UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ŞTIINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE POLITEHNICA

BUCUREȘTI
CENTRUL UNIVERSITAR PITEŞTI
FACULTATEA DE DREPT

CONTROLUL ADMINISTRATIV-JURISDICŢIONAL

MICU IZABELA-MARIA

SPECIALIZARE DREPT
AN 2, IFR, GRUPA 2

BUCHETE-RADU ANTONIA GABRIELA

SPECIALIZARE DREPT
AN 2, IFR, GRUPA 1

1
 Controlul administrativ-jurisdicţional

Introducere

Rolul controlului este de a preveni erorile în aplicarea deciziilor, de a le înlătura când

acestea există, de a asigura îmbunătățirea permanentă a activității, pentru ca aceasta să
corespundă cât mai bine nevoilor sociale într-o etapă dată. În administrația publică, obiectul
controlului îl constituie acțiunile şi inacțiunile (conduita) autorității administrației publice sau
a funcționarilor săi, felul în care aceştia și-au exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi.
Prin control al constituţionalității legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor normative care
reglementează activitatea de verificare a conformității legilor şi altor acte normative cu
dispozițiile legii fundamentali.
De-a lungul timpului, controlul constituționalității legilor s-a realizat, în principal, prin
mai multe modalități:
a) controlul realizat de către un organ politic;
b) controlul efectuat printr-un organ jurisdicțional
c) controlul printr-un organ politico-jurisdicțional.
Controlul exercitat de instanțele judecătoreşti poate fi de două feluri:
difuz – poate fi exercitat de toate instanțele indiferent de gradul lor şi concentrat sau
centralizat – care nu poate fi realizat decât de anumite instanţe judecătoreşti, de regulă cele
situate în vârful ierarhiei sistemului jurisdicţional. Controlul judecătoresc difuz este în general
un control posterior intrării în vigoare a legii și intervine cu ocazia soluționării unui litigiu,
iar efectele juridice ale deciziei se referă numai la părțile în cauză şi nu anulează legea.
Controlul asupra administrației publice permite verificarea măsurii în care activitatea
administrativă corespunde normelor fundamentale stabilite de putere. Controlul judecătoresc
asupra administrației publice constă în încredinţarea unui organ independent de puterea
politică şi de administrația publică a puterii de a tranşa definitiv diferendele ce intervin în
funcţionarea administrației. Instanțele judecătorești au, în acest caz, rolul de a stăvili
arbitrariul administrativ, limitând acțiunea administrației la respectarea legii, contribuind
totodată, la apărarea drepturilor şi libertăților cetățenilor, pe calea contenciosului
administrativ.
În ce priveşte controlul jurisdicțional, obiect al analizei noastre, în doctrina franceză se
apreciază că, supunerea administrației controlului exercitat de către instanțele judecătoreşti nu
este neapărat subordonată existenţei unei jurisdicţii administrative. Invers,
supunerea administrației controlului instanțelor ordinare nu reprezintă obligatoriu o mai bună
garanţie pentru cetățeni. Controlul jurisdicțional, date fiind trăsăturile sale caracteristice,
se distinge de controlul administrativ printr-o serie de elemente precum: în timp ce controlul
administrativ este exercitat de autorități administrative, controlul jurisdicțional este încredinţat
judecătorilor; judecătorul nu se poate pronunța asupra unui litigiu decât ca urmare a unui

2
recurs, pe când o autoritate administrativă se poate sesiza şi din oficiu; judecătorul este ținut
să se pronunțe și să statueze doar în drept, în timp ce autoritatea administrativă poate să
procedeze și la o apreciere a oportunității deciziilor administrative; controlul jurisdicțional se
finalizează prin pronunțarea unei hotărâri învestite cu autoritate de lucru judecat, care nu-i
mai permite să revină asupra hotărârii pronunţate, spre deosebire de actele administrative care
de regulă, sunt supuse revocării, cu câteva excepţii, doar în cazul actelor administrative
individuale. În ce priveşte controlul judecătoresc asupra administrației publice este vorba
despre forma cea mai importantă de control asupra administrației publice, formă care sintetic
se exprimă tradițional sub denumirea de contencios administrativ constituind însăşi finalitatea
dreptului administrativ. Acest control asa cum arata literatura de specialitate prezinta cateva
dimensiuni specifice:
1) Este un control mai restrans pentru ca are ca obiect numai legalitatea actului
administrativ, nu si oportunitatea lui
2) Presupune intotdeauna un act de sesizare din partea celui prejudiciat in drepturi prin
emiterea actului administrativ considerat ilegal;
3) Este mai concret si mai profund decat celelalte forme pentru ca esentializeaza
conformitatea actului cu legea;
4) Se realizeaza in cadrul unei proceduri prestabilite si existente, procedura ce se bazeaza
pe urmatoarele principii: contradictorialitate, obligatia moivarii solutiei si autoritatea
lucrului judecat, a hotararii pronuntate;
5) Nu poate conduce la reformarea actului administrativ, ci doar la anularea sau
inlaturarea lui din solutia procesului.
6) Conform acestei proceduri instanta, neutra si independenta in raport cu partile
procesului, solutioneaza litigiul prin pronuntarea unei hotarari susceptibila de
executare silita.
Evoluţia controlului jurisdicţional asupra administraţiei publice în România în
februarie 1864, după model francez, Alexandru Ioan Cuza a înfiinţat Consiliul de Stat,
ca organ cu caracter consultativ pe lângă Guvern, având şi atribuţii de soluţionare a
conflictelor apărute între administraţie şi particulari. Acesta era prezidat de domnitor şi
soluţiona litigii atât în baza legii sale organice cât şi în baza unor legi speciale. Prin urmare,
la vremea respectivă, Consiliul de Stat nu a reprezentat un adevărat tribunal ci o instituţie
intermediară între administraţia consultativă şi tribunalele administrative.
În anul 1866, Consiliul de Stat a fost desfiinţat printr-un text expres al Constituţiei din
1866, după doar 2 ani de existenţă, repartizarea atribuţiilor acestuia urmând a fi realizată
printr-o lege ordinară, adoptată la câteva zile după promulgarea Constituţiei.
A fost abandonat astfel modelul francez de soluţionare a Conflictelor dintre administraţie şi
particulari, acest tip de litigii fiind încredinţat tribunalelor de drept comun, după modelul
anglo-saxon. Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie s-a format treptat, pe cale
jurisprudenţială, din interpretarea unor principii generale ale dreptului public şi a unor texte
legale aflate în legătură indirectă cu contenciosul administrativ.
Din perspectiva originii sale etimologice, contenciosul administrativ poate fi definit ca
reprezentând „totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziţia cetăţenilor pentru a putea lupta
în vederea restabilirii ordinii de drept, tulburată prin actele juridice şi faptele materiale ale
organelor administraţiei publice, intervenite în aplicarea legilor şi în funcţionarea serviciilor

3
publice”. Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ, ca fenomen juridic, au variat de la o
ţară la alta, de la o perioadă la alta şi chiar în doctrina administrativă, de la un autor la altul.
În doctrina franceză a secolului trecut, contenciosul administrativ era definit în sens organic,
prin raportare la autorităţile competente să soluţioneze litigiile dintre administraţie şi
administraţi. A devenit clasică definiţia lui Ducrocq după care, sub aspect formal,
contenciosul administrativ apare ca fiind constituit din totalitatea litigiilor de competenţa
tribunalelor sau a justiţiei administrative. Multă vreme, contenciosul administrativ francez a
fost clasificat în: a) contencios de plină Jurisdicţie; b) contencios de anulare;
c) contencios de interpretare şi d) contencios de represiune.
Controlul judecatoresc priveste apararea drepturilor si a intereselor legitime ale
cetatenilor, impotriva abuzurilor administratiei. Acest control se înfăptuieşte de catre
instantele de drept comun si de catre instantele de contencios administrativ.
Alaturi de controlul instantelor judecatoresti, asupra autoritatilor administratiei publice se
exercita un control si din partea Ministerului Public, care face parte din structura autoritatilor
judecatoresti. Acest control are un caracter nejurisdictional si priveste verificarea actelor
organelor administrative de cercetare si urmarire penala, precum si a organelor de
administrare a locurilor de detinere si executare a pedepselor.
In dreptul burghez activitatea administrativa este supusa, in general, unui control
jurisdictional. Acest control infaptuit fie de instante speciale jurisdictionale, fie de instante
judecatoresti de drept comun, cu ocazia solutionarii litigiilor generate de activitatea
administratiei, poarta denumirea de contencios administrativ. Contenciosul administrativ este
totalitatea litigiilor între partilculari si administrația publică în care se pune în discuție un act,
un contract sau un refuz nejustificat de a soluționa o cerere.
În România, fundamentul constituţional principal al instituţiei contenciosului
Administrativ se regăseşte în art.52 ce consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică, dar şi alte texte constituţionale vizează această instituţie precum:
art.21 privitor la accesul liber la justiţie, art.73 alin. (3) litera k), privitor la caracterul de lege
organică al legii contenciosului administrativ; art. 123 alin. (5) referitor la atribuţia prefectului
de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei
publice locale, dar mai ales, Art.126 alin.(6) prin care controlul judecătoresc asupra
administraţiei publice este Garantat cu două excepţii expres prevăzute, pe de-o parte, iar pe de
altă parte, se stabileşte competenţa instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona
cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din
Ordonanţe declarate neconstituţionale.

Clasificarea tipurilor de contencios

1. Prima clasificare are drept criteriu interesul apărat de reclamant, și îl vizează
anume pe reclamant.
Primul că reclamantul își apără un interes al său, adică vătămarea este a lui. Primul tip de
contencios se numește contencios subiectiv, căci ține de subiectul care declanșează
contenciosul. Contenciosul subiectiv este contenciosul tip despre care vorbim în sensul că
litigiile din sistemul nostru de drept 90% se încadrează aici. Prin urmare temeiul legal al
acestui tip de contencios este art.1 din Legea Contenciosului Administrativ care spune că
"Orice persoană, dacă se consideră vătămată într-un drept al său, se poate adresa instanței ca

4
să obțină anularea actulu" , altfel spus, nu poți invoca interesele generale și trebuie să fii
personal vătămat prin actul atacat.
A doua variantă este că reclamantul apără un interes general sau public sau altfel spus
apără starea generală de legalitate. Acest tip se numește contencios obiectiv pentru că nu ține
de persoana reclamantului, reclamantul apără societatea în general. Contenciosul obiectiv este
spre exemplu cel exercitat de prefect ( art.123 alin. (5) din Constituție). Potrivit textului
prefectul poate ataca actul dacă se consideră că actul este ilegal. Diferența explicată
tehnic între cele 2 tipuri de contencios este că dacă avem un act ilegal, îi este mai ușor
prefectului să anuleze un act deoarece trebuie să dovedească un singur lucru și anume că actul
este ilegal. Dacă a dovedit că actul este ilegal, el se anulează. Dimpotrivă în contenciosul
subiectiv, pe fondul lui, reclamantul trebuie să dovedească 2 condiții. Prima condiție să
dovedească că actul este ilegal și a doua trebuie să dovedească vătămarea personală.
Dacă nu se dovedește vătămarea personală, se respinge acțiunea oricât de ilegal ar fi actul
atacat.
2. A doua clasificare este din perspectiva instanței de contencios administrativ,
iar criteriul este legat de întinderea prerogativelor instanței.
Această clasificare pleacă de la principiul separației puterilor în stat.
Contenciosul administrativ în esență reprezintă o ingerință, un amestec al justiției în
activitatea administrației.
 Contenciosul în interpretare. Cel mai slab tip de contencios se numește
contenciosul în interpretare. Într-un asemenea tip de contencios, singurul lucru pe
care l-ar putea face instanța este să interpreteze un act administrativ, care ar fi
neclar. Astfel nu poate desființa actul, nu poate da despăgubiri.
Intervenția instanței e foarte slabă. Astăzi noi avem contencios în interpretare
numai ca o componentă a contenciosului de plină jurisdicție.
 Contenciosul în aprecierea legalităţii. Temeiul legal este reprezentat de art. 4 din
Legea Contenciosului Administrativ. Contenciosul în apreciere legalității
presupune o singură prerogativa din partea instanței care stabliește dacă actul este
legal sau nu.
 Contenciosul în anulare şi în carenţă. Contenciosul administrativ de anulare este
acela in care instanta de contencios administrativ este competenta sa anuleze sau
sa modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea
legii sau sa oblige serviciul public administrativ sa rezolve o cerere la un drept
recunoscut de lege.Contencios exclusiv în anulare este posibil, dar contencios
exclusiv în carență nu, nu avem fiindcă nu e reglementat așa. Avocatul Poporului
este singurul care este titular unui contencios și în carență, adică unul care are
ambele componente.
 Contenciosul în daune. Contenciosul în daune reprezintă situația în care persoana
poate solicita instanței exclusiv despăgubiri.
 Contencios în exces de putere. Este acel tip de contencios, în care instanța poate
dispune anularea, poate cenzura carența și poate acorda daune.
Temeiul legal este art. 1 alin. (1) din Legea Contenciosului Administrativ.
 Contencios de plină jurisdicţie. Înseamnă că instanța care soluționează litigiul de
contencios, are toate prerogativele posibile. Teoretic instanţa poate să anuleze un
act, poate să oblige instanța și asta poate în anumite ipoteze, poate să acorde
daune, dar poate și mai mult de atât, în sensul că, poate să emită propriul său act,
5
 substituind actul administrativ atacat. Poate pronunța o hotărâre judecătorească,
care într-un limbaj civil, ține loc de actul, substituie actul atacat.
Contenciosul nostru administrativ este unul de plina jurisdictie, (conform art.12),
in cazul in care cel vatamat a cerut numai anularea actului administrativ, fara a
cere in acelasi timp, prin aceeasi actiune, si despagubiri.

3. A 3-a clasificare, vizează drept criteriu: Organizarea instanțelor, sau

Organizarea judiciară.
În lume astăzi, există 3 mari sisteme:
 Primul este sistemul judecătorului ordinar sau obișnuit, normal, adică sistemul
american
 Al doilea este sistemul judecătorului administrativ prezent în Franța.
 Al treilea este sistemul mixt, prezent în Germania

Sistemul nostru este mixt. Activitatea de contencios administrativ este realizata de

sectiile de contencios administrativ, infiintate, in temeiul art.17 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 59/1993 pentru
modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea
Curtii de Conturi, la tribunalele judetene si al municipiului Bucuresti, la curtile de apel si la
Curtea Suprema de Justitie – organe ce fac parte din sistemul organelor puterii judecatoresti.

Bibliografie
1. Codul administrativ- Ediţie îbgrijită şi adnitată de Ovidiu Podaru- Hamangiu 2020
2. Antonie lorgovan – Tratat de drept administrativ, Volumul II, Editia a III-a, All Beck
3. Constantin Rarincescu – Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936
4. Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu – Drept administrativ Roman, Ed. Tritonic,
Bucuresti 2004
5. Ovidiu Podaru- Curs universitar-Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca
6. Antonie lorgovan – Tratat de drept administrativ, Volumul II, Editia a III-a, All Beck
2000
7. Ovidiu Podaru - Drept Administrativ-Practică judiciară comentată, Editura Hamangiu,
2010
8. Ovidiu Podaru - Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti 2020
9. Legea Nr. 554/2004 din 2 decembrie 2004- Legea contenciosului administrativ