Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3. Concluzii
Bibliografie
1
Rezumat. Acțiunea în contencios administrativ reglementată de Legea
nr. 554/2004 reprezintă în prezent o garanție esențială, concretă și efectivă atât
a principiului constituțional al separației puterilor în stat cât și a dreptului
fundamental al omului la un proces echitabil, mai exact a dreptului de acces la
o instanță prin asigurarea dreptului oricărei persoane, fizice sau juridice, de a
sesiza instanțele de contencios-administrativ cu privire la anumite
neregularități, derapaje sau chiar abuzuri ale organelor administrației publice.
În lucrarea propusă, încercăm să facem o analiză generală a regimului juridic
al acțiunii în contencios-administrativ, cu prezentarea condițiilor de exercitare
și procedurii specifice de soluționare a acestei acțiuni judiciare specifice.
2
1. NOȚIUNEA, RAȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE
CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
3
Trebuie să observăm că acest control de legalitate se raportează la două
elemente esenţiale, care trebuie clarificate:
- contenciosul administrativ şi
- actele administrative, ca principală formă de manifestare a activităţii
administraţiei publice.
Legătura dintre contenciosul administrativ şi actele administrative este
evidentă, sub următoarele aspecte:
- nu ar putea exista un contencios administrativ, dacă nu ar exista acte
administrative care să poată fi contestate;
- sfera de acţiune a contenciosului administrativ poate fi limitată, după
cum vom vedea, funcţie de natura actului administrativ care se doreşte
a fi contestat.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul contencios vine de la adjectivul
latin contentiosus, care se traduce prin contestat, litigios, provenit la randul sau
din verbul latin contendo,-ere, care însemna a lupta. Termenul contencios
exprimă conflictul de interese, contradictorialitatea acestora.
Noţiunea contenciosul administrativ îmbracă două sensuri, după cum
urmează:
- în sens general, prin contencios administrativ, înţelegem totalitatea
litigiilor juridice în care se află administraţia cu cei administraţi;
- în sens restrâns, contenciosul administrativ desemnează ansamblul
litigiilor juridice în care organele administraţiei publice folosesc
regimul juridic de drept administrativ.
Instanţele judecătoreşti cărora li se conferă competenţa judecării acestor
litigii juridice sunt denumite instanţe de contencios administrativ.
În această ordine putem să observăm că noţiunea contenciosului
administrativ îmbracă şi alte sensuri, în afara celor prezentate, astfel:
- un sens material, care desemnează litigiile ce trebuie rezolvate, mai
bine zis suma acestor litigii;
- un sens organic, care desemnează instanţele judecătoreşti cărora le
revine competenţa rezolvării acestor litigii. În acest sens este
concepută şi Legea nr. 554/2004, legea contenciosul administrativ,
care reprezintă dreptul pozitiv în această materie.
Într-un sens mai restrâns, noţiunea contenciosului administrativ se referă
numai la instanţele de contencios prevăzute de lege. Aşa este cazul prevederilor
art.123 alin. (5) din Constituţia României, unde se prevede că: „Prefectul poate
ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean,
4
al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul
atacat este suspendat de drept.
Noţiunea contenciosului administrativ, în acest caz, are un sens “sui
generis”, cu totul altul decât cel pe care l-am menţionat înainte, adică cel care
priveşte litigiile juridice dintre administraţie şi cei administraţi.
Noţiunea contenciosului administrativ, în cazul citat mai sus, se referă
numai la atribuirea de competenţă către instanţele de contencios administrativ
pentru rezolvarea litigiilor dintre prefect şi autorităţile administraţiei publice
locale, ambele autorităţi făcând parte din sistemul administraţiei publice.
Tot într-un sens restrâns, apare noţiunea contenciosului administrativ şi
atunci când se referă la procedura folosită pentru rezolvarea litigiilor dintre
administraţie şi cei administraţi.
Contenciosul administrativ nu este altceva decât lupta pentru apărarea
ordinii de drept din stat, întemeiată pe principiul legalităţii, punând în mâna
cetăţenilor administraţi căile de atac şi mijloacele de apărare în contra actelor
ilegale ale organelor administrative ale statului, făcute în funcţionarea serviciilor
publice şi în executarea legilor.
Legea 554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca fiind activitatea
de soluţionare, de către instanţele de contencios adminstrativ competente potrivit
legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar
conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din
refizul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim.
În urma analizei făcute până acum, putem defini contenciosul
administrativ ca fiind acea formă de control a activităţii administraţiei publice,
care cuprinde totalitatea litigiilor născute între administraţia publică şi
particulari, procedura folosită în judecarea acestor litigii juridice şi modul de
distribuire a competenţei, conform regulilor şi principiilor dreptului
administrativ, către instanţele de contencios, ca organe abilitate să soluţioneze
aceste litigii, cu putere de lege.
5
1.2 Principii de organizare și funcționare a contenciosului
administrativ
6
Aderenţii celei de-a doua soluţii susţin că dreptul este acelaşi în toate
raporturile juridice, funcţionând după aceleaşi principii de organizare a justiţiei
(una eademque justitia), prin urmare nu este necesar să se organizeze instanţe
judecătoreşti speciale pentru litigiile administrative.
Organizarea justiţiei administrative în cadrul puterii judecătoreşti se poate
realiza ca instanţă cu totul separată şi putând să se ocupe numai de litigiile
administrative sau încadrată în organizarea justiţiei ordinare, funcţionând în baza
principiului specializării, precum justiţia penală, civilă, comercială, maritimă,
etc.
A treia problemă importantă în organizarea justiţiei administrative este
reprezentată de căile de atac, în sensul că dacă acestea trebuie să se extindă
asupra tuturor litigiilor rezultate din aplicarea legilor administrative sau din
funcţionarea serviciilor administrative sau ele trebuie să se refere numai la actele
administrative prin care se vatămă un drept subiectiv al unui administrat. În
primul caz se asigură repararea încălcărilor de drept săvârşite în toate domeniile
organizaţiei administrative, iar în cel de-al doilea caz numai pentru anumite acte
administrative.
Întrebarea care s-a pus a fost aceea a determinării categoriilor de acte
administrative ce pot fi supuse controlului în contencios administrativ.
Legiuitorii aveau două soluţii:
- prima, pe calea stabilirii în lege a regulii generale şi
- a doua, prin enumerarea actelor administrative ce pot fi atacate.
După regula enumerării actele administrative, sunt înşirate caz cu caz, cu
indicarea normei juridice în care este prevăzut actul administrativ. Conform
procedeului regulii generale, cazurile deferite contenciosului administrativ sunt
prevăzute printr-o normă generală, care subsumează toate dispoziţiile şi actele
administrative, care pot fi supuse judecăţii contenciosului.
Metoda specificaţiei are dezavantajul de a nu fi completă, astfel un
contencios administrativ întemeiat pe această metodă, poate fi considerat un
contencios excepţional. Cu mult mai aproape de ideal este metoda regulii
generale. Diferitele legislaţii ale statelor lumii aplică ambele metode.
La aceste probleme legislaţiile statelor au dat diferite soluţii: unele
legislaţii admit calea de atac în contencios în contra unui act administrativ făcut
de organul administrativ în primă instanţă, altele prevăd îndeplinirea mai întâi a
căilor prealabile de atac în ierarhia administrativă iar la contencios să se recurgă
numai în contra hotărârii aduse pe care administrativă în ultim fază. Unele admit
căi de atac şi în ierarhia administrativă şi la contencios.
7
2. ACŢIUNEA ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV
8
stinge drepturi şi obligaţii în realizarea puterii publice, sub controlul principal de
legalitate al instanţelor judecătoreşti1.
De asemenea, într-o exprimare sintetică, actul administrativ a fost
definit ca fiind o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă a unei autorităţi
publice, în principal a unei autorităţi a administraţiei publice, în scopul de a
produce efecte juridice, în temeiul puterii publice2.
Astfel, actul administrativ emis de către o autoritate publică, în situaţia
în care o persoană se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim prin respectivul act are posibilitatea de a-l contesta adresându-se
instanţei de contencios administrativ competente, solicitând anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, precum şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată.
Contractul administrativ a fost definit ca fiind acel „acord de voinţă,
dintre o autoritate publică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de-o
parte, şi alte subiecte de drept public pe de altă parte (persoane fizice, persoane
juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi) prin care se
urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public,
efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus
unui regim de putere publică”3.
De asemenea, autorul francez al teoriei contractelor administrative, G.
Jèze, a oferit contrectelor administrative următoarea definiţie : „contractele
încheiate de administraţie pentru a asigura funcţionarea unui serviciu public şi
care este supus, din punct de vedere al regulilor particulare, altor reguli decât
cele care guvernează raporturile dintre particulari”4.
Contenciosul administrativ reprezintă ansamblul mijloacelor juridice
utilizate de orice persoană interesată pentru restabilirea ordinii de drept ce a fost
încălcată prin acte juridice sau fapte materiale ale organelor administraţiei
publice.
De asemenea, contenciosul administrativ desemnează toate regulile
aplicabile în soluţionarea pe cale jurisdicţională a litigiilor administrative şi
cuprinde, în sens formal - organic, litigiile soluţionate de instanţele judecătoreşti
1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ad. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 25.
2
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 307.
3
V. Vedinaş, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 118.
4
G.Jèze, Les contracts administratifs de l’etat, des departaments, des communes et
ètablisement publics, tome III, Paris, 1927 apud V. Vedinaş, op.cit., p. 117
9
de contencios administrativ, iar, în sens material, natura litigiilor în a căror
soluţionare se aplică regimul juridic de drept administrativ.
5
Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre, Legea
contenciosului administrativ – cu modificarile şi completarile la zi, comentariu şi
jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 26.
10
normativ a fost emis cu exces de putere, va sesiza instanţa de contencios
administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
Alin. 6 al art. 1 conţine dispoziţii ce atribuie autorităţii publice emitente a
unui act administrativ nelegal posibilitatea de a solicita instanţei de contencios
administrativ competente anularea acestuia.
Acţiunile în contencios administrativ, conform alin. 8 al art. 1 din lege,
pot fi introduse de prefect, de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
precum şi de orice persoană juridică de drept public, atunci când sunt lezate într-
un drept sau, după caz, a fost lezat un interes legitim public.
Concluzionând, calitatea de reclamant o poate avea orice persoană, fizică
sau juridică, şi, deşi legea nu prevede în mod expres, pentru a avea calitatea de
reclamant, persoana fizică dar și persoana juridică trebuie să îndeplinească
condițiile referitoare la capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu care se
transpun procesual potrivit art. 56 și 57 C.pr.civ.
6
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 140.
7
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 521.
11
2.3.1 Condiţia ca actul atacat să fie un act administrativ
8
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 141.
9
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 150; Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 176 şi urm.
12
Prin act administrativ - jurisdicţional legiuitorul înţelege, conform art. 2
alin. 1 lit. d din lege, “actul emis de o autoritate administrativă investită, prin
lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială” - noţiune care
desemnează activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are,
conform legii organice speciale în materie, competentă de soluţionare a unui
conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile
contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii
administrativ – jurisdicţionale10.
Este de menţinat faptul că actele administrativ – jurisdicţionale (spre
deosebire de actele administrative tipice care pot fi revocate) nu pot fi revocate
de autoritatea emitentă, ci pot fi doar atacate în justiţie.
10
Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, Ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p.132.
11
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 151; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p.556.
13
conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului juridic o
anumită comportare, care la nevoie poate fi impusă cu sprijinul forţei de
constrângere a statului12.
Cu referire la considerarea unui interes ca fiind legitim, în doctrină s-a
apreciat că nu este suficient ca el să nu contravină ordinii juridice în vigoare, ci
este necesar să îşi aibă izvorul să fie ocrotit de o prevedere a unei norme juridice
scrise sau cutumiare13.
Aşa cum deja am arătat, interesul legitim poate fi public sau privat.
Prin interes legitim public, conform art. 2 alin. 1 lit r din Legea nr.
554/2004, se înţelege “interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia
constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei
autorităţilor publice”, în timp ce prin interes legitim privat, conform art. 2 alin. 1
lit. p din aceeaşi lege, se înţelege “posibilitatea de a pretinde o anumită conduită,
în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.
12
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p.557, nota 2; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2015, p. 152; Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 439.
13
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 152; Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 438.
14
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 159.
14
În acelaşi timp, legea contenciosului administrativ asimilează
autorităţilor publice „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au
obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public” în concordanţă cu dispoziţiile art. 136 alin. 4 din Constituţia României,
republicată. Este vorba despre persoane juridice de tip privat, precum asociaţiile
şi fundaţiile care au obţinut (în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii), prin hotărâre de Guvern sau prin lege, după caz,
statutul de utilitate publică.
15
menţionat că în cazul actelor administrative emise de Preşedintele
României, Guvern şi autorităţile administraţiei publice locale,
recursul ierarhic nu este posibil, aceste autorităţi neavând autorităţi
ierarhic superioare;
- reclamantul poate apela la ambele căi de atac administrative;
- termenul înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac
administrativă (procedura prealabilă) este de 30 de zile şi începe să
curgă de la data comunicării actului administrativ tipic;
- procedura prealabilă nu se aplică în cazul actului administrativ
asimilat (refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere) sau,
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri („tăcerea
administraţiei”);
- conform art. 7 alin. 7 din lege, „pentru motive temeinice” plângerea
prealabilă poate fi introdusă şi după termenul de 30 de zile, dar nu
mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
- totodată, legiuitorul stabileşte natura juridică a termenului de 6 luni,
ca fiind termen de prescripţie, ceea ce înseamnă va fi susceptibil de
întrerupere şi de suspendare, în condiţiile stabilite de noul Cod Civil.
- alineatul 5 al art. 7 din lege conţine dispoziţii cu caracter derogator
faţă de regula obligativităţii procedurii administrative prealabile.
Astfel, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor
introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile
celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe şi în
cauzele în care controlul judecătoresc asupra actului administrativ se
exercită prin invocarea excepţiei de nelegalitate.
Plângerea prealabila se soluţionează în termen 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
Promovarea acţiunii mai înainte de expirarea termenului în care
autoritatea publică poate comunica răspunsul la plângerea prealabila, în
condiţiile în care acest răspuns nu fusese comunicat reclamantului, atrage
respingerea acţiunii ca prematur introdusă, iar neîndeplinirea procedurii atrage
respingerea acţiunii ca inadmisibilă potrivit jurisprudenţei15.
15
Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi
explicaţii, ed. 2 revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 84; Dana Apostol
Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p.164.
16
Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie coroborate cu
prevederile art. 193 din noul Cod de Procedură Civila, potrivit cu care:
„Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri
prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii
procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.
Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol: „Neîndeplinirea procedurii prealabile
nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea
decăderii”.
Din coroborarea acestor prevederi rezultă că excepţia neîndeplinirii
procedurii prealabile nu mai este o excepţie absolută, ci relativă, putând fi
invocată doar de către pârât numai în faţa primei instanţe, prin întâmpinare,
adică cel târziu până la primul termen de judecată la care a fost legal citat16.
16
Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi
explicaţii, ed. 2 revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 84 şi urm.; Dana
Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p.164.
17
Din interpretarea textelor citate putem desprinde următoarele reguli:
- legiuitorul a instituit două termene în care se poate introduce
acţiunea în contenciosul administrativ, şi anume:
o termenul general de 6 luni (care reprezintă regula) are în
vedere acţiunile îndreptate împotriva actului administrativ
tipic, actului administrativ atipic (refuzul nejustificat şi
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri), precum şi a
actului administrativ asimilat (contractul administrativ);
o termenul de un an, care reprezintă excepţia, se aplică
numai în cazul acţiunilor îndreptate împotriva actului
administrativ tipic, manifestare unilaterală de voinţă;
- totodată, legiuitorul a stabilit momentul de la care începe să curgă
termenul de 6 luni şi respectiv termenul de un an.
De asemenea, cu referire la regulile aplicabile acţiunilor formulate de
prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici trebiue menționat faptul că, potrivit art. 11 alin. 3,
termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, „fiind
aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).” Aşadar, conform alin. 3 al
art. 11, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care s-a cunoscut
existenţa actului, iar, pentru motive temeinice acţiunea poate fi introdusă în
termen de un an de zile de la data emiterii actului administrativ considerat a fi
nelegal.
În ceea ce priveşte ordonanţele sau dispoziţii din ordonanţe care se
consideră a fi neconstituţionale, precum şi în cel al actelor administrative cu
caracter normativ care se consideră a fi nelegale, conform art. 11 alin. 4, acestea
pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, iar termenul de un an
este de decădere.
18
2.4 Aspecte procedurale privind judecarea acţiunilor în contencios
administrativ
19
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi
contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori
li s-au atribut aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care
acestea sunt cunoscute de reclamant, obiectul cererii, arătarea motivelor de fapt
şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină
fiecare capăt de cerere şi semnătura.
Reclamantul va anexa la acţiune: copia actului administrativ atacat ori
răspunsul autorităţii publice prin care se comunică refuzul rezolvării cererii sale.
În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va
depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la
autoritatea publică, precum şi orice înscris care să probeze îndeplinirea
procedurii prealabile, în baza art. 12 din Lege.
Toate înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată rebuie să fie
certificate de parte prin semnătură pentru conformitate cu originalul, conform
art. 150 alin. 2 C.pr.civ.
La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor pentru a se
asigura respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. De
asemenea, instanţa va solicita autorităţii publice al cărui act este atacat, să-i
comunice, de urgenţă, actul atacat însoţit de întreaga documentaţie ce a stat la
baza emiterii lui, precum şi orice alte înscrisuri considerate a fi utile pentru
soluţionarea cauzei. În cazul refuzului nejustificat sau în situaţia tardivităţii în
soluţionarea cererii, instanţa de judecată, la primirea cererii de chemare în
judecată, va proceda în acelaşi mod.
Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă
înscrisurile solicitate, conducătorul acesteia va putea fi obligat, prin încheiere
interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din
salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată,
conform art. 13 alin. 4 din Lege.
Dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Lege, prevăd că cererile adresate
instanţelor se judecă de urgenţă, cu precădere în şedinţă publică, în completul
prevăzut de lege.
20
2.4.3 Obiectul acţiunii şi soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa
în fond
21
d) poate suplini consimţământul unei părţi când interesul public o cere;
e) obligă la plata unei despăgubiri pentru daunele materiale şi morale
În cazul pronunţării uneia dintre soluţiile prevăzute la alin. 1 şi la alin. 4
lit. b) şi c), instanţa poate stabili în sarcina părţii obligate penalităţi pentru
fiecare zi de întârziere.
Potrivit art. 17 alin. 3 din lege, hotărârile instanţei de contencios
administrativ „se redactează şi se motivează în cel mult 30 zile de la
pronunţare”.
22
CONCLUZII
23
BIBLIOGRAFIE
1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ad. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 25;
24