Universitatea”Dunărea de Jos” Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

CONCEPTUL DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Coordonator:
Lect. dr. :Agheniței Mihaela
Student:
Rogojină Mihaela-Alexandra
 CUPRINS

1. Conceptul de contencios administrativ şi evoluţia acestuia în România..................pag 3.

2. Categoriile contenciosului administrativ..................................................................pag 6.
3. Principiile comtenciosului administrativ..................................................................pag 7.
4. Organizarea contenciosului administrativ român după 1990....................................pag 8.
5. Competenţa instanţei de contencios administrativ....................................................pag 9.
6. Termenul de introducere a acţiunii în anularea actului administrativ.....................pag 10.
7. Suspendarea executării actului administrativ...........................................................pag 11.
8. Ce soluții poate pronunța instanța de contencios administrativ?.............................pag 12.
9. Bibliografie.............................................................................................................pag 14.

2
 Conceptul de contencios administrativ şi evoluţia acestuia
în România

1. Conceptul de contencios administrativ.

Administraţia publică are misiunea esenţială de aplicare a legilor. În acest sens , emite acte
administrative- decizii executorii, de înfiinţare şi coordonare a serviciilor publice, de luare a
măsurilor necesare ocrotirii drepturilor particularilor, menţinerea ordinii şi a liniştii publice. În
acţiunile sale de executare a legilor și de acșiune cu operativitate , administrașia publica poate
încălca drepturile sau interesele unor persoane din rea-voinţă sau din interpretarea eronată a legii
ori a situaţiei de fapt. Aceste împrejurări dau dreptul celor care se consideră prejudiciaţi, într-un
fel sau altul prin activitatea administraţiei, să-i ceară acesteia să facă ori să nu facă ceva, diferit
de comportamentul anterior. În situaţia că administraţia nu reacţionează în sensul dorit de
particular, se naşte dreptul acestuia din urmă de a se adresa cu acţiune la instanţa de contencios
administrativ.

Contenciosul administrativ revine în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti,

cum este în prezent la noi, sau a unor organe administrative speciale, cum este Consiliul de Stat
în Franţa. Contenciosul administrativ se constituie din totalitatea litigiilor generate între persoane
şiadministraţie, cu prilejul aplicării legilor sau a altor acte normative, a organizării şi funcţionării
serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză, principii, reguli şi situaţii juridice de drept
public.

2. Scurt istoric al contenciosului administrativ român până în anul 1990

În legea de organizare a acestuia stipulându-se că persoanele vătămate în drepturile lor printr-

o măsură administrativă, se pot plânge la Consiliul de Stat.Odată cu adoptarea primei Constituţii
moderne a României în anul 1866, s-a renunţat la instituţiaConsiliului de Stat, fiind agreat
sistemul judiciar anglo-saxon. Litigiile dintre administraţie şi cei administraţi sunt date spre
soluţionare instanţelor de drept comun. Unele litigii, expres prevăzute,cum erau cele născute în

3
procesul de aplicare a reformei agrare iniţiate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 1864, au
fost date în competenţa Curţilor de Apel. Caracteristica primei perioade de după trecerea de la
sistemul francez este şi faptul că instanţele de drept comun s-au considerat, un timp, competente
să soluţioneze, direct, numai o parte din litigiile cu care au fost investite, precum cele care
priveau acte de gestiune. Pentru actele de autoritate soluţionarea litigiilor se realiza doar pe calea
unei acţiuni indirecte, prin invocarea de către partea interesată a excepţiei de ilegalitate.

Tribunalele făceau doar aprecierea indirectă asupra legalităţii actului dedus judecăţii, acordând
despăgubiri reclamantului, dar se considerau necompetente în anularea actului3.Situaţia
presupunea că în cazul în care administraţia nu-şi revoca actul ce a făcut obiectul unui litigiu de
contencios şi în urma căruia aceasta a fost obligată la daune, actul să producă în continuare
efecte juridice. În timp, particularul este nevoit să introducă o nouă acţiune în contencios
împotriva aceluiaşi act.Această stare de confuzie şi indecizie asupra limitelor de competenţă în
contencios administrativ a fost îmbunătăţită abia în anul 1905 când s-a modificat legea de
organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordându-se competență acestei instanțe
supreme să judece litigiile promovate de către particulari pe calea unui recurs direct, inclusiv să
ceară şi să judece anularea actelor administraţiei. Secţia a III-a Civilă a Curţii de Casaţie a
devenit o secţie de contencios administrativ în fapt. Acest tip de contencios administrativ,
instituit prin modificările din 1905, a fost calificat ca un contencios de plină jurisdicţie prin
faptul că Secţia a III-a a Curţii putea judeca toate recursurile în contra refuzului administraţiei de
a rezolva cereri privitoare la un drept. Există posibilitatea ca în decizia Curții să se recunoască
existența dreptului, iar administrația să fie obligată să dea satisfacție dreptului reclamantului.

În anul 1910, Secţia a III-a Civilă este desființată, competența soluționării litigiilor dintre
particulari și administrație revenind tribunalelor ordinare. Ele puteau acorda şi daune
cominatoriiîn contra administraţiei, dar nu puteau anula actele atacate în justiţie, considerându-se
că prin legea de modificare anterioară, din 1905, se încălcase principiul separaţiei puterilor, că
justiţia nupoate anula actele puterii administrative. Această apreciere a legiuitorului din 1910 va
fi considerată după doi ani, ca o eroare de reglementare, astfel că printr-o lege din 17 februarie
1912 se restabileşte contenciosul de legalitate, potrivit căruia tribunalul poate constata
nelegalitatea actului ce face obiectul litigiului, însă nu-l poate anula.Curtea avea posibilitatea să
solicite autorităţii emitente a actului ilegal să-l revoce, anuleze ori să-l modifice, pentru a opri

4
vătămarea în continuare a particularului.Toate aceste inconsecvenţe legislative şi căutări vor lua
sfârşit în anul1925 când se adoptă prima lege a contenciosului administrativ român, în baza
art.107 al Constituţiei din anul 1923. Potrivit acestei legi speciale, pot fi atacate la instanţa de
contencios administrativ actele administrative care ating drepturile subiective, nu şi simplele
interese. S-a creat un contencios de plină jurisdicţie pentru actele de gestiune, şi un contencios
deanulare pentru actele de autoritate. Deşi Constituţia din 1923 stabilea un principiu potrivit
căruia contenciosul administrativ era atribuit spre competentă soluţionare instanţelor
judecătoreşti, s-au menţinut şi unele jurisdicţii administrative, înfiinţate pe două grade de
jurisdicţie: Curţile administrativ-teritoriale ca instanțe de fond şi Curtea Superioară
Administrativă ca instanţă de recurs. Competenţa acestor instanţe administrative speciale se
reducea numai la litigiile cu privire la actele autorităţilor administrative locale4

 Reglementările în perioada 1948 – 1990

Prin decretul nr. 128/1948 s-a desfiinţat contenciosul administrativ, principiul separaţiei
puterilorîn stat a fost înlocuit cu „unicitatea puterii”. Marea Adunare Naţională era organul
suprem al puterii de stat şi, ca atare, autorităţile judecătoreşti sunt subordonate acesteia. Nu
puteau exercita control asupra actelor administraţiei de stat care se emit în executarea legilor. În
expunerea de motive a Decretului nr. 128/1948 se specifica „faţă de acest principiu şiconsiderând
că tot această Adunare alege Prezidiul (viitorul Consiliu de Stat dizolvat la 22 decembrie 1989)
şi formează Guvernul – rezultă o subordonare faţă de organul suprem”.
Cu o asemenea structură, nu se mai poate concepe ca actele de autoritate să fie puse în
discuţie de către particulari, iar aceştia să mai aibă dreptul să cheme statul în judecată, pentru ca
actele luisă fie cenzurate de către o autoritate subordonată. Instanţele de drept comun au rămas,
mai mult formal, cu dreptul de a controla legalitatea actelor administrative pe calea acţiunii
directe numai în mod excepţional, în cazuri expres prevăzute de lege, iar pe calea excepţiei de
ilegalitate, ori de câte ori intenţia legiuitorului de a le recunoaşte această competenţă se
desprinde în mod neîndoielnic din interpretarea legii. Această procedură s-a menţinut până la
adoptarea Constituţiei din 21 august 1965 când prin art. 35 şi 102 se realizează condiţiile
constituţionale în favoarea particularilor de a putea formula cereri la tribunale dacă se consideră
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Textele constituţionale citate au stat la
baza adoptării Legii nr. 1/1967. Cu toate neajunsurile acestei legi datorate în principal regimului

5
politic, a faptului că sistemul administrativ era unul centralizat, controlul jurisdicțional privea
numai aspectul legalităţii nu şi al oportunităţii actului. Atât dispoziţiile Constituţiei din 21
august1965 cât şi ale legii de aplicarea acestora (nr. 1/1967) au reprezentat un pas deosebit în
reconsiderarea posibilităţii particularilor de a se plânge de încălcarea unor drepturi subiective. În
practică, instituţia contenciosului administrativ potrivit Legii nr. 1/1967 avea un rol formalist ,
propagandistic, datorat faptului că foarte multe organe ale statului socialist, fie că aveau dublă
natură, erau de partid şi de stat, fie că şefii acestora erau şi lideri de partid, iar judecătorii
neavând inamovibilitate practic erau puşi în imposibilitate de a aplica legea în mod obiectiv,
imparţial. După victoria Revoluţiei din decembrie 1989, în anul 1990 a fost adoptată Legea
contenciosului administrativ, nr. 29/1990.

Categoriile contenciosului administrativ

Reglementările diferite, cu limitări impuse autorităţilor judecătoreşti înceea ce priveşte

competenţa în soluţionarea unor cauze au condus la concluzia că ar exista mai multe ramuri ale
contenciosului administrativ: contenciosul de plină jurisdicţie, contenciosul de anulare,
contenciosul de interpretare şi contenciosul de represiune.
Această clasificare realizată de doctrina franceză şi sub influenţa jurisprudenţei Consiliului de
Stat din Franţa a fost acceptată şi preluată în multe ţări europene.Cât priveşte România,
realizându-se o reglementare oarecum diferită de cea franceză s-a susţinut că pot fi identificate
înprincipiu două tipuri de contencios administrativ: obiectiv şi subiectiv. Pornind de la faptul
constatării cuprinse în actul jurisdicţional ce poate fi pronunţat de magistrat într-un litigiu de
această natură, şi din punctul de vedere al conţinutului deciziei, al hotărârii judecătoreşti ca
atare,putem avea un contencios de anulare sau de plină jurisdicţie.Contenciosul obiectiv este
atunci când situaţia litigioasă este declanşată de o problemă de drept obiectiv, altfel spus rezultă
dintr-o normă juridică ce este interpretată diferit sau abuziv de către autoritatea
administrativă6.Contenciosul subiectiv ne apare atunci când este pusă în cauză existenţa şi
întinderea unor drepturi subiective ale reclamantului.Contenciosul administrativ român instituit
prin actuala Legea nr. 29/1990, este un contencios subiectiv7.Contenciosul de anulare se
caracterizează prin aceea că instanţa de judecată poate dispune anularea actului administrativ
ilegal, în măsura în care constată neconcordanţa actului administrativ cu legea. Instanţa se

6
rezumă numai la anularea actului pentru că aceasta este limita obiectului constatării cu care poate
fi investită. Se poate vorbi, deci,de un contencios obiectiv, din punct de vedere al constatării,
când instanţa soluţionează o chestiune de încălcare a dreptului obiectiv,fără a ţine cont de situaţia
juridică a reclamantului. Acesta este, în acelaşi timp, şi un contencios în anulare din punct de
vedere al deciziei cuprinsă în actul jurisdicţional prin care se soluţionează cauza.În situaţia în
care actul administrativ a provocat daune, acestea pot fi solicitate la o altă instanţă
judecătorească, după procedura dreptului comun, instanţa putând judeca în fond atât sub
aspectuldreptului obiectiv cât şi cel al faptelor.
Cât priveşte contenciosul de plină jurisdicţie, aşa cum o spune şi denumirea lui, instanţele
potsă-şi extindă activitatea lor nu numai în privinţa anulării actului administrativ ci, pot face
recunoaşteri de drepturi subiective,restituiri, reintegrări, despăgubiri, mergând până la
modificarea actului administrativ, în fapt.

Principiile conteciosului administrativ român

După ce am analizat categoriile de contencios administrativ, putem constata că legea

contenciosului, nr. 554/2004 dă naştere la două principii ce se înscriu în principiile generale ale
dreptului, corespunzătoare statului de drept:
a) principiul respectării drepturilor legal dobândite pe care-l putem numi şi principiul stabilităţii
ordinii juridice realizate;
b) principiul obligativităţii Statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreştiStatul are
obligaţia juridică, morală şi politică de a institui o ordine juridică stabilă în cadrul societăţii. Prin
aceasta dă garanţie membrilor societăţii că drepturile lor sunt garantate şi protejate şi totodată
obligaţiile asumate vor fi executate întocmai. De aici garanţia pentru orice subiect de drept că
atunci când încheie un raport juridic, acesta va fi recunoscut de stat.
De aceea, prin lege sunt stabilite termene de prescripţie a unui drept neexercitat un timp şi
totodată obligaţiile statului ca atunci când este sesizat de către o persoană ce are un titlu
executoriu – o hotărâre judecătorească irevocabilă, să-i asigure punerea de îndată în executare a
acesteia. Respectarea celor două principii este garanţia funcţionării instituţiei contenciosului
administrativ.

7
 Organizarea contenciosului administrativ român după 1990

Legea nr. 29/1990 stabilea competenţa tribunalelor şi a Curţilor de Appel ca instanţe de primă
jurisdicţie, în compunerea completului de judecată de un singur magistrat. Hotărârile pronunţate
de aceste instanţe de fond numindu-se sentinţe, ceea ce face ca aceste hotărâri să nu fie
întotdeauna corect fundamentate, datorită complexităţii problemelor, ce constituie obiectul
cererii de chemare în judecată.Legea contenciosului administrativ din anul 1990 a preluat unele
concluzii rezultând din jurisprudenţa şi doctrina interbelică privitoare la situaţiile în care actul
administrativ dedus judecăţii s-a format printr-un complex de alte acte şi operaţiuni
administrative succesive.
Unele din aceste acte precedente sunt realizate sau emise de alte autorităţi administrative
decât aceea al cărui act este pus în cauză. Doctrina şi jurisprudenţa din perioada interbelică au
susţinut constant că instanţele de contencios administrativ sunt competente să examineze
legalitatea actelor contestate şi a operaţiunilor administrative care au fundamentat
actuladministrativ, despre a căreilegalitate este vorba.
De asemenea în art. 11 alin. 1, fraza a 2-a din Legea nr. 29/1990 s-a stipulat că instanţa este
competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au
stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Asupra acestui text din lege, cu ocazia dezbaterilor
parlamentare asupra proiectului s-a pornit de la împrejurarea că de multe ori actele
administrative sunt precedate de o serie de avize, care pot fi fundamentale pentru formarea
convingerii decidentului actului dedus judecăţii. Astfel că instanţa de contencios să poată
extindecercetarea judecătorească peste momentul emiterii actului, anterior acestuia. Acelaşi art.
11, în alin. (2) stabilea că „în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor
materiale şi morale cerute”.
Tot legat de organizarea contenciosului administrativ român prin Legea nr. 29/1990 este de
semnalat faptul că legea face distincţie între diferite categorii de acte pe care administraţia le
emite sau încheie, şi de aici limitele de competenţă acordate instanţelor de contencios în legătură
cu aceste acte.Legea nr. 554/2004 a reţinut două categorii de acte: de autoritate şi de gestiune.
În literatura de specialitate recentă s-a susţinut ca eronată reglementarea din Legea nr.
29/1990 care pleacă de la o aşa-numită dublă personalitate a Statului – de persoană juridică de

8
drept public şi persoană juridică de drept privat. Ori Statul este o singură persoană juridică, de
drept public, care realizează în mod firesc şi acte de drept privat.

Competenţa instanţei de contencios administrativ

În ceea ce priveşte competenţa instanţelor, este de reţinut faptul că judecătoriile nu au secţii
de contencios administrativ. Prin urmare, din punct de vedere al competenţei materiale, cererile
vor fi soluţionate în fond de:

Tribunale:
-litigii privind actele administrative emise/încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene,
cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora; valoare:
maxim 1.000.000 lei.
Curţi de apel:
-litigii privind actele administrative emise/încheiate de autorităţile publice centrale, cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora; valoare: minim
1.000.000,1 lei.
-cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect
sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare
recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
-recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia contenciosului administrativ, aceasta este
alternativă, reclamantul putând alege între instanţa de la domiciliul său sau al pârâtului. În cel din
urmă caz, pârâtul nu poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

! Excepţia de necompetenţă teritorială alternativă este o excepţie de ordine privată,

ce poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau cel târziu la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie !
9
 Termenul de introducere a acţiunii în anularea actului
administrativ
În cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act
administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate, termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni (prescripţie) şi se
socoteşte începând de la:
-data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (momentul în care persoana vătămată
primeşte răspunsul).
-data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.
-data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării
termenului legal de soluţionare a cererii, în principiu acesta fiind de 30 de zile de la momentul
introducerii cererii.
-data expirării termenului de 30 de zile, sau alt termen prevăzut de lege, calculat de la
comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a
plângerii prealabile.
-data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative.
-data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, în cazul acţiunilor formulate de prefect,
Avocatul Poporului, Ministerul Public sau ANFP.
-reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului
legal de soluţionare, în cazul suspendării procedurii de soluţionare a plângerii prealabile.

Pot fi introduse oricând cererile referitoare la ordonanţe şi dispoziţii din ordonanţe, criticate
sub aspectul neconstituţionalităţii, precum şi actele administrative cu caracter normativ.
Repunerea în termen se poate solicita pentru motive temeinice doar în cazul actelor
administrative individuale, dar nu mai târziu de un an (decădere) de la data comunicării actului,
data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de
conciliere.

10
 Suspendarea executării actului administrativ
Suspendarea executării unui act administrativ presupune încetarea temporară a efectelor
juridice ale respectivului act, până la soluționarea în fond a litigiului, moment în care actul va fi
anulat sau va începe să producă din nou efecte juridice.
Pe lângă anularea actului şi celelalte petite enumerate mai sus, petentul poate solicita instanţei
de contencios administrativ, în cadrul cererii de anulare sau printr-o cerere separată, să dispună şi
suspendarea executării actului administrativ individual atacat, cu îndeplinirea următoarelor
condiţii:
-să existe un caz bine justificat, definit de lege ca fiind acele „împrejurări legate de starea de
fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului
administrativ”; instanța va stabili de la caz la caz dacă această condiție este îndeplinită.
-scopul să fie prevenirea unei pagube iminente, adică un ”prejudiciu material viitor şi
previzibil sau o perturbare previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui
serviciu public”.
-să se fi îndeplinit procedura prealabilă.
-cererea să aibă ca obiect un act administrativ unilateral.
În situația în care, după introducerea plângerii prealabile persoana vătămată a formulat
cererea de suspendare pe cale separată, iar instanța a admis-o și a dispus suspendarea executării
actului administrativ atacat până la soluționarea fondului, persoana vătămată este obligată să
introducă acțiune în anularea actului în termen de 60 de zile de la momentul introducerii cererii
de suspendare.
În ceea ce privește actele administrative normative care privesc un ”interes public major” ce
poate duce la perturbarea activității unui serviciu public, legea conferă și Ministerul Public
legitimitate procesuală activă.
Soluționând cererea de suspendare, instanța o poate admite, pronunțând suspendarea
executării actului până la soluționarea fondului, sau o poate respinge, menținând producerea
efectelor juridice ale actului atacat până la același moment. În situația în care cererea de anulare
este admisă, suspendarea executării actului se prelungește de drept și în căile de atac, până la
soluționarea definitivă a litigiului, indiferent dacă petentul a solicitat sau nu suspendarea prin
acțiunea principală.

11
 Hotărârea pronunțată de instanță referitor la suspendare este executorie de drept, neputând fi
formulate mai multe cereri succesive de suspendare pentru aceleași motive. De asemenea, nici
atacarea hotărârii cu recurs (în termen de 5 zile de la comunicare) nu duce la suspendarea
executării hotărârii.

Ce soluții poate pronunța instanța de contencios administrativ?

La soluționarea cererii de chemare în judecată, instanța de contencios administrativ poate
pronunța următoarele soluții:
-anularea în tot/parte a actului administrativ.
-obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să
efectueze o anumită operaţiune administrativă.
-stabilirea legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului.
-stabilirea despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, doar în cazul în care
reclamantul le-a solicitat.
-în cazul cererilor care privesc contracte administrative:
 anularea în tot/parte a contractului.
 obligarea autoritatății publice să încheie contractul la care reclamantul este
îndrituit.
 obligarea unei părţi la îndeplinirea unei anumite obligaţii.
 suplinirea consimţământul unei părţi, când interesul public o cere.
 obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

Hotărârea instanței de fond poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare,

exercitarea căii de atac fiind suspensivă de executare, adică hotărârea primei instanțe nu poate fi
executată silit, până la soluționarea recursului.

Dublul grad de jurisdicție este asigurat, chiar dacă există doar o singură cale de atac. În acest
sens, instanța de recurs poate proceda la o nouă judecată în fond sau poate dispune trimiterea
spre rejudecare la instanța de fond.

12
 De asemenea, hotărârea poate fi atacată și cu revizuire pentru motivele enumerate în Codul de
procedură civilă, un temei în plus fiind pronunțarea hotărârii definitive prin încălcarea
principiului priorităţii dreptului comunitar, chiar și atunci când hotărârea nu evocă fondul.
Cererile în materia contenciosului administrativ se judecă de urgență și cu precădere, adică
termenele care se acordă sunt mai scurte, litigiul ajungând să se soluționeze mai repede decât
unul de drept comun.
Judecarea litigiului nu se poate suspenda atunci când în legătură cu actul administrativ atacat
s-a dispus începerea urmăririi penale, însă persoana vătămată stăruie în continuarea judecății.

Taxele de timbru sunt de:

-50 lei – când se solicită anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru
eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricărui altui înscris.
-maxim 300 lei – în cazul cererilor cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea
pagubelor suferite printr-un act administrativ, care se taxează cu 10% din valoarea cerută, dar
fără să depășească 300 lei.

13
 Bibliografie

1. https://blog.avocatoo.ro/contencios-administrativ/.
2. https://www.google.com/search?
q=contencios+administrativ&sxsrf=ALeKk02K8G5h-
sSpRzWb8yaNjJ1No0Rlag:1585224326245&source=lnms&tbm=isch&sa=
X&ved=2ahUKEwiBhevmjLjoAhVp_CoKHVcIBCkQ_AUoAXoECAwQA
w&biw=1536&bih=754#imgrc=_zGEzJI5cCuY7M.
3. https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-alexandru-ioan-cuza/
economie/teme-obligatorii/referate-an-ii-referat-la-drept-administrativ-cu-
titlul-contenciosul-administrativ-note-de/2547592/view.
4. https://legalup.ro/contencios-administrativ/.

14