PRINCIPIILE PROCESULUI CIVIL

Principiile procesului civil reprezintă regulile de bază care fundamentează întregul proces
civil, guvernând atât faza judecății, cât și faza executării silite.

I. Principiul liberului acces la justiție

Principiul liberului acces la justiție este un principiu constituțional potrivit căruia orice
persoană se poate adresa justiție pentru a-și apăra drepturile, libertățile și interesele sale
legitime, nicio lege neputând să-i îngrădească exercitarea acestui drept.

Judecătorul are obligația de a primi și de a soluționa orice cerere care este de competența
instanțelor judecătorești. Ceea ce înseamnă că niciun judecător nu poate refuza să
soluționarea unei cereri pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Încălcarea obligației de a primi și de a soluționa cererile care sunt de competența sa este

cunoscută ca fiind o denegare de dreptate.

Judecătorul are obligația de a primi cererile formulate, independent de modalitatea în care

acestea au fost trimise instanței judecătorești, inclusiv în situația în care cererea este depusă
la dosar în cursul ședinței de judecată.

Odată primită și înregistrată cererea pe rolului instanței judecătorești, judecătorul are

obligația de a o soluționa, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. Chiar și în
ipoteza în care legea nu prevede dispoziții exprese pentru rezolvarea cererii respective sau
este incompletă, judecătorul va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept
incidente, pronunțând o soluție. Dacă legea este neclară, judecătorul are obligația de a o
interpreta în conformitate cu principiile de drept pentru a o aplica în cazul dedus judecății.

Ierarhia temeiurilor de soluționare

• textul de lege
• uzanțele
• analogia legii
• principiile generale ale dreptului

Prin faptul că justițiabilul are „dreptul la instanță” se înțelege: dreptul de a sesiza instanța cu
o CCJ; dreptul de a primi o soluție cu privire la cererea cu care instanța a fost învestită;
dreptul de a solicita și obține executarea silită a hotărârii, atunci când partea care cade în
pretenții nu execută de bunăvoie obligația statuată în titlul executoriu.

Alin. (4) interzice judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe
care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății. Hotărârile judecătorești definitive
prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor.
II. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil

Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și
previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop,
instanța este datoare să dispună măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu
celeritate a judecății.

„Termen rezonabil” = „termen optim și previzibil” – principiul celerității procedurilor

judiciare

Termenul optim de soluționare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună
eficiență în realizarea justiției.

Termenul previzibil conferă părților posibilitatea de a estima evoluția etapelor procesuale

în timp.

Cerința soluționării cauzei într-un termen rezonabil impune în sarcina judecătorului

obligația de a dispune toate măsurile permise de lege pentru a asigura desfășurarea cu
celeritate a procesului. Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluționare a
unei cauze, chiar și a celor pentru care legea nu prevede în mod expres o procedură urgentă,
noțiunile de celeritate și de urgență fiind distincte în terminologia juridică.

Primul termen de judecată va fi fixat de către judecător în cel mult 60 de zile de la

data rezoluției, un atare termen putând fi redus, în procesele urgente, în funcție de
circumstanțele cauzei.

La primul termen la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va
estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei,
astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil, durata astfel
estimată fiind consemnată în încheiere.

Pentru cercetarea procesului, judecătorul are obligația de a fixa termene scurte, chiar de la o
zi la alta, fiind incidentă instituția termenului în cunoștință.

Pentru asigurarea celerității procedurii judiciare, judecătorii vor dispune verificarea

efectuării procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen, iar, când este
cazul, instanța va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri.

Încălcarea dreptului părților la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil

poate fi invocată pe calea contestației privind tergiversarea procesulu.

Prin „proces echitabil” se înțelege respectarea dispozițiilor legale, a principiilor

fundamentale, precum și contradictorialitate, egalitatea, dreptul la apărare.

„Instanță imparțială” = lipsa unei păreri preconcepute a judecătorului asupra modului în

care urmează a fi soluționată cauza, având în vedere că doar probele și dezbaterile
contradictorii sunt singurele în măsură să formeze convingerea judecătorului asupra soluției
ce o pronunță în cauză, iar, pe de altă parte, lipsa unui punct de vedere părtinitor față de una
dintre părți.

„Instanță independentă” = judecătorul este independent față de orice altă parte, nefiind
supus ingerințelor din partea altor puteri, respectiv din partea celei legislative sau executive,
potrivit principiului constituțional referitor la separația puterilor în stat.

ART. 238

Estimarea duratei cercetării procesului

(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după
ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de
împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil.
Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.

(2) Pentru motive temeinice, ascultând părţile, judecătorul va putea reconsidera durata
prevăzută la alin. (1).

III. Principiul legalității

Principiul legalității presupune ca procesul civil să se desfășoare în conformitate atât cu

dispozițiile legii de drept material, cât și ale legii de drept procesual, judecătorul
soluționând litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, conform art. 22 alin.
(1) CPC. Măsurile dispuse de către instanță pe parcursul soluționării cauzei trebuie să fie
fundamentate pe textele legale incidente, în caz contrar, în condițiile legii, hotărârea
pronunțată putând fi desființată în căile de atac.

IV. Principiul egalității

Într-un proces civil toate părțile au posibilitatea de a exercita toate drepturile procesuale în
mod egal și fără discriminări.

Părțile procesuale au aceleași drepturi procesuale în raport cu poziția procesuală pe care

o dețin, să aibă posibilitatea de a uzita de aceleași mijloace de apărare, de a-și susține cauza
fără nicio discriminare în raport de adversar, de a comunica tuturor părților din proces actele
de procedură supuse comunicării.

Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

V. Principiul disponibilității

Principiul disponibilității reprezintă posibilitatea legală oferită părții de a dispune atât de

obiectul procesului, cât și de mijloacele legale de apărare a acestuia, atunci când se susține o
încălcare de către partea adversă a dreptului ocrotit de lege.
Părțile pot determina atât existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin
libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului
pretenției supuse judecății, cât și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în
privința părților, obiectul și cauzei, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

Principiul disponibilității presupune o serie de drepturi, astfel:

1) Dreptul persoanei interesate de a porni procesul civil

Regula:

Instanța nu se sesizează din oficiu, ci prin cererea de chemare în judecată formulată de

persoana care pretinde un drept împotriva altei persoane sau dorește protecția unei situații
juridice.

Semi-excepția:

Există și situații în care legiuitorul recunoaște calitatea procesuală activă a altor persoane,
entități sau organisme, precum și Ministerului Public, deși nu acestea sunt titularele
dreptului afirmat.

Prin urmare, principiul disponibilității nu are caracter absolut, fiind susceptibil de limitări în
cazurile și condițiile impuse de lege.

ART. 92

Modalităţi de participare

(1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor
cetăţenilor.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către

procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în

cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când
a participat la judecată, în condiţiile legii.

(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în
favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).

(6) În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune.
Asociațiile de consumatori au dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor (O.G. nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor – art. 37 lit. h).

2) Dreptul de a stabili obiectul și limitele procesului:

Părțile au dreptul de a-și stabili pretențiile prin cererea de chemare în judecată, prin cererea
reconvențională sau prin intermediul cererilor de intervenție.

Judecătorul învestit cu soluționarea pricinii trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu

care a fost învestit, fără a avea posibilitatea de a modifica obiectul și cauza fixate de părți
prin intermediul cererilor formulate, deci de a acorda mai mult decât s-a cerut (plus petita),
mai puțin decât s-a cerut (minus petita) sau ceea ce nu s-a cerut (extra petita) – CALEA DE
ATAC ESTE REVIZUIREA – ART. 509!!!

Cu toate acestea, în anumite pricini, expres prevăzute de lege, instanța trebuie să se pronunțe
din oficiu asupra anumitor cereri.

Spre exemplu, în procedura divorțului atunci când soții au copii minori, născuți înaintea sau
în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității
părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a
copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. De asemenea,
instanța se va pronunța și cu privire la numele pe care părțile urmează să-l poarte după
divorț chiar dacă acestea nu au solicitat.

Limitele procesului sunt fixate de către părți sub aspectul obiectului, cauzei și părților.
Instanța de judecată poate recalifica din punct de vedere juridic o CCJ cu respectarea
principiului contradictorialității ceea ce înseamnă că judecătorul trebuie să pună în discuția
părților calificarea juridică exactă.

Judecătorul poate doar să restabilească temeiul juridic al cererii, nu și cauza cererii de

chemare în judecată care reprezintă dreptul exclusiv al celui care formulează cererea.

Cauza reprezintă scopul urmărit de cel care apelează la acțiuni (fie pentru a pretinde ceva,
fie pentru a se apăra).

Diferența dintre cauza acțiunii civile și cauza cererii de chemare în judecată

Dacă se revendică un bun, cauza acțiunii în revendicare este deținerea abuzivă a bunului
de o persoană și intenția de a redobândi posesia acelui bun. Cauza cererii de chemare în
judecată este un contract, un titlu de proprietate, o uzucapiune, o succesiune, etc. Cauza
cererii nu trebuie confundată cu motivul cererii.

Dreptul părților de a determina cadrul procesual din punct de vedere al părților cunoaște
limitări, în sensul că, prin excepție, în procedura necontencioasă și în cazurile expres
prevăzute de lege din procedura contencioasă, instanța dispune din oficiu introducerea
forțată în cauză a altor persoane.
Astfel, nu constituie o derogare de la principiul disponibilității dreptul judecătorului de a
da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei
căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greșit de către părți, în temeiul art. 152 CPC,
întrucât instanța nu procedează la schimbarea obiectului sau a cauzei juridice a acțiunii, ci îi
fixează numai denumirea procedurală legală. În acest context, art. 22 alin. (4) dispune faptul
că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății,
chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților
calificarea juridică exactă, această dispoziție extinzând dreptul de calificare al instanței și la
alte acte procedurale.

ART. 152. Cererea greşit denumită

Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil
făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.

Dreptul instanței de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuție
posibilitatea modificării acesteia. A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de
vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă
textele legale sunt eronat indicate, instanța având acest drept independent de poziția
procesuală a părților.

În acest context, instanța poate pune în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii,
însă, în măsura în care partea insistă în soluționarea cererii astfel cum a fost inițial
formulată, instanța nu poate procedura la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept
consecință încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

Dacă pârâtul invocă pretenții proprii prin întâmpinare, pe lângă apărările invocate, atunci
instanța trebuie să întrebe pârâtul dacă înțelege ca acea partea a întâmpinării să fie
considerată cerere reconvențională, pentru a stabili cu claritate limitele învestirii sale și
pentru a pune în vedere pârâtului, dacă este cazul, să timbreze cererea reconvențională astfel
formulată. În ipoteza în care apărările invocate de pârât prin întâmpinare nu pot fi formulate
decât pe calea unei cereri reconvenționale (spre exemplu, rezoluțiunea judiciară), instanța va
atribui întâmpinării și caracterul de cerere reconvențională, calificând-o astfel în temeiul art.
152 CPC. Dacă însă apărările invocate de pârât prin întâmpinare pot fi formulate pe această
cale, iar pârâtul declară că nu înțelege să atribuie întâmpinării sale un atare caracter, instanța
nu va putea proceda la calificarea întâmpinării drept cerere reconvențională, întrucât aceasta
ar conduce la încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

3) Dreptul părților de a face acte de dispoziție:

Dreptul părților de a face acte de dispoziție presupune că părțile au posibilitatea de a

dispune de dreptul lor. Ca regulă, instanța nu poate cenzura actele de dispozișie ale părților;
prin excepție, actele procedurale de dispoziție făcute în orice proces de reprezentanții
minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților nu vor împiedica judecarea
cauzei, doar instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Astfel,
reclamantul poate renunța la judecarea CCJ, la dreptul dedus judecății, pârâtul poate achiesa
la pretențiile reclamantului, partea care pierde procesul poate achiesa la hotărârea
pronunțată, părțile pot finaliza litigiul prin concesii reciproce materializate prin încheierea
unei tranzacții judiciare.
4) Dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărârii pronunțate:

Partea nemulțumită de hotărârea pronunțată poate exercita, în condițiile legii, calea de atac
împotriva acesteia.

Intimatul poate declara, la rândul său, fie un apel incident, fie un apel provocat, după
expirarea termenului pentru apelul prinicipal, însă este vorba tot despre cei care au avut
calitatea de părți în fața primei instanțe.

Dreptul de a exercita calea de atac aparține și procurorului care poate face apel împotriva
hotărârilor pronunțate pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă,
precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.

Dreptul de a exercita calea de atac este recunoscut și dobânditorului cu titlu particular al

unui drept sau bun ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea a avut loc după
pronunțarea hotărârii și înainte de expirarea termenului de exercitare a căii de atac pentru
partea ce a transmis dreptul.

Creditorii chirografari pot declara calea de atac a apelului dacă debitorul lor nu a exercitat
calea de atac, cu excepția hotărârilor pronunțate în princini cu caracter strict personal (art.
1560 CPC).

5) Dreptul de a solicita executarea silită a hotărârii:

Partea care a câștigat procesul are dreptul de a solicita punerea în executare a hotărârii
atunci când partea care a pierdut procesul nu își execută de bunăvoie obligația statuată în
titlul executoriu.

VI. Obligațiile părților în procesul civil (art. 10 CPC):

Părțile au obligația de a îndeplini toate actele de procedură în ordinea, condițiile și

termenele stabilite de lege sau de judecător. De asemenea, au obligația de a-și proba
pretențiile și apărările, de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind,
tot astfel, finalizarea acestuia.

În cazul în care, pe parcursul procesului, reclamantul nu-și îndeplinește în mod

culpabil obligațiile instituite în sarcina sa de către instanță, aceasta va putea dispune
suspendarea judecării pricinii (art. 242 alin. 1 CPC).

În ipoteza în care o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte
părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, partea având obligația de a se conforma
acestei dispoziții, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare.

Terții au obligația de a sprijini realizarea justiției, sens în care instanța poate solicita citarea
ca martor a terțului persoană fizică sau a reprezentanților persoanei juridice care dețin un
înscris util în soluționarea cauzei în vederea prezentării acestuia în instanță, obligație ce
revine și instituțiilor și autorităților publice de a trimite instanței înscrisul solicitat, în
condițiile legii (art. 297 și art. 298 CPC).

VII. Principiul bunei-credințe

Părțile au obligația de a-și exercita cu bună-credință drepturile și obligațiile civile, în

caz de nerespectare a acestora, partea putând fi obligată la plata unor despăgubiri pe
tărâm delictual (art. 12 CPC).

Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege
și îl exercită cu rea-credință sau care, cu rea-credință, nu își îndeplinește obligațiile
procesuale, săvârșește un abuz de drept procedural, putându-se antama răspunderea
acesteia, dacă prin exercitarea abuzivă a unui drept sau prin nerespectarea unei obligații a
fost cauzată unei alte părți un prejudiciu de natură materială sau morală. Acțiunea în
constatarea abuzului de drept procesual este admisibilă atât pe cale principală, cât și pe cale
incidentală, în acest ultim caz, cererea fiind grefată pe acțiunea principală ce stă la baza
procesului în care a apărut. Ulterior, partea interesată (victimă a abuzului de drept procesual)
poate exercita și o cerere în realizare (acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta
proprie), în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, aplicabil drepturilor de creanță,
termen care curge de la data constatării abuzului de drept procesual.

VIII. Principiul dreptului la apărare

Părțile au dreptul de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii (art. 13 alin. 2
CPC).

Legea recunoaște părților posibilitatea de a apela la serviciile unui specialist (avocat), în

vederea realizării drepturilor și intereselor lor legitime.

De asemenea, în fața instanțelor de fond (primă instanță și apel), a instanței de recurs, în

contestațiile în anulare și cererile de revizuire, părțile pot alege să fie reprezentate și/sau
asistate de un avocat ori pot sta personal în judecată sau prin intermediul unui mandatar
neavocat, care însă nu va putea pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra
fondului, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă
până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept.

Părțile au posibilitatea de a lua conștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe

(reclamantul prin CCJ sau prin cererea modificatoare/completatoare a cererii de chemare în
judecată, pârâtul prin întâmpinare sau, atunci când necesitatea administrării unei probe
rezultă din dezbateri), în condițiile art. 254 alin. (2) CPC, de a-și formula apărări, de a-și
prezenta susținerile în scris și oral și de a exercita căile legale de atac, cu respectarea
condițiilor prevăzute de lege.

IX. Principiul contradictorialității

Principiul contradictorialității presupune că instanța nu poate hotărî asupra unei

cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.
Ceea ce interesează în respectarea acestui principiu este ca părțile să fie legal citate (atunci
când cererea se judecă cu citarea părților), neavând relevanță dacă părțile au formulat cereri
și apărări în acest sens și dacă s-au prezentat personal sau prin mandatar la procesul civil,
acest ultim aspect neîmpiedicând soluționarea cauzei.

Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile,
excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, dând, astfel, posibilitatea
părților de a-și expune punctul de vedere asupra drepturilor și apărărilor susținute.

Instanța își poate întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații
sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

➢ Excepții (atunci când judecata se defășoară fără citarea părților):

• judecarea conflictelor de competență – art. 135 CPC;

• cererea de asigurare de probe – art. 360 CPC;
• contestația privind tergiversarea procesului – art. 524 CPC;
• ordonanța președințială – art. 999 alin. (2) CPC.

X. Principiul oralității

Procesele de dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile
solicită expres instanței ca judecată să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar (art. 15
CPC).

Regula:

Etapa cercetării și etapa dezbaterilor se desfășoară oral.

Excepții:

• atunci când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza
actelor depuse la dosar;
• atunci când legea dispune ca actul de procedură să se încheie în formă scrisă;
• în procedura specială a cererii cu valoare redusă, care, potrivit art. 1030 alin. (1)
CPC, este o procedură scrisă ce se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu;

*** cu toate acestea, în temeiul art. 1030 alin. (2) CPC, instanța poate dispune
înfățișarea părților din oficiu (dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar) sau la
solicitarea unei dintre părți.

XI. Principiul nemijlocirii

Principiul nemijlocirii presupune că probele se administrează de către instanța care judecă

procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel (art. 16 CPC).

Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în ședință de consiliu,

dacă legea nu dispune altfel.
Principiul nemijlocirii reprezintă o garanție a aflării adevărului în procesul civil. Astfel,
probele trebuie să fie administrate de instanța care a soluționat cauza, iar nu de o instanță
diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-și convingerea în
acest mod. Art. 261 alin. (1) CPC prevede că administrarea probelor se face în fața instanței
de judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel.

Excepții de la principiul nemijlocirii:

• administrarea probelor prin comisie rogatorie (art. 261 CPC);

• administrarea dovezilor prin procedura asigurării probelor, dacă aceasta are loc
pe cale principală, înainte de judecata fondului cauzei în cadrul cărora vor fi folosite;
• în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței
necompetente rămân câștigate judecății, iar instanța competentă va dispune
refacerea lor doar pentru motive temeinice (art. 137 CPC);
• în situația în care se constată perimarea unei cereri de chemare în judecată, când
se va face o nouă astfel de cerere părțile pot folosi dovezile administrate în cursul
judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește că nu este
necesară refacerea lor (art. 422 alin. 2 CPC);
• în ipoteza admiterii cererii de strămutare, hotărârea pronunțată asupra acestui
incident procedural va arăta în ce măsură probele administrate urmează să fie păstrate
și luate în considerare de instanța desemnată în urma strămutării (art. 145 alin. 2
CPC);
• în situația admiterii abținerii sau recuzării, încheierea prin care aceste incidente
procedurale au fost soluționate va arăta în ce măsură probe administrate urmează a fi
păstrate (art. 51 alin. 6 CPC);
• administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici (art. 366-388
CPC).

Sancțiunea:

Încălcarea principiului nemijlocirii, în măsura în care acesta nu este înlăturat de o dispoziție

expresă, poate conduce, în căile de atac, la schimbarea sau casarea hotărârii astfel
pronunțate în condițiile în care mijloacele de probă administrate în mod direct în cadrul
acestora infirmă situația de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată.

XII. Principiul publicității

ART. 17
Publicitatea
Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.

Procesul civil se desfășoară, ca regulă, în fața instanței, în ședință publică, în prezența

părților, dar și a oricărei alte persoane străine de litigiu, care dorește să asiste la dezbateri. În
vederea respectării acestui principiu, judecarea proceselor are loc la sediul instanței, dacă
prin lege nu se dispune altfel, potrivit art. 212 CPC, iar pentru fiecare ședință de judecată se
întocmește o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care se afișează pe portalul instanței
și la ușa sălii de ședință, cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia, conform art. 215
CPC.
Excepții de la principiul publicității:

Ipoteza desfășurării ședinței în cameră de consiliu, în cazurile expres prevăzute de

lege:

✔ soluționarea conflictelor de competență (art. 135);

✔ soluționarea cererii de strămutare (art. 144);
✔ procedura de anulare a CCJ și de soluționare a cererii de reexaminare împotriva
acestei soluții (art. 200);
✔ ascultarea minorilor (art. 226);
✔ soluționarea cererii de preschimbare a termenului de judecată (art. 230);
✔ procedura asigurării probelor (art. 360);
✔ prezentarea tranzacției părților într-o zi diferită decât cea stabilită pentru judecată
(art. 438);
✔ procedura de soluționare a cererilor de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire
și de înlăturare a dispozițiilor contradictorii (art. 442 și art. 443);
✔ soluționarea cererii de suspendare a executării hotărârii în etapa procesuală a
recursului (art. 484);
✔ majoritatea procedurilor speciale conțin dispoziții derogatorii de la principiul
publicității, judecată acestora având loc în cameră de consiliu: procedura
divorțului prin acordul soților, măsurile asigurătorii, procedura cu privire la
cererile de veloare redusă, procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate
fără drept;
✔ în ceea ce privește procedura necontencioasă, cererea se judecă în cameră de
consiliu;
✔ în faza executării silite, cererea de încuviințare a acesteia, potrivit art. 665 alin. 2
teza I CPC, precum și o serie de alte incidente în materia executării silite se
soluționează în camera de consiliu, făcând excepție însă contestația la executare,
care se judecă conform procedurii prevăzute de noul cod pentru judecata în primă
instanță.

Ipoteza ședinței declarate secrete, din oficiu sau la cerere, în cazurile în care dezbaterea
fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor
minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, potrivit art. 213 alin. (2) CPC.

! Pronunțarea hotărârilor judecătorești se face în ședință publică, iar încălcarea acestui principiu
conduce la nulitatea necondiționată a hotărârii judecătorești astfel pronunțate, în condițiile art. 176
pct. 6 CPC !

XIII. Principiul desfășurării procesului în limba română

ART. 18. Limba desfăşurării procesului

(1) Procesul civil se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
XIV. Principiul continuității completului de judecată

ART. 19. Continuitatea

Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru
motive temeinice, în condiţiile legii.

Art. 214. Continuitatea instanței

(1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la
soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii.
(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților,
cauza se repune pe rol.

Dacă, din motive temeinice, un judecător în fața căruia s-au desfășurat dezbaterile a fost înlocuit
după reținerea cauzei în pronunțare, este obligatoriu ca pricina să fie repusă pe rol, în vederea
reluării dezbaterilor în fața acestuia. Ca atare, la deliberare și la pronunțarea acesteia vor lua parte
numai judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile, potrivit art. 395 alin. (2) teza I CPC.

Încălcarea acestui principiu este prevăzută și ca motiv de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 2
CPC, casarea hotărârii putându-se cere dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel
care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului. Nulitatea hotărârii judecătorești este
necondiționată de producerea unei vătămări.

XV. Respectarea principiilor fundamentale

ART. 20. Respectarea principiilor fundamentale

Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale
ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

XVI. Principiul încercării de împăcare a părților

ART. 21. Încercarea de împăcare a părţilor

(1) Judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii
speciale.
(2) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările
necesare, potrivit legii.

Judecătorul va recomanda părților soluționarea litigiului prin mediere, când consideră necesar,
ținând seama de circumstanțele cauzei. Prin raportare la art. 227 alin. 2 CPC, apreciem că
recomandarea instanței în sensul soluționării litigiului prin mediere poate fi făcută în orice fază a
judecății, chiar dacă acest aspect este menționat numai în alin. (2) al art. 21 CPC privitor la
încercarea de împăcare a părților stabilită în sarcina judecătorului.

Judecătorul are obligația de a încerca împăcarea părților, dându-le sfaturile necesare, cu menținerea
însă a imparțialității acestuia.

Art. 187. Încălcarea obligaţiilor privind desfăşurarea procesului. Sancţiuni

(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea
sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la
100 lei la 1.000 lei: f) refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele
medierii, în situaţiile în care a acceptat, potrivit legii;
XVII. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

În virtutea rolului său activ, judecătorul poate să:

• solicite explicații oral sau în scris;

• pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept;
• dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare;
• dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii (introducerea forțată, din
oficiu, de către instanța de judecată în procedura necontencioasă și doar în anumite cauzuri
expres prevăzute de lege în procedura contencioasă);
• restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au
dat o altă denumire doar după ce a pus în discuția părților acest aspect;

ART. 22
Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele
astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul
pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar
dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia
părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care
părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit
calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel
nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele
învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de
toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale
dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul
este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să
dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de
lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Dreptul judecătorului de a cere părților explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în

drept. Astfel, judecătorul are dreptul de a le cere părților explicații, în scris sau oral, în acest ultim
caz lămuririle părților urmând a fi consemnate de grefier în încheire, la dictarea președintelui.

Dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. Totodată, judecătorul are dreptul de
a invoca nulitatea absolută a actelor de procedură, în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede
altfel.
Dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare,
precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile
legii. Persoanele astfel introduse beneficiază însă de dreptul de dispoziție, având posibilitatea, după
caz, să renunțe la judecată sau la dreptul pretins, să achieseze la pretențiile reclamantului ori să
tranzacționeze.

ART. 23
Respectul cuvenit justiţiei

(1) Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţă de instanţă şi
să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.

(2) Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând lua în
acest scop orice măsură prevăzută de lege.

Art. 217.
Poliția ședinței de judecată

(1) Președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, putând lua măsuri pentru
păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată.
(2) Dacă nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate cere celor care ar veni mai
târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească sala.
(3) Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de ședință, cu excepția cazului în care le
poartă în exercitarea serviciului pe care îl îndeplinește în fața instanței.
(4) Persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o ținută
cuviincioase.
(5) Cei care se adresează instanței în ședință publică trebuie să stea în picioare, însă
președintele poate încuviința, atunci când apreciază că este necesar, excepții de la această
îndatorire.
(6) Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori
nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoie dispune
îndepărtarea ei.
(7) Pot fi, de asemenea, îndepărtați din sală minorii, precum și persoanele care s-ar înfățișa
într-o ținută necuviincioasă.
(8) Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală,
aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa
ei. Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un
apărător care a rămas în sală.
(9) Când cel care tulbură liniștea ședinței este însuși apărătorul părții, președintele îl va
chema la ordine și, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu
putință, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1)
pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere
executorie, dispozițiile art. 191 fiind aplicabile.