DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII PUBLICE

CURS NR.3 și 4

1.8. Controlul constituţionalităţii legilor

1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor1
Pentru ca supremația constituției să devină realitate, nu este suficient să fie
proclamată, ea trebuie şi garantată. Astfel a apărut necesitatea controlului
constituționalității legilor, adică a verificării conformității lor cu constituția, după o
procedură bine definită, şi a sancționării eventualelor abateri.
S-a pus însă problema: cine să exercite acest control? O primă posibilitate ar fi
ca acest control să fie exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la
confuziunea judecătorului cu partea, ceea ce, în principiu, exclude, de fapt, controlul.
O altă posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului. Dar,
teoretic, este greu de admis, întrucât dă impresia că acest organ s-ar situa deasupra
Parlamentului. Care au fost şi sunt, totuși, soluțiile practice?
Modalitățile controlului de constituționalitate a legilor sunt: absența oricărui
control; controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul
exercitat de un organ politic; controlul jurisdicțional şi controlul printr-un organ unic,
special şi specializat.

1.8.2. Modalitățile controlului de constituționalitate a legilor2

Absența oricărui control. Se bazează pe ideea că instituționalizarea

controlului constituționalității legilor contravine principiului supremației reprezentanței
naționale. În acest caz funcționează prezumția că reprezentanța națională se
caracterizează printr-o responsabilitate care o determină să se autolimiteze la
respectarea constituției. Această soluție se aplică în Belgia, Olanda, Israel, Noua
Zeelandă.
Argumentarea absenței controlului are în vedere considerente politice şi
juridice, dintre care menționăm:
- legea este expresia voinței generale, voința generală este suverană, iar
puterea suverană este prin definiție puterea care nu se supune nici unui control;
- întrucât numai parlamentul reprezintă națiunea, el răspunde exclusiv în fața
poporului pentru activitatea sa şi nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim pentru
a infirma voința reprezentanței naționale;
- cu prilejul adoptării legilor, parlamentul realizează implicit şi controlul
conformității lor cu constituția, acest control prealabil şi preventiv, făcând de prisos un
eventual control posterior şi sancționator;
- nimeni nu se poate considera mai competent decât însuși organul legiuitor
pentru a aprecia ce este sau nu constituțional.

1 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 88-91

2 Ibidem, pp. 92-98; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 279-311
 Controlul prin opinia publică. A fost proclamat de Adunarea constituantă
franceză din 1791, spunându-se că atunci când guvernământul violează drepturile
poporului, insurecția este pentru popor nu numai un drept, ci şi o îndatorire. Rezultă,
de aici, că revolta, insurecția devine sancțiunea neconstituționalității actelor de
guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigențelor pe care le
implică o constituție scrisă, întrucât, sancțiunea neconstituționalității ar putea fi mai
arbitrară decât delictul de neconstituționalitate.
Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratică.
Ea se practică în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul
legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:
- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea unor
semnificații şi implicații politice, or neconstituționalitatea, în sens strict, este o
problemă de specialitate juridică, și ca atare, este greu de acceptat că soluția rezultată
din referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă, mai ales atunci când se pun
probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;
- organizarea referendum-ului este laborioasă și costisitoare, devenind practic
imposibilă atunci când se invocă frecvent situații de neconstituționalitate;
Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus şi
experimentat, cu rezultate discutabile, în Franţa. El are la bază următoarele idei:
- deşi prin obiectul său, controlul constituționalității legilor este de natură
juridică, el vizând asigurarea conformității legilor cu constituția, are totuși şi valențe de
control politic, urmărind asigurarea supremației şi intangibilității așezământului politic
şi juridic fundamental al statului;
- dacă legea este expresia manifestării de voință a unei adunări reprezentative,
atunci controlul conformității legii cu constituția trebuie să aparțină logic, moral şi
politic, tot unui corp reprezentativ.
Controlul exercitat printr-un organ politic rămâne, însă, discutabil sub anumite
aspecte, dintre care menționăm:
- instituirea unei autorități politice, în afara parlamentului, cu drept de control
asupra lui, vine în contradicție cu rolul reprezentativ al parlamentului;
- controlul constituționalității legilor cuprinde, în esența sa, o importantă
componentă juridică, astfel încât el nu poate fi fondat şi desfășurat din perspectiva
unor premise exclusiv politice.
Controlul printr-un organ jurisdicțional. Este considerat, de o mare parte a
doctrinei mai eficace decât controlul politic şi mai potrivit cu natura lucrurilor, din
următoarele considerente:
- problema conformității unei legi cu constituția este o problemă prin excelență
juridică, şi anume de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele sale
legislative a acționat sau nu în limitele competenței constituționale, or această
operațiune o pot face cel mai bine, datorită statutului lor, magistrații;
- procedura jurisdicțională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului comun,
conferă prin sine însăși garanții suficiente pentru soluții echitabile (independența
judecătorilor, şi deci imparțialitatea lor, contradictorialitatea, obligația motivării
soluției).
 Controlul jurisdicțional poate funcționa în două sisteme:
- concentrat, atunci când competența acestuia aparține numai instanței supreme
- difuz, atunci când competența, în acest domeniu, revine tuturor instanțelor
judecătorești, indiferent de gradul lor.
Primul sistem conferă o mai mare autoritate actului de control și poate viza o
lege în ansamblu. Al doilea sistem se limitează la un litigiu prezent şi actual, precum
și la textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate în cadrul său se
bucură numai de o autoritate relativă, producând efecte inter partes, care pot fi extinse,
cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.
Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observații critice:
- adesea, judecătorii sunt obligați sau tentați să alunece de la aprecierea
juridică a operei legislative, la aprecierea ei politică;
- procedeul judiciar poate deveni o armă a puterii executive, pentru reglarea
unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecătorești în
raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte două puteri;
- organele judecătorești devin, vrând-nevrând, o ramură a puterii legislative
sau, ceea ce este şi mai grav, pot deveni o veritabilă putere de guvernare, o autoritate
deasupra tuturor celorlalte;
- puterea judecătorească, alcătuită din persoane care se bucură de
inamovibilitate şi independență, poate fi nu numai imparțială, ci şi discreționară;
- decizia judecătorească, chiar greșită fiind, odată intrată în puterea lucrului
judecat, nu poate fi retractată, ea putând astfel crea şi întreţine o situație de confuzie
juridică.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. A apărut între anii
1920-1930 în Cehoslovacia şi Austria, răspândindu-se după al doilea război mondial
aproape în toată Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul european,
a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat prezintă, cel
puţin, următoarele avantaje:
- degrevează jurisdicțiile de drept comun de competența de a verifica, în litigiile
dintre particulari, constituționalitatea legilor, eliminându-se astfel din domeniul
constituționalității practica judiciară contradictorie ;
- confirmarea conformității legii cu constituția, sau dimpotrivă, infirmarea
acesteia este opozabilă tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât
autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care în principiu produce efecte
doar între părți;
- cadrul strict în care se realizează verificarea constituționalității legii reduce
considerabil insecuritatea juridică.
În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele şi dezavantajele lor,
rezultă că, dacă necesitatea controlul constituționalității legilor apare perfect
justificată, modalitățile lui de exercitare rămân imperfecte și discutabile. Aceasta nu
împiedică, însă, utilizarea lor în practică, fiecare stat adoptând modalitatea pe care o
consideră adecvată.
 1.9. Controlul constituționalității legilor în România
Prin conținutul şi poziția sa constituția comandă întregului drept. Controlul
constituționalității legilor este o garanție necesară a traducerii în concret a principiilor
şi normelor constituționale.
Constituţia României încredințează controlul constituționalității legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituțională. Această instituție își găsește
reglementarea în art.142-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată3. Dispoziţii privind
competenţa Curţii Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea
nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale4 sau Legea
nr.370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. O dispoziție nou introdusă după
revizuire5 încredințează Curții Constituționale rolul de garant al supremației
Constituţiei, ceea ce pune în evidență o dată în plus, poziția supraordonată a
Constituţiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

1.9.1.Organizarea Curţii Constituţionale a României6

Curtea Constituţională a României este formată din 9 judecători numiţi pentru
o durată de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului.
Judecătorii sunt numiți după cum urmează : 3 de către Camera Deputaţilor, 3
de către Senat şi 3 de către Președintele României. Președintele Curții Constituționale
este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceștia, prin vot secret, pentru o durată de
3 ani. Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc, la fiecare 3 ani, cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienței şi continuității cu noile tendințe politico-
juridice.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curții
Constituţionale sunt următoarele:
1. pregătire juridică superioară;
2. înaltă competenţă profesională;
3. o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior
juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi
inamovibili pe durata acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei nu
pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De
asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată
penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3 Legea nr. 47/1992 a fost republicată pentru a doua oară în M. Of. Nr. 502 din 3 iunie 2004 dându-se
textului o nouă numerotare
4 Publicată în M. Of. Nr. 331 din 17 iulie 2000
5 Art. 142 alin 1 din Constituţie
6 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 265-266
 Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlul constituționalității legilor, ci cuprinde şi alte domenii strâns legate de
aplicarea şi respectarea Constituției.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale,
precum şi prevederile potrivit cărora se realizează aceste atribuții, ea poate fi
considerată o autoritate politico-juridicţională. Caracterul politic rezultă din modul
de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale şi din natura unor atribuţii, iar
caracterul jurisdicţional din independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, din
principiile de organizare şi funcţionare. Caracteristice pentru Curtea Constituţională
sunt şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică,
iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
1.9.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale7
Art. 146 din Constituţie stabileşte următoarele atribuţii ale Curţii Constituţionale:
I. controlul de constituţionalitate al anumitor acte normative, după cum
urmează:
1. Controlul constituţionalităţii legii, care se poate exercita în două modalităţi:
a) controlul prealabil sau anterior;
b) controlul ulterior (posterior).
a) Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de
Parlament înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
b) Controlul ulterior(sancţionator) priveşte legile intrate în vigoare şi se
realizează prin procedura numită "excepţia de neconstituţionalitate".
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic care permite
părţilor aflate într-un proces la o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial să
ceară Curţii Constituţionale, prin instanţa în faţa căreia se găsesc, să se pronunţe
asupra constituţionalităţii textului legal de care depinde judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aştepţi să ţi se
aplice legea pentru a o ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se
constatarea faptului că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este
neconstituţională şi deci trebuie înlăturată.
Excepţia poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are
legătură directă, adică are relevanţă.
Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină
suspendarea judecăţii, conform art. 29 alin. 5 din lege şi se face printr-o încheiere
motivată. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. 1,2
şi 3, potrivit aceluiaşi articol, alineatul 6, instanţa o respinge printr-o încheiere
motivată. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară,
în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.
Acest procedeu are o importanţă deosebită, întrucât permite cetăţenilor
accesul, într-o manieră indirectă, la Curtea Constituţională.

7 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 266-271

 Menţionăm că, potrivit art.29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror
neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 146 lit. d din Constituţia României revizuită în anul 2003, excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, cu privire la o
lege sau ordonanţă sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
este o atribuţie nouă, deosebit de importantă, în contextul creşterii numărului şi
importanţei acestora. Pentru a putea determina dacă în cazul acestei atribuţii a Curţii
aceasta efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă trimitere la art.
11 alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei. Aşadar, controlul conformităţii unui tratat cu
Constituţia se va efectua anterior ratificării lui de către Parlament, astefl încât vom
concluziona că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.
3. Un alt act supus controlului de constituţionalitate este iniţiativa de revizuire
a Constituţiei. În acest caz se constată o situaţie paradoxală întrucât o iniţiativă de
revizuire este prin ea însăşi „contrară” constituţiei.
Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curţii Constituţionale
îi revine misiunea de a se pronunţa dacă iniţiativa de revizuire s-a făcut cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art.1508 din Constituţie şi dacă nu depăşeşte limitele revizuirii
impuse de art.1529 din Constituţie. Şi în această situaţie controlul efectuat de Curtea
Constituţională este un control preventiv. Menţionăm că aceasta este singura situaţie
în care Curtea Constituţională se autosesizează.
4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. Menţionăm că
Parlamentul elaborează şi adoptă 3 regulamente : Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două camere,
iar controlul constituționalității acestora are un caracter posterior, sancţionator. În
cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre preşedinţii celor două
camere sau de un grup de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv 25 senatori.
5. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea sunt supuse
controlului de constituţionalitate numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonanţei care este determinată de art.115

8 Art. 150 din Constituţie statuează: ”(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele
României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor,
precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.
(2) Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele
țarii, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin
20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”
9 Art. 152 din Constituţie prevede:”(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național,

independent, unitar și indivizibil al satului român, forma republicană de guvernământ, integritatea

teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp
de război.”
din Constituţie, ce reglementeză instituţia "delegării legislative". Potrivit textului
constituţional Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege specială să
emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezultă că,
ordonanţele conţin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art.108 din Constituţie,
ordonanţele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
a) sunt semnate de primul ministru;
b) sunt contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare;
c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Se remarcă faptul că, ordonanţele intră în vigoare fără a fi promulgate de
Preşedintele României. Iată motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control
prealabil de constituţionalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
6. Controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare care este
reglementat de art.74 alin.1 şi 2 din Constituţie. Potrivit acestor texte, iniţiativa
legislativă se poate exercita de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de
vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare
dintre acestea sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000
de semnături în sprijinul iniţiativei.
De asemenea, se prevede că, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a
cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Rezultă că iniţiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli
constituţionale. Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curţii
Constituţionale.
În afara celor menţionate, Curtea Constituţională mai are şi alte atribuţii, și
anume :
II. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului . Această atribuţie constituţională este
detaliată prin Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. Enumerăm
exemplificativ câteva dintre activităţile efectuate de Curtea Constituţională în
exercitarea acestei atribuţii: înregistrează câte un exemplar din propunerile de
candidatură, soluţionează contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile
electorale de circumscripţie, validează sau anulează alegerile, publică rezultatul
alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial.
III. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul 10 în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului ;
IV. avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României. Potrivit art. 95 din Constituţie decizia în acest caz aparţine Parlamentului,
dar se cere şi avizul consultativ al Curţii;

10 Potrivit art. 95, 97, 98 din Constituţie, interimatul intervine într-una dintre următoarele situaţii : a)
funcţie vacantă (prin demisie, demitere, imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, deces); b)
suspendarea din funcţie; c) imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor.
 V. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului11 şi de a confirma rezultatele acestuia ;
VI. constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice12;
VII. soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
VIII. alte atribuţii.

1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor13

Pentru realizarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională trebuie să se
conformeze unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind
organizarea şi funcţionarea sa. Potrivit art.14 din această lege, procedura
jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt
compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea fiind
hotărâtă exclusiv de Curte.
Regulile procedurale se referă la sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile
premergătoare şedinţelor, examinarea cauzelor, deliberarea şi comunicarea actelor
Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi
din numărul judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate,
preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice
alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului
constituţionalităţii legilor, cu cele două modalităţi ale sale: controlul prealabil şi cel
ulterior, întrucât exercitarea aceastei atribuţii a Curţii Constituţionale are ponderea cea
mai însemnată în activitatea de control a Curţii.
a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se
poate exercita din oficiu. Curtea Constituţională poate începe controlul
numai dacă este sesizată de unul dintre subiectele expres prevăzute de
Constituţie. Acestea sunt:
- Preşedintele României;

11 Referendumul se poate organiza: 1. La cererea Preşedintelui României, după consultarea

Parlamentului în probeleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie); 2. Pentru demiterea
Preşedintelui (art. 95 alin. 3 din Constituţie); 3. Pentru aprobarea revizuirii constituţiei (art. 151 alin. 3
din Constituţie).
12 Conform art. 40 din Constituţie un partid este neconstituţional atunci când militează împotriva

pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii, integrităţii şi indepedenţei statului.

13 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 271-278
 - preşedinţii celor două camere ale Parlamentului;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
- Avocatul Poporului;
- cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Menţionăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesaţi iau la
cunoştinţă de conţinutul legii:
- cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului,
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului;
- cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în
procedură de urgenţă.
Etapele procedurale sunt următoarele:
Etapa care va declanşa procedura controlului prealabil este sesizarea adresată
Curţii de către unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit art. 12 (2)
din Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea trebuie să fie în formă scrisă şi să fie
motivată.
În vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituțională are obligația de comunicare
a sesizării primite către celelalte autorități sau organe care ar fi putut sesiza Curtea.
Până la data dezbaterilor, președinții celor două camere şi Guvernul pot prezenta, în
scris, punctul lor de vedere cu privire la dispozițiile legale care fac obiectul sesizării.
Precizăm că aceste autorități publice nu sunt obligate să-şi expună punctul de vedere,
au doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se efectua şi în lipsa
acestuia.
Soluționarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituționale. Dezbaterile se poartă atât asupra prevederilor menționate în sesizare,
cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
În urma deliberării, Curtea Constituțională decide, cu votul majorității
judecătorilor, iar dacă s-a constatat constituționalitatea legii, decizia se comunică
Președintelui României pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze,
prin promulgarea de către Preşedinte. Dacă, însă, s-a constatat neconstituţionalitatea,
decizia se comunică atât Preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, cât şi
primului-ministru, pentru a se deschide procedura de reexaminare a legii pentru
punerea acesteia de acord cu decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul fiind obligat
la reexaminarea acestei dispoziţii.
Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a.
b) Procedura în cazul controlului ulterior
Controlul ulterior de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor se realizează,
după cum am arătat, prin două modalităţi:
1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul
unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
2. sesizarea directă a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu
excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau ordonanţă.
 În cazul unui proces aflat în derulare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către una dintre
părţi, de către instanţă din oficiu sau de către procuror în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor, pentru susţinerea sau combaterea excepţiei, opinia instanţei
asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost
ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare.
Primind încheierea preşedintele Curţii Constituţionale va desemna pe unul
dintre judecători ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată
Curtea Constituţională preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere14.
În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru
administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza
actelor cuprinse în dosar, cu înștiințarea părților şi a Ministerului Public. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu
drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Completul Curţii va delibera în plen şi va decide cu votul majorității judecătorilor
pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curţii,
a punctelor de vedere prezentate de cele două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Deciziile pronunţate se
comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Deciziile adoptate pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, se
publică în Monitorul Oficial al României, partea I.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului,
procedura de soluţionare este asemănătoare celei prezentate, cu următoarele
diferenţe:
- Nu suntem în prezenţa unui proces aflat în derulare în faţa uei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, cu toate consecinţele ce decurg de aici;
- Avocatul Poporului îşi exercită această atribuţie din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate;
- Sesizarea Curţii trebuie motivată şi însoţită de dovezile necesare.

1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale15

Prin Constituţia revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care
se constată neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi celor care
privesc tratatele sau alte acorduri internaţionale, întărindu-se în acest fel efectul juridic
obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. O analiză a efectelor juridice ale
actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată avându-se în vedere modalitatea de
control exercitată: control prealabil sau ulterior.

14 Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată

15 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 279-281
 În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Pentru a stabili clar forţa juridică a
deciziilor Curţii în art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită se precizează că acestea
sunt „general obligatorii”. În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale prin care se se
admit excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, au ca rezultat
obligarea Parlamentului sau a Guvernuluii, după caz, de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, dispoziţii declarate neconstituţionale nu sunt scoase din vigoare la data
publicării deciziei Curţii, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de la
publicarea deciziei, astfel încât încetează să mai producă efecte juridice. În această
perioadă Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii unui vid legislativ
poate armoniza prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii prin care se declară anumite dispoziţii neconstituţionale,
acestea încetează de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al
legislaţiei16.
Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificaţie juridică
asupra datei la care dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă declarate neconstituţionale
încetează să mai producă efecte juridice. Această dată este data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un termen de recomandare
pentru legiuitor, care poate corecta neconstituţionalitate dispoziţiei respective, fie prin
modificare acesteia, fie prin renunţarea la ea.
Aceleaşi reglementări sunt valabile şi pentru Regulamentele Parlamentului.
În ceea ce priveşte controlul prealabil asupra legii, decizia de
neconstituţionalitate a Curţii atrage după sine obligaţia constituţională pentru
Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de acord cu decizia Curţii.
S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabilă a deciziilor Curţii,
interpretare ce conducea la situaţii confuze prin care autorităţile publice puteau neglija
deciziile Curţii.
Controlul de constituţionalitate asupra tratatului sau acordului internaţional
care are ca rezultat constatarea neconformităţii cu Constituţia a acestuia atrage după
sine imposibilitatea ratificării tratatului.
În fine, în caz de neconstituţionalitate a unui partid politic, efectul deciziei
Curţii este radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din cadrul
Tribunalului Bucureşti.

16Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor de
stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004, p. 200-201