probleme”. Obiectul unei științe apare, în acest context, ca nu este un obiect concret, ci
unul construit “în funcție de o problematică teoretică permanent supusă la o interogație
sistematică a aspectelor realității pusă în relație prin problema care le este pusă”.

4. Caracteristicile științei administrației

Administrația este aparatul de stat care se prezintă sub forma unei
ierarhii defuncționari publici,executanți ai unor activități și supuși unei discipline identice.
Organizarea instituțională,ca expresie a administrației publice, prezintă, din punct
devedere social, o serie de caracteristici:
- administrația publică în ipostază de instituție, nu funcționează într-un spațiuînchis, ea
se află în strânsă legătură cu celelalte instituții sociale și este influențată de evoluțiași
transformările caracteristice vieții sociale;
- administrația reproduce, în organizarea sa, caracteristicele esențiale
alesistemului social în cae se integrează;
- administrația ca instituție are o unitate specifică, care îi conferă o relativăautonomie
structurală, deși instituțiile publice, nu sunt într-o perfectă armonie. Evoluția lorrareori este
sincronă, existând decalaje și distorsiuni care alcătuiesc elemente fundamentaleale dinamicii
sociale.
- supusă influenței mediului înconjurător,administrația cunoaște un ritm
dedezvoltare propriu;particularitățile și configurația să organică influențează
exercitareafuncțiunilor sale, precum și locul pe care îl are în societate.
Știința administrației se caracterizează prin autonimie și interdisciplinaritate. Este
autonomă intrucât are un obiect de cercetare bine determinat, acesta fiind administrația
publică, în întreaga sa complexitate; se încadrează în ramurile științei sociale iar în raporturile
sale cu științele vecine, ea are caracterul unei științe de sinteză; cercetează multilateral
fenomenul administrației. Caracterul interdisciplinar reisese din faptul că știinţa administrației
nu preia pur și simplu rezultatele dobândite de către alte discipline științifice, ci le folosește în
mod critic, raportându-se la obiectul său propriu, administrația publică.
5. Legăturile ştiinţei administraţiei cu alte ştiinţe
Referindu-ne la relaţiile dintre ştiinţa administraţiei şi celelalte discipline ştiinţifice,ne
propunem să prezentăm în primul rînd legătura ce există între ştiinţa administraţiei şi dreptul
administrativ, pe de o parte, precum şi între ştiinţa administraţiei şi management.

4
 Relaţiile dintre ştiinţa administraţiei şi dreptul administrativ se bazează atît
peautonomia acestor două discipline ştiinţifice, cît şi pe imperativul utilizării ambelor în
studiul fenomenului administrativ. Dreptul administrativ studiază totalitatea normelor
juridice prevăzute în Constituţie, alte legi sau acte normative din domeniul administraţiei
publice,Ştiinţa administraţiei, la rândul său, studiază administra ia publica sub aspect
complex, învederea optimizării administraţiei publice, atât sub aspect normativ (ceia ce e
caracteristic dreptului administrativ în special) cât şi sub alte aspecte, economice, culturale,
sociale s.a.
Ştiinţa administraţiei are multiple legături şi cu alte ştiinţe ale cunoaşterii cum sunt
psihologia, demografia, urbanistica, organizarea şi amenajarea teritoriului etc., acestea
reprezentând tot atâtea sectoare care cad, într-un fel sau altul, şi sub sfera de incidenţă a
preocupărilor autorităţilor publice executive în cele mai variate forme ale acţiunilor şi
deciziilor administrative.
Având un obiect comun - administraţia publică - dar metode şi principii sensibil
diferite, ambele trebuie să colaboreze în studierea completă, globală, a
fenomenologieiadministrative. Este de remarcat însă că legalitatea(specifica dreptului
administrativ) nu se contrapune acţiunii eficiente (specifica Ştiinţei administraţiei) ci,
dimpotrivă, respectarea legii este o condiţie a obţinerii eficienţei economice şi sociale.
Ştiinţa administraţiei cercetează fenomenul administrativ sub aspectul structurii sale
şi ai eficienţei acţiunilor executive, astfel încât ea are multiple tangenţe cu diferitele ramuri
ale ştiinţelor despre societate, al celor economice etc.
Managementul, ştiinţa organizării eficiente a activităţilor economice, are multiple
legături cu ştiinţa administraţiei sub aspectul modului de dimensionare a personalului
autorităţilor şi instituţiilor publice, a raportului care trebuie să existe între funcţiile de
conducere şi cele de execuţie, a modului de dispersie şi structurare teritorială a administraţiei,
a cheltuielilor legate de întreţinerea acesteia, a eficienţei activităţilor de birou etc., astfel încât
se poate vorbi despre un adevărat management administrativ sau în administraţie, ca
subramură a acestei ştiinţe.
Sociologia oferă ştiinţei administraţiei o importantă bază metodologică de investigare
a fenomenului prin intermediul anchetelor sociologice, metodelor interviului şi chestionarelor
folosite şi în cercetarea administraţiei.
Statistica furnizează, prin propriile sale metode cantitative, mijloace importante de
cercetare a administraţiei şi a acţiunilor sale, permiţând cuantificarea unor rezultate ale
cercetării prin date statistice apte de prelucrare şi analiză, inclusiv comparată, a unor
fenomene comensurabile (de exemplu, necesarul de personal în raport cu evoluţia volumului
de muncă, gradul de stabilitate în funcţie a acestuia, utilizarea datelor de stare civilă, a celor
din recensământ etc.).
Informatica prezintă o utilitate deosebită pentru investigarea fenomenului
administrativ, mai ales sub aspectul mijloacelor tehnice de prelucrare automată a datelor de
care se dispune, contribuind la fundamentarea ştiinţifică a procesului decizional prin
asigurarea unei documentări temeinice a actului administrativ.
Ştiinţele istorice oferă ştiinţei administraţiei date privind apariţia şi evoluţia
instituţiilor şi reglementărilor administrative la nivelul unei societăţi sau a unui popor
determinat ori la un nivel general aparţinând unei întregi epoci istorice a omenirii (antichitate,
ev mediu), precum şi un imens material faptic istoric pentru prelucrare şi generalizare în
materie administrativă.
5
 6. Principiile ştiinţei administraţiei
Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt:
 administraţia publică este în serviciul cetăţeanului;
 administraţia publică se subordonează interesului public;
 adaptarea administraţiei trebuie să se raporteze la mediul în care îşi desfăşoară
activitatea;
 cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare;
 respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice;
 asigurarea profesionalizării funcţiunii publice;
 creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi
structurii administrative.

6.1 Administraţia publică este în serviciul cetăţeanului

Acest principiu este unul din cele mai importante, constituind fundamentul, raţiunea activităţii
administraţiei publice.
Plecând de la faptul că, misiunea administraţiei publice este aceea de a-i servi pe oameni şi ca
atare toate resursele şi metodele administraţiei sunt subordonate acestui scop, acest prim
principiu nici nu trebuie demonstrat.
El este însă fundamental, pentru că activitatea administraţiei publice se bazează pe moralitate,
etică şi respect faţă de om. Aceste precizări sunt prezente şi în Constituţia din anul 2003,
republicată chiar în primul articol; astfel la alineatul al 3-lea România este considerată "stat de
drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori
supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989, şi sunt garantate."
Dreptatea se înfăptuieşte prin judecata după lege, după conştiinţă şi moralitate.
Aplicarea aceluiaşi principiu necesită soluţionarea unor probleme diverse şi generează
totodată nevoia de a răspunde la întrebări, cum sunt:
 dacă activitatea administraţiei dintr-o ţară sau alta se sprijină întotdeauna pe acest
principiu;
 care metode şi tehnici administrative corespund cel mai bine concepţiei democratice;
 cetăţeanul poate fi convins de obligaţiile pe care le are în comunitate, prin metode de
constrângere sau dimpotrivă, conştientizează singur acest lucru;
Răspunsuri la întrebările menţionate mai sus sunt necesare pentru a evita transformarea
administraţiei într-o instituţie aflată în slujba ei însăşi, care ar deveni un sistem închis şi cu o
structură încărcată, excesiv de birocratizată.
Funcţionarul public nu se află în slujba statului, ci a cetăţeanului.
6.2 Administraţia publică se subordonează interesului public
Principiul reprezintă o consecinţă şi este intercondiţionat cu precedentul principiu. Dacă
administraţia publică are ca obiectiv servirea cetăţenilor, fără îndoială că trebuie să-i
servească pe toţi membrii colectivităţii respective. În acest mod, este acoperit interesul public.

6
De multe ori însă, în societate, primează interesele comune ale membrilor majoritari
colectivităţii; interesul general are mai mare importanţă decât interesul unui singur om. Ca
atare, în activitatea administraţiei publice trebuie să se respecte această prioritate.
Administraţia publică este obligată să satisfacă interesele generale, apărarea societăţii şi a
ordinii publice, mergând până la a sacrifica interesele individuale.
Privilegierea cerinţelor generale, de către administraţie, nu diminuează importanţa primului
principiu. Tocmai faptul de a fi în slujba omului impune administraţiei publice să dea
prioritate satisfacerii cerinţelor sociale, altfel fiind periclitată însăşi existenţa umană, existenţa
societăţii.
6.3 Adaptarea administraţiei trebuie să se raporteze la mediul în care îşi desfăşoară
activitatea
Un rol hotărâtor în înţelegerea organizării şi funcţionarii administraţiei publice o au studierea
şi clasificarea raporturilor şi interdependenţelor administraţiei publice cu mediul în care
aceasta aste organizată şi funcţionează.
Doctrina de specialitate a constatat că administraţia publică este influenţată şi influenţează, la
rândul său, în măsura cea mai mare şi mai evidentă raporturile sale cu mediul social, mediul
politic şi mediul juridic .
Administraţia publică răspunde la nevoile şi cerinţele cetăţenilor. Societatea umană, în
continuă evoluţie, generează cvasi-continuu noi cerinţe şi necesităţi. Este obligatoriu ca
administraţia publică să adapteze în mod continuu mediului în care evoluează, să poată
răspunde în timp real noilor solicitări şi situaţii.
Astfel, se creează posibilitatea ca aparatul ei administrativ să fie pregătit, în orice moment,
pentru a face faţă circumstanţelor aflate în continuă transformare.
Acest principiu apare şi ca o obligaţie a administraţiei publice de a gestiona şi acoperi, cu
resursele disponibile, necesităţile mereu crescânde ale vieţii sociale.
Punerea în aplicare a acestui principiu asigură concretizarea în practică prin administraţia
publică a sarcinilor încredinţate de puterea politică.
6.4 Cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare
Administraţia trebuie să fie organizată temeinic, pentru a răspunde exigenţelor
cetăţenilor. Este necesară cunoaşterea profundă a cerinţelor fiecărei colectivităţi. Pe baza
studierii datelor statistice şi a altor metode de cercetare, administraţia trebuie să prevadă care
sunt domeniile în care se înregistrează mutaţii mari, unde, cerinţele vor creşte mai mult,
pentru orientarea adecvată şi intensificarea eforturilor sale.
6.5 Respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice
Toată activitatea administraţiei publice, funcţionarea aparatului instituţional trebuie să se
realizeze în cadru legal, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare.
Acest principiu decurge din cel al legalităţii, principiu fundamental al administraţiei publice.
Prin aplicarea acestui principiu se creează în administraţie premise pentru o activitate
raţională şi eficientă, în interesului cetăţeanului şi al societăţii.
6.6 Asigurarea profesionalizării funcţiunii publice

7
Aplicarea principiilor menţionate anterior, necesită o pregătire profesională corespunzătoare a
personalului organelor administrative. Acest aspect este deosebit de important, deoarece
nivelul calitativ profesional al funcţionarilor, alături de resursele disponibile, determină
calitatea actului de administrare.
Profesionalizarea, specializarea continuă a funcţionarilor public, constituie elemente
fundamentale pentru dezvoltarea administraţiei publice, elemente pe care le vom trata, pe larg,
într-un capitol distinct.
6.7 Creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi
structurii administrative
Pentru satisfacerea acestui principiu, studiile şi cercetările întreprinse în administraţia publică
urmăresc îmbunătăţirea continuă a activităţii şi structurii acesteia.
Mersul ascendent al societăţii impune pentru ştiinţa administraţiei publice elaborarea unor noi
soluţii, metode, tehnici, procedee şi modele adaptate mereu realităţilor economice şi sociale.
În acelaşi timp, toate obiectivele administraţiei publice nu pot fi concepute şi materializate
decât în condiţii de eficienţă şi raţionalitate. De aceea, ştiinţa administraţiei a fost
caracterizată şi ca o ştiinţă a principiilor raţionale ale administraţiei, iar administraţia publică
este privită şi ca ştiinţa eficienţei administrative, deoarece eficienţa apare ca un deziderat,
fundamental ce vizează îndeplinirea sarcinilor cu rezultate pozitive maxime, dar cu un
consum minim de resurse.
7. Metode în ştiinţa administraţiei
Ştiinţa administraţiei, ca oricare altă ştiinţă, presupune nu numai cunoştinţe,
concepte,noţiuni, categorii, ci şi metode, procedee şi tehnici de analiză şi cercetare ştiinţifică.
Metoda reprezintă, pentru ştiinţă, în general, mijlocul prin care se găseşte şi se alege o
cale, ea fiind determinată de însuşi obiectul de cercetare ştiinţifică şi, în acelaşi timp, trebuind
să fie în concordanţă cu legile obiective ale ştiinţei respective.
În vederea realizării obiectivelor prevăzute în lanul de activitate al
instituției administrative,se utilizează anumite metode de organizare,care contribuie,totodată
la sporirea eficienței activității în acest sector.
Asemenea metode sunt:
- metoda utilizării de formulare adecvate activității instituțiilor
dinadministrație.Astfel se asigura organului administrativ numai datele strict necesare
pentrurezolvarea problemei respective și se realizează soluționarea simplă și rapidă a
cererilor.Folosirea formularelor tipizate este rațională și se impune,deoarece evită repetarea
aceluiașitext și nu încarcă activitatea administrației cu examinarea unor date inutile.
Utilizându-seasemenea imprimante, se completeza numai datele minime, pentru a reflectă în
documentuladministrativ ce urmează a fi emis, particularitățile individuale ale
cazului (numele șidomiciliul solicitantului).
- metoda colectării datelor necesare activității instituțiilor din
administrațiepentru soluționarea cazurilor. Activitatea de rezolvare a unei cercetări coincide
cu circuitullucrării respective între compartimentele administrative de specialitate. Prin
circuitul raționalal unei lucrări se înțelege utilizarea unei metode adecvate prin care să se
asigure obținereasoluționării concrete, cu un consum minim de efort și de timp, atât pentru
administrație cât șipentru solicitant. Realizarea unui circuit rațional al lucrării se
fundamentează pe studiereaunor probleme de organizare și tehnică administrativă.În

8
acest scop este necesar să sedefinească etapele soluționării lucrărilor, care sunt:intrarea
lucrării și soluționarea acesteia.Lungimea acestui interval de timp este influențată de:numărul
locurilor de oprire ale lucrării,prin trecerea acesteia de la un funcționar la altul;timpul de
așteptare; durata etapei operativede luare a deciziei
- metoda repartizării funcționarilor și lucrărilor în instituția
administrativă.Activitatea acestei instituții este condusă de șeful acesteia,care răspunde de
organizarea eirațională și efecienta. Este eronată practică prin care șeful urmează să rezolve
cât mai multelucrări,el soluționează numai pe acelea care nu pot fi repartizate
spre soluționare altorfuncționari.
- metoda consfătuirilor. Această metodă reprezintă modalități de coordonare
aactivității și de popularizare sau clarificare a anumitor probleme administrative.

9
Bibliografie
 Lector univ. dr. Petronela SCUTARIU ”Suport curs, Știința
Administrației”,2019;
 Vl. Rusu, ”Suport de curs, Știinţa Administraţiei”, 2014;
 Conf. Univ. Dr. GHEORGHE T. ZAHARIA ”Drept administrativ şi
ştinţa
 administraţiei”, Editura Spiru Haret, Iași, 2008;
 Conf. Univ. Dr. GHEORGHE T. ZAHARIA, ODETTE BUDEANU,
RALUCA
 FLORINA PARASCHIV, TUDOR I. BUDEANU, ”Sisteme
administrative în
 context european”, Editura Tehnica-Info Chișinău – 2005;
 Iovănaș Ilie, ”Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei”, Ed.
 Didactică și Pedagogica, București, 1977;
 Miulescu Nicoleta, ”Știinţa administraţiei: curs universitar”, București,
Ed.
 Universul Juridic, 2010;

10