CAPITOLUL 1

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umană poate să existe, să se impună şi să se dezvolte numai în structuri
organizate, iar structura care a rezistat şi rezistă, fiind deocamdată de neînlocuit este STATUL.
În limbaj comun, prin stat se înțelege un ansamblu de instituții, distincte de cetățeni,
care cuprinde persoane învestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, în sensul larg al
termenului. În realitate, fenomenul statal este de o complexitate care exclude definiția simplă.
Statul nu poate fi redus doar la guvernanți, la cei care exercită puterea politică, ci este în mod
necesar, un ansamblu care înglobează atât guvernanții cât şi guvernații. Dacă nu din alte motive,
atunci, cel puțin, pentru motivul evident că fără guvernați, guvernanții n-ar avea nici un sens.
Această observație ne permite o primă definiție, de maximă generalitate, a statului:
statul este o societate politică, adică o colectivitate umană supusă unei autorități sociale
comune, sau, altfel spus, o societate împărțită în guvernanți şi guvernați. Această definiție nu
este, însă, suficientă, pentru că nu diferențiază statul de mulțimea celorlalte grupuri sociale care
cunosc același fenomen de autoritate1. De aceea, trebuie să căutăm elementele care determină
existența statului şi care îl diferențiază față de toate celelalte societăți politice, îl fac să fie
ireductibil la orice alt tip de societate politică.
Reținem, mai întâi, primele două elemente constitutive ale statului pe care le regăsim la
orice societate politică:
1. factorul uman sau populaţia;
2. existenţa unei autorităţi politice, adică diferenţierea indivizilor în guvernanţi
şi guvernaţi;
3. teritoriu.

1
Exemplificativ amintim popoarele migratoare şi Biserica catolică.
 Simpla observare a realității demonstrează că statul nu poate exista dacă nu posedă un
teritoriu propriu pe care să fie situată populația asupra căreia își exercită autoritatea politică2.
Am găsit astfel, al treilea element, care condiționează existența statului, şi anume teritoriul3.
În ceea ce privește populația, acest cuvânt are două înțelesuri. În sens larg, populația
reprezintă totalitatea indivizilor care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuși legilor
acestuia.
În sens restrâns, populația este formată din cetățenii statului respectiv, adică din
totalitatea indivizilor care au, conform dreptului internațional şi dreptului intern, relații juridice
de cetățenie cu statul respectiv şi care beneficiază astfel de un statut special, diferit de cel al
străinilor şi al apatrizilor4.
Populația statului, în sens restrâns este cunoscută sub denumirea de națiune.
Cu privire la națiune, în timp s-au formulat două accepțiuni ale termenului, bazate pe
două concepții fundamental diferite:
I. Concepția obiectivă consideră că națiunea este grupul social care are caracteristici
comune de ordin material (origine etnică, limbă) sau moral (religie). Această concepție are
consecințe politice importante, întrucât a consacrat principiul naționalităților, în evoluția
fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare națiune are dreptul la un stat propriu.
Principiul naționalităților, consacrat în sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei,
unirea Principatelor Române şi constituirea, după primul război mondial, a României Mari, prin
divizarea Imperiului Austro-ungar şi Ţarist.
O formă extremă a concepţiei obiective este rasismul, care afirmă că unitatea naţională
este dată de rasă. Rasismul a dat naștere statului rasist, care urmărește să aibă ca populație o
rasă pură.
II. Concepția subiectivă apreciază că națiunea nu se bazează pe caracteristicile comune
de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe voința comună, pe interesul de a trăi împreună
în cadrul aceluiași stat. În această concepție, națiunea are la bază o istorie şi o cultură (în sensul

2
O situaţie specială o reprezintă statul palestinian, care, deşi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu prilejul
reuniunii Consiliului Naţional Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezoluţiile 242 si 338 ale
Consiliului de Securitate al ONU nu deţinea la momentul respectiv tocmai o fâşie de pământ pe care autorităţile
să-şi exercite funcţiile statale.
3
Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8 e edition, Ed. Masson, Paris, 1986, p.40-43
4
Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legătură reală dintre individul care reclamă cetăţenia
unui stat şi statul a cărui cetăţenie este reclamată, urmând să se identifice în acest sens alte elemente de fapt care
trebuie să însoțească legătura formală de cetăţenie, cum ar fi domiciliul individului respectiv sau participarea la
activitățile sociale şi politice din statul a cărui cetăţenie o reclamă. În concluzie nu fac parte din populația unui
stat persoanele cu dublă cetăţenie care nu pot dovedi realitatea legăturii lor de cetăţenie cu statul respectiv. A se
vedea, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Drept constituțional român, Ed. Hyperion XXI, București, 1993,
p. 8
de civilizație) comune, apartenența la același sistem de valori, comunitatea de interese într-o
diversitate de identități. Această teorie justifică existența unor state cu populație eterogenă sub
aspectul originii etnice, al limbii şi al religiei. Şi concepția subiectivă are consecințe politice
importante. Ea consacră dreptul popoarelor care se consideră ca atare, indiferent de
neomogenitatea etnică, lingvistică, religioasă, de a dispune de ele însele. Dar dacă admitem că
națiunea se bazează, în principal, pe voința comună, trebuie să admitem simetric că nu se poate
impune unei colectivităţi, care se consideră naţiune, să rămână integrată unui stat, împotriva
voinţei sale.
Subliniem că, ambele concepţii de bază menţionate pot legitima atât constituirea, cât şi
dezmembrarea statelor. De asemenea, precizăm că niciuna dintre cele două concepţii
fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent în realitate. Naţiunile actuale prezintă,
într-o proporţie sau alta, caracteristici ale ambelor concepţii.
Mai menţionăm că „naţiunea” este cea care conferă statului caracterul naţional,
subliniind în acest fel originile istorice ale statului. În România, departe de a fi o trăsătură
depăşită, caracterul naţional este consacrat în art. 1 alin.1 din Constituţia revizuită5, având
semnificaţia recunoaşterii unei istorii comune, a unei continuităţi şi a unei comunităţi materiale
şi spirituale, fără să se aducă vreun prejudiciu astfel nici unei persoane care deţine cetăţenia
română indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii 6. Subliniem lipsa de
consistenţă a unor critici care susţin că ideea de „stat naţional” ar putea trimite la un stat
„naţionalist” implicând o politică de persecuţie faţă de minorităţi7.
În ceea ce priveşte al doilea element component al statului, diferenţierea indivizilor în
guvernanţi şi guvernaţi, acesta se manifestă prin organizarea politică şi juridică, care
reprezintă mecanismele de guvernare, şi are ca misiune esenţială menţinerea şi perpetuarea
populaţiei statului pe teritoriul său sau, cu alte cuvinte, asigurarea dăinuirii statului.
Caracteristic pentru organizarea politică şi juridică a statului este faptul că, dirijarea
comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de conduită general
obligatorii, a căror respectare este asigurată, în ultimă instanță prin utilizarea forței publice.

5
Constituţia României, în forma sa originară a fost adoptată de Adunarea constituantă şi aprobată de popor prin
referendum, la 8 decembrie 1991 (publicată în M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior revizuită prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 23.10.2003 (publicată în M. Of. nr. 758 din 29.10.2003) şi
aprobată prin referendum naţional.
6
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XI-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena
Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 4
7
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64
 Înțelegerea conceptului de organizare politică şi juridică presupune clarificarea noțiunii
de suveranitate a puterii de stat8. Termen polisemantic, suveranitatea desemnează:
a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adică o trăsătură
a puterii de stat,
b) pe de altă parte se referă la ansamblul competențelor caracteristice statului, fiind în
fapt sinonim cu însuși conceptul de putere.9
O problemă de maximă importanță a organizării politice şi juridice este cea a
legitimității puterii. Înțeleasă ca trăsătură definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi
definită ca acceptarea interiorizată a unui anumit tip de constrângere care înlocuiește utilizarea
pură şi simplă a forței şi, în orice caz, o justifică10. Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea
puterii semnifică înțelegerea cauzelor care fac posibilă dominarea de către unii din membri
societăţii a tuturor celorlalţi, în fapt întreaga problematică reducându-se la justificarea poziţiei
pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Legitimitatea puterii reprezintă aşadar
recunoaşterea de către guvernaţi a aptitudinii de a guverna a celor care îşi asumă acest rol.
Pe de altă parte ar fi de dorit ca puterea politică să nu se rezume la dominaţie, alături de
aceasta fiind absolut necesară competenţa, adică aptitudinea de a da soluţii juste problemelor
cu care se confruntă populaţia. De altfel, competenţa este cea care determină adeziunea
populaţiei şi face ca în mod natural, fără recurs la constrângere, comandamentele puterii să fie
urmate11.
În privinţa legitimării puterii există două categorii de doctrine principale:
I. Doctrina teocratică sau a dreptului divin, potrivit căreia autoritatea politică este dată
de Divinitate. Cei ce guvernează au o misiune divină, motiv pentru care exercită puterea în mod
legitim. Acţionând din graţie divină, pe de o parte, ei nu pot greşi şi deci nu pot fi traşi la
răspundere, iar pe de alta, toţi ceilalţi membri ai societăţii sunt, din voinţa divină, supuşii lor.
Această doctrină a condus la teoria suveranităţii monarhului, care nu-şi recunoaşte nici un
"superior", decât pe Dumnezeu.
II. Doctrina democratică, opusă celei teocratice, consideră că suveranitatea, puterea
politică suverană, aparţine poporului sau naţiunii. Guvernanţii şi guvernaţii sunt unii şi aceeaşi
oameni. Astfel, cetăţeanul este guvernant atunci când exercită puterea politică, şi guvernat

8
Avem în vedere suveranitatea de stat, analizată sub această denumire pentru a fi deosebită de suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţională.
9
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p.62
10
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU, Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet de seminarii,
ediţia a II a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 79
11
Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972, p. 102
atunci când îşi îndeplineşte obligaţia de a se supune voinţei guvernanţilor. Conducătorii nu sunt
altceva decât reprezentanţi ai poporului şi răspund în faţa lui. Puterea aparţine poporului, iar
exerciţiul ei sau o parte a acestui exerciţiu este conferit, cu titlu precar (adică în anumite condiţii
şi pentru o perioadă limitată), reprezentanţilor acestuia.
Între doctrina teocratică şi cea democratică a apărut, în cadrul monarhiei, şi o formulă
mixtă redată prin dictonul vox populi vox dei. În această formulă regele rămâne alesul
divinităţii, dar divinitatea se manifestă, mai mult sau mai puţin, şi mai ales în anumite momente,
prin voinţa poporului.
Astăzi conceptul de “putere”, cu referire la stat, cunoaşte diverse exprimări: putere
politică, putere de stat, putere publică12, suveranitate şi altele. Toate acestea au acelaşi gen
proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social.
Diferenţa specifică o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute în vedere în
mod special.
Puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute anumite
prerogative. Poporul deţine în mod originar puterea politică, fiind titularul absolut al acesteia,
în timp ce statul exercită o putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale de
interes general, puterea de stat, fiind titularul exerciţiului puterii încredințată în mod legitim
de popor13. Puterea politică este în fapt suveranitatea care aparţine poporului şi care exprimă
supremaţia puterii statale în interior şi independența ei în exterior.
Conturarea conceptului de putere politică a fost stimulată de formarea unei conștiințe
sociale a celor guvernați că sunt titularii unei forţe globale şi abstracte, distinctă şi în același
timp superioară puterii la care sunt supuşi de către guvernanţi. În acest fel poporul s-a situat
deasupra statului, deşi fiecare individ consimte de bună voie sau în mod silit să se supună
autorităţii sale.
Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat există un raport de la întreg la
parte. Aşadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializată şi încredinţată de popor
anumitor organisme sau autorităţi publice, iar pe de altă parte este o putere derivată şi
condiţionată de puterea politică deţinută de popor.
Pentru a putea diferenţia cât mai clar aceste două concepte prezentăm principalele
deosebiri dintre puterea politică şi puterea de stat:

12
Expresia putere publică accentuează caracteristica puterii organizate statal de a acţiona pentru promovarea
intereselor generale ale societăţii în care ea funcţionează.
13
Marian ENACHE, Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17
1. conținutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când conținutul puterii de stat
este extrem de specializat şi variat;
2. puterea politică este mai puțin sensibilă la procesul de dezvoltare al unei naţiuni, pe când
puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de la o etapă la alta a evoluţiei
statului potrivit voinței guvernanților;
3. puterea politică se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat presupune
constituirea unei clase politice14.
Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimitează statul şi îi asigură
dăinuirea, deci îi conferă identitate şi stabilitate.
Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul să se deosebească de toate
celelalte societăţi politice. Funcția teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic în care
puterea publică își exercită atribuțiile de putere15, dând astfel măsura întinderii autorității
statului.
O caracteristică a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamnă imposibilitatea de a
înstrăina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în întregul său. Mai mult, apărarea sa
este o problemă de interes național. Această prevedere este consacrată şi în art. 3 alin. 1 din
Constituția revizuită a României.
Este important de reținut că teritoriul unui stat trebuie să fie respectat de celelalte state,
pentru că, în caz contrar, existența oricărui stat ar fi periclitată în orice moment.
Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integrității teritoriale a fiecărui stat să constituie
astăzi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului internațional public. Până să se ajungă
aici, au existat însă teorii, inacceptabile la ora actuală, care recunoșteau unui stat dreptul de a
se extinde în detrimentul altora. În acest sens menționăm:
- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere
corespunzătoare unor date geografice (cursuri de apă, lanţuri muntoase), pe motiv că acestea
constituie garanţii ale integrităţii teritoriale, în sensul de piedici majore în calea violării
frontierelor.
- Teoria spaţiului vital, potrivit căreia, un stat are dreptul la un teritoriu proporţional cu
dimensiunea numerică a populaţiei, pentru a-şi putea asigura resursele necesare existenţei.
În concluzie, trăsăturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul
este o societate politică, adică o societate formată din guvernanţi şi guvernaţi, în sensul de
colectivitate umană supusă unei autorităţi politice comune, constituită pe un teritoriu

14
Marian ENACHE , op. cit., p. 20-21
15
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14
propriu. Colectivitatea umană a unui stat este denumită populaţie, fiind constituită din
naţiune şi minorităţi naţionale. Guvernarea se realizează printr-un mecanism tipic, denumit
organizare politico-juridică, a cărei caracteristică esenţială este suveranitatea.

1.2. Rolul şi funcţiile statului

Cu privire la rolul statului există trei concepţii fundamentale:
a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea şi respectarea
regulilor. Activitatea sa se limitează la misiunile de bază: legiferarea, menţinerea ordinii publice
(poliţia, justiţia), apărarea naţională şi relaţiile internaţionale. În rest, indivizii se bucură de
întreaga libertate de acţiune.
b) Statul intervenţionist - Este statul care reglementează activitatea indivizilor, nu numai
pentru realizarea misiunilor de bază care îi revin, ci şi pentru realizarea unor scopuri de interes
social (echitate, solidaritate, prosperitate economică, protecţie socială, etc.).
c) Statul totalitar - Este statul care are pretenţia de a controla toate aspectele activităţii
umane, de la problemele economice, la cele intelectuale şi morale. El determină până şi
doctrina religioasă, morală şi socială oficiale, şi încearcă să le impună cetăţenilor săi.
Definim funcţie a statului ansamblul de activităţi specializate desfăşurate în vederea
realizării unei misiuni determinate a statului.
Potrivit concepţiei tradiţionale, cristalizată în secole de istorie, din punct de vedere
juridic statul are următoarele funcţii fundamentale:
- funcţia legislativă - edictarea legii;
- funcţia executivă - transpunerea în viaţă a legii;
- funcţia jurisdicţională - soluţionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare a legii.
Această concepţie privind funcţiile statului este foarte importantă, întrucât stă la baza
organizării statale a puterii şi a teoriei separaţiei puterilor în stat.
Menţionăm că mai există şi alte clasificări ale funcţiilor statului, care utilizează diverse
criterii. Ex. funcţii interne şi funcţii externe; funcţii sociale, culturale, economice, de apărare,
etc.

1.3. Teoria separației puterilor în stat

Puterea statală, în sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice,
comportamentul social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activități fundamentale:
- activitatea legislativă: crearea legii;
- activitatea executivă: asigurarea executării legii;
 - activitatea jurisdicțională: asigurarea aplicării legii în situațiile conflictuale.
Remarcăm că, fiecare dintre aceste activități necesită "putere statală", în sensul de
capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o poziție supraordonată guvernanților:
• prin lege se comandă, la modul general şi impersonal, întreg comportamentul social.
• executarea legii, transpunerea ei în viaţa socială se face prin acte de autoritate care
traduc regula generală în concret.
• hotărârea judecătorească, prin care se aplică legea este şi ea învestită cu putere, fiind
obligatorie, prin coerciţiune statală, pentru părţi.
Desfăşurarea concomitentă a acestor trei activităţi fundamentale realizează puterea
statală în globalitatea ei, adică dirijarea în ansamblu a comportamentului social, prin
intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iată de ce, modul în care sunt organizate
activităţile legislativă, executivă şi jurisdicţională, fiecare dintre acestea presupunând putere,
este deosebit de important. Acest mod de organizare determină, în ultimă instanţă, însăşi natura
statului respectiv. În acest context, definim organizarea statală a puterii ca fiind ansamblul
de norme juridice care determină:
- repartiţia puterii statale pe instituţii şi regulile de acces la putere:
- structura instituţiilor, pe verticală şi orizontală;
- relaţiile de guvernare, adică relaţiile din cadrul instituţiilor, dintre instituţii,
precum şi dintre instituţii şi cetăţeni.
Dacă activitatea legislativă, cea executivă şi cea jurisdicţională se concentrează la
nivelul unei singure instituţii, exerciţiul puterii în stat este discreţionar şi va servi intereselor
unor grupuri sau persoane. Dacă, însă, aceste activităţi sunt conferite unor instituţii distincte,
care se bucură de o oarecare independenţă unele faţă de altele, există posibilitatea exercitării
puterii într-o stare de echilibru între interesele sociale generale, interesele de grup şi interesele
individuale.
În acelaşi timp autorităţile trebuie să colaboreze între ele pentru a evita ruperea însăşi
a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în
modalităţi şi forme diferite16.

16
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.
2-3
 O etapă importantă în evoluţia organizării statale a puterii este deschisă de apariţia
teoriei separaţiei puterilor în stat17. În esenţă, teoria separaţiei puterilor instituie contra-puterea
pentru evitarea abuzului de putere.
Această teorie a apărut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reacţie împotriva
monarhiei absolute, în care regele concentrând întreaga putere se considera personificarea
statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi).
Teoria separaţiei puterilor în stat a fost enunţată de John Locke (Traité du gouvernement
civil, 1690). Ea este elaborată apoi pe larg şi consacrată de Montesquieu în lucrarea De l`esprit
des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat părintele teoriei clasice a separaţiei
puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slăbi
atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile. Pornind de la premisa că există o înclinaţie
naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat ideea că
„puterea trebuie înfrânată de putere”18. Pentru a preveni abuzul, au fost statuate două principii
de bază:
• pentru a fi controlabilă, puterea trebuie divizată;
• sistemul de organizare statală a puterii trebuie astfel conceput, încât o putere să poată
fi oprită de alta.
Rezultă că, potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, modul de organizare statală şi de
funcţionare a puterii trebuie să conţină, prin concepţie, garanţii, bazate pe cele două principii
enunţate, pentru limitarea puterii, în vederea asigurării respectării drepturilor cetăţeanului.
În favoarea teoriei separaţiei puterilor în stat au fost aduse următoarele argumente:
- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest caz
executivul n-ar mai fi ţinut să respecte legea, întrucât ar putea să o modifice după propria voinţă;
- concentrarea puterii judecătoreşti cu cea legislativă sau a puterii judecătoreşti cu
cea executivă ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât judecătorul s-ar transforma din arbitru
imparţial în opresor, dacă ar avea posibilitatea să modifice legea după bunul plac, sau să execute
legea şi tot el să cenzureze executarea legii, dispunând de forţa publică (de ex. controlul
jurisdicţional al actului administrativ: judecătorul emite actul administrativ şi tot el îi
controlează legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd).

17
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a- IX-a revăzută şi
completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 268-275; Ion DELEANU, Drept constituţional şi instituţii
politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucureşti, 1996, p. 76-91
18
MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1964, p. 194
 Montesquieu a formulat şi câteva reguli privind constituirea şi relaţiile între puterile
statului, dintre care menţionăm:
- corpul legislativ să fie format din două părţi, fiecare având drept de veto, îngrădindu-
se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);
- puterea executivă este mai bine să fie exercitată de o singură persoană întrucât cere
acţiuni prompte şi eficace;
- puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, întrucât
aceasta din urmă trebuie să aibă o activitate continuă, caracteristică imprimată de continuitatea
naturală a vieţii sociale;
- pentru a evita blocajul instituțiilor, cele trei puteri sunt nevoite să funcționeze de
comun acord, însă, fiecare respectând rolul celorlalte.
În practica statală, teoria separaţiei puterilor în stat şi-a găsit o recunoaştere definitivă
în experienţa Revoluţiei franceze care a şi consacrat termenii de putere legislativă, executivă şi
judecătorească, dându-le un înțeles mai apropiat de semnificația lor actuală19.
În doctrina Revoluţiei franceze "puterile" erau considerate fracţiuni, porţiuni, ale
exercițiului suveranității naționale. În concret, atunci când naţiunea îşi instituie reprezentanţii,
ea deleagă unora exercițiul puterii sale legislative, altora exerciţiul puterii sale executive, iar
judecătorilor exercițiul puterii sale jurisdicţionale.
Observăm că în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în sensul de
exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune accentul cade pe noţiunea
de "putere", în sensul de capacitate de a impune, activitatea specializată care o utilizează fiind
considerată neesenţială.
Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este
importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:
I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exerciţiului unei porţiuni
din suveranitatea naţională globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să exercite singur, în
totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei ce exercită puterile delegate
conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice,
în favoarea lor.
II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o
încredinţare a unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor,
atunci colaborarea între organele care le exercită este posibilă, întrucât independenţa lor este

19
Marian ENACHE, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi funcţionalitate, Revista
Dreptul, nr. 9/1994, p. 4.
asigurată de însăşi natura de activităţi specializate distincte, care se opune tendinţelor de
imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În această accepţiune, accentul
cade pe activitatea specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfăşurarea acesteia.
Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării menită să elimine
incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii.
Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că este
vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de echilibru şi
colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa
deplină a tuturor organelor statului20.
Teoria separaţiei puterilor în stat este considerată astăzi depăşită deoarece a apărut într-
o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele temeri faţă de
abuzul de puterea vizau organele statului.
Apariţia partidelor complică problema. Ele au tendinţa naturală de a-şi subordona
instituţiile statale, pentru a dobândi o putere globală, în scopul de a-şi impune voinţa. Rolul
deosebit al partidelor politice în configurarea instituţiilor juridice şi politice face ca astăzi
problema echilibrului să nu se mai pună doar între legislativ, executiv şi jurisdicţional, ci, mai
ales, între o majoritate, formată dintr-un partid sau din coaliţia care a învins în alegeri şi
opoziţie.
Realitatea actuală demonstrează că, de regulă, guvernul aparţine majorităţii
parlamentare şi ca atare, în principiu, parlamentul şi guvernul nu se situeză pe poziţii adverse.
În mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Această conlucrare nu este, însă simplă şi
lineară, nefiind exclusă apariţia unor contradicţii care pot duce la demisia guvernului sau la
dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele jurisdicţionale depind atât de parlament, cât
şi de executiv, într-o măsură mai mare sau mai mică, astfel încă şi acestea pot fi influenţate de
majoritatea politică.
Mai trebuie să amintim puterea presei, în societatea actuală, care complică şi mai mult
situaţia. Fără a fi învestită cu autoritate statală şi fără a fi prinsă în ecuaţia separaţiei-echilibrului
puterii în stat, presa dispune de o capacitate enormă de dirijare a opiniei publice. Din acest
motiv, partidele caută să influenţeze şi presa, încercând să utilizeze, în acest sens, alături de alte
mijloace, legislativul, executivul şi jurisdicţionalul.
În ceea ce priveşte accepţiunea actuală a separaţiei puterilor, din momentul în care s-a
acceptat colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisă, ci

20
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.6
de un echilibru. Această noţiune desemnează independenţa limitată a autorităţilor statale. Dacă
din punct de vedere funcţional ele trebuie să fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele să
depindă unele de altele în ceea ce priveşte formarea sau desemnarea lor, şi să se controleze
reciproc în exercitarea unor atribuţii. Aceasta nu este, însă, suficient. Este nevoie şi de o opoziţie
parlamentară puternică pentru a tempera tendinţele de abuz ale majorităţii.
Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat constă în imensa sa rezonanță socială,
politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă
reţetă împotriva despotismului, în favoarea libertăţii şi a democraţiei21.
În România, principiul separaţiei puterilor în stat este proclamat expres în art. 1 alin. 4
al Constituţiei revizuite22, articol care face referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi la
necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea. Se consfințește în acest mod
drept fundament politic pentru întreaga organizare şi activitate a statului român, principiul mai
sus analizat, dar şi democrația constituțională23.
Consacrarea expresă a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o normă
expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, şi
previzibilitatea, în mod indubitabil24.

1.4. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificată forma de stat25 este o categorie
complexă, având ca elemente componente26:
• structura de stat
• forma de guvernământ
• regimul politic

21
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., , p.11
22
Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimității, caracteristic în perioada regimului totalitar când
principiul separaţiei puterilor a fost criticat susţinându-se că de fapt puterea ar fi unică, ar aparţine poporului, şi
deci nu ar putea fi divizată. În realitate ignorarea acestui principiu şi eliminarea sa din practică a favorizat
concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi a subordonat întregul sistem al organizării politice dominaţiei
unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea opoziţiei politice şi negarea principiilor democratice ale
dreptului constituţional.
23
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004 p.13. Justificarea utilizării conceptul de democraţie
constituţională în cuprinsul acestui articol este faptul că legiuitorul constituant a avut în vedere autorităţile care
nu se pot încadra în nici una din cele trei puteri clasice, întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum
este Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi. A se vedea şi Mihai
CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3
24
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.
3
25
Dacă în sens larg, forma de stat desemnează toate cele trei noţiuni descrise mai sus, în sens restrâns, ea vizează
doar forma de guvernământ.
26
Ion DELEANU, Op. cit, p. 130
 Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea are în
vedere relaţiile de tip întreg-părţi componente ce se constituie în cadrul ansamblului statal.
Forma de guvernământ desemnează modul de organizare, constituire şi funcţionare a
organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, caracteristicile acestor
raporturi, având în vedere, mai ales, relaţiile dintre organul legiuitor, organele executive şi şeful
statului.
Regimul politic este conceptul care desemnează, într-un mod deosebit de sintetic,
realitatea raporturilor guvernanţi - guvernaţi într-un stat, la un moment dat, şi anume
aspectul esenţial dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, având drept criteriu
concepţia socialmente recunoscută în epoca respectivă, despre drepturi şi libertăţi.
Regimurile politice se împart în două mari categorii: democratice şi nedemocratice
(autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna uşor de trasat.

1.4.1. Structura de stat

După modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl ocupă,
distingem statul unitar (simplu) şi statul federativ (compus)
Pe lângă structurile de stat fundamentale (simplu şi compus), pe parcursul dezvoltării
istorice au apărut asociaţii de state şi ierarhii de state.
Statul unitar este statul format dintr-o singură entitate politico-juridică, având un
singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale, ceea ce îi conferă următoarele
caracteristici27:
▪ constituie o singură formaţiune statală;
▪ are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură constituţie;
▪ îşi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive, judecătoreşti) care
exercită autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga
populaţie;
▪ populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie;
▪ unităţile administrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt dependente de
organele centrale, chiar dacă beneficiază de autonomie, pe care o exercită prin organe
proprii, întrucât organele locale au competenţele stabilite de organele centrale şi
funcţionează sub controlul acestora;
▪ statul unitar este el însuşi şi numai el subiect de drept internaţional public.

27
Ion DELEANU, op. cit., p. 131-132
 Arhitectura unitară a statului nu este determinată de întinderea lui teritorială, nici de
densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existenţa unei singure naţionalităţi, şi nici de regimul
politic28. Considerăm că structura unitară a statului este determinată de un complex de factori
obiectivi şi subiectivi, de natură internă şi externă, care au acţionat în devenirea istorică a
statului respectiv.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ teritoriale
care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state în interiorul statului.
Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifică recunoaşterea
competenţei de decizie, în anumite domenii şi între anumite limite, a organelor constituite în
diviziunile şi subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii, regiuni, departamente, judeţe,
comune).

Cu toate că modalităţile descentralizării sunt diverse, două elemente se regăsesc

întotdeauna:
1. autonomia locală
2. controlul administrativ asupra autorităţilor teritoriale, cunoscut şi sub numele de
"tutelă administrativă".
Autonomia locală semnifică recunoaşterea, de către puterea centrală, a existenţei unor
autorităţi teritoriale care exercită anumite competenţe de natură administrativă în nume
propriu; controlul administrativ semnifică modalităţile prin care Guvernul controlează
activitatea autorităţilor teritoriale.
Raportul dintre autonomia locală şi controlul administrativ, precum şi formele lor de
exprimare conferă statului unitar, de la caz la caz, diverse particularităţi. Aceste particularităţi
sunt însă elemente de gradaţie, de intensitate a procesului descentralizării, care nu afectează
natura juridică a statului unitar, dacă nu se depăşesc anumite limite.
Statul federativ, compus sau unional29 este constituit din două sau mai multe state
membre (state federate) care, în limitele şi condiţiile precizate prin constituţia federaţiei, îşi
transferă o parte dintre atributele suveranității în favoarea statului compus, dând astfel naştere
unui nou stat, distinct de statele care îl alcătuiesc. Statele federate îşi păstrează însă identitatea
şi cealaltă parte a atributelor lor suverane30.

28
Exemplu: Elveţia este un stat de tip compus, în timp ce China este un stat unitar.
29
Ion DELEANU, Op. cit, p. 133-135
30
Menţionăm următoarele exemple de state federale: în Europa - Germania, Austria, Belgia, iar în continentul
american - Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina.
 Cercetând statul federativ vom constata existenţa unei situaţii aparte, în sensul că pe
cuprinsul unuia şi aceluiaşi teritoriu (statul federat) se aplică atât normele statului federal, cât
şi normele de drept ale statului federat respectiv.
În relaţiile dintre statul federativ şi statele federate, întâlnim, de regulă, următoarele
elemente definitorii:
a) În termenii dreptului constituţional
➢ statul federativ reprezintă o entitate statală cu următoarele caracteristici:
▪ există o ordine constituţională comună statelor federate, astfel cum aceasta a fost
consacrată prin legea fundamentală a federaţiei;
▪ există o legislaţie comună statelor federate, emanând de la organele cu competenţă
legislativă constituite la nivelul federaţiei;
▪ există organe legislative, executive şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei;
▪ populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele care o alcătuiesc deţin, de regulă,
două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia unui stat federat (cele două se
implică reciproc);

➢ statul federat prezintă următoarele caracteristici:

▪ sub rezerva respectării constituţiei federaţiei, fiecare stat federat are o ordine
constituţională proprie, consacrată prin constituţia sa;
▪ sub rezerva aceleiaşi condiţii, statul federat are o legislaţie proprie, emanând de la
organele sale legislative;
▪ îşi constituie organe legislative, executive şi jurisdicţionale proprii;
▪ populaţia statului federat reprezintă o comunitate distinctă, având cetăţenia acestuia,
integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ;
▪ statul federat este subiect de drept constituţional şi, în anumite limite, poate fi şi
subiect de drept internaţional;
▪ teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ;
▪ în condiţiile stabilite de constituţia federaţiei, statul federat participă la constituirea
principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a
legislaţiei comune.
b) În termenii dreptului internaţional public, statul federativ este subiect distinct de
drept internaţional, acţionând ca atare în relaţiile internaţionale.
Menţionăm că adesea, concilierea intereselor federaţiei cu interesele statelor membre se
realizează cu dificultăţi şi tensiuni. În situaţia unor conflicte între statele federate acestea vor fi
soluţionate de către curţile şi tribunalele federale, şi nu pe cale diplomatică sau prin recurs la
organele de jurisdicţie internaţională31, întrucât raporturile dintre statele membre ale federaţiei
sunt raporturi de drept intern.
Reţinem aşadar că statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite într-
un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice.
Asociaţiile de state32 sunt categorii de relaţii inter-statale, care se deosebesc de federaţii,
prin faptul că nu dau naştere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim juridic de
organizaţie internaţională. Aşadar ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi
funcţionând pe baza tratatelor internaţionale.
Principalele forme ale asociaţiilor de state sunt: confederaţia, uniunea personală şi
uniunea reală.
Confederaţia de state este o asociere relativ durabilă între două sau mai multe state care,
păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional, convin să-şi creeze
unele organe comune şi să-şi unifice legislaţia în anumite domenii, în vederea rezolvării în
comun a unor probleme.
Prin urmare, confederaţia:
▪ este o uniune de tipul organizaţiilor de drept internaţional;
▪ se limitează la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate, cum ar fi
apărarea şi integrarea economică;
▪ implică dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectării clauzelor tratatului
de confederare;
▪ funcţionează potrivit principiului limitării şi al medierii puterii confederate:
➢ pe de o parte, puterea acordată confederaţiei este limitată la prevederile
exprese ale tratatului de confederare;
➢ iar pe de altă parte, actele organelor confederate dobândesc eficacitate prin
confirmarea ulterioară de către organul competent al fiecărui stat confederat.
Confederaţia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute
confederaţii s-au transformat ulterior în state federale33.
Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, prin existenţa unui
şef de stat comun. şeful de stat comun poate să apară fie ca o consecinţă a legilor de succesiune
la tron sau a combinaţiilor matrimoniale dinastice, fie ca o consecinţă a unor decizii luate de

31
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36
32
Ion DELEANU, Op. cit, p. 135-138
33
Se pot aminti următoarele forme de confederaţie: a Statelor Unite ale Americii între 1778 şi 1787, a Germaniei
între 1815 şi 1866.
organe naţionale sau de organizaţii internaţionale, statele uniunii păstrându-şi însă plenitudinea
suveranităţii.
Caracteristicile uniunii personale sunt:
▪ menţinerea independenţei statelor componente;
▪ nu are drept consecinţă juridică formarea unui nou stat.
Uniunea reală reprezintă o asociere mai strânsă a două sau mai multe state care au nu
doar şeful de stat comun, ci şi unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile uniunii reale
sunt:
▪ se creează printr-o manifestare de voinţă a statelor ce convin să desfăşoare anumite
activităţi în comun, manifestare de voinţă care poate rezulta din două legi interne
convergente sau dintr-un tratat internaţional;
▪ există unul sau mai multe organe comune;
▪ statele care formează uniunea trebuie să fie vecine;
▪ lasă neschimbate structurile interne ale statelor componente.
Ierarhiile de state s-au constituit după principiul paternalismului, al dominaţiei unui
stat sau a unei coaliţii de state asupra altui stat, ceea ce afectează, pentru acesta din urmă,
exerciţiul suveranităţii. Între statul dominant, respectiv coaliţia dominantă, şi statul dominat
există anumite relaţii de asociere, însă de pe poziţii de inegalitate. Tipurile de state supuse
dominaţiei, cunoscute până în prezent, sunt: statele vasale, statele protejate, dominioanele
britanice, statele sub mandat şi statele sub tutelă internaţională.
Statul vasal. Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat care, deşi are o
structură politico-juridică şi un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompletă, datorită
faptului că şi-a asumat faţă de alt stat anumite obligaţii care îi îngrădesc suveranitatea.
Obligaţiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter perpetuu, sunt, de regulă, două: de a da
asistenţă militară statului căruia îi este vasal în caz de război şi de a-i plăti anumite contribuţii
băneşti. În schimb, statul vasal este protejat şi ajutat de statul al cărui vasal este.Vasalitatea este
caracteristică feudalismului.
Statul protejat (Protectoratul)34 este varianta modernă a statului vasal. Obligaţiile
reciproce dintre statul protejat şi statul protector sunt însă diferite de obligaţiile din cadrul
raporturilor de vasalitate şi se referă, în principal, la domeniile apărării şi relaţiilor
internaţionale. Esenţa relaţiilor, în cadrul acestei ierarhii de state, constă în limitarea
suveranităţii statului protejat, în favoarea statului protector.

34
Un exemplu de relaţii de protectorat este protectoratul Franţei asupra Marocului (1912 - 1956).
 Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuală, dispun de suveranitate
deplină, devenind subiecte independente de drept internaţional (Canada, Australia, Noua-
Zeelandă, Africa de Sud). După al II-lea război mondial, aceste state au format Commonwealth
of Nations (Comunitatea de naţiuni), fiind în acelaşi timp şi membre ONU.
Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane şi unele dintre fostele provincii ale
Imperiului Otoman a căror administrare şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, în perioada interbelică.
Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a exercita efectiv administrarea
acestor teritorii, sub controlul său.
Statele sub tutelă internaţională. Potrivit Cartei ONU, tutela internaţională se instituie
asupra unor state în scopul sprijinirii evoluţiei lor spre deplina independenţă sau pentru
asigurarea stabilităţii şi a integrităţii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interne, de regulă
interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de fapt, forma actuală a
"teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state este limitată, întrucât cea mai
mare parte a atributelor suverane se exercită de către structuri externe anume create.
După ce am trecut în revistă structurile de stat apărute de-a lungul istoriei, inclusiv
asociaţiile şi ierarhiile de state, este interesant de analizat în ce categorie se situează România.
Răspunsul la această problemă ni-l dă art.1 alin. 1 din Constituţia actuală a României:
"România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Din textul
constituţional rezultă fără echivoc, în primul rând, că România nu face parte din nici o asociaţie
sau ierarhie de state, iar în al doilea rând, că România este un stat unitar.

1.4.2. Forma de guvernământ

Noțiunea de „formă de guvernământ” exprimă, în esență, modul de organizare şi
exercitare a puterii într-un stat35.
Forma de guvernământ este independentă de structura de stat. Diferite forme de
guvernământ se pot succede în cadrul aceleiași structuri de stat, şi invers, aceeași formă de
guvernământ poate exista în state cu structuri diferite.
Forma de guvernământ are ca element determinant titularul suveranității şi modalităţile
în care aceasta se exercită. Configurația formei de guvernământ este caracterizată de raporturile
specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi
celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul şi guvernul. Atunci când examinăm forma

35
Ion DELEANU, Op. cit, p. 139-140
de guvernământ, trebuie să identificam titularul puterii şi să analizăm modul în care ea se
exercită.
Urmând o clasificare imaginată încă de Aristotel, principalele forme de guvernământ
sunt:
-democraţia;
- monocraţia sau monarhia;
- oligarhia.
1.4.2.1. Democraţia36
În esenţă, democraţia este forma de guvernământ bazată pe ideea fundamentală că
suveranitatea aparţine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil şi indivizibil, care o
exercită conform principiului majorităţii. Potrivit acestui principiu, poporul exercită puterea
suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar. Poporul se
înfăţişează astfel ca "putere originară", iar organele constituite de el pentru a-i exprima şi realiza
voinţa sunt "puteri derivate".
Democraţia, ca formă de guvernământ, nu se identifică cu regimul politic democratic,
pentru că, nu de puţine ori, puterile derivate au ajuns să acţioneze conform propriilor interese,
sfidând interesele poporului, adică ale titularului puterii originare.
Democraţia, ca formă de guvernământ se divide în democraţie directă, democraţie
reprezentativă şi democraţie semi-directă.
A. Democraţia directă
Este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, adică el însuşi
legiferează şi controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de
democraţie37. Democraţia directă, în sensul strict şi originar al acestui concept nu a existat
niciodată şi este puţin probabil să se înfăptuiască într-un viitor apropiat.
B. Democraţia reprezentativă
În condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor contemporane, în locul
democraţiei directe s-a impus democraţia reprezentativă, din raţiuni pragmatice: suveranitatea
nu poate fi exercitată direct de titularul ei - populaţia.

36
Ion DELEANU, Op. cit, p. 141-154
37
Pentru J. J. Rousseau singura formă acceptată de democraţie era echivalentă cu guvernarea directă. El a
identificat câteva condiţii pentru ca un stat să aibă această formă perfectă de guvernământ direct: să fie un stat
foarte mic în care poporul să se adune uşor şi fiecare cetăţean să poată cunoaşte bine pe ceilalţi, să existe o mare
simplitate de moravuri şi să fie o mai mare egalitate în ranguri şi avere, fără de care egalitatea în drepturi şi
autoritatea nu ar putea dăinui multă vreme. A se vedea în acest sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU,
Op.cit., p.49
 În legătură cu democraţia reprezentativă, s-au conturat două concepţii fundamentale,
suveranitatea populară şi suveranitatea naţională, justificând două sisteme de guvernământ
reprezentativ.
Potrivit teoriei suveranităţii naţionale (exprimată în doctrina lui Montesquieu)
naţiunea este o entitate globală, colectivă, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit
din generaţiile trecute, prezente şi viitoare. Puterea aparţine acestei entităţi globale. Generaţiile
actuale îşi desemnează reprezentanţii, aceştia au legitimitatea guvernării, însă misiunea lor este
de a guverna în respect faţă de moştenirea rămasă de la generaţiile trecute şi având în vedere
interesele fundamentale ale generaţiilor viitoare.
Naţiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv şi general, reprezentanţei
naţionale, constituită prin sufragiu, exerciţiul suveranităţii. Reprezentanţii desemnaţi de naţiune
nu traduc pur şi simplu voinţa alegătorilor, ci creează voinţa generală, acţionând pentru binele
public general. În acest caz, mandatul, cunoscut şi sub denumirea de mandat "de drept public"
este general şi liber, prezumând, totodată, exercitarea lui în conformitate cu voinţa mandantului
care este populaţia în ansamblu, nu grupul de alegători. Acest mandat, calificat de unii autori
ca "ultra-reprezentativ" are următoarele consecinţe:
▪ reprezentanţa naţională, în întregul ei, devine mandatara naţiunii;
▪ adunarea naţională fiind reprezentanta deplină a naţiunii nu se poate pune problema
ratificării deciziilor ei de către altcineva;
▪ deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici
nu au obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
▪ deputatul nu poate primi instrucţiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât el
trebuie să acţioneze, conform propriei conştiinţe, pentru promovarea interesului
naţional general;
Acest sistem are şi neajunsuri, dintre care menţionăm:
- excluderea oricărei subordonări juridice directe a deputaţilor faţă de alegători:
- posibilitatea şi tendinţa deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de
voinţă;
- adunarea reprezentativă, considerată ca depozitară exclusivă a suveranităţii naţionale,
având plenipotenţa de a decide în numele naţiunii, se transformă într-un interpret infailibil al
voinţei generale;
 - înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia deputatul îi
aparţine, voinţă la care el trebuie să se conformeze, mai ales dacă structurile de partid sunt
stricte şi au o disciplină severă.
Iată câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de
la sfârşitul sec. XVIII, până la începutul sec.XX, a trebuit corectat38, în sensul instituirii unor
raporturi de responsabilitate juridică între aleşi şi alegători.
Teoria suveranităţii populare consideră că puterea este atomizată la nivelul fiecărui
individ capabil existent, care îşi exercită părticica lui de suveranitate, în formele recunoscute de
societatea respectivă. Această teorie pune accentul pe prezent.
Această concepţie îşi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau şi pornește de la
concepţia civilistă a proprietăţii pe cote-părţi indivize şi a mandatului civil. Potrivit acestei
concepţii, suveranitatea se împarte în cote-părţi indivize egale care revin tuturor indivizilor ce
alcătuiesc corpul electoral.
Instituţiile reprezentative se constituie pe calea exercitării dreptului cetăţenilor de a le
alege, dar cei aleşi nu sunt reprezentanţi autonomi ai intereselor alegătorilor, ci împuterniciţi
în limite stricte, direct legaţi de alegătorii lor. În aceste condiţii, suveranitatea nu se poate
manifesta decât prin voinţa celor ce o deţin, ceea ce face ca cei aleşi să nu fie decât simpli
mandatari ai celor reprezentaţi, care trebuie să exprime voinţa imperativă a alegătorilor. Suntem
în prezenţa aşa numitului mandat imperativ, din care decurg următoarele consecinţe:
▪ mandatul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au acordat (corpul electoral
dintr-o circumscripţie);
▪ conduita mandatarului în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost
prescrisă expres de către mandanţi;
▪ deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului cum îşi
îndeplineşte mandatul;
▪ mandanţii pot retrage oricând mandatul, dacă mandatarul nu a îndeplinit prescripţiile
date sau dacă le-a depăşit.
Din acest sistem rezultă cel puţin două neajunsuri:
- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să
acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii electorale, ceea ce poate conduce
la conflicte între deţinătorii unor părţi de suveranitate;

38
Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocării, în anumite situaţii, a mandatului.
 - îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei
alegătorilor săi.
Viciul de fond, originar, al acestei construcţii juridice ingenioase este determinat de
faptul că, prin referire la instituţii esenţialmente de drept civil (proprietatea pe cote-părţi şi
contractul de mandat) se încearcă explicarea unor raporturi de o cu totul altă natură, şi anume
raporturile care iau naştere în procesul exercitării puterii, or între cele două domenii există
deosebiri esenţiale.
În România art. 2 al Constituţiei revizuite, nou introdus, consacră aplicarea teoriei
suveranităţii naţionale, ca şi consecinţă a caracterului naţional al statului. De aceea
suveranitatea aparţine naţiunii, care o exercită, însă nu în mod nemijlocit, ca în cadrul
democraţiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.
Cât priveşte caracterul democratic al reprezentativităţii autorităţilor se precizează în
acelaşi articol că ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. În lipsa unor astfel
de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotrivă, suprapuse lui39.
C. Democraţia semi-directă
Este forma modernă de democraţie. Ea reprezintă un sistem în care coexistă şi se
realizează, prin mijloace tehnice adecvate, atât democraţia reprezentativă cât şi democraţia
directă. Astfel, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt instituţionalizate
mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul legiferării. Astfel de mijloace sunt:
iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi referendumul.
Iniţiativa populară40 este o modalitate de intervenţie a cetăţenilor în procesul legislativ.
Ea face posibilă adoptarea unei legi, la propunerea directă a cetăţenilor. Iniţiativa populară
implică fie obligarea parlamentului să decidă asupra oportunităţii intervenţiei sale legiuitoare
într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunţa asupra unui proiect de lege deja
formulat. Se observă că, în ambele situaţii, Parlamentul este obligat să ia o decizie, însă nu este
obligat să-şi însuşească iniţiativa populară.
Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la
data adoptării ei. În cadrul acestui termen un număr determinat de cetăţeni, se poate opune
validării legii adoptate, printr-o petiţie colectivă. Urmează o consultare generală a corpului
electoral, de rezultatul căreia depinde menţinerea sau invalidarea legii.

39
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,
p.5
40
Pentru exercitarea iniţiativei sunt prevăzute şi restricţii, îndeosebi exigenţa de a exista un număr mare de
semnături. Astfel, în Elveţia sunt necesare 100.000, în Austria 200.000, în Italia 50.000, în statul Ohio 3% din
numărul alegătorilor, în România 100.000, în cazul legii şi 500.000 în cazul revizuirii Constituţiei.
 Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar şi poate fi individuală sau
colectivă. Revocare individuală are în vedere unul sau mai mulţi parlamentari dintr-o
circumscripţie. Revocarea colectivă se referă la întregul parlament. În aceste situaţii sunt
prevăzute proceduri constituţionale care oferă posibilitatea ca, prin hotărârea corpului electoral
dintr-o circumscripţie sau, după caz, a întregului corp electoral, să se pună capăt, înainte de
termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, după caz, mandatului întregului
parlament.
Referendumul este cea mai utilizată formă de manifestare a democraţiei semi-directe.
În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la iniţiativa organului legiuitor, a şefului
statului, a guvernului sau a altor subiecte prevăzute de lege, pentru a decide asupra unor
probleme de interes general, cum ar fi: menţinerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea
sau modificarea constituţiei, adoptarea unei anumite conduite într-o anumită chestiune a vieţii
internaţionale, perfectarea sau denunţarea unui tratat.
Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este
prevăzut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este
facultativ, atunci când subiecţii, prevăzuţi de lege, pot recurge la el, doar dacă apreciază că este
necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre, forma cea mai expresivă de asociere directă
a poporului la procesul exercitării suveranităţii.
În România41 referendumul poate fi naţional sau local.
▪ Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare
a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional42.
▪ Referendum local se organizează asupra unor probleme de interes deosebit pentru
unităţile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind
modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului

41
În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale a fost adoptată Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului (publicată în M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) cu modificările ulterioare
42
Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes naţional:
A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia de dezvoltare economică şi socială a ţării.
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului; d) structura
sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni
internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe
o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general
al cultelor; h) reforma justiţiei şi combaterea corupţiei.
spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-
teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie.
Concluzionând putem spune că:
➢ iniţiativa legislativă reprezintă participarea populaţiei la formularea legilor;
➢ revocarea mandatului exprimă o relaţie de dependenţă între ales şi alegător;
➢ veto-ul popular, o formă de abrogare a legilor;
➢ referendumul este o formă de exprimare a voinţei poporului cu privire la cele mai
importante probleme ale ţării.

1.4.2.2. Monocraţia43
Potrivit originii cuvântului, monocraţia înseamnă puterea unei singure persoane.
Această formă de guvernământ implică, aşadar, concentrarea puterii în mâinile unei singure
persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative
sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor, formele monocraţiei se clasifică în trei mari
categorii:
1. monocraţiile clasice;
2. monocraţiile populiste şi cele religioase;
3. dictaturile militare.
1. Monocraţiile clasice evidenţiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absolută, tirania
şi dictatura.
a) Monarhia absolută are ca principii: ereditatea şi subordonarea monarhului faţă de
lege, principiu care o deosebeşte de puterea arbitrară. Pentru regi, însă, subordonarea faţă de
lege, se realizează prin propria voinţă, fără a exista vreo formă de constrângere statală. Din
acest motiv, monarhia absolută se poate transforma în despotism, adică într-un exerciţiu al
puterii total subordonat voinţei şi capriciilor despotului.
b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrariul, adică nerespectarea nici
unei reguli, în ceea ce priveşte:
▪ instaurarea puterii (se utilizează orice mijloace),
▪ transmiterea ei (desemnarea succesorului se face după bunul plac al tiranului),
▪ exerciţiul puterii (tiranul exercită puterea în mod discreţionar).
c) Dictatura este, de regulă, un remediu pentru situaţiile de criză, când puterea trebuie
să facă faţă unor dificultăţi excepţionale şi este cunoscută încă din antichitate. Dictatura constă
în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi

43
Ion DELEANU, Op. cit, p. 155-158
cetăţeneşti, sub motivul realizării eficacităţii în rezolvarea unor situaţii de pericol, de criză.
Subliniem că, ea nu este concepută ca o formă de guvernare în sine, ci ca o metodă de gestiune
a situaţiilor de criză, bazată pe eficacitatea conducerii prin comandă unică. După depăşirea
crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura încetează.
Dictatura poate fi prevăzută prin Constituţie, chiar dacă nu i se dă o asemenea titulatură,
ci se invocă "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenţă" sau "starea de război".
Rezultă că, dictatura este justificată de împrejurări excepţionale care impun sacrificarea
libertăţii, caracteristică stării normale sub imperiul necesităţii. Mai precis, dacă în condiţii
normale problemele vieţii sociale pot fi şi trebuie soluţionate cu respectarea libertăţilor
individuale, în situaţiile de criză, de ameninţare sau de disfuncţie gravă a sistemului social, cea
mai potrivită metodă de salvare a statului este cea care asigură luarea cu eficacitate maximă a
măsurilor adecvate. Aşa se ajunge la un sistem de guvernare care concentrează puterea şi reduce
drepturile cetăţeneşti la minimul necesar44.
Dacă dictatura, ca formă de organizare a puterii, asigură eficacitatea actului de
conducere, gradul de adecvare a deciziilor şi deci rezultatele obţinute de o asemenea conducere
depind, în mare măsură, de personalitatea dictatorului. Trebuie să atragem atenţia că, uneori,
sub masca dictaturii se ascunde o adevărată tiranie.
2. Monocraţia populistă şi cea religioasă semnifică acea formă de guvernământ în
care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv şi dogmatic, asumat de un partid unic,
atotputernic sau de o organizaţie religioasă fundamentalistă, puterea totalitară se realizează
într-un climat de adulare, real sau regizat, de către masele intoxicate printr-un dogmatism laic
sau religios împins la extrem.
Între trăsăturile monocraţiilor populiste sau religioase distingem:
▪ exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste şi intoleranţa;
▪ concentrarea şi personificarea puterii;
▪ obstinaţia pentru permanentizarea puterii;
▪ unicitatea adevăratului organ de guvernare (de regulă o organizaţie politică sau
religioasă unică, cu un lider unic);
▪ suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular regizat,
impus prin teroare;

44
Filosofia dictaturii este exprimată de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu are două
sensuri : în sens propriu înseamnă "Salvarea statului este legea supremă", iar în sens figurat "Servirea interesului
public este legea supremă".
 ▪ omnipotenţa guvernanţilor în toate domeniile vieţii sociale şi chiar ale vieţii
personale, intime.
3. Dictatura militară45
Dictatura militară se deosebeşte de celelalte dictaturi, prin faptul că se instituie prin
lovitură de stat realizată de conducerea armatei, de regulă, prin utilizarea forţei armate. Ca
orice dictatură, şi dictatura militara apare în situaţii de criză.
Dictatura militară, din punct de vedere politic, poate fi
➢ reacţionară (conservatoare);
➢ revoluţionară (reformistă).
Eticheta sub care se prezintă este de multe ori înşelătoare, ascunzând adevăratul scop,
şi anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambiţiilor unei persoane. Şi
dictatura militară, ca orice dictatură trebuie să cedeze, la un moment dat, locul unei guvernări
civile.

1.4.2.3. Oligarhia46
Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un grup restrâns de persoane47.
Principalele modele de oligarhie sunt:
a) Guvernământul pluripersonal, care este un guvernământ exercitat de mai multe
persoane ce nu constituie un grup omogen şi nici o categorie socială distinctă. Aceste persoane
sunt, adesea, alăturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei înţelegeri survenite
între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile guvernaţilor privind pericolul instaurării unei
tiranii. Persoanele respective, fie exercită colectiv puterea, fie partajează atribuţiile ce decurg
din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus şi Pompei.
b) Aristocraţia48
Aristocraţia reprezintă guvernământul unei categorii sociale privilegiate. Acest
guvernământ se exercită numai de către persoane aparţinând acestei categorii, care are un
caracter închis, exclusivist. De regulă privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea
dobândind astfel caracter de castă. Ex.: Aristocraţia militară spartană.
c) Plutocraţia cenzitară49

45
În secolul nostru, dictatura militară s-a manifestat cu predilecţie în Africa şi America de Sud.
46
Ion DELEANU, Op. cit, p. 158-159
47
Etimologia grecească a cuvântului regăsindu-se în cuvintele oligos = puţin numeros; oligoi = număr restrâns;
arkhe = conducere, comandă.
48
Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenţă, nobil;kratos = putere
49
Termenul este o combinaţie a cuvintelor greceşti Plutos = bogăţie; kratos = putere
 Plutocraţia reprezintă şi ea guvernământul unei minorităţi sociale privilegiate, numai că,
de această dată, minoritatea guvernantă nu este o categorie socială organic constituită, ci o
simplă reuniune de persoane care au în comun faptul că deţin o anumită avere. Plutocraţia
cenzitară apare ca urmare a acordării drepturilor electorale pe criterii de avere.
d) Partidocraţia este forma de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine unor
partide politice deosebit de puternice care controlează instituţiile statului.

1.4.2.4. Formele mixte50

Formele de guvernământ prezentate, identificate conform concepţiei lui Aristotel,
reprezintă cele trei modele teoretice de bază - monocraţia, oligarhia, democraţia. Prin
combinarea acestora obţinem formele de guvernământ mixte.
Deşi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în două mari categorii:
➢ regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca o anumită
combinaţie între formele de bază; acestea sunt:
▪ monarhia limitată
▪ parlamentarismul dualist
▪ cezarismul democratic
➢ regimuri mixte circumstanţiale atunci când avem de-a face cu un amestec al formelor
de bază determinat pur şi simplu de circumstanţe.
Monarhia sau monocraţia limitată se diferenţiază de cea absolută prin faptul că
puterea monarhului este restrânsă în exerciţiul ei prin existenţa şi a altor organe, având
atribuţii proprii şi o anumită autonomie. Monarhia limitată combină principiul monocratic de
guvernământ cu participarea la guvernare a aristocraţiei ereditare şi a oligarhiei cenzitare,
acestea formând cele două camere ale parlamentului.
Parlamentarismul dualist derivă din monarhia limitată şi se caracterizează prin faptul
că şeful statului îşi păstrează poziţia şi unele atribuţii, dar, în acelaşi timp trebuie să accepte
politica de guvernare ce emană din compoziţia camerelor ("camera superioară" de factură
aristocratică şi "camera inferioară" de factură cenzitară). Într-un astfel de sistem rolul principal
revine primului-ministru. Pe de o parte el are nevoie de încrederea şi sprijinul parlamentului,
iar pe de alta, el se sprijină pe prerogativele şefului de stat.
Cezarismul democratic rezultă din combinarea monocraţiei cu democraţia. Cezarul
exercită puterea nu pe baza propriei suveranităţi, ci în numele poporului care l-a învestit cu

50
Ion DELEANU, Op. cit, p. 159-161
exerciţiul puterii printr-un plebiscit51 şi care, din timp în timp, îl aprobă, tot prin plebiscit. În
acest sistem rolul oligarhiei, care se regăseşte în camerele parlamentului, este mult diminuat.
Regimurile mixte circumstanţiale se caracterizează prin faptul că apar datorită
împrejurărilor, fără o voinţă deliberată a autorilor lor şi fără o concepţie doctrinară. De regulă
sunt regimuri de tranziţie.
Menţionăm că toate modelele de formă de guvernământ prezentate sunt concepte
teoretice, elaborate de doctrină, rezultat al unor operaţiuni logice de abstractizare, generalizare
şi sistematizare a formelor de organizare şi exercitare a puterii, conform unui criteriu în mare
parte numeric, vizând identificarea titularului sau a titularilor puterii, precum şi a titularilor
exerciţiului puterii.
Atragem atenţia că, această clasificare nu este singura posibilă şi nu este ferită de critici.
Are, însă, marele merit de a surprinde anumite trăsături caracteristice generale, în marea
diversitate a formelor de guvernământ, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul
formelor reale de guvernământ.
Dacă observăm concretul istoric, constatăm că statele reale s-au numit, de obicei,
imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile şi regatele le vom invoca
sub denumirea generică de monarhii. Cu toate că există o mare varietate de monarhii şi
republici, deosebirea esenţială dintre aceste două forme de guvernământ o regăsim la nivelul
şefului statului.
În cazul monarhiilor, şeful statului (monarhul) îşi exercită atribuţiile cu titlu perpetuu,
adică le deţine pe viaţă şi le transmite ereditar. Motivaţia acestui statut este de natură religioasă.
Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care deţine puterea asupra oamenilor prin
graţie divină, considerată singura sursă legitimă de putere.
În cazul republicii, şeful statului, indiferent de titulatura pe care o poartă, deţine doar un
exerciţiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii şi pe acesta cu titlu precar, adică pe o perioadă
limitată şi cu respectarea anumitor condiţii. Concepţia fundamentală care stă la baza republicii
este că puterea aparţine poporului care hotărăşte suveran, cui şi în ce condiţii conferă exerciţiul
acestei puteri.
Dacă ne referim la statele moderne52 observăm că şi ele se clasifică în republici şi
monarhii.

51
Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care înseamnă decizia plebei, a poporului. Termenul desemnează scrutinul
prin care o persoană aflată la putere solicită un vot de încredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris
- 1993, p.792
52
Ca o ultimă concluzie, în urma prezentării formelor de guvernământ, observăm că, republicile şi monarhiile
contemporane reprezintă, de regulă, combinaţii, în diverse dozaje, ale unor forme de guvernământ identificate
 Monarhia caracteristică epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia
constituţională, devenită, după cel de-al doilea război mondial, monarhie parlamentară. Acest
tip de monarhie se caracterizează prin faptul că puterile monarhului sunt limitate prin
constituţie, pe care el este ţinut să o respecte. Iniţial, în monarhia constituţională rolul
monarhului era important. În primul rând, având puterea cu caracter perpetuu, el se situa
deasupra partidelor politice, a cetăţenilor şi a dreptului comun. De asemenea, atribuţiile sale
erau largi în raport cu parlamentul. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită, de
exemplu, în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia şi Danemarca are doar un caracter simbolic,
ţinând de istoria şi tradiţia acestor ţări. Monarhul îndeplineşte anumite atribuţii de şef de stat,
însă el nu guvernează. El nu poate exercita nici o atribuţie fără contra-semnătura primului-
ministru sau a unui ministru.
În ceea ce priveşte republica, epoca modernă a cunoscut patru tipuri53:
1. Republica parlamentară;
2. Republica prezidenţială;
3. Republica semi-prezidenţială;
4. Republica socialistă marxist-leninistă.
Republica parlamentară se caracterizează prin poziţia superioară a parlamentului faţă
de executiv şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- disocierea executivului în guvern şi şef de stat ;
- plenitudinea competenţei parlamentului;
- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern;
- desemnarea şi revocarea executivului de către parlament.
Acest tip de republică se întâlneşte, de exemplu, în Italia.
Republica prezidenţială se caracterizează prin egalitatea poziţiilor parlamentului şi
executivului şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia, care este şi
şeful statului, ales prin sufragiu universal;
- stricta delimitare a atribuţiilor între puterea legislativă şi cea executivă;
- independenţa dintre legislativ şi executiv;
- dreptul de veto al executivului;
- membrii guvernului răspund numai în faţa şefului statului.

potrivit concepţiei lui Aristotel, dar denumirea sub care se prezintă statele nu corespunde terminologiei utilizate
de clasificarea bazată pe concepţia lui Aristotel.
53
Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex",
Bucureşti,1998, p. 266-287.
 Exemplul clasic de republică prezidenţială îl reprezintă S.U.A.
Republica semi-prezidenţială reprezintă o atenuare a puterii şefului de stat din
regimul prezidenţial şi a apărut din teama ca şeful statului să nu dobândească o poziţie
superioară parlamentului. Prezintă următoarele caracteristici:
- disocierea executivului între guvern şi instituţia şefului de stat;
- atât parlamentul cât şi şeful de stat sunt aleşi prin sufragiu universal;
- atribuţiile şefului de stat sunt limitate;
- învestirea şi revocarea guvernului se face de către parlament.
Exemplu: Franţa.
Republica socialistă marxist-leninistă se caracterizează prin unicitatea puterii în stat,
legislativul, executivul şi jurisdicţionalul îndeplinind funcţiile statului socialist sub deplinul
control al partidului unic.
În concluzie, vrem să precizăm că forma de guvernământ trebuie înţeleasă în contextul
istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivită sau dimpotrivă54.

1.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României

Potrivit Constituţiei revizuite (art. 1 şi 81), România este o republică în care Preşedintele
se alege prin sufragiu universal direct, intrând, sub acest aspect, în categoria republicilor semi-
prezidenţiale, cum este Franţa.
Comparând însă statutul Preşedintelui Republicii Franceze cu statutul Preşedintelui
României, constatăm că puterile acestuia din urmă sunt mai restrânse55. Deşi art.80 din
Constituţie pare să confere Preşedintelui României o poziţie similară cu cea de care se bucură
Preşedintele Franţei, potrivit Constituţie franceze din 1958, articolele următoare ale Constituţiei
României din 1991( de la art.84 la 90 şi art.93) îi diminuează rolul, îndepărtându-se de modelul
francez:
▪ Preşedintele României nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul, cum
poate în anumite situaţii Preşedintele Franţei.
• altă deosebire importantă constă în faptul că Preşedintele Franţei numeşte şi revocă
primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe când
Preşedintele României nu poate numi Primul-ministru şi Guvernul decât pe baza
votului de încredere al Parlamentului şi nu poate revoca Primul-ministru, ci doar pe unii
membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru.,

54
J.J. Rousseau a considerat că, în general, guvernământul democratic s-ar potrivi mai bine statelor mici, cel
aristocratic statelor mijlocii şi cel monarhic statelor mari. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 48
55
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p. 224-230
 • În Franţa ordonanţele Guvernului sunt semnate de Preşedinte, pe când în România ele
sunt semnate de Primul-ministru şi ministrul de resort.;
• de asemenea, în Franţa, Preşedintele Republicii poate dizolva Adunarea Naţională, după
consultarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi a Primului-ministru, pe
când Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, şi
anume atunci când refuză votul de învestitură într-un termen de 60 de zile de la prima
solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură56.
• în fine, Preşedintele Franţei are puteri foarte largi în situaţii de criză, spre deosebire de
Preşedintele României.
Viaţa politică, de după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, a
demonstrat că rolul Preşedintelui României nu este lipsit de importanţă, însă nici nu este
determinant, mai ales pe plan intern. De aceea, putem afirma că, în România forma de
guvernământ este republica cu un semi-prezidenţialism atenuat sau parlamentarizat57.

1.4.3. Regimul politic

Regimul politic58 semnifică, la modul general, realitatea guvernării unei ţări, sau, cu
alte cuvinte, realitatea relaţiilor dintre guvernanţi, precum şi a relaţiilor dintre guvernanţi şi
guvernaţi.
Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta acţiunii forţelor
politice, în principal, a partidelor politice, desfăşurată într-un anumit cadru instituţional şi este
condiţionat de anumite determinări istorice, ideologice şi economice, interne şi internaţionale59.
Regimul politic are în vedere ansamblul relaţiilor existente între elementele ce
alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales cui aparţine, la modul real, suveranitatea,
cine o exercită, prin ce metode şi mijloace se înfăptuieşte puterea, şi, nu în ultimul rând, măsura
în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor.
În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamnă a determina, în esenţă,
dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, utilizând drept criteriu standardele
democraţiei, în sens politic, recunoscute de comunitatea internaţională.

56
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p..226-227
57
Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucureşti-1996, p.384; Mihai
CONSTANTINESCU, Ioan DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan
VIDA, Constituţia României comentată şi adnotată,, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.184
58
Cristian IONESCU, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice contemporane, Revista de drept
public nr.1/1995, p.30-40
59
Pierre PACTET, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8 e édition, Ed."Masson", Paris,1986, p.35.
 Potrivit concepţiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau nedemocratic.
Bineînţeles, nici unul dintre ele nu este absolut.
Observăm că, în epoca noastră, conceptul „democraţie" a evoluat, faţă de concepţia
aristotelică, dobândind un înţeles politic în sensul că transcede forma de guvernământ,
ataşându-se noţiunii de regim politic, care are un caracter mult mai complex. În sens sociologic,
se consideră că există o democraţie reală şi autentică atunci când, în societate, cei ce îşi doresc
libertatea şi egalitatea îi domină pe cei ce îşi doresc puterea.
Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democraţia ca formă de
guvernământ) este considerat regimul în care guvernarea, potrivit standardelor internaţionale,
nu oprimă guvernaţii. Situaţia opusă o reprezintă regimurile nedemocratice. Graniţa dintre
regimul democratic şi cel nedemocratic este relativă şi dinamică, depinzând de evoluţia
concepţiilor despre guvernare şi libertate, de dezvoltarea economică şi socială, precum şi de
momentul istoric luat în considerare.
Sintagma „nu oprimă", utilizată pentru definirea regimului democratic, are un caracter
general şi de aceea vag. Precizăm că ea nu desemnează lipsa constrângerii, ci limita de la care
îngrădirile la care este supus cetăţeanul devin oprimante, sau situaţia în care datorită
disfuncţiilor instituţiilor statului drepturile legitime ale cetăţenilor nu se pot realiza într-un mod
satisfăcător.
Standardele europene actuale impun unui sistem democratic următoarele condiţii
fundamentale:
- să fie respectat pluralismul ideologic, politic şi instituţional;
- legitimitatea exerciţiului puterii să fie determinată de caracterul reprezentativ rezultat
din alegeri libere;
- instituţiile democratice să funcţioneze în mod satisfăcător;
- să fie respectate drepturile omului.
Statele reale cunosc o mare diversitate şi complexitate, motiv pentru care determinarea
regimului lor politic, reducerea lor la expresia sintetică de democratice sau nedemocratice este
relativ dificilă.
Rezultă că, pentru a putea determina regimul politic, trebuie să realizăm o analiză
complexă a realităţii guvernării din statul respectiv, la un anumit moment, pentru a stabili
măsura în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile şi libertățile omului şi
cetățeanului.