Tratatul de la Amsterdam (TA)

Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat cu scopul de a îmbunătăți integrarea

europeană, măsurile și tehnicile acesteia. Tratatul s-a semnat la Amsterdam în
octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999 .
Conținutul acestui tratat urmărește modificarea și chiar abrogarea unor
dispoziții din tratatul TUE și Tratatul de instituire a Comunității Europene, după
cum este prevăzut în art. 12 alin 1:”Articolele, titlurile şi secţiunile Tratatului
privind Uniunea Europeană şi ale Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene, aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile prezentului tratat, se
renumerotează conform tabelelor de echivalenţe prevăzute în anexa la
prezentul tratat, care face parte integrantă din acesta.”
Prin acest tratat s-a ajuns la o simplificare și codificare a tratatelor, o politică
mai coerentă și mai eficientă în domeniul extern, în plus se face trimitere
la raporturile Uniunii Europene cu cetățenii proprii, la libertatea, securitatea și
justiția la nivelul Uniunii Europene.
TA s-a concentrat pe 4 obiective: ocuparea forței de muncă și drepturile
cetățenilor,; înlăturarea ultimelor bariere în calea circulației libere a
persoanelor în UE și consolidarea securității; consolidarea poziției UE pe
plan mondial; eficientizarea structurii instituționale a UE în vederea
extinderii.
 Tratatul de la Amstedam (TA)

TA include un capitol privind ocuparea forței de muncă, stabilind un cadru

pentru politici în acest domeniu.
TA cuprinde un articol nou referitor la principiul nediscriminării
TA consolidează principiul egalității între femei și bărbați la locul de muncă și
introduce conceptul de discriminare pozitivă.
TA adaugă noi drepturi cetățeniei europene introduse la Maastricht
TA stabilește o serie de măsuri specifice pentru elaborarea unei politici
europene interne comune în ceea ce privește controlul și drepturile de intrare la
granițele UE, imigrarea și azilul.
TA transformă pilonul JAI – se transformă în „Cooperare polițienească și
judiciară în materie penală.”
În ceea ce privește pilonul PESC, TA aduce o serie de modificări importante
precum:
- Introduce „strategia comună”;
- înființează o unitate de planificare politică și alertă rapidă în cadrul
Secretariatul Consiliului;
 Tratatul de la Amstedam (TA)

- TA declară Uniunea Europei Occidentale (1954) ca parte integrantă PESC;

- Uniunea își asumă misiuni militare;
Prin aceste prevederi noi se indică o mișcare în direcția aprofundării UE pe
direcția unei politici externe și de securitate comune.
Alte schimbări introduse de TA:
- Extinde considerabil aria de inițiative legislative care sunt supuse procedurii
de co-decizie;
- Votul cu majoritate calificată extins la o serie de domnenii: ocuparea forței
de muncă, libertatea de circulație, etc.;
- Jurisdicția CEJ se extinde la domeniile imigrației, azilului, vizelor, etc.;
- Redefinește subsidiaritatea;
- PE dobândește dreptul de a aproba desemnarea Președintelui Comisiei.
Chiar dacă acest tratat nu s-a ridicat așteptărilor statelor membre, a
reprezentat un punct de plecare în procesul de perfecționare și îmbunătățire a
dispozițiilor care ghidează integrarea europeană.
 Tratatul de la Nisa (TN)

Tratatul de la Nisa semnat în ianuarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie

2003 și a fost încheiat cu scopul de a aduce modificări, completări, adăugiri și
înlocuiri în dispozițiile tratatelor TUE și CE. Din punct de vedere structural
tratatul cuprinde două părți urmate de o serie de declarații.
Acest tratat este primul care se referă la cele 27 de state membre, ținând cont
doar de cererile de aderare ale statelor din estul Europei.
Modificările și completările intervenite prin acest tratat au avut în vedere:
componența Comisiei Europene și a Parlamentului European;
- distribuirea voturilor în Consiliu și reorganizarea Curții de Conturi;
- principiul cooperării consolidate prin introducerea de noi articole explicative
ale acestui principiu (art 27A-27E)
- noi prevederi privind acordarea vizelor și libera circulație a persoanelor și a
bunurilor.
Modificările aduse prin acest tratat au privit în principal extinderea
principiului majorității calificate, nimirea și rolul Președintelui Comisiei,
precum și repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă
Instanță.
 Tratatul de la Nisa (TN)

O modificare importantă pentru evoluția Uniunii o reprezintă introducerea unui

mecanism de cooperare intre statele membre intitulat „cooperare consolidată”
și care permite unui număr de state membre să aibă un proiect comun și să=l
dezvolte fără a fi blocate de celelalte și fără obligativitatea celorlalte de a se
implica.
TN cuprinde și o anexă semnificativă - „Declarația privind viitorul Europei”.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona

Ca urmare a unor cerințe impuse în evoluția europeană dar și globală s-a

născut ideea de a elabora o Costituție, o opțiune pentru un model federal
explicit al Uniunii Europene. Convenția Europeană (un fel de Adunare
extraparlametară) a reușit ”adoptarea prin consens a unui text unic ce era, nici
mai mult, nici mai puțin decât un tratat prin formă și o constituție prin
conținut”. Constituția europeană exprima opțiunea pentru o integrare politică
expresă, în comparație cu metodele internaționale și economice din etapele
anterioare.
Tratatul privind instituirea Constituției Europene a fost semnat la 29
octombrie 2004 la Roma și urma să intre în vigoare la 2 ani de la ratificarea
acestuia de către statele membre. Acest document juridic comunitar
fundamental a apărut cu scopul de a simplifica legislația existentă și de a
împinge uniunea către o integrare mai accentuată.
Situația acestui tratat nu a fost una lejeră deoarece Franța și Olanda, în urma
referendumului național, au respins acest tratat iar Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca, Polonia, Cehia, Portugalia și Suedia nu au mai făcut efortul de a
organiza referendumul pentru ratificare.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona

Pe lângă aceste state menționate, celelalte 18 (Austria, Belgia, Bulgaria,

Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, România, Slovenia, Slovacia, Spania) au
ratificat tratatul fără probleme.
Chiar dacă Uniunea Europeană (1992) avea o dimensiune politică, natura sa
politică era evidențiată mai degrabă implicit. Criza constituțională a fost
generată de recomandarea ca organizarea referendumurilor naționale să aibă
loc aproximativ în același interval de timp, numai că statele membre nu s-au
coordonat între ele, iar francezii și olandezii au respins prin referendumuri
successive Tratatul Constituțional. Ulterior, în anul 2007, s-a ajuns la un acord
referitor la mandatul de revizuire a Constituției. În realitate a apărut o nouă
oportunitate, numai că de data aceasta sub aparența unui nou Tratat de
reformă.
Cele mai importante modificări legislative propuse de noua Constituție erau
referitoare la investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, crearea
funcțiilor de ministru de externe al uniunii și de președinte al Consiliului
European și reglementarea ”retragerii voluntare”1 pentru statele care nu mai
doreau să facă parte din uniune.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona
Potrivit Articolului I-60:
”1. Orice stat membru poate hotărî, conform dispoziţiilor sale constituţionale, să
se retragă din Uniune.
2. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului. În
lumina orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu
acest stat un acord de stabilire a modalităţilor de retragere, ţinând seama de
cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază conform
articolului III-325 alineatul (3). Acesta se încheie în numele Uniunii de către
Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului
European.
3. Constituţia îşi încetează aplicabilitatea pentru statul în cauză de la data intrării
în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi
ani de la notificarea prevăzută în alineatul (2), cu condiţia să nu intervină o
prorogare a acestui termen stabilit de Consiliul European în unanimitate cu statul
membru în cauză. (...)”
Cu toate acestea, chiar dacă Tratatul privind instituirea Constituției Europene se
dorea a fi legea fundamentală a Uniunii Europene, succesul ratificării acestuia nu
a fost unanim între statele membre iar soluția propusă de acestea a fost
respingerea Constituției și crearea unui nou tratat, respectiv Tratatul de la
Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona

În literatura de specialitate, neacceptarea Tratatul privind instituirea Constituției

Europene de către un stat membru s-a interpretat ca fiind echivalentă cu ieșirea
din uniune, însă noi nu împărtășim această opinie. Practic, noul tratat este
clădit pe conținutul Constituției Europene din cadrul căreia au fost înlăturate
prevederile cele mai controversate și schimbarea titlului de ”Constituție” care la
nivel simbolic speria populația europeană.
Tratatul de la Lisabona a inclus câștigurile Constituției, prin reforma
adusă. În fond, pentru aprofundarea democrației, se realiza recunoașterea
valabilității juridice a Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE, dar și un rol
crescând al Parlamentului European în procesul legislativ sau încorporarea
parlamentelor naționale în controlul subsidiarității,dreptul la inițiativă legislativă
cetățenească, urmare a strângerii unui milion de semnături.
Tratatul de la Lisabona aduce modificări și completări dispozițiilor Tratatului
TUE și Tratatului privind Comunitatea Europeană având 36 de protocoale și 65
de declarații anexate.
În realitate Tratatul de la Lisabona reprezintă o revizuire a tratatelor fondatoare
de la crearea Comuntăților Europene, se definește ca un tratat clasic de
reformă, cu caracter internațional și prin care dreptul primar al Uniunii
Europene operează cu două texte.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona
De asemenea, prin Tratatul de la Lisabona sunt delimitate competențele
uniunii, prin trei categorii:
• exclusive (art. 3 TFUE)
• comune/partajate (art. 4 TFUE)
• de sprijin, coordonare sau complementare (art. 6 TFUE)
În același timp, este stabilită și lista domeniilor corespunzătoare fiecărei
categorii:
• exclusivele (articolul 3 – uniunea vamală; politica de concurență, când este
vorba despre piața unică;etc)
• mixtele/partajate (articolul 4 – piața internă; politica socială; coeziunea
economică, etc)
• acțiunile de sprijin, coordonare și complementare (articolul 6 – în raport cu
protecția și îmbunătățirea sănătății oamenilor, industria, etc).
Din punct de vedere instituțional, tratatul asigură statele membre de
existența unui cadru instituținal care va funcționa în acord cu valorile și
obiectivele uniunii, cu ”susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale
statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale”.
 Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona
Cadrul instituțional al Uniunii Europene este format, după cum se prevede
în dispozițiile articolului 9 al tratatului, după cum urmează:
”(...) Instituţiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare «Comisia»);
— Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi, precum
şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social
şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.”
 Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt formulate în Tratatul de la Lisabona sub

forma unor finalități cu evidente conotații politice ale unei organizații politice:
- promovarea păcii, valorilor sale și bunăstării popoarelor sale;
- oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere
interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor,
în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul
de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui
fenomen.
- instituirea unei piețe interne;
- acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere
economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de
piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței
de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de
îmbunătățire a calității mediului;
- promovarea progresului științific și tehnic.
- combaterea excluziunii sociale și a discriminărilor;
- promovarea justiției și protecției sociale, egalității între femei și bărbați,
solidarității între generații și protecției drepturilor copilului;
 Obiectivele Uniunii Europene

- promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidarității

între statele membre;
- respectarea bogăției diversității sale culturale și lingvistice și veghează la
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european;
- instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro;
- în relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și
promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.
Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor
copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional,
inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite;
- urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de
competențele care îi sunt atribuite prin tratate. Se poate deduce din analiza
acestor obiective că Tratatul de la Lisabona definește modelul european de
societate și astfel toate aceste elemente ”trebuie respectate în toate și în fiecare
dintre acțiunile europene, în cazul nerespectării acestor principii, respectivele
acțiuni devin susceptibile a fi atacate în fața Curții de Justiție”.
 Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

Ca organizație internațională, Uniunea Europeană are marea responsabilitatea

de a continua și promova obiectivele celor trei comunități inițiale pe o durată
nelimitată în timp2. În acest sens, rolul său de uniune este investit cu o serie de
caracteristici specifice conturate de statutul său internațional.
Crearea acestei uniuni a respectat principiile internaționale oferite de dreptul
internațional public și dreptul național iar calitatea de membru al acestei uniuni
a fost condiționată de conformitatea normelor constituționale ale statului
solicitant cu cele prevăzute de Tratatul de constituire al Uniunii Europene.
Trebuie să menționăm că începând cu anul 1992 când a intrat în vigoare
Tratatul de la Maastricht iar uniunea a luat ființă și până astăzi, Uniunea
Europeană a trecut printr-un proces de perfecționare ocazionat de tratatele
intervenite în această perioadă (Amsterdam, Nisa, Lisabona). Una dintre cele
mai importante noutăți aduse prin Tratatul de la Lisabona a fost dobândirea
personalității juridice de către Uniunea Europeană, adică o legitimitate juridică
în sensul obținerii competențelor necesare unei organizații internaționale.
Capacitatea juridică obținută îi permite acum exercițiul drepturilor și asumarea
obligațiilor ce reies din tratatele pe care le poate încheia cu alte organizații
internaționale sau alte state3. Domeniile de interes pentru astfel de acorduri,
cooperări sau tratate sunt politica externă și politica de securitate comună.
 Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

Detaliind câteva competențe putem spune că Președintele Comisiei Europene1

reprezenta Uniunea Europeană la reuniunile internaționale, Președintele
Parlamentului este cel care, ales dintre membrii săi, reprezintă Parlamentul în relațiile
externe cu celelalte instituții comunitare iar Președintele Consiliului European (2,5
ani) reprezenta extern Uniunea Europeană în problemele referitoare la politica externă
și de securitate comună așa cum se prevede în articolul 15 aliniatul 6 din TUE:
”(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate.Președintele Consiliului European nu
poate exercita un mandat național.”
 Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

Putem specifica în continuare legătura care există între cele două funcții
detaliate mai sus și cea de Înalt Reprezentant, după cum prevede
articolul 18 din TUE.
Pe lângă funcțiile prezentate, Uniunea Europeană este reprezentată în
statele membre de anumite ”misiuni de reprezentare” cu un statut
diplomatic asemănător ambasadelor iar în statele terțe prin ”delegații”
numite de Comisie pentru a căror înființare este necesar acordul statului
gazdă.
Observăm faptul că se prevede obligativitatea statelor de a asigura
”coordonarea între misiunile diplomatice și delegațiile uniunii în state terțe
și pe lângă organizațiile internaționale, în vederea consolidării
cooperării și contribuirii la formularea unei abordări comune”.
De aici înțelegem faptul că se pune accent pe scopul final al acestei
cooperări aprofundate, respectiv punerea în aplicare a deciziilor privind
acțiunile și pozițiile uniunii dar și pe protecția diplomatică a cetățenilor
europeni.
O altă caracteristică importantă a Uniunii Europene se referă
la procedura recunoașterii internaționale, ca instrument al relațiilor
internaționale.
 Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

Recunoașterea reprezintă acel act unilateral și declarativ prin care un stat

constată existența unui alt stat, organizație sau guvern. În cazul Uniunii
Europene, aceasta poate fi recunoscută de state terțe ca organizație
internațională iar uniunea recunoaște la rândul ei statele nou devenite membre.
În privința naturii juridice a Uniunii Europene putem spune că suntem de acord
cu majoritatea doctrinarilor care situează uniunea undeva între o ordine juridică
internațională și una federală. Însă la baza cooperării și intracțiunii dintre statele
membre stau normele specifice de drept ale Uniunii Europene și nu normele de
drept internațional public. De asemenea, spre deosebire de alte organizații
internaționale, Uniunea Europeană are ca obiectiv principal integrarea
prin însușirea unor atribute de suveranitate exercitate în comun cu statele
membre.
În privința modalității de exercitare a competențelor între Uniunea Europeană și
statele membre, prin Tratatul de la Lisabona s-au stabilit câteva aspecte
referitoare la delimitarea competențelor acestora.
Uniunea Europeană se distinge de alte organizații internaționale și prin
procedurile specifice de modificare și revizuire a tratatelor, respectiv
ordinară și simplificată, după cum sunt detaliate în articolul 48 din tratatul TUE.