Planul Schman

Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a relansat ideea unificării care s-a
concretizat pe diferite planuri, pe de o parte prin divizarea Europei între est și
vest pe criterii doctrinare, politice, ideologice și declanșarea războiului rece
(1947-1989).
Planul Schuman (1950) este cel care a stat la baza creării Comunităților
Europene și a unor comunități bazate pe ”integrare” și transfer de competențe în
domeniul exploatării și valorificării cărbunelui și oțelului.
Înființarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului este o idee pe care
ministrul francez a preluat-o de la consilierul său, economistul Jean Monnet cu
”scopul de a împiedica izbucnirea unui nou război între Franța și Germania, prin
crearea de autorități care să controleze producția de cărbune și oțel din cele
două state”.
Planul nu urmărea doar beneficii economice ci și o încercare de a stabiliza
relațiile de după război dintre Franța și Germania ”reducând temerile Franței față
de posibilele amenințări militare din partea Germaniei și legându-le printr- un
cadru limitat de cooperare pașnică, cu scopul de a preveni rivalitatea asupra
producției de cărbune”
 Planul Schman

La 18 aprilie 1951, Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg au

semnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 19521, comunitatea mai
fiind denumită și ”Europa celor șase”. Guvernul Marii Britanii a refuzat să
participe la constituirea unei astfel de Comunități, fiind speriat de posibilitatea
de a-i fi diminuate atributele de suveranitate.
Planul Schuman a urmărit defapt ”evitarea unei noi conflagrații mondiale prin
punerea industriei de armament sub control internațional, pe baza dispozițiilor
unui tratat inviolabil”.
Jean Monnet și Robert Schuman rămân în istorie ca cei care au așezat pietrele
de temelie ale edificiului european. Declarația Schuman (9mai 1950)
”cristalizează numeroase eforturi care converg, chiar dacă dezorganizat, către
același obiectiv: crearea unei federații europene”
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Tratatul CECO a fost semnat la Paris de către cei 6 fondatori (Belgia, Franța,
Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) în 1951.
Prin acest tratat se pun bazele unei comunități a cărbunelui și oțelului între
cele 6 state din Europa Occidentală care au agreat în prealabil să intre în
această organiație.
Tratatul CECO înlocuiește autoritatea Internațională a Ruhrului (înființată în
1948) pentru a controla producția și vânzarea cărbunelui, cocsului, oțelului.
Trtatatul CECO prevede existența unei Autorități centrale care conduce o
politică supranațională în aceste sectoare.
Semnatarele Tratatului CECO sunt 6 state, dintre care 3 mari și 3 mici.
Mărimea este menificativă, din punct de vedere al puterii de decizie a
membrilor, reflecattă în puterea de vot a fiecărei țări.
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Structura instituțională a CECO:

 Înalta Autoritate (ÎA) avea 9 reprezentanți: câte 2 reprezentanți din fiecare
dintre cele 3 țări mari și câte 1 reprezentant din celelalte 3 țări mici, cu un
mandat de 6 ani. Jean Monet a fost primul președinte al ÎA.
 ÎA avea următoarele puteri:
• Făcea recomdări și decizii obligatorii, luate cu vot majoritar;
• Avea dreptul de intervenție pozitivă: promovarea inevestițiilor;
• Avea dreptul de intervenție negativă: pedepsirea celor care ignorau
deciziile;
• Avea autoritatea de a influența industriile naționale ale cărbunelui și
oțelului, fără a fi controlate de guverne naționale- elementul
supranațional fundamental al CECO;
• Avea buget propriu. Finanțarea provenea dintr-un impozit prelevat
direct de la industriile cărbunelui și oțelului, de la firmele din domeniu.
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Structura instituțională a CECO:

 Consiliul Special al Miniștrilor avea rolul de a contrabalansa puterea
supranațională a ÎA.
 era alcătuită din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, asemenea UE
de astăzi;
 Aduare Comună (AC): era instituția care reune cei mai mulți reprezentanți
ai celor 6 state membre.
 avea abilitatea de a cere demisia coletivă a ÎA, fără a fi un legislativ pentru
ÎA;
 Avea 78 de membri numiți și reprezintă precursoarea Parlamentului
European de astăzi, ai cărui membri sunt aleși începând cu anul 1979.
 Curtea de Justiție a CECO avea rolul de a verifica legalitatea oricărei
acțiuni a ÎA, pe baza plângerilor guvernelor sau firmelor europene. Era
formată din 9 judecători.
 Tratatele CEE și Euroatom

 Statele celor 2 tratate sunt aceleași state ca și pentru CECO. Un statut

aparte l-au avut țările intrate îb sfera de influență a URSS dupe cel de-al
DRM, inclusiv România.
 Tratatul CEE prevedea eliminarea barierelor prentru realizarea pieței
comune în decurs de 12 ani, respectiv:
• Crearea unei piețe comune (PC), adică libera circulație a persoanelor,
bunurilor, serviciilor, capitalurilor, pentru a realiza un spațiu economic comun
și a asigura competiția neîngrădită în interiorul spațiului;
• Instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața
comună;
• Politici comune: agricolă, transport, comercială;
• Coordonarea politicilor economice;
• Coordonarea și reționalizarea politicilor sociale;
• Crearea unui ansamblu instituțional politic, social, economic.
 Tratatele CEE și Euroatom

Cele două tratate au fost destul de repede ratificate de statele fondatoare, intrând în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de tratatul CECO, un tratat semnat pe o
perioadă de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA au fost încheiate pe o perioadă
nelimitată în timp.
Banca europeană de Investiții (BEI) - instituție înființată de Tratatul CEE, având
misiunea de a contribui, recurgând lapiețele de capital și la resursele proprii la
dezvoltarea armonioasă a pieței comune în interesul Comunității.
fondul Social (FSE) a fost creat prin Tratatul CEE și a fost înființat pentru a
îmbunătăți oportunitățile de angajare ale cetățenilor europeni prin promovarea
angajărilor și creșterea mobilității geografice și ocupaționale.
Tratatul EUROATOM, semnarea acestuia a fost motivată de problema carenței de
surse energetice convenționale sigure și de prezumția că energia atomică și
comunizarea acesteia în spațiul european va rezolva problema securității
energetice.
Cele 2 tratate au fost destul de repede ratificate de statele fondatoare, intrând în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de tratatul CECO, un tratat semnat pe o
perioadă de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA au fost încheiate pe o perioadă
nelimitată în timp.
 Instituțiile CEE
Adunarea: instituție ce era formată după principiul Adunării Comune a CECO
și nu avea puteri legislative.
Era constituită din 142 de membri, provenind din cele 6 țări membre,
proporțional cu nr. populației (36 louri aveau doar cei „trei mari”, Luxemburg
având doar 6 locuri.)
Adunarea avea însă puterea de a demite Comisia cu 2/3 din voturi.
Consiliul de Miniștri – instituție alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui
guvern, având atribuții de decizie și coordonare a politicilor economice.
Comisia – instituție cvasi-executivă, avea abilitatea de a formula recomandări
și a acorda avize în domeniile vizate de Tratat. Principalul său rol era acela de
a administra Tratatul CEE.
Spre deosebire de ÎA a CECO Comisia CEE nu dispunea de puterile
supranaționale ale ÎA, având un rol mai puțin puternic dar mai extins ca arie de
domenii.
Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) – are rolul de a pregăti
întâlnirile Consiliului
Curtea de Justiție – avea rol similar Curții de Justiție a CECO
 Comparație CECO - CEE
CECO CEE
Ambiții politie si structură instituțională mai Ambiții economice sporite, aând în vedere
puternică d.p.d.v. supranațional (ÎA și extinderea PC la toate sectoarele
atribuțiile ei de coordonare supranațională) economice ale statelor membre, ambiții
politice mai modeste, având în vedere
puterile mai modeste ale Comisiei față de
ÎA a CECO
Aria de cuprindere a CECO era mică în Lărgirea masivă a spectrului sectoarelor
termeni sectoriali – se referea doar la cuprinse de tratat
industriile cărbunelui și oțelului
Politici unitare între cele 2 sectoare Politici comune: comercială, transporturi,
agricultură
Reflectă era intervenționistă post-belică Reflectă decizia politică a fomdatoarelor
CECO de a înainta în procesul de integrare
economică
Puteri remarcabile de raționalizare a Consiliul de Miniștri are un rol mai puetrnic
producției și intervenție directă a ÎA decât Consiliul CECO, dar Comisia nu are
dreptul de intervenție pe care îl avea ÎA
A reușit să constituie o zonă de Liber Orientat spre crearea unei PC pe multiple
schimb plus dimensiuni
 Tratatele CEE și Euroatom

După cum reiese din cele de mai sus, CEE avea trei obiective principale:
- Primul obiectiv era de a crea o piață comună statelor membre în care să
se asigure cele patru libertăți economice fundamentale, libertatea mărfurilor,
persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Conceptul de piață comună se referă
la demersurile pe care statele membre le fac pentru transformarea
schimburilor economice dintre acestea într-o piață unică, cu procedee,
legislație și politici asemănătoare celor care se aplică în schimburile
economice interne ale fiecărui stat. Conceptul de piață comună este înlocuit
în 1986 prin semnarea Actului Unic European cu termenul de piață internă.
- Cel de-al doilea obiectiv care reiese este acela al creării unei uniuni
vamale pe teritoriul statelor membre în care politicile economice să fie
armonizate, respectiv:
- - eliminarea piedicilor vamale;
- - organizarea unei bune funcționări a concurenței;
- - crearea unui tarif vamal comun;
- - armonizarea legislațiilor naționale;
- - instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții;
- - asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității;
- - abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor.
 Tratatele CEE și Euroatom

Un al treilea obiectiv al comunității CEE viza uniunea politică a statelor membre

prin cooperarea acestora în domeniul politic. Primul președinte al CEE,
germanul Walter Hallstein a declarat4 faptul că ”Noi nu integrăm economie ci
politică. Nu vom împărți numai mobila ci vom construi împreună o casă nouă și
mai spațioasă”.
În ceea ce privește crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM), principalul scop al celor șase state a fost acela de a controla
industria nucleară și de a coopera în acest domeniu. După cum
precizează Niță și Dragomir5 EUROATOM a apărut pe fondul amplelor
dezbateri ale vremii în legătură cu utilizarea tehnologiei atomice, un subiect
delicat mai ales după folosirea celor două bombe atomice în Japonia.
 Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene

Cele trei tratate de înființare a comunităților europene detaliate mai sus au

constituit faza de inițiere a construcției comunitare. Normele juridice cuprinse în
cele trei tratate reprezintă ”primele izvoare care au condus la crearea unei noi
ordini juridice, diferită atât de ordinea juridică internațională, cât și de ordinea
juridică statală”.
La nivel european, evoluția comunităților europene s-a desfășurat, după cum N.
Diaconu afirma, atât la nivel cantitativ prin creșterea numărului de state membre,
cât și calitativ prin perfecționarea instituțională și aprofundarea domeniilor de
competență. Tot N.Diaconu ne prezintă câteva evenimente importante din
evoluția comunităților europene care au avut loc până la instituirea Uniunii
Europene. Aceste evenimente importante se traduc în eșecuri, crize dar și
realizări precum:
- eșecul constituirii unei Uniuni Politice Europene (1961 și 1962) prin care să se
elaboreze în comun politicile externe, de apărare și culturale ale statelor, proiect
propus de ministrul francez de externe Christian Fouchet - Planul Fouchet I și
II4;
 Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene
- politica „scaunului gol” adoptată de Franța în 1965 prin care aceasta și-a retras
reprezentanții din grupurile decizionale ale comunității din cauza conflictului cu privire
la procedurile de luare a deciziilor în domeniul Politicii Agricole Comune. Franța
a susținut faptul că orice decizie luată trebuia să fie consecința unanimității de voință
a membrilor comunității iar acest lucru, chiar dacă era prevăzut de tratate, nu a fost
respectat. ”Criza scaunului gol” a durat șase luni și s-a încheiat prin Compromisul de
la Luxemburg (ianuarie 1966) care prevedea posibilitatea renunțării la sistemul votului
majoritar în cazul în care prin decizia ce se lua erau afectate interesele unui stat
membru.
- CECO și CEEA au fost marginalizate iar prin Tratatul de la Bruxelles (1965) CEE a
rămas componenta de bază5, celelalte două rămânând organizații de strictă
specializare;
- Tratatul de la Bruxelles (adoptat la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967)
denumit și Tratatul de fuziune care a permis unificarea organelor de conducere6 a
celor trei comunități, noile organe fiind: Parlamentul European, Comisia
Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție, fiecare organ cu atribuții și
obligații specifice fiecăreia dintre cele trei comunități7;
- Creșterea atribuțiilor Parlamentului European în privința adoptării bugetului și
alegerea acestuia prin vot universal direct; Crearea Curții de Conturi;
instituționalizarea Consiliului European;
- - extinderea domeniilor de competență comunitară prin Actul Unic European
 Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene

Din punct de vedere al procedurii de aderare, statul care-și dorea calitatea

de membru CECO, CEE sau CEEA trebuia să depună un instrument de aderare
și să îndeplinească acele condiții stabilite, în cazul CECO de către Consiliu
cu unanimitate, iar în cazul CEE prin încheierea unui acord între statul candidat
și statele membre.
Cele trei Comunități Europene prezintă o serie de caracteristici date de calitatea
lor de organizații internaționale specifice. În primul rând trebuie să menționăm
faptul că nașterea celor trei organizații s-a realizat în conformitate cu normele
internaționale și naționale ale statelor fondatoare și membre ale comunității
concretizate în tratate specifice.
Este important să subliniem personalitate juridică a acestor organizații
internaționale, caracteristică pe care Uniunea Europeană nu a dobândit-o încă
de la înfăptuire prin actul constitutiv. personalitatea juridică se referă în acest
context la posibilitatea acestor organizații de a „încheia tratate internaționale,
precum să și beneficieze de imunitățile acordate organizațiilor internaționale
guvernamentale”.
 Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene

Consiliul European a fost înființat în 1974 cu scopul de a regulariza

practica întâlnirilor la nivel înalt care au reușit de-alungul timpului să imprime
comunității o direcție necesară. Consiliul European era alcătuit din sefii
guvernelor statelor membre și era condus de un președinte iar la întâlniri
participa și președintele Comisiei. Consiliul European nu se înscria în tiparul
creat de tratate și abia odată cu adoptarea Actului Unic European a fost
recunoscut oficial.
Consiliul European a devenit rapid organul care stabileşte obiectivele Uniunii şi
linia de urmat în vederea realizării acestora, în toate domeniile de activitate ale
UE. A dobândit un statut formal prin Tratatul de la Maastricht din 1992, conform
căruia „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte
orientările politice generale ale acesteia.„ Începând cu 1 decembrie 2009, în
conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit una dintre
cele şapte instituţii ale Uniunii.
 Construcția europeană în anii `60

În anii `60, interesul statelor din afara celor 6 state europene fondatoare pentru
Comunitățile Europene a crescut.
1954 – a fost semnat Acordul de Asociere dintre CECO și Marea Britanie;
1959 – Grecia și Turcia aplică pentru a deveni membri CEE; încep negocierile
de asociere cu ambele
1961 – Irlanda, UK, Danemarca, aplică pt prima oară pt a deveni membre CEE;
 Modificări instituționale

Au loc schimbări xcontradictorii în ce privește evoluția Comunităților,

Reforma instituțională din 1965 - Tratatul (Merger Treaty) care a contopit
executivele colr 3 Comunități (CECO, CEE, Euroatom) a fost semnat la
Bruxelles în 1965.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulia 1967.
Începând cu 1967 Comisia și Consiliul de Miniștri devin instituții comune.
Compromisul de la Luxemburg (1967)
Tratatul care amendează Anumite Prvederi Bugetare (1970)