FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Absolvent

București 2012
 FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

INSTANȚA COMPETENTĂ SĂ
SOLUȚIONEZE LITIGIILE DE
CONTENCIOS
ADMINISTRATIV.SOLUȚII PE
CARE LE POATE PRONUNȚA

Coordonator științific:
Absolvent

BUCUREȘTI 2012
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I-NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CONTENCIOSUL
ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1- Preliminarii
SECȚIUNEA 2- Cadrul juridicde reglementare a instituției contenciosului administrativ
SECȚIUNEA 3- Noțiunea și trăsăturile contenciosului administrativ
SECȚIUNEA 4-Categoriile de contencios administrativ
1.Contenciosul în anulare
2.Contenciosul administrativ în plină jurisdicție
CAPITOLUL II- CONDIȚIILE DE ADMISIBILITATE ALE CONTENCIOSULUI
ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1-Aspecte generale
SECȚIUNEA 2-Condițiile de admisibilitate
CAPITOLUL III-COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ÎN
MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1- Aspecte generale
SECȚIUNEA 2- Competența instanțelor judecătorești porivit legii nr.304/2004 privind
organizarea judiciară
SECȚIUNEA 3-Competența materială a instanțelor de contencios administrativ
SECȚIUNEA 4-Competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ
CAPITOLUL IV- SOLUȚIILE PE CARE LE POATE PRONUNȚA INSTANȚA
DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1-Soluțiile în acțiunile privind actele administrative unilaterale
SECȚIUNEA 2- soluțiile în litigiile derivând din contracte administrative
SECȚIUNEA 3- Soluțiile în material verificării legalității operațiunilor administrative
STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

După cum este cunoscut, principiul separației puterilor în stat, potrivit căruia sunt
organizate şi funcţionează cele trei puteri în statul nostru de drept-puterea
legislativă,executivă şi judecatoreasca-implica atât o colaborare,cât şi un control reciproc
al activităţii lor. Contenciosul administrativ ne da prilejul să abordăm un caz concret în
care activitatea unor organe de stat, care realizează sarcinile unei puteri de stat,care
realizează sarcinile altei puteri în stat. Este cazul controlului exercitat de instantţele
judecatoreşti-organe ale puterii judecatoreşti-asupra activităţii organelor administraţiei
publice-organe ale puterii executive.
Dezvoltându-se acest subiect ,se releva o formă juridică de apărare a drepturilor
omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publicesi a
funcţionarilor publici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor organe, astfel încât,
orice se considera vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act
administrativ al unui organ al administraţiei publice, să poată cere şi să obţină anularea
sau modificarea actului administrativ şi repararea pagubei cauzate. În acest sens, articolul
48 din Costituţia României prevede ca “persoana vătămată într-un drept al său de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, este îndrptăţită să obţină recunoaşterea drptului pretins, anularea actului şI
repararea pagubei.”
Dezvoltând unele noţiuni generale asupra contenciosului administrativ, unii autori
arătau că, din punct de vedere al litigiilor ce formează obiectul judecăţii, funcţiunea
jurisdicţională-a statului, se împarte în două ramuri şi anume:
a) contenciosul de drept comun, care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competenţa
organelor judecătoreşti propriu –zise, de natura civilo-comerciala şi penală;
b) contenciosul administrativ, compus din majoritatea litigiilor de natureă
administrativeă, de competenţa, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale
speciale administrative, după sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state._
Potrivit legislaţiei în vigoare,contenciosul administrativ se realizează, în ţara
noastră, atât de instanţe de drept comun, precum şi,pentru anumite acte administrative, de
către unele organe cu activitate jurisdicţională ce funcţionează în cadrul organelor
administraţiei publice.
În lume au existat mai multe sisteme în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor
dintre particulari şi administraţie cum ar fi:
a) sistemul administratorului judecător, existent în Franţa până la revoluţia din
1789, în care organe din sânul administraţiei însăşi erau investite cu soluţionarea acestor
litigii ;
b) sistemul francez, al instanţelor speciale şi specializate de contencios
administrativ, al tribunalelor administrative în fruntea cărora se află Consiliul de Stat ca
instanţă supremă de contencios administrativ ;
c) sistemul anglo-saxon, în care litigiile de acest gen sunt soluţionate de instanţele
de drept comun.
România este calificată expres prin art.1 (3) din Constituţia României ca “stat de
drept”, în care prima valoare declarată supremă şi garantată este “dreptatea”.1
La ora actuală în România, activitatea de contencios administrativ se desfăşoară potrivit
Legii nr.554 din 02/12/2004, publicată in Monitorul Oficial Partea I nr.1154 din
07/12/2004.
În perioada interbelică, termenul de contencios administrativ a fost folosit în două
sensuri2 :
un sens larg, prin care se evocau toate litigiile din sfera administraţiei publice,
indiferent de autoritatea care le soluţiona ;
un sens restrâns, prin care se evocau exclusiv litigiile care intrau în competenţa de
soluţionare a instanţelor judecătoresti.
Activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ este aceea de a
soluţiona cu putere de adevăr legal, un conflict juridic în care, cel puţin una dintre părţi
este un serviciu public administrativ.
Organele care înfăptuiesc această activitate special create, fac parte din sistemul
organelor judecătoreşti, al puterii judecătoreşti. Obiectul acţiunii de contencios
administrativ îl constituie anularea sau modificarea unui act administrativ de autoritate,
obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept
1
Constitutia Romaniei., modificata prin referendumul din 2003
2
Contenciosul administrativ roman. Valentin I. Prisacaru, Editura All pag.36
recunoscut de lege şi repararea pagubei ce a fost cauzată prin emiterea actului
administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege.
 CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1- Preliminarii

Contenciosul administrativ a apărut destul de târziu în ţara noastră, la aproximativ

o sută de ani de la apariţia lui în Franţa, datorită inexistentei până în 1858 a puterii
judecătoreşti propriu-zisă.
La 7 august 1858 Convenţia de la Paris avea să consacre în mod expres separaţia
puterilor în stat, care fusese admisă într-o formă incipientă de Regulamentele Organice, şi
să prevadă înfiinţarea unei puteri judecătoreşti adevărate, formată din magistraţi care
urmau în timp să devină inamovibili.
Din Franţa, contenciosul administrativ a pătruns şi în alte ţări, inclusiv în
România, unde putem identifica următoarele etape de evoluţie:
Legea din 11 februarie 1864 privind Consiliul de Stat
Prin această lege se introduce instituţia contenciosului administrativ în ţara noastră,
înfiinţează o instituţie similară celei existente în Franţa, specială pentru judecarea acestui
gen de litigii, care fie erau prevăzute în legea să de înfiinţare, fie în alte reglementări
speciale.
Consiliul de Stat avea mai multe categorii de atribuţii:
O primă categorie de atribuţii erau cele care îi erau conferite în baza legii sale
organice3.
-era organ consultativ pe lângă Guvern. El trebuia să fie consultat asupra proiectelor de
regulamente, pe care le putea şi întocmi, precum şi asupra altor probleme de natură
administrativă.
-funcţiona şi că instanţa disciplinară pentru funcţionarii publici, putând să propună şi
dispună sancţiuni pentru aceştia.

3
Art 51 prevedea ca particularii si persoanele juridice care sunt vatamate in interesele lor printr-o masura
administrativa pot reclama la Consiliul de Stat, iar in aliniatele finale se indica autoritatile ale caror decizii
administrative puteau fi atacate;
-în materie legislativă, pregătea proiectele de legi sau era consultat asupra tuturor
proiectelor cu excepţia celor bugetare şi altor câteva.
-îndeplinea şi atribuţii jurisdicţionale , de contencios administrativ4.
Consiliul de stat era format dintr-un vicepreşedinte şi 9 membri, care erau numiţi
de Domnitor, acesta fiind şi preşedinte al Consiliului. În calitatea sa de preşedinte,
Domnitorul putea să-i şi revoce pe membrii Consiliului pe baza unui jurnal al Consiliului
de Miniştrii. Consiliul avea şi 9 auditori însărcinaţi cu studierea cazurilor cu care era
sesizat Consiliul şi din rândul cărora puteau fi recrutaţi viitorii membrii.
Perioada de la legea din 9 iulie 1866 pentru desființarea Consiluiului de stat
până în 1905.
Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin legea pentru împărţirea diferitelor atribuţiuni
ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866. Aceasta lega a fost adoptată în temeiul art. 131
din Constituţia din 1 iulie 1866, potrivit căruia „Consiliul de Stat va înceta de a exista
îndată ce se va vota legea menită a prevedea autoritatea chemată de a înlocui atribuţiunile
sale”.
Legea din 9 iulie 1866 atribuia litigiile de natură contencioasă tribunalelor ordinare,
care urmau să-şi exercite aceasta competentă potrivit reglementărilor ordinare.
Astfel de reglementări erau aproape inexistene, iar instanţele judecătoreşti în
exercitarea acestei competente au făcut distincţie între actele de gestiune cu privire la
care şi-au recunoscut o competentă deplină în ale judeca şi actele de autoritate faţă de
care şi-au recunoscut o competentă redusă.
Pe baza principiilor din dreptul comun şi taxelor legale existente, instanţele
judecătoreşti s-au declarat competente să judece pe lângă aspectele privind acordarea de
despăgubiri şi legalitatea actelor administrative pe cale de excepţie.
Odată cu evoluţia vieţii sociale şi politice, în general, şi a celei administrative, în
special, paricularii devin tot mai conştienţi de drepturile pe care le au, de rolul pe care îl
joacă în viaţa statului, impunându-se abandonarea sistemului practicat şi adoptarea unuia
care să le ocrotească mai eficient interesele.

Perioada cuprinsă între 1905-1910

4
Introducere in dreptul contenciosului administrativ Verginia Vedinas Ed.Fundatia Romania de maine,
Buc. 1999
 În anul 1905 se săvârşeşte reforma în materia contenciosului administrativ care
era din ce în ce mai mult cerută atât de forţele politice cât şi de cetăţeni.
Ordonanţele date conform art. 153 din Legea sanitară şi art. 97 şi 98 din Legea
pentru organizarea comunelor urbane:
În acest sens art. 153 alin. 1 din Legea sanitară din 3 aprilie 1885 prevedea că
prefecţii de judeţe şi în oraşele Bucureşti, Iaşi, Craiova, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Focşani şi
Botoşani primarii luând avizul Consiliului de Igena Publică vor ordona executarea
măsurilor necesară pentru îndreptarea locuinţelor nesalubre. Ei pot lua măsuri în contra
aglomerării unui număr excesiv de locuitori în case neîncăpătoare. Art. 97 şi 98 din
Legea pentru organizarea comunelor urbane din 31 iulie 1894 reglementau dreptul celor
vătămaţi în drepturile lor prin deciziile primarilor, referitoare la demolarea unor clădiri
construite cu nerespectarea alinierii stradale, precum şi pentru cei care deschideau străzi
fără autorizaţia primăriei de a cere prin justiţie despăgubiri contra comunelor dacă vor
dovedi că aceste măsuri au fost luate în contra dispoziţiunilor legii şi regulamentelor5.
PERIOADA 25 MARTIE 1910 - 17 FEBRUARIE 1912
Prin Legea Curţii de Casaţie şi Justiţiei din 25 martie 1910, cunoscută şi sub
denumirea de Legea Toma Stelian, este desfiinţat sistemul de contencios introdus prin
legea din 1905, iar cauzele de această natură se soluţionau de către tribunalele de judeţ. În
acest sens, art. 74 prevedea că pricinile dintre particulari şi stat, judeţe şi comune sau alte
autorităţi publice, pentru vătămarea drepturilor particularilor din acte administrative de
autoritate , venite înaintea instanţelor judecătoreşti, cf. Principiilor generale ale dreptului,
se vor judeca de urgenţă şi cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri.
Legiuitorul din 1910 a vrut să se recunoască o legitimitate pozitivă, democratică,
intervenţiei acestei reglementări în expunerea de motive a legii se prevedea că motivul
principal era reprezentat de faptul că legea din 1905 ducea la o afectare a principiului
separaţiei puterilor în stat. Se consideră că de vreme ce judecătorul era competent să
anuleze actul puterii executive, se crea astfel o imixtiune a unei puteri în prerogativele
alteia, ceea ce ar fi contravenit unui astfel de principiu.
Perioada 17 februarie 1912-23 decembrie 1925

5
Pag.30 – Valentin I. Prisacaru, Ed.All , “Contenciosul administrativ roman”
 Competenţa stabilită prin Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 nu a
durat decât aproape doi ani , pentru că prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi
Justiţie din 17 februarie 1912- denumită şi Legea Cantacuzino, cauzele de contencios
administrativ au fost atribuite din nou, Secţiunii a-III-a. Această secţie conform art.5 şi 3 ,
lit. f., judeca „recursurile actelor care s-ar pretinde vătămaţi în drepturilor lor, printr-un
act administrativ de autoritate făcută cu călcarea legii, precum şi recursurile în contra
refuzului autoritatiilor administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept.
Erau exceptate actele de guvarnamant. Pentru prima dată în ţara noastră , actele de
guvernământ, adică măsurile luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea
publică, la siguranţa statului, internă sau externă, sau la alte cerinţe de ordine superioară,
cum ar fi:
-declararea stării de asediu , faptele de război, care ar rezulta dintr-o forţă majoră
sau din necesitatiile imediate al luptei executarea şi interpretarea tratatelor şi convenţiilor
diplomatice cu statele străine măsurile epidemiilor , epizootiilor, inundaţiilor, foametei,
tulburărilor interne, extrădarea străinilor, expulzarea şi altele de aceiaşi natură.
Prin Legea din 1912, cât şi prin ceea din 1905, cererile de contencios
administrativ se puteau formula pentru motivul de exces de putere, incompetenţă,
denaturare a actelor, violare a legii sau a unui regulament şi greşită apreciere a faptelor şi
numai în cazul când prin unul din actele enumerate prin acel articol în art. 5 şi 3 erau
enumerate în linii mari aceleaşi categorii de acte ca acelea cuprinse în art.4 din Legea din
1905.
Deşi contenciosul instituit prin Legea din 1912 se asemăna cu cel intodus prin
Legea din 1905, el se deosebeşte esenţial în caracterul său, prin accea că în timp
contenciosul organizat prin legea din 1905 era un contencios în anulare, cel reglementat
prin Legea din 1912 era un contencios de constatare a ilegalităţii actelor administrative de
autoritate.

Perioada cuprinsă între anul 1925-1948

 Constituţia din 28 martie transforma contenciosul administrativ într-o instituţie de
rang contitutional administrativ într-o instituţie de rang contitutional , cu precizarea că ea
nu admite înfiinţarea de tribunale administrative.
Dispoziţiile Constituţiei din 1923 impuneau adoptarea unei legi speciale, fiind
adoptată la mai mult de 2 ani Legea din 23 decembrie 1925 a contenciosului
administrativ.
Legea din 1925 ni se prezintă ca o ,, instituţiune adăogată peste contenciosul
existent de competenta tribunalelor de drept comun, pe care nici nu-l desfiinţează şi nici
nu-l modifica,,.
Prin Legea din 1925, contenciosul administrativ este dat în sarcina Curţilor de
Apel.
Perioada 1948-1965
Această perioadă privind dezvoltarea controlului legalităţii actelor administrative în
două subperioade şi anume:
Prima, de la 9 iulie 1948, dată emiterii Decretului nr. 128 pentru desfiinţarea
contenciosului administrativ şi a curţilor administrative şi până la data de 19 iunie 1952,
dată emiterii Decretului nr. 132 pentru modificarea codurilor de procedura civilă,
procedura penală şi procedura fiscală , în legătură cu restructurarea organizării
judecătoreşti .
A doua de la 19 iunie 1952 şi până la 1 septembrie , dată intrării în vigoare a Legii
nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile
lor.
Perioada 1967-1990
În această perioadă , contenciosul administrativ în ţara noastră , a fost înfăptuit
în temeiul Legii nr.1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Această lege a fost adoptată la
26 iulie 1967, şi a intrat în vigoare, potrivit prevederilor art.19, la data de 1 septembrie a
aceluiaşi an.
Potrivit prevederilor art. 1 din legea cel vătămat într-un drept al său printr-un act
administrativ ilegal poate cere instanţei judecătoreşti competente, în condiţiile prezenţei
legi, anularea actului sau obligarea organului administrativ chemat în judecata să ia
măsură corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului sau, precum şi repararea
pagubei.
Reglementând competenta instanţelor judecătoreşti de soluţionare a litigiilor de
contencios administrativ, art. 2 al legii dispunea: ,,Cererile prevăzute în art. 1 se judecă
de instanţă judecătorească în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul , astfel:
-de judecătorie , când cererea priveşte un act al unui organ local al administraţiei
de stat sau al unei instituţii subordonate unui asemenea organ;
-de tribunalul judeţean sau de tribunalul Capitalei, după caz, când cererea priveşte
un act al unui minister sau al unui alt organ central al administraţiei de stat , ori al unuia
din aceste organe centrale.
În art. 3 din lege era reglementata procedura prealabilă sesizării instanţelor
judecătoreşti, în sensul că, înainte de a cere instanţei judecătoreşti , competente actului,
cel vătămat se va adresa , pentru apărarea dreptului sau , în termen de 30 de zile de la
dată când i s-a comunicat actul administrativ , organului emitent , care este obligat să
rezolve reclamaţia în termenul prevăzut de lege .
În cazul în care cel vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el
poate sesiza instanţă judecătorească competenta , în termen de 30 de zile de la
comunicarea soluţiei , iar dacă cel vătămat s-a adresat cu reclamaţie şi la organul
administrativ ierarhic superior, termenul de 30 de zile se calculează de la comunicare, ce
către acel organ , a soluţiei date reclamaţiei.

Perioada 1990– 8 decembrie 1991 și după decembrie 1991 până la

aparițiaactualei legi a contenciosului administrativ
După anul 1990, în această materie a fost adoptată Legea nr.29/1990 privind
contenciosul administrativ , reglementare care a reluat tradiţia interbelică , marcând
începutul unei noi etape în evoluţia acestei instituţii fundamentale pentru statul de drept.6
6
D. Apostol, Legea contenciosului administrativ , in Studii de drept romanesc, serie noua, nr. 3-4, 1991,
pag.210-213; S. Popescu, Statul de drept si controlul respectarii legii de catre autoritatile administrative, in
Studii de drept romanesc, seria noua, nr. 2, 1993, pag.133-142; D. Apostol, S. Popescu , Le contentieux
administratif en tant qu’instrument de la protection juridique du citozen, in Revue internationale de droit
compare, no.2, 1993, pag. 361-372; Al. Negoita, Legea contenciosului administrativ, in Dreptul nr. 6/1991,
pag. 3-13; I.Iovanas, Caracteristicile generale ale reglementarii contenciosului administrativ , in S.U.B.B.
nr. 1/1991.
 Caracteristica cea mai importantă a noii reglementări, din perspectiva fortificării
instituţiei, după schimbarea de sistem politic din decembrie 1989, a constat, fără îndoială,
în crearea unor secţii speciale şi specializate de contencios administrativ, iniţial la nivelul
tribunalelor şi al Curţii Supreme de Justiţie, iar apoi, ca urmare a modificării intervenite
în anul 1993 în organizarea judecătorească, şi la nivelul curţilor de apel , nou înfiinţate.
În esenţă, această primă reglementare postdecembristă a preluat o serie de
prevederi conţinute în Legea contenciosului administrativ din 1925, prima lege specială
în materie , aducând şi multe elemente de noutate.
Legea face parte din categoria celor care intră în vigoare ulterior publicării în M.
Of. şi anume la 30 de zile de la data publicării , respectiv pe 8 decembrie 1991, exact cu
un an înaintea Constituţiei.
Legea valorifica, tradiţiile legislative democratice şi avem în vedere principiile
legii din 1925 însă vine şi cu prevederi noi cu caracter revoluţionar.
Legea înfiinţează , la peste 100 de ani de la desfiinţarea Consiliului de Stat , secţii
specializate de contencios administrativ în cadrul tribunalelor judeţene şi al Curţii
Supreme de Justiţie. Ea a fost adoptată înaintea Constituţiei României , care a introdus
principii noi şi care impune că aplicarea în practică a legii nr. 29/1990 ( abrogata) să se
facă ţinând cont de aceste principii , realizându-se astfel un proces pe care doctrina îl
califica drept fenomen de ,,constituţionalizare,, a contenciosului administrativ.
Constituţia din 1991 ,, adoptată ulterior legii contenciosului administrativ conţine
dispoziţii care conferă în mod clar un câmp mai larg noţiunii tradiţionale de contencios
administrativ .
Deşi, Constituţia nu foloseşte expres noţiunea de contencios administrativ în
capitolul VI al titlului III, consacrat autorităţii judecătoreşti , este incontestabilă
competenta acestora în a soluţiona litigiile de contencios administrativ .
Semnificaţia modificărilor aduse de constituţie asupra materiei contenciosului
administrativ a determinat doctrina să afirme o teză la care ne aliniem şi anume faptul că
adoptarea acesteia semnifică o nouă etapa în evoluţia dreptului administrativ roman.
În prezent contenciosul administrativ este reglementat de legea nr.554/2004,cu
modificările ulterioare, care prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept
al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat
altui subiect de drept.
Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă
apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza
atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţă competenta
de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte de drept
calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiţionarul nu îşi
însuşeşte acţiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanţă
de contencios administrativ anulează cererea.
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea să
organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale
persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale
autorităţilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează
instanţă de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul
persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant,
urmând a fi citat în această calitate.
Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se
vatămă un interes legitim public, sesizează instanţă de contencios administrativ
competenta de la sediul autorităţii publice emitente.
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite
instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat
în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţă se
pronunţa, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii
actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor
juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data
emiterii actului.
Persoană vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau
dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de
contencios administrativ, în condiţiile prezenţei legi.
Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice subiect de drept public pot
introduce acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile prezenţei legi şi ale legilor
speciale.
La soluţionarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public
poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

SECȚIUNEA 2
Cadrul juridic de reglementare a instituției contenciosului administrativ

Contenciosul administrativ român îşi are sediul materiei în Constituţie, în legea

generală a contenciosului administrativ, precum şi în legi speciale.
Astfel, art.52 alin.1 al Constituţiei din 1991 revizuite în 2003, chiar dacă nu foloseşte
expres noţiunea de „contencios administrativ", descrie esenţa acestei instituţii juridice:
„persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei". În alineatul 2 al aceluiaşi text constituţional, se precizează
că prin lege organică vor fi stabilite condiţiile şi limitele exercitării acestui drept.
Textului menţionat i se adaugă cel al art.123 alin.5, care consacră faza jurisdicţionalizată
a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităţilor locale.
Art.31 al Legii nr. 554/2004 abrogă în mod expres legea generală a contenciosului
administrativ nr.29/1990, nu şi legile speciale care conţin soluţii derogatorii sub aspectul
competenţei, termenelor, etc., de la legea generală. 7
Caracteristicile contenciosului administrativ instituit prin Legea nr.
554/2004
 Această nouă lege a contenciosului administrativ păstrează în bună parte
trăsăturile legii anterioare (Legea nr. 29/1990) înscriindu-se, prin esenţa sa, în tradi ţia
românească din perioada interbelică a contenciosului administrativ. Astfel putem remarca
o serie de trăsături ce s-au păstrat relativ nemodificate:
-Controlul de plină jurisdicţie: conform art. 18, potrivit căruia instanţa, soluţionând
acţiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige
autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau orice alt înscris, putând hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale
cauzate, rezultă că prin Legea nr. 544/2004 se păstrează contenciosul de plină jurisdicţie
instituit în ţara noastră prin Legea nr. 29/1990. În temeiul acestei caracteristici a
contenciosului administrativ român, instanţa de contencios administrativ, (tribunalele
administrativ-fiscale precum şi secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel), soluţionând acţiunea în contencios, va putea, în cazul în care o găseşte întemeiată,
să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ emis cu nerespectarea legii, să oblige
autoritatea administrativă să emită actul, la care reclamantul avea dreptul, iar atunci când,
prin actul emis ori prin refuzul administraţiei de a emite, i s-au cauzat prejudicii
reclamantului, să oblige autoritatea administrativă la acoperirea daunelor materiale şi
morale cauzate acestuia, cu alte cuvinte o restitutio in integrum a celui vătămat în
drepturile sale.
-Controlul direct, pe cale de acţiune judiciară, atât faţă de actul administrativ
propriu-zis (manifestare de voinţă în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge
drepturi şi obligaţii), cât şi fată de actul administrativ asimilat (tăcerea sau tardivitatea
organului administraţiei publice);
-Acţiunea prealabilă (recursul administrativ graţios sau ierarhic): înainte de
a introduce acţiunea în instanţă, trebuie oferită posibilitatea autorităţii administrative
emitente sau autorităţii ierarhic superioare de a înlătura actul ilegal şi a repara eventuala
pagubă;
-Daunele cominatorii (amenda judiciară) – instanţa poate obliga autoritatea
administrativă care nu trimite lucrările cerute în termen sau nu pune în executarea
hotărârea la plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere nejustificată (art. 3
alin. 4 şi art. 24 alin. 2) ;
-Contenciosul administrativ are două grade de jurisdicţie: fondul şi recursul,
ambele date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal.
-Acţiunea în justiţie poate fi formulată şi personal împotriva funcţionarului,
care poate fi obligat la plata daunelor în mod solidar cu autoritatea administrativă
(art.16);
La aceste trăsături se adaugă şi următoarele, cu caracter de noutate:
Se lărgeşte materia reglementată prin lege (practic se cuprinde întreaga sferă a materiei
de contencios administrativ): tutela administrativă exercitată de prefect cu privire la
actele emise de autorităţile administraţiei publice locale (art. 3); excepţia de
ilegalitate(art. 4); contractile administrative (art. 8 alin. 2); actele administrativ-
jurisdicţionale (art. 6);
ordonanţele Guvernului (art. 9), etc.
Avocatul Poporului şi Ministerul Public sunt subiecte de sezină – au capacitatea de a
introduce acţiuni la instanţa de contencios administrativ în locul persoanelor vătămate,
acestea din urmă căpătând de drept calitatea de reclamant (art. 1 alin. 3 şi 4);
Autoritatea publică însăşi, care a emis un act administrativ ilegal ce a
produs deja efecte juridice, poate solicita constatarea nulităţii acestuia (art.
1 alin. 6).
Dezînvestirea instanţei de contencios administrativ (renunţarea voluntară
la acţiune) nu mai este posibilă în anumite cazuri, conform art. 28 alin. 2 („acţiunile
introduse de Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative”).

SECȚIUNEA 3
Noțiunea și trăsăturile contenciosului administrativ
 Cuvântul “contencios” vine de la cuvântul francez contentieux ,care, la rândul lui,
se trage din latinescul contentiosus ( certăreţ ), adjectivul substantivului
contentio,adică :conflict, dispută, confruntare.7
În dreptul administrativ ,termenul de contencios a început să fie utilizat pentru a
delimita căile de atac jurisdicţionale împotriva actelor şi operaţiunilor administrative de
recursurile administrative obişnuite.
Sensul material al noţiunii de contencios administrative este axat fie pe subiectele
între care are loc litigiul, fie pe regulile juridice invocate în cauză şi aplicate în
soluţionarea acesteia.8
În sens juridic, cuvântul contencios are doua accepţiuni: prima, de activitate
menită să soluţionize un conflict de interese, un conflict juridic, şi a doua, de organ
competent să soluţionize asemenea conflicte juridice; în sens de organ, acest cuvânt mai
desemnează si oficiile juridice încadrate cu jurişti ( jurisconsulţi ) cu atribuţii de a acorda
asistenţă juridică persoanelor juridice în care funcţionează acestea.
a) Activitatea propriu- zisă există in accepţiunea de soluţionare a litigiilor în care
cel puţin una din părţi este un organ al administraţiei de stat. În această accepţiune,
termenul de contencios administrative este folosit în sens funcţional, de activitate;
b) Termenul de contencios administrativ poate fi utilizat şi în sensul de totalitate a
organelor care soluţionează litigiile, în care cel puţin una din părţi este un organ
administrative. În acest caz, termenul de contencios administrativ este folosit în sens
organizatoric, de sistem de organe.9
c) Prin contenciosul administrativ se mai poate înţelege şi ansamblul nprmelor de
soluţionare a litigiilor, în care cel puţin una din părţi este un organ al administraţiei
publice. În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ reprezintă o instituţie
juridică, în cadrul dreptului administrativ, ca ramură de drept.
În concluzie, “contenciosul “ înseamnă o confruntare de acţiuni contradictorii,
prin care fiecare parte implicată într-un litigiu caută să-şi realizeze interesele în dauna
celeilalte părţi, acestea având în litigiu poziţii divergente.

7
V. I. Prisacaru, Op. cit., pag. 6.
8
A, Iorgovan, Tratat de drept administrativ ,Edit. Nemira, 1996, vol. I, pag.379.
9
D. Brezoianu, Contenciosul administrativ, Bucureşti, 2001, pag. 3.
 Aici interesează noţiunea de contencios,atât în sens de activitate, cât şi de organe
competente să soluţionize toate conflictele juridice ce le-au fost date prin lege, şi organe
de contencios administrativ , competente să soluţionize, potrivit legii, conflictele juridice
în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ. Activitatea
desfăşurată de aceste organe va fi o activitate de contencios judiciar sau o activitate de
contencios administrativ, după caz,adica, dupa cum această activitate se desfăşoară de un
organ contencios judiciar sau de un organ de contencios administrativ.
Contenciosul administrativ a apărut în condiţiile apliccării principiului separaţiei
puterilor în stat, cu referire la litigiile ivite între administraţia publică şi cei administraţi, a
căror soluţionare se făcea prin aplicarea regulilor dreptului public.
Noţiunea de contencios administrativ nu trebuie confundată nici cu noţiunea de
jurisdicţie, în general, şi nici cu aceea de jurisdicţie administrativă, în special.
Activitatea jurisdicţională contencioasă are ca obiect soluţionarea unor conflicte
juridice născute din încălcarea legii.
Activitatea jurisdicţională contencioasă a fost definită de unii autori ca fiind o
activitate ce constă în soluţionarea litigiilor juridice, de organe expres prevăzute de lege,
concretizată în hotărâri ce au forţă de lucru judecat, activitate care se desfăşoară după o
anumită procedură, în care se evidenţiază în mod deosebit principiile contradictorialităţii
şi al motivelor hotărârii.
Raportată însă la noţiunea de jurisdicţie administrativă, noţiunea de contencios
administrative este mai largă, deoarece jurisdicţia administrativă se referă numai la
litigiile soluţionate de organele administraţiei de stat cu atribuţii jurisdicţionale, în timp
ce contenciosul administrativ cuprinde litigiile în care cel puţin una din părţi este un
organ al administraţiei publice, indifferent de organul care soluţionează aceste litigii.
Aşadar, ca sferă de cuprindere, contenciosul administrativ se sutuează între
noţiunea de jurisdicţie contencioasă şi cea de jurisdicţie administrativă.
Dacă în ţara noastră ca de altfel şi în alte ţări,organele de contencios administrativ
(instantţele judecătoreşti) sunt organizate într-un sistem de organe ce fac parte din
organelle puterii judecătoreşti, în Franţa şi în alte ţări, organele de contencios
administrativ alcătuiesc un sistem de organe paralel cu sistemul organelor judecătoreşti.
 În prezent în România, activitatea de contencios administrativ este realizată de
secţiile de contencios administrativ, infiinţate, în temeiul art. 17 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993 pentru
modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului
administrative nr 29/1990 şI a Legii nr 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
de conturi, la tribunalele judeţene şi al municipiului Bucureşti ,la curţile de apel şi la
Curtea Supremă de Justiţie- organe ce fac parte din sistemul organelor judecătoreşti.
Astfel, ţinând seama de toate acestea, se desprind elementele care conduc la
definirea noţiunii de contencios administrativ.
În primul rand, se observă că activitatea desfăşurată de instatţele de contencios
administrativ este aceea de a soluţiona, cu putere de adevăr legal, un conflict juridic în
care, cel puţin una din părţI este un serviciu public administrativ.
În al doilea rând, organele care înfăptuiesc această activitate, special create, fac
parte din sistemul organelor judecătoreşti, al puterii judecătoreşti.
În al treilea rând, obiectul acţiunii de contencios administrative îl constituie:

a) anularea ori modificarea unui act administrativ de autoritate;

b) obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un
drept recunoscut de lege;
c) repararea pagubei ce a fost cauzată prin emiterea actului administrativ de
autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
În concluzie, în urma acestor elemente, se consideră că, prin contencios
administrativ se înţelege activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către
instanţele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în
care cel puţin una din părţI este un serviciu public administrative, iar conflictul juridic s-a
născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ori din refuzul de a
rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Trăsăturile Contenciosului Administrativ prevăzute de Legea 554/2004

Noua lege a contenciosului administrativ a fost adoptată şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004 şi a intrat în vigoare după 30 de zile, la 6 ianuarie
2005.
 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşte contenciosul
administrativ ca "activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ
competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate
publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"
Putem aşadar observa că definiţia legală a contenciosului administrativ, formulată în
concordanţă cu opiniile exprimate de doctrina de drept administrativ, este structurată pe
mai multe paliere:
a.este o activitate de soluţionare a unui litigiu dintre o autoritate publică şi alte
entităţi publice sau private;
b. activitatea este realizată de instanţe de contencios administrativ;
c.conflictul juridic soluţionat de instanţele de contencios administrativ se poate
naşte fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, fie, în fine, din refuzul nejustificat de a rezolva cererea.

SECȚIUNEA 4
Categoriile de contencios administrativ
 Există două categorii de contencios administrativ,determinate de competenţa
instantţelor de contencios administrativ , adică după cum instanţa de contencios
adminiastrativ este competentă,potrivit legii, să anuleze ori să modifice un act
administrativ de autoritate adoptat sau emis de un serviciu public administrativ, să oblige
autoritatea administrativă să resolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi
să oblige serviciul public administrativ de autoritate, fie prin refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Din acest punct de vedere, se deosebesc două categorii de contencios
administrativ şi anume:

contencios administrativ de anulare;

contencios administrativ de plină jurisdicţie.

a) contenciosul administrativ de anulare este acela în care instantţa de contencios

administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de
autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public
administrative să resolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
În cadrul acestui contencios administrativ , instatţa de contencios nu este
competentă să rezolve şI problema reparării daunelor.Această problemă se rezolvă , în
cadrul unui litigiu separate, de către instantţele de drept comun.
Această categorie de contencios administrativ a fost reglementată, în ţara noastră ,
prin Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, care, în art. 33,
prevedea că, “în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau
persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicţiunii
tribunalelor ordinare, decât în cazurile care anume se vor determina de lege, sau în cazul
când părţile vor da înscrisă mulţumire de hotărârea Consiliului”.
b) contenciosul administrativ de plină jurisdicţie este acela în care instanţa de
contencios administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să
rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daunele cauzate, de
servciul public administrativ , particularului ( persoană fizică sau juridică), prin actul
administrativ de autoritate adoptat sau emis ori orin refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate formula,
fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separate, după cum, la data introducerii acţiunii, îii era
sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.
Vom fi în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie în cazurile în care instantţa de
contencios administrativ este competentă să:
a) anuleze actul administrativ de autoritate care, prin care un reclamant a fost
vătămat intr-un drept al sau recunoscut de lege;
b) modifice un act administrative de autoritate care, prin prevederile a căror
modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege;
c) oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea unui reclamant ,
referitoare la un drept al său recunoscut de lege;
d) oblige serviciul public administrativ la repararea pagubei ce i-a fost cauzată
reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis ori prin refuzul de a rezolva vreo
cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

CAPITOLUL II
 CONDIȚIILE DE ADMISIBILITATE ALE CONTENCIOSULUI
ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1-Aspecte generale

Contenciosul administrativ poate fi definit în sens larg ca fiind totalitatea litigiilor

dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor sau
altfel spus, noţiunea de contencios desemnează conflictul de interese intervenit între două
sau mai multe părţi şi care nu poate fi soluţionat, în caz de neînţelegere, decât pe calea
unui proces sau litigiu juridic desfăşurat în faţa unui organ de jurisdicţie competent.În
sens restrâns, noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care
autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ,
în baza competenţei pe care le-o conferă legea.Potrivit art. 2 alin. l lit. f) din Legea nr.
554/2004 prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către
instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în
care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din
emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din
nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim. Amintim în acest context că Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost modificată şi completată succesiv prin:
O.U.G. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare
europeană; Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004; Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007
pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, a modificat
art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ; Legea nr.
100/2008 pentru modificarea alin. 1 al art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004.Aceste modificări şi completări aduse legii contenciosului administrativ au fost
adoptate din necesitatea de a răspunde mutaţiilor produse în plan legislativ şi
jurisprudenţial, inclusiv jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în scopul de a se întări
această instituţie fundamentală a statului de drept.Prin definiţie, contenciosul
administrativ regrupează totalitatea regulilor aplicabile soluţionării juridice a litigiilor
apărute în urma activităţii autorităţilor administraţiei publice, ce sunt îndreptate atât spre
impunerea unui comportament legal al autorităţilor administraţiei publice în activitatea
lor, cât şi repararea prejudiciilor morale şi materiale apărute în legătură cu lezarea unor
drepturi ale persoanelor fizice şi juridice. Prin urmare, contenciosul administrativ
reprezintă o instituţie juridică fundamentală a statului de drept şi reprezintă ansamblul de
reguli juridice privind soluţionarea pe cale jurisdicţională a litigiilor administrative.În
general, în cadrul oricărui proces, condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care
acţiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să
poată proceda la judecarea fondului litigiului. Verificarea îndeplinirii condiţiilor trebuie
să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiţii cerute de lege nu sunt
îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.Şi în materia contenciosului administrativ, în
lipsa unei condiţii de admisibilitate, acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă sau
competenţa va fi declinată unei alte instanţe, pe când în cazul în care actul este legal sau
refuzul justificat, acţiunea va fi respinsă ca nefondată. În momentul introducerii acţiunii
de contencios administrativ, reclamantul afirmă doar existenţa unui drept subiectiv sau
interes legitim şi vătămarea sa prin actul atacat, urmând ca efectiv existenţa dreptului sau
a interesului şi legătura de cauzalitate între actul administrativ şi vătămare să fie dovedite
cu prilejul judecării pe fond a litigiului.

SECȚIUNEA 2
Condițiile de admisibilitate

In mod tradițional, in doctrina administrativă au fost identificate o serie de

condiții ale acțiunii directe la instanta de contencios administrativ calificate de unii
autori, mai ales dupa modelul doctrinei franceze, drept condiții de admisibilitate ale
actiunii in instantă.
Conditiile de admisibilitate sunt privite in doctrina ca reprezentand cerintele
legale si de fapt ce trebuie indeplinite la momentul promovarii actiunii in justitie. Potrivit
legii, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acţiunea introdusă în contenciosul
administrativ:
‫־‬         actul atacat în justiţie să fie un act administrativ sau asimilat

‫־‬         vătămarea unui drept recunoscut de lege sau un interes legitim

‫־‬         actul administrativ (sau asimilat) să provină de la o autoritate publică

‫־‬         în cazurile când este obligatorie, să fie îndeplinită procedura administrativă

prealabilă

‫־‬         condiţia introducerii acţiunii în termenul prevăzut de lege

‫־‬         actul atacat în contenciosul administrativ să nu facă parte din categoria celor
exceptate de la acest control.

În ceea ce priveşte prima condiţie a acţiunii directe în contenciosul

administrativ, condiţia că actul atacat să fie un act administrativ, cercetarea porneşte de
la art. 52, alin (1) din Constituţia republicata. Astfel, potrivit acestei dispoziţii
constituţionale, acţiunea în justiţie poate fi introdusă atât împotriva unui act administrativ
cât şi împotriva nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, care se subînţelege că poate
să intervină fie ca urmare a refuzului de a soluţiona, fie ca urmare a tardivităţii în
soluţionare, ceea ce echivalează cu tăcerea administraţiei.
La rândul său, Legea nr. 29/1990, vechea lege a contenciosului administrativ,
admitea acţiunea în justiţie atât pentru un act administrativ propriu-zis cât şi pentru
nesoluţionarea cererii în termenul legal.
Potrivit actualei reglementări, se asimilează actelor administrative unilaterale şi
refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim,
sau, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, adică situaţia
cunoscută în doctrina sub denumirea de tăcerea administraţiei.
În ce priveşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, acesta este calificat drept
exprimare explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea iar
nesoluţionarea în termen legal a unei cereri este definită ca faptul de a nu răspunde
solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se
prevede alt termen.
Legea contenciosului administrativ a înţeles să lege noţiunea de refuz nejustificat
de noţiunea de exces de putere ce apare atunci când administraţia dispune de un drept de
apreciere, când legea îi îngăduie să adopte o soluţie din mai multe posibile, pentru a
ajunge la scopul expres prevăzut.
Legea nouă a contenciosului administrativ, în art. 1, alin (1) preia sub aspectele
sale esenţiale, conţinutul art. 52 alin. (1) din Constituţia republicată, potrivit unei tehnici
legislative des utilizate.
Înţelesul noţiunii de act administrativ este însă stabilit într-un articol distinct,
imediat următor, destinat prezentării semnificaţiei unor termeni. Astfel, actul
administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o
autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi juridice.
Aspect foarte important de semnalat, care va deschide o breşă în practică
judecătorească privitoare la soluţionarea conflictelor vizând, spre exemplu, contractele de
conceziune, legea asimilează actelor administrative contractele încheiate de autorităţile
publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea
lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice şi achiziţiilor publice.
Este însă vorba despre sensul larg al noţiunii de act administrativ, şi nu de sensul
restrâns al noţiunii de act administrativ unilateral, cu care doctrina în mod tradiţional ne-a
obişnuit. În mod evident de-acum, acesta este şi sensul în care trebuie interpretată
semnificaţia noţiunii de act administrativ din art. 52 alin (1) al Constituţiei republicate.
O altă problemă controversată, deja evocata, se referă la posibilitatea atacării în
contencios administrativ nu doar a actelor administrative individuale, ci şi a actelor
administrative normative. În majoritatea cazurilor, după cum pe deplin întemeiat s-a
arătat în doctrină, vătămarea unui drept sau a unui interes legitim apartinad unei persoane
fizice sau juridice se produce prin intermediul unui act administrativ individual. Numai
puţin adevărat este că, uneori, raporturi juridice administrative şi implicit şi drepturi
subiective pot lua naştere şi direct pe baza unor acte administrative normative.
În asemenea cazuri de excepţie, cel vătămat trebuie să aibă posibilitatea de a se
adresa în justiţie şi de a cere pe cale directă anularea uneia sau a unor dispoziţii ale acstui
act.
În consecinţă, spre deosebire de Legea nr.1/1967, Legea nr. 29/1990 nu a mai
făcut nici o diferenţiere între actul administrativ normativ şi actul administrativ
individual, de unde cocluzia că putau fi atacate în instanţă, în egală măsură, orice acte
administrative, indiferent în care dintre aceste două categorii ar fi intrat.
Constituţia din 1991, în varianta sa iniţială, a consacrat această formulă,
referindu-se în general la actul administrativ iar după revizuire conţinutul art. 48, devenit
art. 52, a rămas neschimbat sub acest aspect.
Nouă lege a contenciosului administrativ a rezolvat însă o serie de aspecte
ignorate de Legea nr 29/1990, care, deşi nu făcea diferenţiere între cele două categorii de
acte administrative mai sus evocate, sub aspect procedural a avut în vedere de cele mai
multe ori, doar actul administrativ individual, dacă ar fi să metionam, cu titlu de exemplu,
termenul de 30 de zile stabilit pentru procedura prealabilă, care curgea din momentul
comunicării actului vătămător, ştiut fiind faptul că, doar actele administrative individuale
intra în vigoare din momentul comunicării calor cărora li se adresează.
Punctul de vedere conform căruia şi actele administrative normative pot fi atacate
cu acţiune directă la instanţă de contencios administrativ a fost susţinut şi de Curtea
Constituţională şi de Curtea Supremă de Justiţie.
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat- menţinând o practică constantă în
această privinta- competenta secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor
judecătoreşti de a controla legalitatea actelor normative şi individuale ale Guvernului şi
celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de materia la
care se referă, concluzie care se impune şi atunci când legalitatea actului administrativ
priveşte nerespectarea însăşi a legii fundamentale, fiind emise cu exces de putere, adică
cu depăşirea limitelor şi a condiţiilor de exercitare a competenţei organului emitent.
Identificarea corectă a actului administrativ este o operaţie de apreciere, de
investigare a voinţei autorităţii emitente, de cercetare a formei pe care o îmbrăcă, pentru a
delimita actul administrativ de celelalte acte juridice ale autorităţilor publice şi, respectiv,
de operaţiunile tehnico-administrative, neproducătoare de efecte juridice.
Astfel, o problemă apărută în jurisprudenţa administrativă de-a lungul vremii a
vizat delimitarea actului administrativ de simplele adrese şi circulare.
La noi, încă din perioada interbelică, practică judecătorească a admis că simplele
ordine şi adrese de serviciu nu sunt acte administrative, deci nu pot fi atacate în instanţă
de contencios administrativ. De asemenea, nu pot fi atacate în contencios administrativ
actele administrative cu caracter exclusiv politic, actele administrative privind raporturile
Preşedintelui României cu Guvernul şi Parlamentul, actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care
privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice,
precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitaţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere, nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea
cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedura judiciară (de exemplu,
contravenţiile privind circulaţia pe drumurile publice numite acte fine de neprimire).
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie a acţiunii directe în contenciosul
administrativ, condiţia că actul să vatăme un interes sau un drept legitim putem spune
că o acţiune contra unui act administrativ pe ideea vătămării unui drept recunoscut de
lege, reprezintă, în subsidiar, şi o acţiune pe ideea vătămării unui interes legitim, chiar
dacă acest lucru nu este menţionat expres în acţiune.
În ce priveşte considerarea unui drept ca fiind legitim, în doctrina s-a arătat că nu
este suficient ca el să nu contravină ordinii juridice în vigoare, ci este necesar să-şi aibă
izvorul şi să fie socotit de o prevedere a unei norme juridice scrise sau cutumiare.
Interesul personal poate fi atât personal cât şi public, fundamentul constituţional
al interesului public reprezentându-l dispoziţiile Constituţiei cu privire la îndatoririle
fundamentale ale cetăţeanului roman.
Interesul legitim privat constă în posibilitatea de a pretinde o anumită conduita, în
considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, în timp ce,
interesul legitim public constă în posibilitatea de a pretinde o anumită conduita, în
considerarea realizării unui drept fundamental care se exercita în colectiv ori, după caz, în
considerarea apărării unui interes public.
O a treia condiţie a acţiunii directe în contencios administrativ se referă la
necesitatea că actul administrativ atacat să emane de la o autoritate publică. Au fost
incluse în această categorie atât autorităţile administraţiei publice centrale, cât şi
autorităţile administraţiei publice locale, precum şi regiile autonome, instituţiile sau,
după caz, societăţile comerciale cu capital de stat, în măsura în care, potrivit normelor de
organizare şi funcţionare, aceste organe dispuneau şi de capacitatea de a emite acte
administrative.
După cum se sublinia în doctrină, sunt numeroase servicii publice care au
comptenta de organizare a executării legii, în cadrul căreia pot emite acte administrative
sau refuză pretenţii juridice care se referă la drepturi conferite de lege persoanelor fizice
sau juridice.
Actuala reglementare are în vedere toate categoriile de autorităţi publice,
legiuitorul înţelegând să procedeze şi la o ficţiune juridică, asimilând “autorităţilor
publice” şi structurile care sunt de sorginte privată dar care sunt atrase, fie printr-o
dispoziţie expresă a legii, fie printr-o autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice
competentă, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte
juridice că autorităţile publice.
Este vorba despre categoria largă, cunoscută în perioada interbelică sub
denumirea de “stabilimente de utilitate publică”, cum ar fi organizaţiile profesionale
( Barourile de avocaţi şi Uniunea Naţională a acestora etc) precum şi persoanele juridice
de drept privat (asociaţii, fundaţii etc) care prin lege sau prin hotărâre a Guvernului au
dobândit statut de “utilitate publică”.
În ce priveşte cea de-a patra condiţie care trebuie realizată pentru
introducerea unei acţiuni în contencios administrativ, este vorba despre îndeplinirea
procedurii administrative prealabile.
În esenţă, în doctrina administrativă se face deosebire între recursul graţios,
constând în obligaţia celui care doreşte să introducă o acţiune în contencios administrativ
de a se mai adresă o dată autorităţii emitente şi recursul ierarhic, constând în posiblitatea
de a se adresa şi autorităţii ierarhic superioare.
În primul rând, plângerea prealabilă este definită ca reprezentând plângerea prin
care se solicita autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz,
reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul
revocării acestuia. Plângerea prealabilă se soluţionează în termen de 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, adică în termenul prevăzut
în contextul definirii nesoluţionării în termenul legal a unei cereri.
 Totodată, nouă reglementare precizează expres că, în cazul acţiunilor introduse de
Prefect, Avocatul Poporului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau cele care
privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în
cazul acţiunilor care au ca obiect excepţia de nelegalitate, nu este obligatorie procedura
prealabilă.
Referindu-ne la cea de-a cincea condiţie necesară pentru introducerea unei
acţiuni în contencios administrativ, condiţia ca acţiunea să fie introdusă într-un anumit
termen, ea reprezintă o consecinţă logică a celei anterioare, fiind deci în strânsă
conexiune cu procedura prealabilă, deoarece se referă la termenul în care acţiunea poate
fi introdusă în instanţă.
Dacă cel vătămat se adresase autorităţii emitente, termenul de sesizare a instanţei
era de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, iar dacă se adresase şi autorităţii ierarhic
superioare celei emitente, termenul de 30 de zile curgea de la comunicarea soluţiei acestei
autorităţi.
În împrejurarea în care organul subordonat soluţionase nefavorabil plângerea, iar
cel ierarhic superior rezolvase favorabil, s-a apreciat că, petentul nu avea motive
temeinice pentru introducerea acţiunii în instanţă deoarece în baza raporturilor
administrative de subordonare, de regulă, soluţia de nivel superior se impune faţă de
soluţia de nivel inferior. În ipoteza contrară, când soluţia dată plângerii de organul
superior este nefavorabilă, iar cea dată de organul inferior este favorabilă, în virtutea
aceluiaşi considerent, reclamantul era în măsură să atace soluţia superiorului care era
nefavorabilă, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Dacă autoritatea emitentă (sau cea ierarhic superioară) nu rezolvă reclamaţia în
termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen începea să curgă termenul de 30 de zile
de sesizare a instanţei de contencios administrativ.
Deşi prin proiectul noii legi fost propusă soluţia unui singur termen, de 6 luni,
pentru introducerea acţiunii în instanţă, ca urmare a sugestiilor formulate de unele
instante în timpul procedurii legislative, în legea adoptată se menţine soluţia unui termen
mai mic dar şi a termenului maxim, de un an, considerat că un bun câştigat de unii
practicieni ai dreptului.
 CAPITOLUL III
COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ÎN MATERIA
CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
 SECȚIUNEA 1- Aspecte generale

Având în vedere prevederile Legii nr.554 din 2004 a contenciosului administrativ,

competenta materială în această materie se împarte intre Tribunal şi Curtea de Apel.
Tribunalele administrativ-fiscale soluţionează litigiile privind:
-actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene;
- care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de
până la 5 miliarde lei.
Curtea de Apel, prin secţiile de contencios administrativ şi fiscal, soluţionează litigiile
privind:
- actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale;
- taxele şi impozitele, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5
miliarde lei, numai dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se
judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul
împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Legiuitorul, din dorinţa de a elimina orice comentariu cu privire la competenta
teritorială a instanţelor judecătoreşti, a stabilit în mod expres competenta alternativă în
materia contenciosului administrativ. Astfel, reclamantul se poate adresa instanţei de la
domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. În situaţia în care reclamantul a optat
pentru instanţă de la domiciliul paratului, nu se poate invoca excepţia necompetentei
teritoriale.Pentru introducerea cererii de chemare în judecată termenul este de 6 luni,
stabilit de art. 11 alin. (1) şi termenul de 1 an termenul-exceptie, stabilit de art. 11 alin.
(2).
Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, iar termenul de 1 an este un termen de
decădere.

Termenul-regula de 6 luni, începe să curgă de la:

-data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, dată comunicării
refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;
-data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi termenul de 1 an;
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative.
Termenul-exceptie de 1 an, se aplică în următoarele condiţii:
- trebuie să existe motive temeinice care au intervenit în interiorul termenului de 6 luni de
zile şi care audeterminat reclamantul să depăşească acest termen;
-acest termen se aplică doar în cazul actelor administrative unilaterale;
- termenul începe să curgă de la data emiterii actului.

SECȚIUNEA 2- Competența instanțelor judecătorești porivit legii nr.304/2004

privind organizarea judiciară

Articolul 2 alin.1 din legea 304/2004 prevede că justiția se înfaptuiește în numele

legii, este unică, imparțială si egală pentru toți.Justiția se realizează prin urmatoarele
instanțe judecatorești:

a) Inalta Curte de Casatie si Justitie;

b) curti de apel;

c) tribunale;

d) tribunale specializate;

e) instante militare;

f) judecatorii.

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de
6 luni de la:
   - data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
    - data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
    - data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data
expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
    - data expirarii termenului de solutionare a plangerii prealabile, respectiv data
expirarii
termenului legal de solutionare a cererii;
- data expirarii termenului de 30 de zile calculat de la comunicarea actului
administrativ
emis in solutionarea favorabila a cererii sau, dupa caz, a plangerii prealabile;
    - data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative
Pentru motive temeinice, in cazul actului administrativ individual, cererea poate fi
introdusa si peste termenul de 6 luni, dar nu mai tarziu de un an de la data comunicarii
actului, data luarii la cunostinta, data introducerii cererii sau data incheierii procesului
verbal de conciliere, dupa caz.
In cazul suspendarii, potrivit legii speciale, a procedurii de solutionare a plangerii
prealabile,
termenul de 6 luni curge dupa reluarea procedurii, de la momentul finalizarii acesteia sau
de la data expirarii termenului legal de solutionare, dupa caz, daca a expirat termenul de 1
an.În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut
existenţa actului nelegal. Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ
individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai
târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii
cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale,

precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi
atacate oricând [art. 11 alin. (4). Termenul de 6 luni, aşa cum am mai arătat, este termen
de prescripţie, iar termenul de un an este termen de decădere.

Reclamantul va anexa la acţiune:

  copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii
publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale.
 copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică,
dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa.
 orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
Judecata cererii se face cu citarea părţilor. Instanţa va putea cere autorităţii al cărei
act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care
a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
Dacă reclamant este un terţ sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de
Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă
actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte
lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. În mod corespunzător se va proceda şi în
cazul acţiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept
recunoscut de lege sau un interes legitim.
În cazul în care autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă
lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să
plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie
pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Suspendarea executarii actului administrativ are ca efect incetarea oricarei forme de
executare, pana la exipirarea duratei suspendarii.
În ipoteza admiterii actiunii de fond, masura suspendarii se prelungeste de drept
pana la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei, chiar daca reclamantul nu a
solicitat suspendarea executarii actului administrativ.Instanţa va rezolva cererea de
suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor.

Dacă în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea
unui serviciu public administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a
actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la
sesizare. Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi
atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de
executare.În cazuri bine justificate, persoana vatamata poate sa solicite suspendarea
executării actului administrativ unilateral prin cererea adresată instanţei competente
pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune
suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o
acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond. Dacă persoana vatamata nu
introduce actiunea in anularea actului in termen de 60 de zile, suspendarea inceteaza de
drept. Hotararea prin care se pronunta suspendarea este executorie de drept si poate fi
atacata in termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.In
situatia in care se emite un nou act administrativ cu acelasi continut ca si cel suspendat de
catre instanta, acesta este suspendat de drept. In acest caz nu este obligatorie plangerea
prealabila.Suspendarea executarii actului administrativ are ca efect incetarea oricarei
forme de executare, pana la exipirarea duratei suspendarii.În ipoteza admiterii actiunii de
fond, masura suspendarii se prelungeste de drept pana la solutionarea definitiva si
irevocabila a cauzei, chiar daca reclamantul nu a solicitat suspendarea executarii actului
administrativ.In ceea ce priveste introducerea in cauza a altor subiecte de drept, conform
noilor dispozitii, instanta de contencios administrativ poate introduce in cauza, la cerere,
organismele sociale interesate sau poate pune in discutie, din oficiu, necesitatea
introducerii in cauza a acestora, precum si a altor subiecte de drept.Cererile de chemare în
judecată pot fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau
a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se
admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu
autoritatea publică respectivă.

Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său

ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în şedinţă
publică, în completul stabilit de lege.
Pentru cererile formulate în baza legii contenciosului administrativ, se percep
taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia
celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor taxa la valoare. Hotărârile
date asupra cererilor formulate în baza legii contenciosului administrativ, se redactează şi
se motivează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Până la modificările aduse prin
Legea nr. 262/2004, hotărârile se redactau şi se motivau în cel mult 10 zile de la
pronunţare.
Soluţionând cererea, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul
administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze
un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.
Instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau
operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Instanţa
va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă
reclamantul a solicitat acest lucru.
Dacă obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ,
în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este
îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
Dacă persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în
acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge
de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în
termenul de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data
introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

SECȚIUNEA 3
Competența materială a instanțelor de contencios administrativ
 Cu privire la competenţa materială, litigiile privind actele administrative emise
sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se
soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de
500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă
de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva
sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel
se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
în materie civilă, tribunalul are competenţă substanţială de primă instanţă.
Tribunalul este instanţă de drept comun în materie comercială şi de contencios
administrativ. Are competenţă după valoare în materia civilă şi comercială:
- toate cauzele civile al căror obiect depăşeşte 500 000 lei;
- toate cauzele comerciale al căror obiect depăşeşte 100 000 lei, precum şi pe
acelea cu obiect neevaluabil în bani.
Totodată are competenţă de judecată, fiind instanţă de drept comun în unele
materii:  contencios administrativ, litigii de muncă, proprietate intelectuală, expropriere,
adopţie (încuviinţare, nulitate şi desfacere), repararea prejudiciilor cauzate de erori
judiciare şi  exequatur.
I.Competenţa privind judecata în prima instanţă
De lege lata, tribunalul în ceea ce priveşte judecata în prima instanţă, este instanţă de
excepţie, pentru ca judecă doar litigii date expres în competenţa sa.
Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C.
proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de
control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă, curţile de
apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de
apel au o competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.
Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine
tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă
limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona
litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege orice
organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere
publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a) din Legea nr.
554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un
serviciu public”. Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la
500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele
care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai
mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

SECȚIUNEA 4
Competența teritorială a instanțelor de contencios administrative

Pentru a cunoaşte instanţa căreia trebuie să ne adresăm pentru soluţionarea

unei cauze civile concrete nu este suficientă determinarea competenţei de atribuţiune a
instanţelor judecătoreşti. Este necesar să stabilim şi sub aspect teritorial care dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad are căderea de a soluţiona o cauză civilă.
În acest scop, trebuie să recurgem la normele de competenţă teritorială. Prin
intermediul normelor de competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe
linie orizontală între diferitele instanţe judecătoreşti de acelaşi grad. Iar, în raport de
criteriile folosite, distingem următoarele forme de competenţă teritorială: competenţa
teritorială generală, competenţa teritorială alternativă, competenţa teritorială excepţională
şi competenţa teritorială convenţională.
Cu privire la competenţa teritorială, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul
său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la
domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale. Competenţa
teritorială generală este determinată de domiciliul pârâtului la data intentării cererii de
chemare în judecată. Schimbările ulterioare ale domiciliului sau reşedinţei nu pot avea
nici un efect asupra competenţei determinate iniţial. Noţiunea de domiciliu, la care se
referă art. 5 C. proc. civ., a primit în jurisprudenţă o interpretare largă, în sensul că ea
semnifică „domiciliul” pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care
trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională.
O reglementare sumară este consacrată în Codul de procedură civilă şi în privinţa
acţiunilor îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public. Normele
consacrate în art. 8 C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: de a determina competenţa
instanţelor judecătoreşti în cazul în care acţiunea este îndreptată împotriva statului sau a
altor instituţii de interes public şi de a consacra în aceste împrejurări şi posibilitatea de a
alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Altfel spus, în
împrejurările analizate, ne aflăm şi în prezenţa unor veritabile norme de competenţă
alternativă.
Textul comentat are un caracter general, în sensul că vizează toate acţiunile
îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public, indiferent de natura
litigiului. În privinţa litigiilor din domeniul contenciosului administrativ va trebui să
ţinem seama însa de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui
text, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul
pârâtului. Şi de data aceasta textul menţionat consacră o competenţă alternativă. El mai
precizează că dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se
poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale. Acestui text nu i se poate atribui însă
semnificaţia unei derogări de la dreptul comun în materie. Într-adevăr, o dată făcută
alegerea de competenţă, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.
 Art. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia în care acţiunea este exercitată
împotriva mai multor pârâţi. În acest caz, legea instituie regula potrivit căreia acţiunea
poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre pârâţi. Soluţia legiuitorului
nu reprezintă totuşi cea mai eficientă formulă, întrucât este adeseori posibil ca mai mulţi
pârâţi să aibă domiciliul în raza teritorială a aceleiaşi instanţe; determinarea alegerii
competenţei de la instanţa corespunzătoare domiciliului unuia singur dintre pârâţi nu ni se
pare, într-o asemenea împrejurare, o soluţie echitabilă.
Este posibil însă, în cazul unei coparticipării procesuale pasive, ca printre pârâţi să
fie atât obligaţi principali, cât şi obligaţi accesorii. Care va fi, în acest caz, instanţa
competentă? Soluţia este prevăzută în mod expres în art. 9 C. proc. civ., iar, potrivit
acestui text, competenţa revine, aşa cum este şi firesc, instanţei competente pentru oricare
dintre debitorii principali.
Competenţa teritorială statornicită în art. 10 C. proc. civ. are justificări multiple.
În principal, legiuitorul a urmărit să asigure şi prin stabilirea unor norme de competenţă
alternativă condiţii pentru o mai bună administrare a justiţiei. Iar acest lucru se realizează
adeseori prin faptul că în circumscripţia teritorială a anumitor instanţe se pot asigura
condiţii mai bune pentru administrarea tuturor probatoriilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Cazurile de competenţă teritorială alternativă reglementate de art. 11 C. proc. civ.
nu exclud competenţa teritorială generală determinată de domiciliul pârâtului.
 CAPITOLUL IV
SOLUȚIILE PE CARE LE POATE PRONUNȚA INSTANȚA DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV
SECȚIUNEA 1
Soluțiile în acțiunile privind actele administrative unilaterale

Obiectul acţiunii în cazul actului administrativ unilateral

Potrivit disp. art. 8 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept
recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice
emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, poate sesiza instanţa de contencios
administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului,
repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru
daune morale.
 De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se
consideră vătămat într-un drept sau interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau
prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a
unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau
protejarea dreptului sau interesului legitim.
Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere
prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în
care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv
sau a interesului legitim privat.
Prin derogare de la dispoziţiile alin. 1 ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, acţiunile
întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea
actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să
efectueze o anumită operaţiune administrativă, sub sancţiunea penalităţilor de întarziere
sau a amenzii care potrivit art. 24 alin. 2 este de 20% din salariul minim brut
pe economie pe zi de întârziere aplicată conducătorului autorităţii publice sau, după caz,
persoanei obligate.
În situaţia în care acţiunea are ca obiect tăcerea administraţiei, se va cere instanţei, în
principal, obligarea autorităţii pârâte să emită actul administrativ solicitat de reclamant.
Când administraţia refuză să rezolve o cerere, instanţa va aprecia dacă refuzul este sau
nu justificat, pronunţând, în consecinţă, o soluţie pe fondul litigiului.
Instanta, soluționând cererile, poate, după caz, sa anuleze, în tot sau în parte, actul
administrativ, sa oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un
alt inscris sau sa efectueze o anumită operatiune administrativă.  
    Instanța este competenta sa se pronunțe, in afara situatiilor prevazute la art. 1 alin. (6),
si asupra legalitatii operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus
judecatii.  
    In cazul soluționării cererii, instanta va hotari si asupra despagubirilor pentru daunele
materiale si morale cauzate, daca reclamantul a solicitat acest lucru.Problema centrala a
solutionarii cauzelor de contencios administrativ graviteaza in jurul legalitatii actelor
administrative.
 Sarcina reclamanţilor este de a demonstra în fata instanţelor ilegalitatea actului
administrativ şi încălcarea drepturilor recunoscute de lege prin actul administrativ care
face obietul acţiunii.
Drept urmare , instanţă îşi va întemeia hotărârea pe constatarea ilegalităţii actului
contestat şi va lua măsurile care se impun pentru restabilirea legalităţii încălcate.10
Din cauzele de ilegalitate a actelor administrative contestate cu prilejul
soluţionării acţiunii de contencios administrativ amintim:
încălcarea regulilor de drept şi a principiilor de drept de către autoritatea publică
ce a emis actul contestat.
Examinând legalitatea actelor administrative , instanţă verifica dacă actul
administrativ contestat este conform cu legea , în sensul strict al cuvântului, ca act care
emana de la puterea legiuitoare.
Ilegalitatea actului contestat poate fi dedusa şi din constatarea ilegalităţii actului
normativ pe care se întemeiază.
Ilegalitatea poate avea ca sursă şi încălcarea principiilor de drept care sunt înscrise
în Constituţie, în celelalte legii şi care sunt consacrate deja de docrtina şi jurisprudenţă.
Amintim principiul revocabilităţii actului administrativ sau cel al intrării în
vigoare a actelor administrative.
încălcarea regulilor de competenţă în emiterea actelor administrative.11
Emiterea actelor administrative trebuie să se facă în cadrul unor reguli care le
asigura legalitatea. Încălcarea acestor reguli poate constitui temeiul unei acţiuni în
contencios administrativ.
Întemeindu-se pe regurile de drept şi pe principiile de drept , autoritatiile publice
trebuie să le respecte în tocmai atunci când este vorba de o competentă legală, când sunt
prescrise în amănunt felul şi condiţiile în care trebuie să acţioneze autoritatiile.
Se va avea în vedere că în materie de competenta , autoritatiile trebuie să respecte
anumite reguli de subordonare , ceea ce se realizează prin avizele conforme, precum şi pe
anumite reguli de procedura cu ocazia emiterii actelor.
10
Verginia Verdinas, Introducere in dreptul contenciosului administrativ, pag 123
11
Teodor Mrejeru, Procedura contenciosului administrativ , Ed. Tribuna economica, Bucuresti, 1999 si M.
Preda, Viorel Anghel , Decizii si hotarari ale Curtii Supreme de Justitie si Curtii Constitutionale privind
probleme ale administratiei publice si ale agentilor economici, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pag.506-
546, 562-628
 Încălcarea normelor de competenţă în emiterea actelor administrative poate
conduce la constatarea nulităţii absolute a actului administrativ, sau la o nulitate relativă
când s-au încălcat unele norme prin care se lezează interesele unor anumite persoane .
Odată investită cu acţiune în contencios administartiv, instanţă are a cerceta existenţa
dreptului subiectiv al reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ prin care i se
încalcă acest drept.
În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate da instanţă , atunci când acţiunea
vizează un act administrativ unilateral , normativ sau individual, instanţă poate pronunţa
următoarele soluţii;
Poate anula , în tot sau în parte , un act administrativ emis de către o autoritate
publică ;
Poate să oblige autoritatea să emită un act administrativ ori să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris . În această situaţie , instanţă poate stabili şi
sancţiuni sub forma unor penalităţi pe fiecare zi de întârziere ;
Poate hotăra asupra despăgubirilor materiale sau morale , dacă reclamantul a
solicitat acest lucru.

 SECȚIUNEA 2

Soluțiile în litigiile derivând din contracte administrative

Obiectul acţiunii în cazul contractelor administrative

Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar

în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii
legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului
administrativ.
La soluţionarea litigiilor prevăzute mai sus se are în vedere regula după care principiul
libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.
Este în afară de orice îndoială că noţiunea de contracte administrative, care în sfârşit
dobândeste o consacrare legală, fără echivoc, la noi, vizează contractele încheiate de
administraţia publică pentru a pune în valoare bunuri proprietate publică, pentru a presta
servicii publice, pentru a executa lucrări publice ori cele care vizează achiziţii publice13.
De altfel, unele acte normative reglementau competenţa instanţelor de contencios
administrativ pentru soluţionarea litigiilor legate de asemenea contracte, cum este cazul
celor din materia achiziţiilor publice.
Legea contenciosului administrativ stabileşte, aşadar, regula competenţei instanţelor
de contencios administrativ pentru litigiile legate de încheierea contractelor
administrative, cu toate fazele premergătoare încheierii (anunţuri, caiete de sarcini,
licitaţii, negocieri directe, întocmiri de procese verbale etc.), precum şi cu aspectele
legate de executarea acestora, inclusiv nulitatea sau rezilierea.
Legea contenciosului administrativ a înţeles să vină, aşa cum am mai arătat, şi cu un
principiu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la soluţionarea pe fond a acestor
litigii, anume prioritatea interesului public faţă de libertatea contractuală. În dreptul
comun al contractelor, se arată cu privire la contract că acesta este legea părţilor,
principiu înscris în art. 969 din Codul civil.
Filozofia contractelor administrative presupune ca acordul de voinţă al părţilor să fie
subordonat interesului public. Contractul administrativ nu este un scop în sine, precum
contractul civil sau comercial, ci asemănător actului administrativ unilateral, este un
mijloc juridic prin care se realizează administraţia publică, fie sub forma aplicării la
cazuri concrete a legii, fie sub forma prestării de servicii publice, în sensul larg al
termenului, în limitele legii. Aplicarea regulii, însă, nu se poate face în mod
discriminatoriu, ci în spiritul dreptului tuturor părţilor din litigiu „la un proces echitabil",
principiu înscris şi în Constituţia revizuită a României, la art. 21 alin. 3. Se înţelege că în
baza principiului constituţional consacrat de art. 21, instanţa, faţă de situaţia de fapt
dintr-o cauză, poate să aprecieze că interesul public cere, de exemplu, modificarea unor
clauze ale contractului, devenite prea împovărătoare pentru concesionar.
Atunci când obiectul acţiunii vizează un contract administrativ , instanţă poate după caz :
-să anuleze , în tot sau în parte , contractul;
-să oblige autoritatea să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, sub
sancţiunea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere;
 -să impună uneia dintre părţi să îndeplinească o anumită obligaţie care îi revine în
contract . deşi formularea este la singular, „ o anumită obligaţie”, apreciem că poate fi
vorba şi despre mai multe obligaţii , o altă interpretare atrăgând concluzia că pentru
fiecare obligaţie neîndeplinită ar trebui cerere separată, ceea ce este evident o absurditate.
-să suplinească consimţământul uneia dintre părţi , atunci când interesul public o
cere;
s-ă oblige la plata unor despăgubiri materiale şi morale.
În cazul acţiunii în contencios administrativ împotriva unui act administartiv
normativ niciodată nu se va proceda la anularea întregului act normativ, şi doar a
dispoziţiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat.

SECȚIUNEA 3
Soluțiile în materia verificării legalității operațiunilor administrative

În prezent, potrivit legii se menţionează că instanţa este competenţa sa se

pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza
emiterii actului supus judecăţii.
Din moment ce se face referire la competenta instanţei de a se pronunţa asupra
legaliatii actelor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, se înţelege că un
astfel de act poate fi şi actul administrativ normativ.
Constatarea ilegalităţii actelor administrative supuse judecăţii echivalează cu
anularea lor.
Tot aşa se analizează şi legalitatea unor operaţiuni administrative care, aşa după
cum am mai arătat, nu sunt acte administrative pentru că nu produce efectele juridice prin
ele însele .
Aceste operaţiuni administrative care pot fi nelegale, şi în cazul în care au
influenţat nelegalitatea actelor administrative supuse judecăţii, vor fi şi ele desfiinţate.
În conformitate cu legea în vigoare , acţiunile în justiţie prevăzute în această lege
pot fi formulate şi personal importiva funcţionarului autorităţii parate care a elaborat actul
sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicita plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.
În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la
plata daunelor în solidar cu autoritatea publică.
La rândul său, persoană acţionată astfel în justiţie poate chemă în garanţie pe
superiorul său ierarhic , de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărei legaliate
totală sau parţial, este supusă judecăţii.
De altfel din interpretările legislative, care se referă la eventualitatea chemării în
garanţie a superiorulul ierarhic12 de la care a primit ordinul scris să semneze actul, rezultă
că intenţia legiuitorului a fost de a se referi la răspunderea funcţionarului care a emis
actul administrativ ilegal şi nu cel care l-a elaborat, care l-a întocmit.
Semnătura funcţionarului pe actul administartiv este o operaţiune care
condiţionează valoarea juridică a actului adminsistrativ şi prin ea se manifestă, de fapt,
voinţa juridică exprimată de funcţionarul care a emis actul. Cât priveşte expresia ,,
elaborarea actului juridic,, , s-a arătat că aceasta implica diferite forme de participare a
funcţionarului administraţiei publice la pregătirea , emiterea şi executarea actelor
administartive prin operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice şi nu pot
justifica acţiunea în daune a reclamatului contra funcţionarilor administraţiei parate.13
Cât priveşte acţiunea în daune care se poate formula şi împotriva funcţionarului
administraţiei parate, atunci când se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, o condiţie a
răspunderii este că refuzul să vină de la un funcţionar care are în competenţa sa atribuţii
privitoare la realizarea dreptului solicitat de reclamant.
Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anulare a actului
administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este recunoscută reclamantului la
data judecării acţiunii în anulare.
Termenul de prescripţie în acest caz curge, conform dispoziţiilor legale, de la data
la care cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebui să cunoască întinderea pagubei.
Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru dezdăunarea reclamtului constă în culpă
administraţiei parate, exprimată în ilegaliatea actului administrativ emis, sau a refuzului

12
Drept administrativ, Ioan Alexandru, Mihaela Carausan, Ion Popescu, Dragos Dinca. Ed. Economica,
pag.395
13
Al. Negoita, op. cit. pag. 276
de a satisface pretenţia juridică a reclamantului , în legătură cu dreptul acestuia, iar în
legătură cu funcţionarul public vinovat , temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire
la emiterea actului sau la refuzul nejustificat de satisfacere a pretenţiei juridice a
reclamantului.
Prin obligarea, în solidar, a autorităţii publice cu funcţionarul vinovat se dă
posibilitatea reclamantului de a cere executarea faţă de oricare dintre cei doi pârâţi.
În practică, s-a constatat că reclamantul prefera să-şi recupereze pagubă de la
autoritatea publică, pentru că ea este solvabila şi el intră mai repede în posesia sumelor
pretinse.
Administraţia parată care a fost obligată să plătească daune reclamantului prin
acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra funcţionarilor care se fac
vinovaţi de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţiile
juridice ale reclamantului. Hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi atacate
cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Împotriva hotărârii pronunţate de tribunal că instanţă de contencios administartiv,
recursul se introduce la Curtea de Apel , iar împotriva hotărârii pronunţate în prima
instanţă de Curtea de Apel , recursul se introduce la Secţia de Contencios Administrativ a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul este suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă.
În cazul admiterii recursului , instanţă de recurs casează sentinţa primei instante şi
rejudeca litigiul în fond pronunţând o hotărâre definitivă cu privire la soluţionarea cauzei.
Ca o derogare de la dreptul procesual comun, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, când casează sentinţa , va rejudeca litigiul în fond.

STUDIU DE CAZ
Aspecte practice privind contractele administrative și atacarea
acestora în fața instanței de contencios administrativ. Abordare
jurisprudențială

Contract administrativ. Procedură prealabilă. Condiţii de formă.

Legea nr.554/2004, art.7 alin. (6)
 
 
Potrivit art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în situaţia contractelor de natură
administrativă, procedura prealabilă ce urmează a fi îndeplinită, îmbracă forma concilierii
prevăzută în cazul litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile
art. 720¹ Cod procedură civilă.
              Această procedură poate fi considerată îndeplinită, chiar dacă din corespondenţa
purtată între părţi lipseşte invitaţia expresă la conciliere, scopul urmărit de legiuitor fiind
atins în condiţiile în care, din această corespondenţă rezultă fără echivoc, atât încercarea
reclamantului de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului apărut, cât şi comunicarea către
pârât a pretenţiilor băneşti formulate, cu indicarea temeiului legal al acestora.
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
                                                                   Decizia nr. 1789 din 27 martie 2007
 
  Prin sentinţa nr. 67 din 29 martie 2006 – urmare a sesizării de către Judecătoria
Rădăuţi, prin sentinţa civilă nr. 3094/2005, de declinare a competenţei – Curtea de Apel
Suceava – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă,
acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al comunei Horia, prin primar, în
contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, fostă
Agenţia SAPARD Bucureşti, prin care solicita obligarea pârâtei la plata sumei de
1.131.100.306 ROL, reprezentând cheltuieli efectuate cu organizarea de şantier, foloase
nerealizate pentru organizare de şantier, taxe ISC, dobândă achitată, precum şi foloase
nerealizate, sumă derivând din executarea contractului cadru de finanţare încheiat de
reclamantă cu pârâta în 2003. 
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia
neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, reţinând, că reclamanta nu a respectat
prevederile art. 7 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 şi art. 720 1 din Codul de
procedură civilă, referitoare la procedura concilierii directe, adresele nr. 270 din 9
februarie 2006 şi, respectiv, nr. 398 din 23 februarie 2005 înaintate pârâtei nefăcând
dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea prevăzută de dispoziţiile legale
menţionate.
 Reclamantul a declarat recurs, arătând că instanţa de fond în mod greşit a apreciat
în cauză, că adresele nr.270/2006 şi respectiv nr.398/2005 nu pot fi considerate ca făcând
dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea prevăzută de art.7201 Cod
procedură civilă. În ciuda faptului că nici unul din aceste înscrisuri nu poartă denumirea
de plângere şi chiar dacă urmare a respectivelor demersuri nu s-a mai încheiat, formal, un
proces-verbal de conciliere, recurentul susţine că din conţinutul lor rezultă fără dubiu
încercările de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, după cum o demonstrează de altfel
şi corespondenţa ce a urmat şi poziţia intimatei pârâte.
            Recursul este fondat.
            Incontestabil, contractul cadru încheiat de părţi la data de 19.02.2003 din care
derivă pretenţiile băneşti ce formează obiectul acţiunii de faţă are natură administrativă.
            Aşa fiind potrivit art.7 alin.(6) din Legea nr.554/2004, procedura prealabilă ce
urmează a fi îndeplinită îmbracă forma concilierii în cazul litigiilor comerciale, fiind
aplicabile în mod corespunzător prevederile art.7201 Cod procedură civilă.
            Potrivit acestui din urmă text legal, în materie comercială, înainte de introducerea
cererii de chemare în judecată, reclamantul trebuie să încerce soluţionarea litigiului prin
concilierea directă cu cealaltă parte. În acest scop, reclamantul trebuie să convoace partea
adversă, comunicându-i pretenţiile sale şi temeiul legal precum şi actele  pe care se
întemeiază acestea, urmând ca rezultatul concilierii să fie consemnat într-un înscris cu
arătarea pretenţiilor reciproce şi a punctelor de vedere ale părţilor referitoare la obiectul
litigiului.
            Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că prin
corespondenţele trimise pârâtei – intimate anterior datei de introducere a acţiunii în
contencios administrativ, respectiv prin adresele nr.1488/8.02.2005 şi nr.398/23.02.2005,
la care se adaugă şi răspunsurile primite, recurenta-reclamantă a îndeplinit procedura
prealabilă a concilierii, în spiritul  prevederilor art.7201 Cod procedură civilă.
            Astfel deşi este adevărat că strict formal, adresele în cauză nu îndeplinesc chiar
toate condiţiile prevăzute de art.7201 Cod procedură civilă, lipsind în primul rând
invitaţia formală, expresă, la conciliere, Înalta Curte apreciază că se impune interpretarea
logică, şi realistă a prevederilor art.7201 Cod procedură civilă tocmai pentru ca
acestea să-şi atingă scopul avut în vedere de legiuitor şi fără a împiedica nejustificat
părţile în realizarea drepturilor lor.
            Din această perspectivă Înalta Curte, examinând înscrisurile sus menţionate
împreună cu răspunsurile transmise de intimata-pârâtă, reţine că finalitatea şi sensul
urmărit de legiuitor prin această prevedere, a fost pe deplin atins, pe de o parte pentru că
rezultă fără echivoc  încercarea reclamantului – recurent de soluţionare pe cale amiabilă
litigiului apărut, iar pe de altă parte, comunicarea către intimata-pârâtă a pretenţiilor
băneşti formulate ca şi a temeiului legal al acestora.
            La rândul său, intimata – pârâtă şi-a exprimat poziţia şi punctul de vedere faţă de
pretenţiile reclamantului-recurent, prin adresele de răspuns, depuse la dosar.
            În aceste condiţii, reţinând şi demersurile ulterioare ale părţilor, Înalta Curte
apreciază că ar fi excesiv de formală şi în afara scopului urmărit de legiuitor interpretarea
în sensul că în cauză nu s-a realizat încercarea de conciliere prevăzută de art.720 1 Cod
procedură civilă pentru a se putea promova acţiunea de faţă.
            Recursul a fost admis iar cauza a fost retrimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe
în vederea cercetării şi analizării fondului cererii reclamantului.
Aspecte doctrinare relevante
Noţiunea de contract administrativ este o creaţie a doctrinei juridice franceze,
care s-a cristalizat pe baza jurisdicţiei Consiliului de Stat, jurisprudenţa care a fost
conceptualizată apoi de doctrina administrativă. Printre primii autori care dezvoltă
această teorie a fost Laferriere, iar fondatorul concepţiei clasice este prof. Gaston Jeze.
În România, teoria contractelor administrative s-a afirmat pe măsura
dezvoltării raporturilor juridice dintre organele administraţiei publice şi particulari
(majoritatea investitori străini) privind concesionarea unor lucrări de interes public
sau a serviciilor publice. Acestea a determinat rezervele marilor autori de drept
administrativ din perioada interbelică (Anibal Teodorescu, Paul Negulescu, Constantin
G. Rarincescu), care au văzut în contractele administrative doar „o instituţie exogenă,
ce nu putea evoca esenţa relaţiilor endogene”.
În 1970 prof. Valentina Giliescu, plecând de la dispoziţiile art.164., alin.2 din
legea nr. 11/1968, privind învăţământul (abrogată apoi prin Legea nr. 28/1978),
fundamentează contractul administrativ ca o noţiune pe deplin comparabilă cu
„realităţile specifice orânduirii socialiste”, această teorie fiind promovată constant în
prelegerile pe care le ţinea în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti.
Analizând concepţiile autorilor din perioada interbelică şi ale autorilor din
doctrina occidentală actuală constatăm anumite deosebiri: noţiunea de contract
administrativ variază sub aspectul spaţiului semantic, chiar în aceeaşi perioada de la un
autor la altul, de obicei de la un autor de drept civil (drept privat) la un autor de drept
public (drept administrativ).
În doctrina franceză, cât şi în doctrina românească interbelică, noţiunea de
contract administrativ este intim legată de noţiunea de domeniu public şi respectiv de
serviciul public, ambele redevenind noţiuni de ordin constituţional, acum, în România.
Doctrina administrativă (şi chiar doctrina de drept civil) a admis teza
contractelor administrative în condiţiile legislative anterioare deloc favorabile acestei
teorii (în schimb favorabile unei teorii a contractelor economice ajungându-se la
fundamentarea unui drept economic, a unui contencios economic etc.) şi o abandonează
acum când dreptul public a redobândit importanţa sa firească.
În perioada interbelică dominată de guvernări liberale, niciodată vreun
teoretician pentru fundamentarea regimului juridic al concesiunii unui bun public, de
exemplu, nu a neglijat dimensiunea de drept public ca o pârghie stric necesară protejării
interesului general. Profesorii Negulescu şi Teodorescu, care, deşi nu au acceptat teoria
contractelor administrative, nu au susţinut că regimul concesiunii este exclusiv
comercial „privat” dimpotrivă au subliniat că refuză ideea de contract tocmai pentru a
nu lăsa să se înţeleagă că satisfacerea interesului public care trebuie să domine regimul
juridic al concesiunii rămâne la latitudinea concesionarului; „concesiunea nu poate
transforma serviciul public într-o afacere privată”.
Concepţia regimului juridic de drept privat aplicabil contractelor care au ca
obiect bunuri aparţinând domeniului public se regăseşte şi în actele administrative,
îndeosebi hotărâri ale guvernului adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei.
În România teza contractelor administrative a pătruns încă din secolul trecut
având ca model ţara de origine, Franţa. Doctrina clasică se conturează la noi după
primul război mondial, pe fondul aplicării reformelor legislativo-administrative
 reclamate de Unirea cea Mare, reforme ce au condus şi la adoptarea unor noi
Constituţii, cea din anul 1923.
Teoria contractelor administrative a dobândit la noi particularităţi specifice,
determinate, de inexistenţă unor instanţe speciale de contencios administrativ.
În literatura noastră până la adoptarea Constituţiei din 1948, s-au exprimat 3
mari opinii:
a) de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens restrâns;
b) de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative;
c) de acceptare a teoriei contractelor administrative în sens larg;
Teoria contractelor administrative în sens restrâns
Prima opinie pleacă de la ideea după care concesiunea este un contract de drept public,
un contract de serviciu public, un contract administrativ.
După prof. E. D. Tarangul contractele încheiate cu particularii în scopul “de a colabora
împreună în vederea unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept
public sau contracte administrative” (de exemplu: concesiunea de servicii publice, concesiunea
domeniului public, contractul de lucrări publice, concesiunea de lucrări publice, contractele
prin care se angajează un funcţionar, împrumuturile, etc.)
Regimul juridic special al contractelor administrative se caracterizează prin forme
speciale necesare pentru încheierea lor (caietele de sarcini, licitaţiile, aprobările din partea unor
autorităţi superioare) precum şi prin principii speciale cu privire la executarea lor. Caietul de
sarcini este considerat parte integrantă a contractului administrativ, „administraţia stabileşte în
caietul de sarcini condiţiile în care voieşte să încheie un contract administrativ, iar particularul
acceptă aceste condiţii”, ceea ce deosebea contractele administrative (propriu-zise) de
contractele civile, în general de contractele civile ale administrației. Licitaţia publică şi
adjudecarea nu erau considerate ca făcând parte din contractul administrativ ci numai acte
preparatorii, teză susţinută şi de P. Negulescu.
Pentru a marca distincţia dintre regimul contractelor administrative şi cel al contractelor
civile, prof. E. D. Tarangul evocă următoarele aspecte:
- particularul care a încheiat un contract administrativ cu administraţia nu va putea să-l
cedeze întreg sau în parte altei persoane, decât cu aprobarea administraţiei;
 - unele clauze din contractul administrativ sunt de natură reglementară (cu privire la
organizarea şi funcţionarea serviciilor publice, la interesele generale);
- administraţia îşi rezervă dreptul, dacă interesul general o cere sau când concesionarul nu
şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate în actul de concesiune, să poată rezilia contractul, fie direct
din oficiu, prin decizie administrativă dată pe cale unilaterală, fie pe cale judecătorească;
- contractelor administrative li se aplică teoria impreviziunii, care nu se aplică contractelor
de drept comun.
Jurisprudenţa din ţara noastră, prin diferite decizii, îndeosebi ale Curţii de Casaţie, a
admis teza după care administraţia poate încheia cu particularii, în vederea realizării unui
serviciu public, fie un contract de drept privat, supus regimului juridic al Codului Civil, fie un
contract de drept public sau contract administrativ, guvernat de regimul dreptului public.
Teza negării de contract administrativ
Argumentele invocate de profesorul A. Teodorescu în teoria contrară care pleacă de la
tezele lui L. Duguit sunt următoarele:
- statul se manifestă în dreptul public nu numai „sub forma de stat suveran, ci şi sub aceea de
stat-pers. juridică, în care calitatea stăpâneşte un patrimoniu ce-i aparţine în propriu şi este
subiect de drepturi şi de obligaţiuni ca orice particulari”;
- în actul de gestiune, statul nu comandă şi nu interzice nimănui nimic ci face cu privire la
patrimoniul său acte juridice pe care şi simpli particulari le-ar putea face cu privire la
patrimoniul lor propriu (cu scopul de a-l conserva, de a-l mări sau micşora);
- spre deosebire de actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act
bilateral, contractual, căci el constă întotdeauna într-un acord de voinţe;
- prin actul de gestiune administraţia poate să urmărească satisfacerea unui interes public;
- numai actele de autoritate sunt diferite contenciosului administrativ şi judecate după
principiile şi procedura specială prevăzute de legea din 23.12.1925, pe rând actele de gestiune
sunt „justificabile de tribunale şi curți, după principiile şi procedura dreptului comun”.
Prof. P. Negulescu afirmă că teoria după care concesiunea este un contract
promovată de jurisprudenţa franceză, apare dăunătoare interesului general pe care serviciul
concesionat este menit sa îl satisfacă, căci face ca serviciul public să urmeze mai mult
interesele concesionarului decât să satisfacă interesul public, pe când serviciile publice trebuie
să fie dominate de grija interesului public, iar concesiunea nu poate transforma interesul public
într-o afacere privată.
De aceea concesiunea este calificată un act mixt, o combinaţie de dispoziţiuni
regulamentare şi de contract.
Se pleacă de la ideea că într-o concesiune există clauze contractuale (de exemplu:
garantarea unui minim de beneficii pentru concesionari), dar şi clauze regulamentare (de
exemplu: obligaţia concesionarului de a asigura funcţionarea regulată şi continuă a serviciului,
reglementarea orarului).
Concesionarea este înțeleasă ca un mod de exploatare a unui serviciu public, prin
care administraţia competentă, care, creând sau organizând un serviciu public pe baza unui act
de putere publică, decret sau lege ( art.2,16,23 din legea 16.03.1929), face cu un particular un
contract pentru constituirea, amenajarea şi exploatarea acelui serviciu public, după normele
stabilite prin actul de organizare.
Teoria contractelor administrative în sens larg
În cea de a treia orientare, se consideră că sunt contracte administrative toate contractele
încheiate de administraţiile publice care, fără deosebire, sunt supuse unui regim de drept
administrativ, rezultând din principii şi legi de drept public.
Principalul susținător al acestei teze a fost prof. de drept administrativ de la Academia
de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, P. Strihan.
Toate contractele încheiate de administraţia publică erau supuse în primul rând,
principiilor generale ale contractelor de drept privat, din care cauză ele rămân contracte şi în al
doilea rând unor principii şi norme de drept administrativ din care cauză ele devin
administrative „De aceea socotim că denumirea de contracte administrative pe care o
propunem pentru toate aceste contracte este potrivită, pentru că este revelatoare şi corespunde
exact conţinutului noţiunii, aşa cum se desprinde din principiile şi normele dreptului nostru
pozitiv”.
Toate aceste aspecte ne îndreptăţesc să apreciem că revitalizarea teoriei contractelor
administrative care simboliza spiritul statului de drept, al apărării interesului naţional, legătura
noastră spirituală cu şcoala franceză, apare nu numai ca o „supapă de siguranţă” dar şi ca o
forma de protest a autorilor de drept public de epocă.
Orientări doctrinare şi jurisprudenţiale actuale
 Teoria contractelor administrative s-a dezvoltat mereu, ea fiind intim legată de
dezvoltarea contenciosului administrativ, de practica jurisdicţională a Consiliului de
Stat, care a fost calificată drept „unicul ghid în această materie”.
În perioada actuală practica a apelat la două categorii:
 Clauzele exorbitante (derogatorii de la dreptul comun);
 Participarea directă a contractanţilor la realizarea aceloraşi servicii publice;
Contractul administrativ este definit într-o concepţie ca fiind contractul încheiat
de o persoană publică şi identificat prin intermediul unui criteriu alternativ şi anume:
prezenţa clauzelor exorbitante sau participarea contractanţilor la executarea aceluiaşi
serviciu public.
J. M. Auby înțelege prin contractul administrativ contractul încheiat de una sau
mai multe persoane publice şi supus unui regim juridic de drept public.
Criteriul clauzelor exorbitante este fundamentat ca un criteriu legal deoarece
legea statuează că litigiile, care sunt determinate de asemenea clauze se soluţionează de
instanţele de contencios administrativ. Cele mai frecvente contracte administrative
delimitate după acest criteriu sunt:
 vânzarea de imobile proprietate a statului;
 contractele de împrumut public;
 cumpărarea de furnituri şi de servicii;
 cumpărarea de lucrări publice.
Iar contractele delimitate de după cel de-al doilea criteriu formează categoria
foarte diversificată a contractelor referitoare la utilizarea domeniului public, în special
concesiunile.
Sunt luate în discuţie două categorii de condiţii pentru a se determina dacă un
anumit contract încheiat de administraţie este contract administrativ sau un contract
civil, prima condiţie se referă la persoanele contractante iar a doua la clauzele sau
obiectul contractului.
În ceea ce priveşte subiectele, ca principiu, un contract încheiat între două
persoane publice este un contract administrative.
În concluzie, putem menționa că litigiile de contencios administrativ au ca obiect
fie un act administrativ unilateral, emis în aplicarea sau, după caz, în organizarea aplicării
legii, fie un act administrativ bilateral (contract administrativ) prin care, în limitele legii,
se prestează activităţi, în sensul larg al termenului, de interes public. Prin urmare, litigiul
de contencios administrativ, indiferent de categorie, pune în cauză autoritatea publică,
interesul public, care sunt în conflict cu un drept subiectiv sau numai cu un interes legitim
personal.
În plus, având în vedere că prin noua lege a contenciosului administrativ se
asimilează actelor administrative şi contractele administrative, soluţiile pe care instanţa
de fond le poate da trebuie analizate după natura actului dedus judecăţii.
În cazul contractelor administrative, soluţiile concrete pe care instanţa le poate da
sunt determinate de situaţia de fapt şi, fireşte, de dreptul aplicabil în speţă. Soluţiile pe
care instanţa le poate da, fără a fi limitative, sunt enumerate la art. 18 alin. 4 din lege: „…
instanţa poate: dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; obligă autoritatea publică
să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; impune uneia dintre părţi
îndeplinirea unei anumite obligaţii; suplini consimţământul unei părţi, când interesul
public o cere; obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale”.
De asemenea, în cazul contractelor administrative soluţiile pot viza: în faza
premergătoare încheierii contractului - obligarea autorităţii publice la emiterea unor
acte sau efectuarea unor operaţiuni premergătoare atribuirii contractului administrativ sau
la anularea unor astfel de acte sau operaţiuni (aceste două soluţii din dispozitiv nu sunt
prevăzute expres în lege, însă reies din faptul că instanţa este competentă să se pronunţe
asupra litigiilor din fazele premergătoare contractului administrativ, în temeiul art.8
alin.2), respectiv la încheierea contractului, iar în faza posterioară încheierii contractului
- anularea contractului, obligarea părţilor la îndeplinirea unei obligaţii sau suplinirea
voinţei acestora atunci când interesul public o cere, obligarea la plata unor.
Deşi doctrina administrativă românească a susţinut dintotdeauna existenţa şi
importanţa categoriei juridice a contractelor administrative, până nu demult nici
legiuitorul, şi nici jurisprudenţa nu au acordat o prea mare importanţă acestui tip de
contract. Calea indirectă de a recunoaşte unui contract natura juridică de contract
administrativ era aceea de a conferi instanţelor de contencios administrativ, specializate
în aprecierea condiţiilor specifice în care îşi desfăşura activitatea administraţia publică,
competenţa de a judeca litigiile născute în legătură cu acel contract.
 Astfel, în prezent, Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 conferă
instanţelor de contencios administrativ competenţa de a judeca litigiile născute în legătură
cu contracte ce au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea
lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achiziţiile publice (art.2 alin.1
lit.c teza a doua). Acestă competenţă a fost reiterată de legislaţia specială în domeniu,
OUG 34/2006 privind contractele administrative de achiziţie publică şi concesiune de
lucrări şi servicii, respectiv OUG 54/2006 privind concesiunea bunurilor proprietate
publică.

CONCLUZII

Contenciosul administrativ este una din cele mai importante instituţii ale statului
de drept. Doctrina îl califica, în mod constant, că instrumentul prin intermediul căruia
cetăţeanul, justiţiabilul, se apăra împotriva abuzurilor comise de autoritatea publică. O
asemenea semnificaţie obliga la adoptarea unei noi reglementări, necesitate satisfăcută
prin relativ recentă Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Legea nr. 29/1990 a fost una dintre primele reglementări adoptate de Parlamentul
ales democratic în luna mai 1990.
Specificul contenciosului administrativ instatuit în România , în decursul timpului
, inclusiv prin Legea 29/1990 era controlul direct de legalitate al actelor administrative şi
faptelor asimilate lor de instanţele judecătoreşti competente, trăsătura de bază a
contenciosului administrativ a fost aceea că a reprezentat o formă de control direct a
actelor administrative.
 Adoptarea legii din 1990 a fost de o importanţă deosebită pentru crearea statului
de drept în România. Legiuitorul a avut ca sistem de referinţă, legea interbelică a
contenciosului administrativ , dar s-a raportat şi la cuceririle acumulate, între timp , în
dreptul public.
Însă de la adoptarea legii a trecut o perioadă considerabilă nu neapărat prin
întindere, cât prin semnificaţia transformărilor săvârşite în dreptul românesc şi avem în
vedere, adoptarea Constituţiei României din 1991 revizuită în 2003, dar şi alte
reglementări care vizează această instituţie. S-a acumulat o bogată jurisprudenţa , pe care
Curtea Supremă de Justiţie a fructificat-o , în ceea ce priveşte propria practică, prin
publicarea celor mai semnificative soluţii în culegeri de decizii.
Elementul de noutate pe care îl aduce legea 554/2004 constă în faptul că
completarea nu se face tale quale , ci numai în măsura în care normele dreptului comun
sunt compatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o
parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte,
precum şi procedura prevăzută de legea specială. Per a contrario, rezultă că dacă o
asemenea compatibilitate nu există , nu poate opera completarea.
Actuala lege aduce o schimbare fundamentală, care vizează, în esenţă,
posibilitatea că suspendarea să poată fi solicitată şi dispusă şi în faza procedurii
administrative prealabile. Amintim faptul că, sub imperiul vechii legi, cererea de
suspendare era condiţionată de existanta unei acţiuni principale, în anularea actului
administrativ.
Apreciem că adoptarea noii reglementări era o necesitate din punct de vedere al
reperelor naţionale şi europene în materia contenciosului administrativ, ca ea satisface
exigenţele impuse de fenomenul administrativ contemporan, fără a nega şi existenţa unor
aspecte care sunt discutabile şi care, în timp , vor trebui clarificate, printr-o interpretare şi
aplicare corespunzătoare a legii.
Prin lucrarea de față ne-am propus să analizăm dispoziţiile legale privind
contenciosul administrativ , privite într-o abordare exhaustivă , prin intermediul căreia
am încercat să scoatem în evidenţă atât aspecte pozitive cât şi câteva din prevederile care
în opinia noastră sunt discutabile şi care apreciem noi vor pune probleme de interpretare
şi aplicabilitate în practică.
 Ca o concluzie apreciem că legea actuală asigura o mai bună protecţie
cetăţeanului împotriva actului administrativ abuziv sau ilegal, dând şansa acestuia de a –
si proteja mai bine interesele în raport cu autoritatea publică.
În acelaşi timp se dă posibilitatea autorităţii administrative care îşi recunoaşte şi
determină efectele negative produse de un act public pe care l-a amis în mod ilegal, de a
solicita instanţei de judecată stoparea şi înlăturarea acestor efecte create.

BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri ,manuale
1. Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept
admnistrativ ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008
2. Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu
Maiorescu,București ,2002
3. Balan Emil,Dreptul administrativ si contenciosul administrativ, Editura Fundației
Lumina lex,București,2001
4. Dacian Damian Dragos, Procedura contenciosului administrativ, Editura All
Beck, Bucuresti 2002
5. Dacian Dragos, Ana Ranta-Elemente de contencios administrativ,Suport de curs
an universitar 2011/2012,Cap. VI – Contenciosul administrativ
6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I ,Ed. All Beck,București 2001
 7. Verginia Vedinas, Introducere in contenciosul administrativ, , Editura Fundatia ,,
Romania de Maine’’București,1999
8. V.M. Ciobanu, G Boroi, Drept procesual civil, curs selectiv , Ed.II, Editura All
Beck, București, 2003
9. Bîrsan, Gabriela Victoria, Sârbu, Lidia, Georgescu, Bogdan, Jurisprudența Secției
de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007, Ed. Hamangiu, București, 2008

10. Dragoș, Dacian Cosmin, Legea contenciosului administrativ: comentarii și

explicații, Ed. All Beck, București, 2005

11. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira, București,
2000

12. Manda, Corneliu, Drept administrativ – tratat elementar (pentru uzul studenților),
Ed. Lumina Lex, București, 2001

13. Rarincescu, Constantin, Contenciosul administrativ român, Ed. Universală

Alcalay, București, 1937

Reviste,studii
1. Curier judiciar - nr. 3 /2005
2. Studii de drept romanesc, serie noua, nr. 3-4, 1991, pag.210-213- D. Apostol,
Legea contenciosului administrativ
3. Studii de drept romanesc, seria noua, nr. 2, 1993, pag.133-142- S. Popescu, Statul
de drept si controlul respectarii legii de catre autoritatile administrative

Acte normative
1. Constitutia Romaniei astfel cum a fost modificata prin referedumul din 2003
2. Codul de procedura civilă
3. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
4. Legea nr. 554/2004 a contenciosul administrative,cu modificările ulterioare
5. Legea nr.215/2001, privind administratia publica locală.
Site-uri
www.jurisprudenta.com
www.euroavocatura.ro
www.studiijuridice.ro
www.revistejuridice.ro