UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

MASTERAT
SPECIALIZAREA: DREPT JUDICIAR PRIVAT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IFR
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
DREPT PROCESUAL CIVIL APROFUNDAT I

Titlul referatului:
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI
CIVIL

Profesor de disciplină:
Prof. univ. dr. Ioan Leș

STUDENT:
Ghiorghiță Nicolae
Anul: I

Anul universitar 2016–2017

Semestrul I
Introducere

Dreptul procesual civil se particularizează cel mai adesea prin legătura indisolubilă cu
dreptul civil, substanţial „legătura dintre ele dă expresie corelaţiei dintre conţinut şi
formă”. Dreptul substanţial fără norma procesuală ar fi inaplicabil, o regulă de conduită
fără finalitate, spectator al relaţiilor sociale.
Constituie regulile de bază care fundamentează întregul proces civil, guvernând atât faza
judecăţii, cât şi faza executării silite. Aceste principii sunt reglementate în art. 5–23 din
1
Noul Cod de procedură civilă .

I. Principiul liberului acces la justiţie

Este un principiu constituţional (art. 21 din Constituţie) în raport de care orice persoană
se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime,
nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Art. 5 alin. (1) NCPC statuează asupra obligativităţii judecătorilor de a primi şi
soluţiona orice cerere care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii,
ceea ce înseamnă că niciun judecător nu ar putea refuza soluţionarea unei cereri cu care
în mod legal a fost învestit, pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incomplete.
Ierarhia temeiurilor de soluţionare a unei cereri este următoarea: textul de lege, uzanţele,
analogia legii şi, ca ultimă alternativă (subsidiară), principiile generale ale dreptului,
acestea stând la baza reglementării procesului civil [art. 5 alin. (3) NCPC].
Accesul liber la justiţie nu trebuie înţeles în sensul că cererile formu-late în faţa
instanţelor ar fi scutite de taxele judiciare de timbru, întru-cât procesul civil presupune
ocrotirea intereselor private ale justiţiabililor, astfel încât, în cazurile în care legea
prevede, aceştia, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, vor trebui să
anexeze şi dovada achitării taxei de timbru (art. 197 NCPC), conform O.U.G. nr.
2
80/2013 .

II. Dreptul la un proces echitabil

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi
previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop,
instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea
cu celeritate a judecăţii” [art. 6 alin. (1) NCPC].
Prin proces echitabil se înţelege respectarea dispoziţiilor legale, a principiilor
fundamentale reglementate de legislaţia internă, precum contradictorialita-tea,
egalitatea, dreptul la apărare.
Instanţa imparţială desemnează absenţa unei păreri anterioare, preconcepu-te a

1
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_procedura_civila_legea_13
4_2010.php
2
http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_ordonanta_de_urgenta_80
_2013.php

1
judecătorului asupra modului în care urmează a fi soluţionată cauza, rela-tările, probele şi
dezbaterile contradictorii ale părţilor fiind singurele în mă-sură a forma convingerea
judecătorului asupra soluţiei ce o pronunţă în cauză.
Instanţa independentă desemnează faptul că judecătorul este independent în raport de
orice altă putere, nefiind supus ingerinţelor din partea altor puteri, respectiv din partea
celei legislative sau executive, potrivit principiului consti-tuţional referitor la separaţia
puterilor în stat (puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească).
În vederea soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil, legiuitorul a instituit
obligaţia pentru judecător ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate, să estimeze durata procesului (art. 238 NCPC); cu toate acestea, pentru motive
temeinice, judecătorul poate reveni asupra du-ratei procesului estimate iniţial.

III. Principiul legalităţii

Presupune ca procesul civil să se desfăşoare în conformitate atât cu dis-poziţiile legii de

drept material, cât şi ale legii de drept procesual.
Judecătorului învestit cu soluţionarea unei pricini îi incumbă obligaţia de a asigura
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la realizarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părţilor din proces.
Conform art. 457 NCPC instituie principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia
hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile
şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

IV. Principiul egalităţii

Presupune că „în procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drep-turilor

procesuale, în mod egal şi fără discriminări” (art. 8 NCPC).
În acelaşi sens, al egalităţii în faţa legii, Constituţia statuează că „cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, art. 16, nimeni
nefiind mai presus de lege, iar potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, „justiţia este
unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
Egalitatea părţilor în procesul civil presupune ca acestea să aibă aceleaşi drepturi în
raport de poziţia procesuală pe care o deţin, să aibă posibilitatea de a uzita de aceleaşi
mijloace de apărare, de a-şi susţine cauza fără nicio dis-criminare în raport de adversar.

V. Principiul disponibilităţii

Disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil. Prin intermediul

disponibilităţii, procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fiind
guvernat de principiul oficialităţii.
Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege, părţilor, de a sesiza

2
autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare.
Caracterul imperativ al normelor de drept procesual civil asigură respectarea normei
substanţiale, în materie procesuală. „Actorii procesuali” nu pot avea orice conduită,
procedura impunând reguli ce asigură coerența procesului civil, libertatea părţilor fiind
limitată prin dispoziţiile imperative, ceea ce relevă caracterul normativ obligatoriu al
dreptului procesual civil, acest aspect fiind de natură să întărească rolul sancţionator al
3
acestuia .
Formalismul dreptului procesual civil are rolul de a disciplina conduita participanţilor,
aceştia fiind obligaţi, în aceeaşi manieră cu respectarea strictă a exigenţelor de formă,
tocmai pentru a asigura aplicarea normei de drept substanţial. Formalitatea cerută de
dreptul procesual nu trebuie confundată cu forma dreptului procesual, acesta din urmă
relevând conţinutul noţiunii de izvor al dreptului, pe când formalitatea este conţinută în
izvorul dreptului procesual civil, impunându-se cu obligativitate, pentru a limita şi
disciplina.
NCPC consacră prin art. 2, intitulat „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură
civilă”, vocaţia de drept comun. Această prevedere vine să suplinească o imperfecţiune a
codului de la 1865, care limita aplicabilitatea procedurii civile la ramura de drept care nu
4
are dispoziţii procedurale .
Codul de procedură civilă urmează să se aplice tuturor raporturilor juridice private,
inclusiv raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil. Ca atare, raporturile juridice private, civile nepatrimoniale, de
familie, comerciale, de dreptul muncii, transporturi, vor fi supuse codului de procedură
civilă în lipsa unei reglementări speciale.
Situaţia ideală, din punct de vedere social, este cea de respectare a normelor, dar atunci
când dreptul substanţial este încălcat sau interesul legitim nu poate fi realizat decât pe
calea justiţiei, este necesară o acţiune concretizată prin mijlocirea normei de drept
procesual.
Regula generală, instituită şi de dreptul roman, arată că procesul nu poate fi declanşat din
oficiu „judex ne procedat ex oficio”, dar dreptul modern prevede excepţii de la acest
principiu, în care instanţa poate dispune anumite măsuri fără a exista în acest sens o
cerere din partea participanţilor. O astfel de situaţie o reprezintă exercitarea din oficiu a
acţiunii civile în procesul penal, sau punerea sub interdicţie, ori a măsurilor pe care le
poate lua instanţa de divorţ cu privire la copilul minor. Din cazurile amintite putem
remarca interesul statului de a reglementa situaţii care reclamă ocrotirea unor interese
majore, care înfrâng interesul privat.
Desigur, sesizarea instanţei, numai prin cererea adresată de subiectul procesual interesat,
dimensionează axiomatic principiul disponibilităţii.
Art. 9 din NCPC (Legea nr. 134/2010), consacră acest principiu sub denumirea de
„dreptul de dispoziţie al părţii” şi statuează, în acest mod, mai multe drepturi pentru
titularul cererii:
a. dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea;

3 A. Tabacu, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013

4 A. Tabacu, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013

3
 b. dreptul reclamantului de a determina limitele acţiunii;
c. dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul
subiectiv;
d. dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant;
e. dreptul ambelor părţi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie;
f. dreptul părţilor de a exercita căile legale de atac;
g. dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată;
h. dreptul părţii câştigătoare de a solicita executarea silită a hotărârii;
În înţelesul textului de lege invocat, care reprezintă sediul materiei principiului în
discuţie, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau a altei persoane. În
această ipoteză, însumând situaţiile prevăzute de legiuitor, orice persoană se poate adresa
justiţiei, prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată, iar în
cazurile anume prevăzute de lege sesizarea poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.
În materie contencioasă, codul prevede obligativitatea depunerii unei cereri şi atunci când
nu se are în vedere stabilirea unui drept potrivnic față de alte subiecte de drept, însă
norma impune mijlocirea instanţei de judecată.
Pentru ca judecătorul să se poată pronunţa, din oficiu, asupra unor aspecte care nu i-au
fost solicitate, este necesară existenţa unei prevederi exprese a legii, care să permită
înlăturarea principiului disponibilităţii.
O astfel de situaţie este reprezentată de interesul superior al minorului, care, în timpul
tutelei, poate hotărî ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, exercitarea acţiunii în
anularea actelor de dispoziţie făcute de tutore fără avizul consiliului de familie şi
autorizarea instanţei de tutelă, constatarea nedemnităţii de drept a moştenitorului,
îndreptarea erorilor materiale din hotărâre, reducerea motivată a cheltuielilor de judecată,
exercitarea recursului în interesul legii, sabilirea modului de exercitare a autorităţii
părinteşti şi contribuţia părinţilor la la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar
dacă acest lucru nu a fost solicitat.
Cu privire la determinarea limitelor cererii de chemare în judecată sau a cadrului
procesual, titularul este decidentul principal. De regulă, reclamantul este cel care
precizează cu cine doreşte să se judece, fără ca instanţa să poată impune chemarea în
judecată a unei anumite persoane.
Tot reclamantul arată în cerere ce anume doreşte să obţină, iar instanţa de judecată nu
poate judeca altceva, să dea ceva ce nu a cerut reclamantul sau mai mult decât a cerut.
Codul de procedură civilă este imperativ, şi cere judecătorului să se pronunţe asupra a tot
ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost
formulată de reclamant. Încălcarea acestor dispoziţii imperative deschid celui lezat calea
procesuală a apelului, invocând încălcarea principiului disponibilităţii.
De asemenea în materia probelor şi administrării probelor instanţa nu poate impune
administrarea altor probe decât cele soliciate excepţii făcând situaţiile reclamate de
principiul aflării adevărului aşa cum este formulat de legiuitor în art 22 alin (2) din
NCPC.
Aceste aspecte sunt conturate şi de decizia Secţiei civile a ÎCCJ, în decizia 2952/2007, în
care precizează: „Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al
4
disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a determina limitele
cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu
5
privire la obiect și la părți” .
În respectarea acestui principiu, instanța nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în
proces.
Numai părțile pot lărgi sfera subiectivă a procesului, prin formularea cererilor de
intervenție forțată. De asemenea, terții pot solicita să participe la judecată, sub forma
intervenției voluntare.

VI. Obligaţiile părţilor şi terţilor în desfăşurarea procesului

Corelativ dreptului părţilor de a sesiza instanţa de judecată, de a formula cereri în

procesul pendinte, există şi o serie de obligaţii.
Obligaţiile părţilor în procesul civil (art. 10 NCPC):
 obligaţia de a îndeplini actele de procedură în ordinea, condiţiile şi
termenele stabilite de lege sau de judecător;
 obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, de a contribui la
desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia;
 Sancţiuni în caz de nerespectare a acestor obligaţii:
 în cazul în care, pe parcursul soluţionării procesului, reclamantul nu-şi
îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile instituite în sarcina sa de către
instanţă, aceasta va putea dispune suspendarea judecării pricinii (art. 242
NCPC);

în ipoteza în care o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la
cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, par-tea
având obligaţia de a se conforma acestei dispoziţii, sub sancţiunea plăţii unei
amenzi judiciare.
Obligaţiile terţilor (art. 11 NCPC):
Obligaţia de a sprijini realizarea justiţiei, sens în care instanţa poate solicita citarea ca
martor a terţului persoană fizică sau a reprezentanţilor persoanei juridice care deţin un
înscris util în soluţionarea cauzei în vederea prezentării acestuia în instanţă, obligaţie ce
revine şi instituţiilor şi autorităţilor publice de a trimite instanţei înscrisul solicitat, în
condiţiile legii (art. 297 şi art. 298 NCPC).

VII. Principiul bunei credințe

Drepturile subiective civile şi obligaţiile lor corelative trebuie exercitate, respectiv

executate cu bună-credinţă. Noţiunea de „bună-credinţă” nu este definită în legislaţie, în
literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, şi anume intenţia dreaptă,
diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care

5
G. Piperea, „Profesionistul şi întreprinderea sa”, Curierul Judiciar nr. 1/2012

5
reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc
onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.
La polul opus, reaua-credinţă are la bază fapte psihologice pe care morala şi etica socială
le repugnă, iar dreptul le sancţionează în funcţie de gravitatea faptei subiectului de drept
care acţionează cu rea-credinţă. Reaua-credinţă înseamnă „intenţie răufăcătoare,
imprudenţă, ilicitate şi cauzarea unei vătămări, toate ca rezultat al neonestităţii”.
NCPC ridică buna-credinţă la rangul de principiu, care trebuie să stea la baza tuturor
raporturilor juridice de drept privat. Toate drepturile trebuie exercitate şi toate obligaţiile
trebuie executate cu bună-credinţă.
Buna-credinţă este un exemplu al întrepătrunderii normelor morale cu normele juridice.
Principiul bunei-credinţe acţionează şi produce efecte în „cele mai variate domenii ale
dreptului civil: aprecierea şi interpretarea actelor juridice, încheierea şi executarea
contractelor, exerciţiul drepturilor civile, precum şi toate modalităţile de dobândire a unor
drepturi de către persoana aflată în eroare scuzabilă”
Buna-credinţă se prezumă, ceea ce înseamnă că cel care invocă reaua-credinţă trebuie să
o dovedească. Ar fi inadmisibil să i se pretindă „unui subiect de drept, angajat într-un
raport juridic civil concret, să-şi probeze ab initio buna sa credinţă. Este ca şi cum i-ai
pretinde în raporturile de drept penal să-şi probeze nevinovăţia, înainte de a avea o
dovadă de vinovăţie”.
Părţile au obligaţia de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile şi obligaţiile civile, în caz
de nerespectare a acestora, partea putând fi obligată la plata unor despăgubiri pe tărâm
delictual (art. 12 NCPC).
Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de
lege şi îl exercită cu rea-credinţă sau care, cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte obligaţiile
procesuale, săvârşeşte un abuz de drept procedural, putându-se antama răspunderea
acesteia, dacă prin exercitarea abuzivă a unui drept sau prin nerespectarea unei obligaţii a
fost cauzată unei alte părţi un prejudiciu de natură materială sau morală.
Practica judiciară a recunoscut, pe lângă cazurile prevăzute de lege, un drept de retenţie
posesorului de bună-credinţă al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare şi
utile făcute asupra lucrului. Nu se poate reţine buna-credinţă a posesorului, în condiţiile
în care preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără niciun titlu; într-o
asemenea situaţie, nimic nu-l împiedica pe posesor să verifice cu precauţie statutul juridic
6
al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătăţiri costisitoare .

VIII. Principiul dreptului la apărare

Dreptul la apărare este garantat, părţile având dreptul, în tot cursul proce-sului, de a fi
reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii (art. 13 NCPC).
Legea recunoaşte părţilor posibilitatea de a apela la serviciile unui specialist (avocat), în
vederea realizării drepturilor şi intereselor lor legitime.
În faţa instanţelor de fond (primă instanţă şi apel), părţile pot sta personal în judecată,

6
http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-14-buna-credinta-interpretarea-si-efectele-legii-civile

6
însă în faţa instanţelor de recurs, „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi
susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic (în cazul persoanelor juridice -
n.n.), cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la
gradul al doilea inclusiv, este licen-ţiată în drept” [art. 13 alin. (2) NCPC].
Prin art. 11 al Legii de punere în aplicare nr. 2/2013 s-a statuat că, „în aplicarea
dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, în cazul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi
concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instan-ţei sau de către
conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau
procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul
parchetului”.
Părţile au posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a pro-pune probe
[reclamantul prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea
modificatoare/completatoare a cererii de chemare în judecată, pârâtul prin întâmpinare
sau, atunci când necesitatea administrării unei probe rezultă din dezbateri, în condiţiile
art. 254 alin. (2) NCPC], de a-şi formula apărări, de a-şi prezenta susţinerile în scris şi
oral şi de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege [art.
13 alin. (3) NCPC].

IX. Principiul contradictorialităţii

7
Conform art. 14 din NCPC :
(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau
înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin
intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază
pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se
folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă
pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite
faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de
vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt
relevante în cauză.
(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de
drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv
de către instanţă din oficiu.
(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate
cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe
explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii.

7
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_procedura_civila_legea_13
4_2010.php

7
Presupune că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor, dacă legea nu prevede altfel [art. 14 alin. (1) NCPC].
Ceea ce interesează în respectarea acestui principiu este ca părţile să fie legal citate
(atunci când cererea se judecă cu citarea părţilor), neavând relevanţă dacă părţile au
formulat cereri şi apărări în acest sens şi dacă s-au prezentat personal sau prin mandatar
la procesul civil, acest ultim aspect neîmpiedicând soluţionarea cauzei.
Totodată, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin
intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază
pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească,
astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea [art. 14 alin. (2) NCPC].
Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor
în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute [art. 14
alin. (3) teza I NCPC].
Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii
adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză [art. 14 alin. (3) teza a II-a
NCPC].
Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată
în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din
oficiu [art. 14 alin. (4) NCPC].
Faptul că părţile nu se prevalează de aceste drepturi legitime nu este de natură a
împiedica soluţionarea cauzei cu care instanţa a fost învestită, fiind suficient ca acestea să
fi avut posibilitatea de a efectua aceste acte şi apărări. În cazul în care părţile nu uzitează
de drepturile lor, instanţa se va pronunţa în baza probelor administrate şi a aspectelor
argumentate de partea care invocă un anumit drept sau care se apără în mod
corespunzător, sub rezerva aprecierii judecătorului asupra veridicităţii celor susţinute.
În respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa este obligată, în orice proces, să
supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept
invocate, dând, astfel, posibilitatea părţilor de a-şi expu-ne punctul de vedere asupra
8
drepturilor şi apărărilor susţinute .
Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe
mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezba-terii contradictorii [art. 14 alin.
(6) NCPC].

X. Oralitate, nemijlocire, publicitate

Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile
solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în
care legea stabileşte altfel.

8
http://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-reglementarea-principiilor-fundamentale-
1.html

8
Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Prin
consacrarea acestui principiu se asigură imperativul examinării cauzei în public, impus de
art. 6 C.E.D.O, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor procesuale ale
părţilor, prin asigurarea accesului acestora la dezbateri.
NCPC consacră şi unele excepţii de la acest principiu. Redactorii NCPC au optat pentru
resistematizarea etapelor procesului civil, care în noua legislaţie procesual-civilă cunoaşte
3 etape, respectiv 1) etapa scrisă, 2) etapa cercetării procesului, care se desfăşoară în
camera de consiliu şi care reprezintă o excepţie de la principiul publicităţii şi respectiv 3)
9
dezbaterea în fond a procesului, care are loc preponderent în şedinţă publică .

9
http://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-reglementarea-principiilor-fundamentale-
1.html

9
 Referințe bibliografice

1. A. Tabacu, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013

2. G. Piperea, „Profesionistul şi întreprinderea sa”, Curierul Judiciar nr. 1/2012
3. http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_pr
o cedura_civila_legea_134_2010.php
4. http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_o
r donanta_de_urgenta_80_2013.php
5. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-14-buna-credinta-interpretarea-si-
efectele-legii-civile
6. http://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-
reglementarea-principiilor-fundamentale-1.html

10