Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ÎN
PROCESUL PENAL
CAPITOLUL I
§ Secţiunea I
§ Secţiunea II
6
Ibidem
7
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Stănoiu “Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român – partea
specială”, Vol.II, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1976, pg.206.
8
V.Dongoroz, ş.a., op.cit., pg.209 -210.
9
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, op.cit., pg.7,8,
3
Înfăptuirea justiţiei a demonstrat ca, în marea majoritate a cauzelor rezolvate,
hotărârile penale rămase definitive reflectă adevărul. Totodată, a reieşit că, în anumite
situaţii, chiar hotărârile rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice.10
În această din urmă ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul
autorităţii de lucru judecat, pe de o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de
altă parte, aceste ultime principii obligând instanţele judecătoreşti la o corectă rezolvare a
pricinilor supuse judecăţii, în conformitate cu toate normele de drept şi în deplină
concordanţă cu realitatea faptelor petrecute11 şi s-a decis ca, în împrejurări excepţionale,
cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă poate fi supusă unei reexaminări
printr-o procedură cu caracter extraordinar. Mijloacele prin care pot fi atacate hotărârile
penale definitivă sunt căile extraordinare de atac.
Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea des a căilor de
atac extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale
care să tindă la menţinerea hotărârilor definitive, nelegale şi netemeinice, împotriva
intereselor unei justiţii de calitate.
Excesele autorităţii de lucru judecat cu menţinerea hotărârilor judecătoreşti sunt
tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multă largheţe.
Problema principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este
găsirea acelor ipoteze mediane care să împace ambele deziderate.12
Autonomia căilor extraordinare de atac şi natura lor juridică specifică poate fi
consemnată printr-o examinare comparativă (mai aprofundată decât cea prezentată în
paragraful anterior) în raport de căile ordinare de atac.
Pornind de la aspectele comparative între căile ordinare şi cele extraordinare de
atac, se poate concluziona că orice cale de atac extraordinară reprezintă o instituţie de reluare
a unui proces penal care s-a epuizat integral cel puţin în faza judecăţii (uneori chiar şi în
executare), rezultă că, prin intermediul acestor căi, procesul nu trece într-o altă fază, ci se
reia repetând un ciclu care, de regulă, a mai fost îndeplinit.13
În sistemul nostru procesual din ultimele decenii, au fost prevăzute 4 căi
extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în
interesul legii, fiecare având domenii deosebite de aplicare şi fiind destinate să înlăture
efectele celor mai grave şi evidente erori ce se pot săvârşi cu ocazia soluţionării cauzelor.
În prezent au rămas reglementate trei prin abrogarea expresă a recursului în
anulare prin art.5 din Legea nr. 576/2004.
Prima categorie de erori pot decurge din imposibilitatea pentru părţi de a-şi face
apărarea în faţa instanţei, fie din vina acesteia (de exemplu procedura de citare pentru
termenul de judecată nu a fost legal îndeplinită), fie fără vina instanţei(de exemplu, partea nu
s-a prezentat la judecată fiind împiedicată de a veni şi de a încunoştinţa despre absenţă).
Modificarea hotărârii definitive pronunţată în asemenea condiţii viciate are loc
prin intermediul contestaţiei în anulare.
Alte erori în soluţionarea definitivă pot apărea din necunoaşterea de către instanţă
a unor împrejurări de fapt care, dacă ar fi fost cunoscute, duceau la o altă rezolvare.
10
Neagu II op. cit. pg.572.
11
Volonciu I op.cit. pg.423.
12
Volonciu II op.cit., pg.425.
13
Volonciu II op.cit.,pg.425 – 426.
4
Aceste erori de fapt, denumite şi " erori judiciare", pot fi reparate pe calea
revizuirii, care constituie o procedură specifică înlăturării efectelor unor astfel de erori.
O hotărâre dată în revizuire, dacă rămâne definitivă, poate fi atacată
cu cerere de revizuire pe baza unor împrejurări noi sau cu contestaţie în anulare pentru vicii
de procedură. Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă,
situată în afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar.14
§ Secţiunea III
14
Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, “Drept procesual penal” Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979,pg.302.
15
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal” Editura
Ştiinţifică , Bucureşti, 1970,pg.9
16
Volonciu III op.cit.,pg.424.
5
A face o paralelă între căile de atac ordinare şi extraordinare înseamnă a
evidenţia asemănările şi deosebirile existente între aceste două instituţii.17
În examinarea acestora, elementele care au avut întâietate sunt cele care
deosebesc, ele marcând nu numai ceea ce este specific pentru căile extraordinare, în raport
de apelul sau recursul care au fost analizate în detaliu, dar antiteza permite explicarea şi
sublinierea mai clară a naturii juridice a căilor de atac extraordinare.
Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii
procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului şi menţinerea sau schimbarea
ei, după cum este conformă sau nu legii şi, în genere, adevărului şi spiritului de justiţie.
Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidenţiat expres în lege nu lasă
îndoială cu privire la o asemenea concluzie.
Orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate
constitui un motiv de apelare a hotărârii primei instanţe şi aproape în toate împrejurările şi
un motiv de recurs.
Întrucât legiuitorul intenţionat a restrâns cadrul de folosire al căilor extraordinare
de atac nu a admis şi reversibilitatea tezei de mai sus.
Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt numeroase şi
au în vedere aspecte foarte diferite. În cele ce urmează nu se evidenţiază toate diferenţele
mergând până la distincţii procedurale de amănunt reţinându-se numai aspectele esenţiale
legate direct de natura juridică deosebită a acestor căi.
Astfel, există deosebiri în ceea ce priveşte: hotărârile care pot formula obiectul
căilor de atac; cazurile în care acestea pot fi exercitate; efectele produse în parte de fiecare;
sfera titularilor înrudiţi la exercitare; termenul de folosire a acestor căi de atac; organele
cărora le revine competenţa rezolvării.
Principala distincţie dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare vizează
caracterul hotărârii atacate. Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor
nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor definitive. Deosebirea este de esenţă şi
atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecinţe ale acesteia, derivând din
ea ca nişte simple corolare.18
O cale de atac extraordinară nu poate fi folosită câtă vreme se menţine
posibilitatea atacării hotărârii pe cale ordinară.
Calea extraordinară nu poate fi exercitată nici concomitent cu cea ordinară,
neputându-se introduce când cea din urmă se mai află în curs de rezolvare.
Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva
hotărârilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel, căile de
atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.
Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de
atac ordinară nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară.
Din această deosebire cu caracter esenţial derivă şi alte distincţii între căile de
atac ordinare şi căile de atac extraordinare. Rezumând, putem sublinia că aptitudinea de a
folosi o cale de atac ordinară, exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac
extraordinară.
17
S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac S.C.J.
nr. 1/1985, pg.38 – 39.
18
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, op.cit.,pg.9
6
Diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac . În timp ce
pentru recurs legea fie că nu enumeră anticipat şi limitativ motivele, când hotărârea nu este
apelabilă, fie că instituie un număr foarte mare de cazuri când recursul urmează unui apel,
privitor la căile extraordinare codului fixează în general un număr restrâns de cazuri în care
acestea pot fi introduse.
Astfel, cazurile de contestaţie sunt în număr de patru şi restrictiv determinate în
art.386 lit. a-d , pe când revizuirea se poate introduce în alte cazuri în număr de cinci, aşa
cum prevede art. 394 lit. a-e şi art.4081 Cod proc. pen. introdus prin art.1. pct. 3 din Legea
nr. 576/2004.
Efectul suspensiv al apelului sau recursului operează, ope legis, fără a fi nevoie
să se ceară şi neexistând nici situaţii în care suspendarea se pronunţă de instanţă. Efectul este
general, neaplicarea lui fiind limitată doar la cazurile expres prevăzute de lege (de pildă, în
cazul recursului peste termen).
Spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept acelaşi efect
suspensiv. Deosebirea este justificată pentru că hotărârile împotriva cărora se îndreaptă
aceste căi de atac, fiind definitive, sunt apte de a fi puse în executare şi de cele mai multe ori
se află chiar în curs de executare efectivă.
Simpla introducere a căii extraordinare de atac nu atrage suspendarea începerii
sau continuării executării. Întrucât în cursul exercitării căii de atac extraordinare se
învederează uneori necesitatea suspendării hotărârii definitive atacate, aceasta poate fi
dispusă în anumite condiţii.
Rezultă că, în timp ce la recurs operează o suspendare legală (de drept) şi
obligatorie, la căile de atac extraordinare suspendarea are caracter judiciar şi facultativ.
Sfera persoanelor îndrituite a folosi căile extraordinare de atac este mult mai
redusă decât cea a titularilor recursului.
Dispoziţiile largi ale art.62 C. proc. pen, care prevăd apelanţii sau recurenţii, sunt
inaplicabile în cazul căilor extraordinare de atac. Astfel, nu pot exercita o asemenea cale, în
nici o situaţie, martorii, experţii, interpreţii sau apărătorul în nume propriu. Există cazuri
când o cale de atac extraordinară nu poate fi introdusă de procuror (de exemplu, contestaţia
în anulare sprijinită pe motivele prevăzute în art.386 lit. a şi b). În sfârşit, în cazul recursului
în interesul legii acesta nu poate fi folosit de nici un participant în cauza penală (parte sau
procuror), singurul titular fiind exclusiv procurorul general.
Între căile de atac ordinare şi extraordinare sunt diferenţieri şi în privinţa
termenului de exercitare. Pentru apel şi recurs termenul este totdeauna precis determinat
având o durată relativ scurtă (10 zile, uneori chiar mai puţin).
O ultimă deosebire importantă între căile de atac ordinare şi extraordinare se
manifestă în legătură cu organul căruia îi revine competenţa soluţionării cauzei.
Apelul şi recursul fiind mijloace de realizare a controlului jurisdicţional în cadrul
sistemului grad clar de jurisdicţie, se judecă întotdeauna la instanţa ierarhic superioară.
Această regulă generală şi absolută nu se aplică în cazul căilor extraordinare de
atac pentru care legea fixează reguli de competenţă de la caz la caz.
Putem conchide în sensul că fiecare cale de atac având domenii specifice de
aplicare nu se suprapune şi nu se exclude în aceeaşi cauză. Prima hotărâre dată în revizuire,
rămasă definitivă, poate fi atacată cu revizuire dacă survin împrejurări noi sau cu contestaţie
în anulare pentru vicii de procedură.
7
§ Secţiunea IV
19
Neagu II op.cit.,pg.575
20
Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, pg.21
21
Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, op.cit., pg.23
22
Volonciu III op.cit.pg.338
23
Volonciu III op.cit.pg.338
8
§ Secţiunea V
5.1.Istoricul revizuirii
24
Grigore Theodoru – Tratat de drept procesual penal –Editura Hamangiu 2007 pg. 837
9
Codul de instrucţiune criminală din 1808, dând urmare experienţei dobândite
până atunci, nu numai că a admis revizuirea în materie criminală, dar a şi extins aplicarea ei
şi la alte două cazuri. Prin legea din 29 iunie 1867 revizuirea a fost extinsă şi în materie
corecţională şi admisă chiar după moartea condamnatului.
În fine, prin legea din 8 iunie 1895 s-a lărgit sfera de aplicare a revizuirii,
adăugându-se un al patrulea caz, cu un caracter mult mai general decât celelalte (fapte şi
probe noi de natură a stabili nevinovăţia celui condamnat) şi s-a consacrat pentru prima oară
principiul reparării materiale şi morale a erorii judiciare prin dreptul acordat victimei acestei
erori de a fi despăgubită de stat.
Şi în Italia instituţia revizuirii este cunoscută de multă vreme în legislaţia
procesual penală. Codul de procedură penală din 1913 – admitea revizuirea în trei cazuri:
contrarietate de hotărâri, descoperirea de fapte sau probe noi şi existenţa unor activităţi
infracţionale (fals în acte sau coruperea judecătorilor).
În România, în vechiul drept, faţă de arbitrariul domnului şi nestatornicia
judecăţilor nu se punea problema revizuirii; domnul putea “ierta de osândă” pe cel
condamnat pe nedrept, dar nu putea acorda “scrisori de revizuire” divanului sau
judecătorilor.25
De la un timp însă, revizuirea a fost cunoscută şi de vechile legiuiri
româneşti, fiind admis – după cum arată I.Tanoviceanu – “cu multă uşurinţă”; “acest lucru
nu trebuie să ne mire – spune mai departe I.Tanoviceanu - , deoarece judecăţile erau atât
de părtinitoare, greşelile atât de mari, încât nu ştim dacă în acele vremi respectul lucrului
judecat ar fi fost un bine sau un rău”.
Pravila domnitorului moldovean Ion S. Sturza din 1826 prevedea (Partea I.
cap.XI, art. 159) că “cel osândit are slobodă voie din pravilă ca să ceară să se facă de
iznoavă cercetare când va avea îndestule dovezi spre dezvinovăţirea sa”.
În studiul consacrat revizuirii, E.C. Decusară arată că în Condica criminală
din 1926, se prevedea în art. 56 – probabil sub influenţa codului austriac – şi revizuirea în
defavoarea celui achitat, reproducând următoarea dispoziţie: “acel care prin judecată s-a
făcut a fi nevinovat, poate pentru fapta de care a fost învinovăţit, să se îndatorească ca să
se dezvinovăţească de-al doilea, când din vremea judecăţii dintâi nu va fi trecut paragrafia
anilor “.
Revizuirea a fost admisă, de asemenea, de Regulamentul organic al Munteniei
din 1832, putând fi cerută pentru contrarietate de hotărâri şi existenţa în viaţă a pretinsei
victime(art.296 lit.g ).
În fine, codicele penale şi de procedură penală Barbu Ştirbei din 1850, aplicabil
în Muntenia, admitea revizuirea (art.244 şi urm.) în cele trei cazuri prevăzute de codul de
instrucţiune criminală francez din 1808, de la care s-a şi inspirat.
Codul de procedură penală din 1864 prevedea – după modelul codului de
instrucţiune criminală francez din 1808 – numai trei cazuri de revizuire (contrarietate de
hotărâri, existenţa în viaţă a pretinsei victime şi mărturia mincinoasă), aplicabile în materie
criminală şi în favoarea condamnatului.
Acest cod a rămas neschimbat în ceea ce priveşte materia revizuirii până la
înlocuirea lui cu codul de procedură penală din 1936, deşi în acest interval de timp
legislaţiile străine, printre care se numără şi legiuirea franceză luată de model, au evoluat în
mod fericit, înregistrând însemnate progrese.
2549
A se vedea E.C.Decusară, Revizuirea în penal, Editura tipografiei “Curierul judiciar”,
Bucureşti, 1922, pg.9
10
Într-adevăr, în timp ce codul nostru de procedură penală n-a beneficiat de nici o
modificare în materia revizuirii, modelul său francez şi-a întins – prin legile din 1867 şi 1895
– sfera de aplicare în acest domeniu.
Este adevărat însă că jurisprudenţa noastră a complinit, într-o oarecare măsură,
imobilismul legiuitorului, extinzând revizuirea – printr-o interpretare creatoare – şi în
materie corecţională.26
12
infracţional (prin decretul nr. 184/1954) – s-o admită, implicit, pentru toate infracţiunile
(indiferent de gravitatea lor).
29
Este sistemul adoptat, după cum se va vedea, de marea majoritate a ţărilor foste
socialiste, fiind necunoscut legislaţiilor de tip capitalist.
13
2. sistemul procedurii nemijlocite, în care cererea de revizuire este adresată
direct instanţei de judecată, fără o verificare prealabilă de către procuror.
14
CAPITOLUL II
§ Secţiunea I
Reglementarea legală cu privire la hotărârile supuse revizuirii îşi are sediul în art.
393 c.proc.pen.
Acest text are următorul cuprins: “Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi
supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă. Când o
hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere
pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Potrivit art. 393 C.proc.pen., hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse
revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă, prin care s-a
soluţionat fondul cauzei, anume a celor de condamnare, de achitare sau de încetare a
procesului penal.
§ Secţiunea II
1. Enunţarea lor
30
Introducerea unei cereri de revizuire nu este admisibilă nici chiar în cursul judecării
unui recurs tardiv.
15
§ Secţiunea a III-a
1. Noţiuni introductive
Pentru realizarea pretenţiilor sale civile, persoana vătămată prin săvârşirea unei
infracţiuni are, în genere, facultatea de a alege între instanţa penală şi cea civilă.
§ Secţiunea a IV-a
Faptele şi persoanele
la care se referă
hotărârea supusă revizuirii
Noţiuni introductive
Forma cea mai simplă în care se poate înfăţişa o hotărâre penală – privită sub
aspectul faptelor şi făptuitorilor la care se referă – este aceea vizând o singură
faptă(infracţiune) săvârşită de o singură persoană (infractor) .
16
Când hotărârea penală prezintă – sub aspectul faptelor şi persoanelor la care se
referă – o formă mai complexă, se pune întrebarea dacă revizuirea este admisibilă şi parţial,
pentru una dintre infracţiuni (in rem) sau pentru unul dintre infractori (in personam).
Spre deosebire de codul de procedură penală anterior, care nu dădea un răspuns
direct acestei întrebări, noul cod prevede în mod explicit, în alin.2 din art. 393, că în cazul în
care “ o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni, sau mai multe persoane, revizuirea se poate
cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Au fost examinate pe rând, ipotezele pe care le implică acest text, şi anume :
l. concursul de infracţiuni;
2.participaţia;
3.conexitatea şi corelativitatea.
17
CAPITOLUL III
§ Secţiunea I-a
1. Consideraţii generale
§ Secţiunea a II-a
1. Consideraţii generale
Noţiuni introductive
31
A se vedea V.Dongoroz, comentariu la decizia nr. 2793/1943 a Curţii de Casaţie,
Sec.II-a în “ Pandectele române” I.1944, pg.41 – 46.
18
2. Legislaţia anterioară
După cum s-a mai arătat, codul de procedură penală din 1864 admitea numai trei
cazuri de revizuire, toate în favoarea condamnatului.
Această situaţie a rămas neschimbată până la adoptarea codului de procedură
penală din 1936, deşi în acest interval de timp codicele de instrucţie criminală francez din
1808 – care a constituit modelul după care a fost redactat codul nostru – a suferit modificări
substanţiale; introducându-se încă din 1896 cazul general de revizuire privind descoperirea
de probe şi fapte noi.
Codul de procedură penală din 1936 a înscris pentru prima oară printre cazurile
de revizuire, cel care priveşte fapte sau acte noi care n-au fost cunoscute cu ocazia judecării
cauzei, fie în favoarea inculpatului (art. 499 pct.4) fie în defavoarea acestuia (art.501 pct.1).
Acest cod, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a suferit în decursul celor 32 de
ani de existenţă numeroase modificări.
Prin republicarea la 13 februarie 1948 a codului de procedură penală (cu o nouă
numerotare a articolelor), art.499 a devenit art. 417, care s-a menţinut în aceeaşi redactare
până la 1 ianuarie 1969, data intrării în vigoare a noului cod de procedură penală.
Este de menţionat că art.501 pct.1, care prevedea aceeaşi cauză de revizuire, dar
în defavoarea inculpatului, devenit prin modificările din 1948 art.419 pct.1, printr-o scăpare
din vedere a legiuitorului a rămas neschimbat în tot restul perioadei de aplicare a codului de
procedură penală anterior.
Cazul de revizuire pe care îl examinăm este precizat în art. 394 alin.1 lit.a din
codul actual, care prevede că revizuirea poate fi cerută când “s-au descoperit fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”. Acest text este
completat cu dispoziţia din alin.2 al aceluiaşi articol, potrivit căreia, acest caz, constituie
motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi
“netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare”.
Enunţarea condiţiilor
Din îmbinarea celor două dispoziţii cuprinse în art.394 c.p.p. referitoare la cazul
de revizuire pe care îl examinăm – şi anume dispoziţia din alin.1 lit.a şi dispoziţia din alin.2
– rezultă că acesta este subordonat unei duble condiţii:
19
2. faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de
achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
S-au examinat pe rând ipotezele în care hotărârea atacată în revizuire este de :
a.) achitare;
b.) condamnare;
c.) încetare a procesului penal
§ Secţiunea III
Cazul de revizuire
privind mărturia mincinoasă.
1. Noţiuni introductive.
S-a arătat că o eroare judiciară poate proveni şi din cauza folosirii de către părţi
a unor probe denaturate – prin mijlocirea unor activităţi infracţionale – fără ca instanţa care a
judecat pricina să fi cunoscut această situaţie.
În unele legislaţii, toate ipotezele folosirii de probe denaturate au fost înglobate
în acelaşi caz de revizuire,32pe când în alte legislaţii, s-au prevăzut cazuri distincte pentru
fiecare ipoteză în parte;33 în fine, unele legislaţii nu prevăd de loc cazul special al folosirii de
probe denaturate,34.
În codul nostru de procedură penală sunt prevăzute două cazuri distincte privind
folosirea de probe denaturate;
2. Legislaţia anterioară.
În aceleaşi texte erau incluse şi cazurile de revizuire, care sunt prevăzute astăzi în
mod distinct în art. 394 c.p.p. - la lit.c( acte false) şi lit.d (organe judiciare corupte).
Referindu-se la cazul pe care îl examinăm - mărturia mincinoasă – dispoziţiile art.417 pct.3
32
De pildă, în codul de procedură penală, bulgar( art.254 lit.a), ungar (art.270 pct.1) ,
elveţian (art.229 ăct.3), italian ( art.554 pct.4).
33
De pildă, în codul de procedură penală francez ( art.622 pct.3) şi belgian ( art.443
pct.2), în care s-au prevăzut ca un caz distinct – şi în acelaşi timp unic – cel privind
mărturia mincinoasă.
34
De pildă, codurile de procedură penală german şi slovac nu prevăd un asemenea caz
special; se pare însă că el este inclus, în mod implicit, în cazul general al descoperirii de
„fapte şi probe noi”.
20
şi art. 419 pct.2 aveau în vedere numai pe martori, fără a face nici o vorbire despre
interpreţi.35
În ceea ce priveşte experţii, ei erau asimilaţi cu celelalte organe judiciare –
judecători şi procurori – fiind consideraţi ca şi aceştia „ corupţi” sau autorii unor infracţiuni
„care ar fi putut influenţa asupra hotărârii”; această asimilare era tributară concepţiei –
părăsită aproape complet în doctrina modernă - potrivit căreia, poziţia expertului este
similară – deşi într-o măsură mai redusă – cu aceea a judecătorului (iar nu cu cea a
martorului).
Enunţarea condiţiilor.
Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.b este supus – pentru a fi
considerat admisibil – unor condiţii anume determinate de lege.
Două dintre condiţii privesc latura substanţială a acestui motiv de revizuire, iar a
treia condiţie, latura lui formală. Din punct de vedere substanţial, legea subordonează
admisibilitatea revizuirii următoarelor condiţii: săvârşirea de către un martor, expert sau
interpret a infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere (art.394
alin.1 lit.b c.p.p.); mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice (art.394 alin.3 c.p.p.).
Sub aspect formal, legea cere ca declaraţiile mincinoase să fie dovedite anterior,
prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului (dacă prin acestea s-a dispus
asupra fondului cauzei), iar în cazul când aceste organe judiciare – instanţă sau procuror – nu
pot sau nu au putut examina fondul cauzei, declaraţiile mincinoase să fie constatate şi
dovedite în chiar procedura de revizuire (art. 395 c.p.p.).
Prima condiţie: săvârşirea de către un martor, expert sau interpret a
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
A doua condiţie: mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale
sau netemeinice.
A treia condiţie: mărturia mincinoasă să fie dovedită prin hotărâre
judecătorească sau prin ordonanţa procurorului.
§ Secţiunea a-IV-a
1.Consideraţii generale
35
Doctrina extindea însă posibilitatea revizuirii şi la ipoteza în care denaturarea
adevărului era făcută de un interpret în exerciţiul funcţiunii sale, deoarece art.279 c.p.
anterior asimila pe acesta cu martorul în ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă )a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.30).
36
De altfel, există posibilitatea ca şi „mijloacele materiale de probă”(prevăzute în art.94
– 95 c.p.p.) să fie denaturate;deoarece, în privinţa lor, nu este prevăzut un caz special
de revizuire; în ipoteza denaturării unor asemenea probe se poate invoca cazul general
de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.a, c.p.p.; Exista legislatii in care printre
activităţile infracţionale prevăzute ca temei al revizuirii, se enumeră şi falsificarea
„probelor materiale”.
21
Folosirea în proces a unor înscrisuri false, fără ca această situaţie să fie
cunoscută de judecători, constituie un mijloc de inducere în eroare a acestora, ca şi
mărturiile mincinoase.
2.Legislaţia anterioară.
Enunţarea condiţiilor.
§ Secţiunea a – V-a
1.Consideraţii generale
Cercetând cauzele erorilor judiciare am arătat că acestea pot proveni şi ca urmare
a unor activităţi infracţionale săvârşite de însăşi organele judiciare care au instrumentat în
cauza a cărei revizuire se cere.
37
În doctrină, s-a subliniat că prin termenul de „acte” trebuie înţeles atât înscrisurile
emanate de la părţi sau terţi, cât şi procesele – verbale întocmite în desfăşurarea
procesului penal a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.39).
22
De aici, necesitatea de a se prevedea în legislaţia procesual penală a unui caz de
revizuire distinct, în vederea înlăturării efectelor negative pe care asemenea activităţi ilicite
le-au putut avea asupra soluţiei pronunţate în cauză.38
În fine, activitatea infracţională a organului judiciar trebuie dovedită, ca şi
celelalte două cazuri menţionate „ prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa
procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei”, iar atunci când aceste
organe „nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei” activitatea infracţională „se
constată în procedura de revizuire” (art.395). Spre deosebire însă de celelalte două cazuri
menţionate, subiecţii activităţii infracţionale nu pot fi decât anumite persoane expres
prevăzute în art. 394 alin.1 lit.d c.p.p.
2. Legislaţia anterioară
§ Secţiunea a VI-a
38
Acest caz de revizuire, separat sau împreună cu celelalte ipoteze de activităţi
infracţionale, este prevăzut în majoritatea legislaţiilor străine: art. 458 pct. 3 c.p.p. al
R.Moldova ; codul de procedura penala german Sect.359: art.254 lit.b c.p.p bulgar etc.
În unele legislaţii el nu este însă prevăzut ca un caz distinct, fiind totuşi admisibil în
temeiul cazului general denumit „fapte sau probe noi”, cum este în c.p.p. ale Slovaciei,
Franţei, Belgiei, etc.
39
A se vedea Tr.Pop. op.cit., pg.520; Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.32-33, pg.
77-78; Gr.Gr.Theodoru, op.cit., pg.305; V.Panţureascu, op.cit., pg. 546 – 547.
40
De aceea, în doctrină s-a dat textului o interpretare restrictivă – limitându-i aplicarea
numai la procurorul care a luat parte la dezbateri - , deşi se recunoştea că o
interpretare extensivă şi pentru procurorul care a luat parte în faza urmăririi penale ar
avea acoperirea principiilor generale de drept (a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec,
op.cit., pg.29 – 30).
23
Cazul de revizuire
privind inconciliabilitatea hotărârilor.
1.Consideraţii generale
Acest caz de revizuire se impune în mod firesc, fiind unul dintre cele mai vechi
cazuri de revizuire prevăzute de legea procesual penală.
Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor este prevăzut în art. 394
alin.1 lit.e c.p.p.şi este formulat în modul următor: ”când două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti definitive nu se pot concilia”. În ultimul alineat al aceluiaşi articol se
precizează că în acest caz „toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii”.
2.Legislaţia anterioară.
În redactarea sa iniţială, codul de procedură penală din 1936 a menţinut acest caz
de revizuire aproape în aceleaşi limite ca şi cel anterior din 1865; condamnarea a două sau
mai multe persoane pentru aceeaşi faptă, prin hotărâri ce nu se pot concilia41.
În urma modificării codului anterior prin legea nr. 345/1947, textul a căpătat o
formulare cu un caracter mult mai general şi cuprinzător : „Când există hotărâri definitive
care nu se pot concilia” (art.417 pct.1). În noua sa redactare textul acoperea toate ipotezele
de inconciliabilitate , nu numai pe aceea vizând cazul special al condamnării a două persoane
pentru aceeaşi faptă; în schimb, acest caz rămânea mai departe admisibil numai în situaţia în
care era invocat în favoarea inculpatului, nu şi în defavoarea acestuia.
Codul de procedură penală actual a păstrat neschimbat fondul cazului de revizuire
pentru inconciliabilitatea hotărârilor, cu o redactare aproape identică cu cea a codului
anterior, astfel cum a fost modificat prin legea nr. 345/1947. În prezent acest caz de revizuire
este aplicabil însă atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.
41
Singura deosebire fiind aceea că în codul din 1936 s-a extins revizuirea şi în materie
corecţională, inconciliabilitatea hotărârilor putând fi cerută şi în ipoteza în care
condamnările se refereau la pedepse corecţionale.
24
CAPITOLUL IV
§ Secţiunea a- I-a
2.Legislaţia anterioară.
Sub regimul codului de procedură penală din 1864, Curtea de Casaţie era
investită cu judecarea revizuirii în favoarea condamnatului - singura admisă de lege – de
către procurorul general al acelei curţi, după ordinul ministrului justiţiei, în urma sesizării
celui condamnat sau, după moartea acestuia, a familiei sale.42
În codul actual sediul materiei îl constituie art.396, care prevede în trei alineate
distincte care sunt persoanele şi organele care au un rol în declanşarea procedurii de
revizuire. În alineatul 1 se precizează persoanele care „pot cere” revizuirea, în alineatul 2 se
lasă procurorului facultatea ca din oficiu „ să iniţieze” procedura revizuirii, iar în alineatul 3
se impune organelor de conducere ale organizaţiilor de stat sau obşteşti, care au cunoştinţă
despre vreun temei de revizuire, obligaţia „să sesizeze” pe procuror.
Părţile din proces. Potrivit art.396 alin.1 lit.a revizuirea poate fi cerută de oricare
parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale.
Au calitatea de parte în procesul penal, potrivit art. 23 şi 24: inculpatul (persoana
împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală), partea vătămată (persoana care a
suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul
penal), partea civilă (persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal) şi partea responsabilă civilmente (persoana chemată în procesul penal să răspundă,
potrivi legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului ).
Întrucât prin folosirea oricărei căi de atac – deci, şi a revizuirii – fiecare parte nu-
şi poate apăra decât propriile sale interese, în măsura poziţiei pe care o deţine în cadrul
procesului penal, textul prevede că revizuirea se poate cere de oricare parte din proces „ în
limitele calităţii sale”.
Deoarece părţile din proces au, în genere, interese cu caracter contradictoriu,
cererea de revizuire a uneia dintre părţi, făcută fireşte în favoarea sa, constituie în acelaşi
timp o cerere de revizuire făcută în defavoarea părţii cu interese opuse.
42
A se vedea I.Tanoviceanu, op.cit., Vol.V., pg.599
25
§ Secţiunea II-a
CEREREA DE REVIZUIRE
1. § Consideraţii generale
Cererea este un act procedural care îşi găseşte cea mai frecventă aplicaţie în
cursul desfăşurării procesului penal.43 Ea este actul prin care se manifestă voinţa de a solicita
intervenţia unui organ în vederea valorificării unei pretenţii juridice.44
Din punct de vedere substanţial, cererea implică: un solicitant (care cere
intervenţia organului în drept); un organ solicitat (căruia i se cere intervenţia); un obiect
juridic (pretenţia juridică ridicată de solicitant); un temei juridic (justificarea pretenţiei
juridice)45.
Din punct de vedere formal; cererea trebuie să fie întotdeauna constatată printr-
un act scris, fie că este formulată oral (când este consemnată în scris de organul în faţa căruia
a fost făcută), fie că este formulată în scris (printr-o petiţie semnată de solicitant).
Cererea trebuie să fie îndrumată (adresată) organului solicitat, îndrituit a o
examina şi a dispune în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.46
Obiectul juridic (pretenţia ridicată) al cererii poate fi destul de variat şi în raport
cu natura acestuia, cererile poartă diferite denumiri atribuite fie de lege, fie de practica
judiciară.
Astfel, se înscriu în rândul cererilor : sesizările organelor judiciare ( cum este
plângerea părţii vătămate sau rechizitoriul procurorului), precum şi propunerile făcute de
părţi în cursul desfăşurării procesului penal (cum este aceea de a se administra o probă, de a
se recuza un judecător etc.). Tot astfel, folosirea căilor de atac se face tot prin mijlocirea
unor cereri, care poartă, în limbajul comun, denumirea căii de atac respective: recurs,
contestaţie în anulare etc.
În ceea ce priveşte calea de atac a revizuirii, însăşi legea denumeşte „cerere de
revizuire” actul prin care se sesizează organul judiciar îndrituit a declanşa procedura în
această materie ( art.397 c.p.p.).
Condiţiile extrinseci sunt cele care nu privesc conţinutul propriu-zis, ci anumite
cerinţe exterioare acestuia; în rândul condiţiilor extrinseci se înscriu: constatarea existenţei
cererii de revizuire printr-un act scris, îndrumarea cererii de revizuire către un anumit organ
şi respectarea unui anumit termen în care se face această îndrumare. În continuare ne vom
ocupa despre toate aceste condiţii.
Ca cerinţă intrinsecă, se prevedea că cererea de revizuire trebuie să arate
„precis” motivul pe care se întemeiază, precum şi probele ce se aduc în sprijinul revizuirii.47
43
A se vedea Tr.pop, op.cit., Vol.III, p.94; V.Dongoroz, Curs de drept penal şi
procedură penală, ediţia a II-a, 1947, pg.770.
44
A se vedea Tr.Pop., op.cit., pg. 95; V.Dongoroz, op.cit., pg. 772.
45
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Bucureşti,
1993, pg. 224.
46
Actualul cod de procedură penală – ca şi cel anterior – nu prevede în partea lui
generală, în titlul destinat actelor procesuale şi procedurale comune ( titlul V), vreo
reglementare anume consacrată „ cererilor”. De aceea, în lipsa unor reguli generale se
pot trage, pe calea suplimentului analogic, unele concluzii cu privire la condiţiile
substanţiale şi formale pe care trebuie să le îndeplinească – în genere – o cerere, din
cuprinsul art.222 (plângerea)223 (denunţul), 263 (rechizitoriu), 366 şi 367 (cererea de
recurs),etc.
47
Intemeiat pe acest text, Trib.Supr. Col.pen., prin dec.nr. 1506/1957, a statuat că o
cerere de revizuire imprecis formulată - în speţă, revizuientul a propus doi martori
„care cunosc adevărul” – urmează a fi respinsă (în „Legalitatea populară”, nr. 12/1957,
pg.1489.
26
În ceea ce priveşte cerinţele extrinseci, codul prevedea că cererea de revizuire
trebuie făcută „ în scris” şi se adresează, în materie corecţională , preşedintelui instanţei care
a judecat procesul în primă instanţă, iar în materie criminală, preşedintelui curţii de apel de
care depinde curtea cu juraţi care a judecat cauza de bază (art.503 alin.1 şi 2); de asemenea,
prevedea că cererea de revizuire în favoarea inculpatului se poate face pentru cazurile
prevăzute în art. 499 la punctele 3 (denaturări frauduloase de probe ) şi 4 (descoperirea de
probe noi (numai în termen de un an de când cel care o formulează cunoaşte faptul pe care
îşi întemeiază cererea (art.500 alin.1 şi 4), iar cererea de revizuire în defavoarea celui achitat
se poate face în termen de 1 an de când cel care o formulează cunoaşte faptul pe care îşi
întemeiază cererea şi numai dacă termenele de prescripţie nu s-au împlinit ( art.502 combinat
cu art.501).
Condiţiile la care este supusă cererea de revizuire sunt precizate în art.397 şi 398
c.p.p.
În cuprinsul art.397 sunt prevăzute condiţiile intrinseci şi o parte dintre condiţiile
extrinseci, iar în art. 398 condiţia extrinsecă privind termenul de introducere a cererii de
revizuire.
În cele ce urmează vom cerceta pe rând: condiţiile intrinseci şi condiţiile
extrinseci.
2. Condiţii intrinseci.48
3.Condiţii extrinseci.
48
Unele legislaţii prevăd – pentru începerea (pornirea, deschiderea) procedurii de
revizuire – necesitatea unei cereri din partea persoanelor îndreptăţite la aceasta. Dar pe
când unele dintre acestea se referă la necesitatea unei cereri de revizuire, fără a da
indicaţii cu privire la conţinutul ei (de exemplu, art. 460 alin.2 c.p.p. al Republicii
Moldova), altele – marea lor majoritate – prevăd şi unele condiţii intrinseci pe care
trebuie să le îndeplinească cererea de revizuire ( de exemplu, art.273 alin.1 c.p.p. ungar
prevede că cererea de revizuire trebuie să cuprindă motivele revizuirii şi probele pe
care se întemeiază).
49
Conform art. 62 alin.22, mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, nu pot fi folosite în
procesul penal.
27
Faţă de modul categoric în care se exprimă legea, socotim că cererea de revizuire
trebuie întotdeauna făcută în scris, iar nu şi printr-o declaraţie verbală ce s-ar face înaintea
organului judiciar competent (chiar dacă acesta ar consemna declaraţia într-un proces
verbal).
Dacă revizuientul este o persoană care nu poate să semneze, credem că este
posibil să se aplice, prin analogie, dispoziţiile art.366 din materia recursului, în sensul că
cererea de revizuire nesemnată poate fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se
atacă sau de apărător, ori de primarul sau de secretarul primăriei din localitatea unde
domiciliază, ori de funcţionarul desemnat de aceştia; cererea de revizuire nesemnată ori
neatestată ar putea fi confirmată de revizuient sau de reprezentantul său în faţa organului
solicitat (a procurorului).
Condiţie negativă.
După cum s-a mai arătat, revizuirea fiind o cale de atac, organul judiciar
competent trebuie să fie sesizat prin mijlocirea unui act de sesizare prin care se exprimă
voinţa persoanei îndrituite de a folosi această cale.
Acest act de sesizare este cererea de revizuire formulată de persoanele prevăzute
în art. 396 lit.a şi b c.p.p. Dacă cererea de revizuire întruneşte condiţiile legale, examinate în
secţiunea anterioară, ea are ca principal efect începerea ( promovarea, declanşarea)
procedurii de revizuire.
50
În mai toate legislaţiile se prevede că revizuirea în favoarea condamnatului se poate
face oricând în timpul vieţii şi chiar după moartea acestuia; de exemplu, art.458 alin.4
c.p.p.al R. Moldova, art. 257 c.p.p. bulgar; art.280 alin.3 c.p.p. slovac, art.361 c.p.p.
german; art.272 alin.3 c.p.p.ungar, art.623 c.p.p. francez, art. 444 c.p.p. belgian,
art.556 c.,p.p. italian etc.
28
an, care curge, în raport de cazurile de revizuire avute în vedere, de la anumite date precizate
în acelaşi text.51
51
Şi în celelalte legislaţii se prevede că revizuirea în defavoarea inculpatului se face într-
un termen limitat: înăuntrul termenului de prescripţie a răspunderii penale (art. 458
alin.4 c.p.p. al R.Moldova),în timpul vieţii inculpatului şi numai înăuntrul termenului de
prescripţie (art. 271 alin.1 c.p.p., ungar), în cel mult 5 ani de la rămânerea definitivă a
sentinţei de bază , în timpul vieţii inculpatului (art. 279 lit.c c.p.p, slovac), în cursul
unui an de la descoperirea noilor probe, dar nu mai târziu de 3 ani de la data când
sentinţa de bază a rămas definitivă (art. 256 c,.p.p.bulgar).
29
Capitolul V
PROCEDURA REVIZUIRII
§ Secţiunea a-I-a
1. Consideraţii generale
§ Secţiunea a II-a
52
Această fază înaintea procurorului este prevăzută şi în codurile de procedură penală
ale altor ţări (R.Moldova, Ungaria şi Bulgaria). N-a fost adoptată de codurile de
procedură penală polonez şi slovac.
30
A verifica latura substanţială a cererii de revizuire înseamnă a cerceta temeinicia
(seriozitatea) ei, adică valoarea noilor elemente de fapt ( noilor probe) invocate în cererea de
revizuire, în raport cu motivul pe care se întemeiază revizuirea.
În verificarea acestei laturi „…..valoarea probelor supuse examinării nu este
stabilită şi apreciată în vederea constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei, ceea ce ar implica
cercetarea însuşi a fondului cauzei, ci în vederea verificării corespondenţei dintre starea de
fapt arătată în cererea de revizuire şi situaţia de drept invocată şi care, conform legii, poate
justifica admiterea revizuirii”.53
4.Aspecte procedurale.
Sesizat prin cererea de revizuire a persoanelor prevăzute în art. 396 alin.1 lit.a şi
b, din oficiu, sau prin încunoştinţarea organelor de conducere ale organizaţiilor prev.de
art.145 c.p., procurorul are obligaţia de a începe şi desfăşura activitatea ce-i este proprie în
faza procedurii prealabile.
Aplicând prin analogie dispoziţiile art.203 alin.1 combinate cu cele ale art.228
alin.1 şi 2, procurorul va dispune începerea procedurii prealabile printr-o rezoluţie motivată
(când este sesizat) sau prin încheierea unui proces – verbal (când procedura revizuirii este
iniţiată din oficiu).
În verificarea laturii formale a cererii de revizuire, procurorul poate – potrivit art.
399 alin.1 combinat cu art.397 alin. 3 – chema şi asculta de revizuient, în vederea
completării sau precizării cererii.
În verificarea laturii substanţiale a cererii de revizuire nu este întotdeauna
necesară efectuarea de cercetări; astfel, dacă revizuientul a depus copii pe hotărârile
contradictorii a căror revizuire este cerută, iar din cuprinsul lor rezultă că ele sunt
inconciliabile, este evident că necesitatea unor cercetări dispare cu totul. În cele mai multe
cazuri însă efectuarea de cercetări pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, se
impune cu necesitate .
Cererea de revizuire se adresează procurorului care, după efectuarea actelor
procedurale prevăzute în art. 399 c.p.p., sesizează instanţa competentă.
Hotărârea prin care se soluţionează cererea de revizuire adresată de condamnat
direct instanţei, fără parcurgerea procedurii de efectuare a actelor de cercetare de către
procuror, este o hotărâre contrară legii sancţionată cu casarea.54
Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 399 alin.1 partea finală, când este necesară
efectuarea de cercetări, aceasta este dispusă de procuror prin ordonanţă.
Această ordonanţă trebuie să cuprindă – prin aplicarea corespunzătoare a
prevederilor art.203 alin.2 – pe lângă celelalte date şi motivarea dispoziţiei de efectuare a
cercetărilor, indicându-se şi actele de cercetare care urmează a fi efectuate.
Actele de cercetare au ca obiectiv – după cum s-a văzut şi din exemplul dat mai
sus – strângerea şi administrarea noilor probe propuse în cererea de revizuire, precum şi
completarea lor – dacă se simte nevoia – cu altele de natură a confirma sau chiar infirma
temeiul de revizuire invocat.
Sfera actelor de cercetare nu poate depăşi însă acest obiectiv, ci trebuie să se
menţină în limitele acestuia.
Astfel, dacă în vederea atingerii scopului menţionat, procurorul va putea asculta
martori (emiţând citaţii şi mandate de aducere), face confruntări între martori, ridica obiecte
şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă, dispune efectuarea de expertize etc.55, el nu va
53
V.Dongoroz, comentariu la dec. Nr.2798/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în
„Pandectele române”. 1043, I, pg.44.
54
I.C.C.J.Secţia penală , decizia 2236 din 26 aprilie 2002.
55
În art. 386 alin.2 c.p.p. al RSFSR se prevedea în mod expres că în cursul anchetei se
pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor acestui cod, audieri de martori, cercetări la faţa
31
putea depăşi limitele acestui obiectiv, luând, de pildă, o măsură preventivă (reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea sau arestarea preventivă), împotriva persoanei achitate
sau faţă de care s-a pronunţat încetarea procesului penal, ori o măsură asigurătorie în contra
bunurilor acestei persoane.
Cele mai adeseori, pentru verificarea laturii substanţiale este necesar a se
examina şi dosarul cauzei, în vederea confruntării noilor probe invocate în revizuire cu
lucrările dosarului.
O astfel de confruntare este necesară, de pildă, pentru a se vedea dacă probele
invocate în cererea de revizuire n-au fost propuse şi discutate cu ocazia judecării cauzei sau
dacă probele invocate sunt concludente în raport de faptele reţinute (situaţia de fapt reţinută)
în cauza supusă revizuirii.56
Întrucât dosarul aparţine instanţei, a fost necesar un text expres la lege care să
permită – în cazul special al revizuirii – transmiterea dosarului către organul de procuratură
(art.399 alin.2).
Potrivit art. 399 alin.3, pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate
delega organul de cercetare penală; în urma delegării, procurorul poate dispune ca anumite
acte de cercetare să fie efectuate în alte localităţi decât cea în care se află sediul unităţii de
parchet, de către organele poliţiei din acele localităţi.
Pentru ca efectuarea actelor de cercetare să nu se prelungească prea mult în timp,
art.399 alin.4 prevede un termen de cel mult 2 luni.
Termenul de 2 luni se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 alin.3 şi 4 c.p.p..
După efectuarea cercetărilor – prevede art.399 alin.ultim – procurorul
„înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente „.
Aşadar, la finele activităţii sale în faza procedurii prealabile, procurorului îi sunt
impuse două obligaţii:
1. de a întocmi „concluzii” şi
2. de a le înainta, împreună cu întregul material,
instanţei competente.
56
Aici este de subliniat următoarele: în faza prealabilă – ca şi în faza următoare a
judecării în principiu – confruntarea nu se face între conţinutul noilor probe şi cel al
probelor vechi care au stat la baza hotărârii supuse revizuirii (o asemenea confruntare
între conţinutul probelor se face de-abia în faza rejudecării cauzei), ei între conţinutul
probelor noi şi faptele reţinute (situaţia de fapt reţinută) prin hotărârea atacată în
revizuire, deoarece concludenţa noilor probe se stabileşte în raport de aceste fapte.
57
Art.400,abrogat
58
Posibilitatea de a se dispune de către procuror, în faza procedurii prealabile,
suspendarea executării hotărârii atacate în revizuire este prevăzută şi în codul de
procedură penală bulgar (art.258 alin.2). Ea nu este însă prevăzută şi de legislaţia
celorlalte ţări .
32
Textul menţionat – art.400 – prevedea că suspendarea executării hotărârii se
dispune „în limitele cererii de revizuire”.
Când hotărârea era de condamnare şi se invoca un temei de revizuire care putea
duce la atenuarea răspunderii penale a condamnatului (nu la achitare), credem că s-ar putea
suspenda executarea hotărârii – în ceea ce priveşte pedeapsa principală şi eventual cea
complimentară – numai în ipoteze în care prin schimbarea calificării faptei sau prin aplicarea
cauzelor de atenuare a răspunderii penale s-ar ajunge la alt gen de pedeapsă (în loc de
închisoare, amendă) sau la o pedeapsă al cărei cuantum a fost deja executat (de pildă, din
pedeapsa pronunţată de 2 ani s-a executat peste 6 luni, iar maximul special al pedepsei
prevăzute pentru faptă în noua calificare ar fi de 6 luni).
Când hotărârea era de achitare sau de încetare a procesului penal, suspendarea
executării laturii penale n-ar putea privi, în principiu, decât măsurile de siguranţă; or, în
asemenea situaţii – când hotărârea este de achitare sau de încetare a procesului penal –
revizuirea fiind făcută în defavoarea inculpatului, este greu de presupus că s-ar găsi vreun
motiv pentru a se suspenda executarea măsurilor de siguranţă.
Judecând în principiu cererea de revizuire, instanţa o poate respinge – când are
loc o revocare implicită a măsurii suspendării executării – sau o poate admite – când instanţa
poate menţine sau nu, în mod explicit, suspendarea acordată de procuror.
§ Secţiunea a III-a
Compunerea instanţei
33
de organizare judiciară); la tribunalele, completul este format dintr-un judecător cu excepţia
anumitor infracţiuni (cum ar fi cele prevăzute în Legea nr.78/2000); la secţiile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, completul este format din trei judecători (art.31 din Legea de
organizare judiciară).
4.Măsuri premergătoare.
59
Astfel, sub codul anterior, s-a decis că „admisibilitatea în principiu a cererii de
revizuire în temeiul art.417 pct.4 este condiţionată de noutatea faptului, actului sau
evenimentului descoperit, în raport cu cele stabilite prin hotărârea de condamnare şi de
posibilităţile ca aceste fapte, acte sau evenimente să stabilească nevinovăţia
condamnatului sau inexistenţa faptului” (Trib.Supr. Col.pe.dec.nr. 1105/1955, în C.D.
pe anul 1955, vol. III, pg.231).
60
Sub regimul codului anterior, încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire
nu era supusă recursului (art. 424 alin.2). De aceea, în doctrină s-a putut exprima
opinia că încheierea de admitere în principiu fiind definitivă, ea poate face obiectul unui
recurs în supraveghere, imediat după pronunţarea ei şi mai înainte de judecarea în fond
a revizuirii ( a se vedea Gh.Chivulesc, I.V.Socec, op.cit., pg.161 – 162).
34
alin.1, procurorul şi inculpatul pot recura separat partea din încheiere care priveşte luarea
măsurii preventive.
66
V.Dongoroz, op.cit., pg.45
67
Sub codul anterior, în sensul că în faza rejudecării instanţa examinează noile probe în
raport cu probele vechi care au stat la baza hotărârii atacate în revizuire, a se vedea
Trib.Supr., Col.dec.,nr. 576/1957, în C.D. pe anul 1957, pg. 479. pen.dec.nr.
1836/1954, în C.D. pe anii 1952 – 1954, vol.II,pg.226
36
Capitolul VI
§ Secţiunea I
1.Consideraţii preliminare
Potrivit art.393 alin.2, când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai
multe persoane, revizuirea se poate cere „pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Această dispoziţie este aplicabilă, fără nici o dificultate, şi ipotezei în care revizuirea are de
obiect latura civilă a hotărârii penale.
3.Cazurile de revizuire.
Deşi revizuirea laturii civile a unei hotărâri poate avea cele mai adeseori
repercusiuni (implicaţii) şi asupra laturii ei penale, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente nu pot face cerere de revizuire – dat fiind dispoziţiile art.396 alin.1 lit.a c.p.p. –
decât numai cu privire la latura civilă a hotărârii supuse revizuirii.71
În schimb, inculpatul şi partea vătămată pot cere cumulativ – în dubla calitate pe
care o deţin – atât revizuirea laturii civile, cât şi revizuirea laturii penale a aceleiaşi hotărâri;
bineînţeles, ei pot cere şi numai revizuirea laturii civile, dacă revizuirea laturii penale nu
prezintă pentru aceştia vreun interes (de exemplu, inculpatul revizuient a fost achitat sau faţă
de el s-a pronunţat încetarea procesului penal).
Când obiectul revizuirii îl constituie două (sau mai multe) hotărâri, adică atunci
când revizuirea este cerută pentru cazul prevăzut în art.394 alin. 1 lit.e (inconciliabilitatea
hotărârilor), partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot cere revizuirea pentru
existenţa unei situaţii (stări) de inconciliabilitate între latura civilă a hotărârii în care au
figurat ca parte şi latura civilă sau chiar latura penală a hotărârii în care n-au figurat.72
Cererea de revizuire.
Procedura revizuirii.
§ Secţiunea a II-a
73
Art.408/1 a fost introdus prin art.1pct.3 din Legea nr. 576/2004 şi este reprodus astfel
cum a fost modificat prin art.1 pct.199 din Legea nr. 356/2006.
Anterior Legii nr. 356/2006, textul avea următorul cuprins „ Art.408/1 Revizuirea
în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (1) Hotărârile definitive
pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii.
2. Pot cere revizuirea:
a.) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b.) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia
c.) procurorul, din oficiu.
3.) Instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data publicării
hotărârii Curţii Europene a drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României. Partea I.
5. După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului
sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate şi poate reveni asupra
suspendării acordate.
6. La judecarea cererii de revizuire părţile se citează.
7. Părţile prezente la judecarea cererii de revizuire au dreptul la cuvânt, chiar
dacă nu au fost citate.
8. Dispoziţiile art.402 se aplică în mod corespunzător.
9. Participarea procurorului este obligatorie.
10. Soluţiile instanţei de revizuire sunt cele prevăzute la art. 406 alin.1,3,şi 4 ,
care se aplică în mod corespunzător.
11. Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost
acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi încasate de victima încălcării unui
drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale . Statul are acţiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-
credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.
12. Hotărârile instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârile la care se referă revizuirea.
39
§ Secţiunea III
40
BIBLIOGRAFIE
2.
Volonciu I - N.Volonciu „Drept procesual penal” Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972,
Volonciu II - N.Volonciu, Drept procesual penal, Vol.I., Tipografia Universităţii, Bucureşti
1987,
Volonciu III - Nicolae Volonciu, “Drept procesual penal” Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti 1989,
Volonciu IV - Nicolae Volonciu, “Drept procesual penal” Editura Paideia, 1999;
3.
Grigore Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1979,
Grigore Gr.Theodoru, Tudor Plăeşu “Drept procesual penal – partea specială”, Iaşi 1987,
Grigore Gr. Theodoru “Drept procesual penal - partea speciala” Editura Cugetarea Iaşi
1998.
Grigore Gr. Theodoru „Tratat de drept procesual penal ”, Editura „Hamangiu”, 2007
45