Sunteți pe pagina 1din 45

REVIZUIREA

CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC

ÎN

PROCESUL PENAL
CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE ŞI PRELIMINARE


REFERITOARE LA REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR PENALE

§ Secţiunea I

Succintă privire asupra căilor de atac în procesul penal

În cadrul procesului penal judecata constituie cea mai importantă activitate


procesuală deoarece în cursul ei se soluţionează conflictul de drept penal dedus în justiţie,
adică problema existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu1, exprimat prin adagiul
non bis in idem - principiu care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la
aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care
există o hotărâre definitivă.
În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este
considerată ca o expresie a adevărului (res iudicata pro veritate habetur).2
Stabilitatea hotărârilor penale definitive este necesară, dar nu în detrimentul
soluţionării juste şi legale a cauzelor penale. În consecinţă, s-a pus problema raportului
dintre principiul autorităţii lucrului judecat – pe de o parte – şi principiile legalităţii şi aflării
adevărului - pe de altă parte – şi s-a decis că în împrejurări excepţionale cauza rezolvată
printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, poate fi supusă unei reexaminări printr-o
procedură cu caracter extraordinar.3
Înscriind condiţiile necesare pentru ca reexaminarea hotărârilor definitive să nu
se transforme într-o etapă ordinară a judecăţii, Codul de procedură penală a reglementat un
sistem de căi extraordinare de atac care, în variate situaţii, asigură desfiinţarea hotărârilor
nelegale şi netemeinice. Aceste căi de atac se numesc extraordinare nu pentru motivul că pot
fi folosite în cazuri rare, excepţionale, ci pentru a se deosebi de căile ordinare, întrucât, spre
deosebire de acestea, pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor definitive care au căpătat
autoritatea lucrului judecat. De aceea, aceste căi de atac se situează în afara desfăşurării
ordinare a procesului penal, în afara sistemului gradelor de jurisdicţie.4
În ideea necesităţii conferirii unui caracter de stabilitate activităţi de justiţie s-a
decis că hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi se bucură de autoritate de lucru
judecat. Principiul "non bis in idem", dacă îşi găseşte aplicarea, nu mai permite dezvoltarea
unei noi activităţi de judecată cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană. În acest context
hotărârea este considerată că reprezintă o expresie a adevărului (res judeca pro veritate
habetur). In acest fel se asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul justiţiei.5
1
P.Bouzot, J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie,vol.II, Dalloz,
Paris,1970,pg.1472, E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale,
Vol.II,Dalloz, Paris,1898,pg.675. Principiul autorităţii lucrului judecat asigură stabilitatea
ordinii de drept şi prestigiul justiţiei (D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare
în procesul penal, Bucureşti 1993, pg.8)
2
.Neagu III op.cit. pg. 532.
3
Volonciu II op.cit pg.233.
4
Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1979,pg.300
5
Neagu I op. cit pg.585.
2
Exercitarea căii de atac îndeplineşte două sarcini: repararea greşelilor strecurate
în hotărârea judecătorească şi realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legilor.
Rezultă că obiectul căilor de atac este acela de a determina o nouă judecată,
iar finalitatea lor este aceea de a repara erorile comise în prima judecată.6
Definind căile de atac, se poate spune că ele sunt mijloace legale prin
care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării, în
anumite cazuri şi condiţii a unui control judecătoresc asupra hotărârilor intervenite în acest
proces.7
Acest control al primei judecăţi se efectuează pentru a se stabili dacă
în cursul primei judecăţi au fost săvârşite erori sau abuzuri.
Folosirea căilor de atac determină o amplificare a activităţilor procesuale care se
integrează în cadrul aceluiaşi unic proces penal. Prin folosirea căilor de atac nu se creează
un nou raport procesual, ci se extinde doar desfăşurarea raportului iniţial într-o nouă fază a
procesului.
Căile de atac extraordinare având ca justificare înlăturarea anumitor erori
esenţiale existente în hotărâri penale definitive, fiecare dintre aceste căi poate fi folosită de
mai multe ori de acelaşi subiect procesual, dacă acesta invocă o altă situaţie din care ar
rezulta existenţa unei erori esenţiale. De asemenea, aceste căi de atac extraordinare pot fi
folosite, când este cazul, concomitent de acelaşi subiect procesual.8
Revenind la căile de atac în general, trebuie precizat că, dat fiind natura, obiectul
şi finalitatea lor comună, este pe deplin explicabil ca toate căile de atac să fie supuse pe
lângă regulile speciale fiecărei căi de atac în parte şi unor reguli comune, de generală
aplicare. Aceste reguli sunt tratate în doctrină şi prevăzute în anumite legislaţii (Codul de
procedură anterior prevedea asemenea reguli comune - art. 379-385 în primul titlu al Cărţii a
IV-a) sub un capitol aparte şi se referă la titularii (subiecţii) căilor de atac, la declararea
căilor de atac, la efectele lor. Aceste reguli generale prevăzute pentru căile de atac sunt însă
aplicabile în măsura în care sunt compatibile cu regulile speciale sau cu caracterul specific
pe care îl prezintă fiecare cale de atac în parte.9

§ Secţiunea II

Căile extraordinare de atac,


mijloace procesuale penale prin care
se înfrânge autoritatea de lucru judecat

Pentru a se da activităţi de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a decis


ca hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi cu autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu exprimat prin adagiul "non bis in
idem", principiu care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă
şi persoană, nici sub o încadrare diferită, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru
care există o hotărâre definitivă.

6
Ibidem
7
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Stănoiu “Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român – partea
specială”, Vol.II, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1976, pg.206.
8
V.Dongoroz, ş.a., op.cit., pg.209 -210.
9
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, op.cit., pg.7,8,
3
Înfăptuirea justiţiei a demonstrat ca, în marea majoritate a cauzelor rezolvate,
hotărârile penale rămase definitive reflectă adevărul. Totodată, a reieşit că, în anumite
situaţii, chiar hotărârile rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice.10
În această din urmă ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul
autorităţii de lucru judecat, pe de o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de
altă parte, aceste ultime principii obligând instanţele judecătoreşti la o corectă rezolvare a
pricinilor supuse judecăţii, în conformitate cu toate normele de drept şi în deplină
concordanţă cu realitatea faptelor petrecute11 şi s-a decis ca, în împrejurări excepţionale,
cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă poate fi supusă unei reexaminări
printr-o procedură cu caracter extraordinar. Mijloacele prin care pot fi atacate hotărârile
penale definitivă sunt căile extraordinare de atac.
Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea des a căilor de
atac extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale
care să tindă la menţinerea hotărârilor definitive, nelegale şi netemeinice, împotriva
intereselor unei justiţii de calitate.
Excesele autorităţii de lucru judecat cu menţinerea hotărârilor judecătoreşti sunt
tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multă largheţe.
Problema principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este
găsirea acelor ipoteze mediane care să împace ambele deziderate.12
Autonomia căilor extraordinare de atac şi natura lor juridică specifică poate fi
consemnată printr-o examinare comparativă (mai aprofundată decât cea prezentată în
paragraful anterior) în raport de căile ordinare de atac.
Pornind de la aspectele comparative între căile ordinare şi cele extraordinare de
atac, se poate concluziona că orice cale de atac extraordinară reprezintă o instituţie de reluare
a unui proces penal care s-a epuizat integral cel puţin în faza judecăţii (uneori chiar şi în
executare), rezultă că, prin intermediul acestor căi, procesul nu trece într-o altă fază, ci se
reia repetând un ciclu care, de regulă, a mai fost îndeplinit.13
În sistemul nostru procesual din ultimele decenii, au fost prevăzute 4 căi
extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în
interesul legii, fiecare având domenii deosebite de aplicare şi fiind destinate să înlăture
efectele celor mai grave şi evidente erori ce se pot săvârşi cu ocazia soluţionării cauzelor.
În prezent au rămas reglementate trei prin abrogarea expresă a recursului în
anulare prin art.5 din Legea nr. 576/2004.
Prima categorie de erori pot decurge din imposibilitatea pentru părţi de a-şi face
apărarea în faţa instanţei, fie din vina acesteia (de exemplu procedura de citare pentru
termenul de judecată nu a fost legal îndeplinită), fie fără vina instanţei(de exemplu, partea nu
s-a prezentat la judecată fiind împiedicată de a veni şi de a încunoştinţa despre absenţă).
Modificarea hotărârii definitive pronunţată în asemenea condiţii viciate are loc
prin intermediul contestaţiei în anulare.
Alte erori în soluţionarea definitivă pot apărea din necunoaşterea de către instanţă
a unor împrejurări de fapt care, dacă ar fi fost cunoscute, duceau la o altă rezolvare.

10
Neagu II op. cit. pg.572.
11
Volonciu I op.cit. pg.423.
12
Volonciu II op.cit., pg.425.
13
Volonciu II op.cit.,pg.425 – 426.

4
Aceste erori de fapt, denumite şi " erori judiciare", pot fi reparate pe calea
revizuirii, care constituie o procedură specifică înlăturării efectelor unor astfel de erori.
O hotărâre dată în revizuire, dacă rămâne definitivă, poate fi atacată
cu cerere de revizuire pe baza unor împrejurări noi sau cu contestaţie în anulare pentru vicii
de procedură. Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă,
situată în afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar.14

§ Secţiunea III

Paralelă între căile de atac


ordinare şi căile de atac extraordinare

Spre deosebire de căile de atac ordinare care se exercita numai împotriva


hotărârilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţa sau de instanţa de apel, căile de
atac extraordinare se exercita numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.
Ca regula, cât timp o hotărâre nu este definitiva şi poate fi atacată cu o cale de
atac ordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Aşadar, aptitudinea de a
folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac
extraordinară.
Având aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la hotărârile
penale, atât căile de atac ordinare cât şi cele extraordinare au acelaşi scop de a se înlătura
erorile grave de fapt şi de drept pe care le cuprind, dar au comune şi unele cazuri de
exercitare, reguli de procedură, soluţii. Constituind însă o derogare de la autoritatea
hotărârilor penale definitive, căile de atac extraordinare au unele caracteristici care le
deosebesc de căile ordinare, atât faţă de apel, cât şi faţă de recurs.
Deosebirea fundamentală între căile ordinare şi cele extraordinare constă în
faptul că primele se exercită înainte ca hotărârea atacată să fi rămas definitivă, pe când
secundele se exercită numai după rămânerea definitivă a hotărârii atacate. Celelalte
deosebiri între cele două categorii de căi de atac - ordinare şi extraordinare - constituie doar
consecinţele primei deosebiri, derivând din aceasta ca nişte simple corolare.15
Situaţia erorilor judiciare dată de necunoaşterea de către instanţă a unor fapte sau
împrejurări de fapt, care dacă ar fi fost cunoscute duceau la o altă rezolvare, poate fi
acoperită prin exercitarea revizuirii.
Pe calea recursului în anulare puteau fi îndreptate hotărârile definitive nelegale şi
netemeinice care reprezintă o reflectare a interpretării greşite a dispoziţiilor legale de către
instanţă sau a aprecierii eronate a probelor, ceea ce determină o incorectă stabilire a stării de
fapt.16
Pe calea recursului în interesul legii se asigură îndreptarea şi aplicarea unitară a
legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, prin cercetarea de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a chestiunilor de drept ce au primit o interpretare neunitară din
partea instanţelor de recurs (în acest caz decizia pronunţată reprezintă izvor de drept
reprezentând, de altfel, singurul caz în care jurisprudenţa reprezintă izvor de drept).

14
Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, “Drept procesual penal” Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979,pg.302.
15
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal” Editura
Ştiinţifică , Bucureşti, 1970,pg.9
16
Volonciu III op.cit.,pg.424.
5
A face o paralelă între căile de atac ordinare şi extraordinare înseamnă a
evidenţia asemănările şi deosebirile existente între aceste două instituţii.17
În examinarea acestora, elementele care au avut întâietate sunt cele care
deosebesc, ele marcând nu numai ceea ce este specific pentru căile extraordinare, în raport
de apelul sau recursul care au fost analizate în detaliu, dar antiteza permite explicarea şi
sublinierea mai clară a naturii juridice a căilor de atac extraordinare.
Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii
procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului şi menţinerea sau schimbarea
ei, după cum este conformă sau nu legii şi, în genere, adevărului şi spiritului de justiţie.
Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidenţiat expres în lege nu lasă
îndoială cu privire la o asemenea concluzie.
Orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate
constitui un motiv de apelare a hotărârii primei instanţe şi aproape în toate împrejurările şi
un motiv de recurs.
Întrucât legiuitorul intenţionat a restrâns cadrul de folosire al căilor extraordinare
de atac nu a admis şi reversibilitatea tezei de mai sus.
Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt numeroase şi
au în vedere aspecte foarte diferite. În cele ce urmează nu se evidenţiază toate diferenţele
mergând până la distincţii procedurale de amănunt reţinându-se numai aspectele esenţiale
legate direct de natura juridică deosebită a acestor căi.
Astfel, există deosebiri în ceea ce priveşte: hotărârile care pot formula obiectul
căilor de atac; cazurile în care acestea pot fi exercitate; efectele produse în parte de fiecare;
sfera titularilor înrudiţi la exercitare; termenul de folosire a acestor căi de atac; organele
cărora le revine competenţa rezolvării.
Principala distincţie dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare vizează
caracterul hotărârii atacate. Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor
nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor definitive. Deosebirea este de esenţă şi
atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecinţe ale acesteia, derivând din
ea ca nişte simple corolare.18
O cale de atac extraordinară nu poate fi folosită câtă vreme se menţine
posibilitatea atacării hotărârii pe cale ordinară.
Calea extraordinară nu poate fi exercitată nici concomitent cu cea ordinară,
neputându-se introduce când cea din urmă se mai află în curs de rezolvare.
Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva
hotărârilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel, căile de
atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive.
Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de
atac ordinară nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară.
Din această deosebire cu caracter esenţial derivă şi alte distincţii între căile de
atac ordinare şi căile de atac extraordinare. Rezumând, putem sublinia că aptitudinea de a
folosi o cale de atac ordinară, exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac
extraordinară.

17
S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac S.C.J.
nr. 1/1985, pg.38 – 39.
18
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, op.cit.,pg.9
6
Diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac . În timp ce
pentru recurs legea fie că nu enumeră anticipat şi limitativ motivele, când hotărârea nu este
apelabilă, fie că instituie un număr foarte mare de cazuri când recursul urmează unui apel,
privitor la căile extraordinare codului fixează în general un număr restrâns de cazuri în care
acestea pot fi introduse.
Astfel, cazurile de contestaţie sunt în număr de patru şi restrictiv determinate în
art.386 lit. a-d , pe când revizuirea se poate introduce în alte cazuri în număr de cinci, aşa
cum prevede art. 394 lit. a-e şi art.4081 Cod proc. pen. introdus prin art.1. pct. 3 din Legea
nr. 576/2004.
Efectul suspensiv al apelului sau recursului operează, ope legis, fără a fi nevoie
să se ceară şi neexistând nici situaţii în care suspendarea se pronunţă de instanţă. Efectul este
general, neaplicarea lui fiind limitată doar la cazurile expres prevăzute de lege (de pildă, în
cazul recursului peste termen).
Spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept acelaşi efect
suspensiv. Deosebirea este justificată pentru că hotărârile împotriva cărora se îndreaptă
aceste căi de atac, fiind definitive, sunt apte de a fi puse în executare şi de cele mai multe ori
se află chiar în curs de executare efectivă.
Simpla introducere a căii extraordinare de atac nu atrage suspendarea începerii
sau continuării executării. Întrucât în cursul exercitării căii de atac extraordinare se
învederează uneori necesitatea suspendării hotărârii definitive atacate, aceasta poate fi
dispusă în anumite condiţii.
Rezultă că, în timp ce la recurs operează o suspendare legală (de drept) şi
obligatorie, la căile de atac extraordinare suspendarea are caracter judiciar şi facultativ.
Sfera persoanelor îndrituite a folosi căile extraordinare de atac este mult mai
redusă decât cea a titularilor recursului.
Dispoziţiile largi ale art.62 C. proc. pen, care prevăd apelanţii sau recurenţii, sunt
inaplicabile în cazul căilor extraordinare de atac. Astfel, nu pot exercita o asemenea cale, în
nici o situaţie, martorii, experţii, interpreţii sau apărătorul în nume propriu. Există cazuri
când o cale de atac extraordinară nu poate fi introdusă de procuror (de exemplu, contestaţia
în anulare sprijinită pe motivele prevăzute în art.386 lit. a şi b). În sfârşit, în cazul recursului
în interesul legii acesta nu poate fi folosit de nici un participant în cauza penală (parte sau
procuror), singurul titular fiind exclusiv procurorul general.
Între căile de atac ordinare şi extraordinare sunt diferenţieri şi în privinţa
termenului de exercitare. Pentru apel şi recurs termenul este totdeauna precis determinat
având o durată relativ scurtă (10 zile, uneori chiar mai puţin).
O ultimă deosebire importantă între căile de atac ordinare şi extraordinare se
manifestă în legătură cu organul căruia îi revine competenţa soluţionării cauzei.
Apelul şi recursul fiind mijloace de realizare a controlului jurisdicţional în cadrul
sistemului grad clar de jurisdicţie, se judecă întotdeauna la instanţa ierarhic superioară.
Această regulă generală şi absolută nu se aplică în cazul căilor extraordinare de
atac pentru care legea fixează reguli de competenţă de la caz la caz.
Putem conchide în sensul că fiecare cale de atac având domenii specifice de
aplicare nu se suprapune şi nu se exclude în aceeaşi cauză. Prima hotărâre dată în revizuire,
rămasă definitivă, poate fi atacată cu revizuire dacă survin împrejurări noi sau cu contestaţie
în anulare pentru vicii de procedură.

7
§ Secţiunea IV

Revizuirea –cale de atac de fapt


şi de retractare

Erorile judiciare strecurate în hotărâri judecătoreşti definitive, rezultat al


necunoaşterii de către instanţa de judecată a unor fapte sau împrejurări care, dacă ar fi fost
cunoscute, ar fi dat un alt curs procesului penal, sau a săvârşirii unei infracţiuni de mărturie
mincinoasă de către persoane ce îndeplinesc calităţi ce le permit depunerea de mărturii care
pot servi în mod singular la soluţionarea cauzei, sau al descoperirii caracterului mincinos al
unui înscris ce a servit ca bază pentru pronunţarea unei hotărâri, sau al săvârşirii unei fapte
ilicite de către membrii completului de judecată, de către procuror, ori de către persoana care
a efectuat acte de cercetare penală sau a existenţei a două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti definitive ce nu se pot concilia, fac viabilă discuţia privind raportul dintre
principiul autorităţi de lucru judecat şi principiul legalităţii şi aflării adevărului.19
Finalitatea revizuirii este de a înlătura gravele erori de fapt, fiind astfel un
remediu procesual în acest sens.
Deosebirea între calea de atac de drept şi calea de atac de fapt este pur teoretică,
fiind dată de natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judiciar declanşat.20
În afară de faptul că este o cale de atac de fapt, revizuirea este şi o cale de atac de
retractare, întrucât deşi hotărârea atacată nu este în sine nelegală şi netemeinică, în faţa
judecătorilor ce o examinează se invocă şi dovedesc situaţii noi care dacă ar fi fost cunoscute
ar fi dus fără putinţă de tăgadă la o altă soluţie, diametral opusă. În aceste situaţii este
justificat ca însăşi instanţa ce a pronunţat hotărârea să revină asupra ei şi să rejudece cauza.21
Revizuirea se deosebeşte fundamental de contestaţia în anulare întrucât nu are în
vedere motive legate de greşeli de ordin procesual, ci lipsurile de fond în aprecierea şi
soluţionarea pricinii.22
Se deosebeşte şi de formele extraordinare de casare întrucât în ipoteza revizuirii
temeiurile sale rezultă din elementele exterioare dosarului cauzei.23

19
Neagu II op.cit.,pg.575
20
Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, pg.21
21
Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, op.cit., pg.23
22
Volonciu III op.cit.pg.338
23
Volonciu III op.cit.pg.338
8
§ Secţiunea V

Aspecte cu caracter istoric


şi de drept comparat referitoare la revizuire

5.1.Istoricul revizuirii

De principiu, activitatea desfăşurata in ciclul ordinar al procesului penal, daca a


fost legala si temeinica, trebuie sa se finalizeze pronunţarea unei hotărâri penale definitive in
care faptele reţinute exprima adevărul, iar legea penala si legea civila au fost aplicate corect.
Practica învederează insa si cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat,
care au soluţionat cauza penala cu grave erori de fapt si de drept . Aceleaşi cauze care
determina lipsurile in activitatea primei instanţe si a celei de apel, pot exista si in activitatea
instanţei de recurs, ceea ce împiedica înlăturarea de către aceasta instanţa a erorilor produse .
Cu atât mai mult pot exista hotărâri penale cu grave erori de fapt si de drept daca nu au fost
folosite căile de atac ordinare . Legiuitorul a avut in vedere o asemenea ipoteza, raţiune
pentru care a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de
desfiinţarea hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii si
adevărului.
Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru
judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în
activitatea justiţiei, de a se asigura executarea pedepselor de către cei condamnaţi, prevenind
astfel săvârşirea de noi infracţiuni. De aceea, legiuitorul a intervenit cu grijă in
reglementarea cailor de atac extraordinare care aduc atingere autorităţii de lucru judecat.24
Revizuirea este cunoscută încă din dreptul roman sub denumirea restitutio in
integrum, dar a dobândit caracterul unei căi de atac extraordinare în dreptul modern. A fost
cunoscută în Pravila domnitorului Ioan S. Sturza din 1826, în Regulamentul Organic al
Munteniei din 1832 şi în Codicele penal şi de procedură penală Barbu Ştirbei din 1850.
Istoricul reflectă încercarea concilierii celor două principii (res judicita pro
veritate habetus – stabilirea adevărului).
Influenţat în mare parte de dreptul roman, vechiul drept francez nu numai că
nu ignora instituţia revizuirii, dar o şi aplica într-o asemenea măsură, încât această cale era
deschisă pentru orice eroare care vicia o hotărâre criminală, neexistând nici o limită în
această privinţă.
Prin ordonanţa din 1667 revizuirea nu mai este însă admisă în materie penală,
pentru ca puţin mai târziu, prin ordonanţa din 1670, să fie din nou admisă. În timpul
Revoluţiei se trece la cealaltă extremitate, suprimându-se cu totul calea de atac a revizuirii
prin decretul din 8 octombrie 1789 şi apoi prin legea din 17 august 1792; înlăturarea
revizuirii a fost determinată de influenţa exercitată de instituţiile juridice engleze (care
ignorau revizuirea) şi de credinţa exagerată în meritele atribuite juriului în materie criminală.
Înţelegându-se însă destul de repede că s-a mers prea departe şi sub influenţa
opiniei publice – tulburată prin condamnarea unui nevinovat – prin decretul din 15 mai 1793
revizuirea a fost din nou admisă, dar numai pentru contrarietate de hotărâri, situaţie în care
eroarea judiciară apărea mai evidentă. Codul din 3 Brumar (anul IV) deşi n-a mai reprodus
dispoziţiile cu privire la revizuire, prevăzute în decretul din 1793, a dat prilej jurisprudenţei
franceze de a admite, printr-o interpretare liberală, că tăcerea codului din Brumar nu
constituie o abrogare implicită a dispoziţiilor anterioare.

24
Grigore Theodoru – Tratat de drept procesual penal –Editura Hamangiu 2007 pg. 837
9
Codul de instrucţiune criminală din 1808, dând urmare experienţei dobândite
până atunci, nu numai că a admis revizuirea în materie criminală, dar a şi extins aplicarea ei
şi la alte două cazuri. Prin legea din 29 iunie 1867 revizuirea a fost extinsă şi în materie
corecţională şi admisă chiar după moartea condamnatului.
În fine, prin legea din 8 iunie 1895 s-a lărgit sfera de aplicare a revizuirii,
adăugându-se un al patrulea caz, cu un caracter mult mai general decât celelalte (fapte şi
probe noi de natură a stabili nevinovăţia celui condamnat) şi s-a consacrat pentru prima oară
principiul reparării materiale şi morale a erorii judiciare prin dreptul acordat victimei acestei
erori de a fi despăgubită de stat.
Şi în Italia instituţia revizuirii este cunoscută de multă vreme în legislaţia
procesual penală. Codul de procedură penală din 1913 – admitea revizuirea în trei cazuri:
contrarietate de hotărâri, descoperirea de fapte sau probe noi şi existenţa unor activităţi
infracţionale (fals în acte sau coruperea judecătorilor).
În România, în vechiul drept, faţă de arbitrariul domnului şi nestatornicia
judecăţilor nu se punea problema revizuirii; domnul putea “ierta de osândă” pe cel
condamnat pe nedrept, dar nu putea acorda “scrisori de revizuire” divanului sau
judecătorilor.25
De la un timp însă, revizuirea a fost cunoscută şi de vechile legiuiri
româneşti, fiind admis – după cum arată I.Tanoviceanu – “cu multă uşurinţă”; “acest lucru
nu trebuie să ne mire – spune mai departe I.Tanoviceanu - , deoarece judecăţile erau atât
de părtinitoare, greşelile atât de mari, încât nu ştim dacă în acele vremi respectul lucrului
judecat ar fi fost un bine sau un rău”.
Pravila domnitorului moldovean Ion S. Sturza din 1826 prevedea (Partea I.
cap.XI, art. 159) că “cel osândit are slobodă voie din pravilă ca să ceară să se facă de
iznoavă cercetare când va avea îndestule dovezi spre dezvinovăţirea sa”.
În studiul consacrat revizuirii, E.C. Decusară arată că în Condica criminală
din 1926, se prevedea în art. 56 – probabil sub influenţa codului austriac – şi revizuirea în
defavoarea celui achitat, reproducând următoarea dispoziţie: “acel care prin judecată s-a
făcut a fi nevinovat, poate pentru fapta de care a fost învinovăţit, să se îndatorească ca să
se dezvinovăţească de-al doilea, când din vremea judecăţii dintâi nu va fi trecut paragrafia
anilor “.
Revizuirea a fost admisă, de asemenea, de Regulamentul organic al Munteniei
din 1832, putând fi cerută pentru contrarietate de hotărâri şi existenţa în viaţă a pretinsei
victime(art.296 lit.g ).
În fine, codicele penale şi de procedură penală Barbu Ştirbei din 1850, aplicabil
în Muntenia, admitea revizuirea (art.244 şi urm.) în cele trei cazuri prevăzute de codul de
instrucţiune criminală francez din 1808, de la care s-a şi inspirat.
Codul de procedură penală din 1864 prevedea – după modelul codului de
instrucţiune criminală francez din 1808 – numai trei cazuri de revizuire (contrarietate de
hotărâri, existenţa în viaţă a pretinsei victime şi mărturia mincinoasă), aplicabile în materie
criminală şi în favoarea condamnatului.
Acest cod a rămas neschimbat în ceea ce priveşte materia revizuirii până la
înlocuirea lui cu codul de procedură penală din 1936, deşi în acest interval de timp
legislaţiile străine, printre care se numără şi legiuirea franceză luată de model, au evoluat în
mod fericit, înregistrând însemnate progrese.
2549
A se vedea E.C.Decusară, Revizuirea în penal, Editura tipografiei “Curierul judiciar”,
Bucureşti, 1922, pg.9
10
Într-adevăr, în timp ce codul nostru de procedură penală n-a beneficiat de nici o
modificare în materia revizuirii, modelul său francez şi-a întins – prin legile din 1867 şi 1895
– sfera de aplicare în acest domeniu.
Este adevărat însă că jurisprudenţa noastră a complinit, într-o oarecare măsură,
imobilismul legiuitorului, extinzând revizuirea – printr-o interpretare creatoare – şi în
materie corecţională.26

5.2. Organizarea (reglementarea) revizuirii.


Sisteme de revizuire

Revizuirea având ca finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin


desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti definitive care conţin asemenea erori, este de natură să
aducă o serioasă atingere puterii lucrului judecat. Interese sociale majore impun însă, ca
împărţirea justiţiei să se facă numai cu respectarea adevărului, trecându-se atunci când este
cazul, peste exigenţele puterii lucrului judecat.
Accesul nelimitat la revizuire, ar transforma această cale extraordinară de atac
într-una ordinară (obişnuită), incompatibilă cu existenţa unei hotărâri trecute în puterea
lucrului judecat.
Pentru a se păstra un echilibru între cele două necesităţi sociale care se înfruntă –
înlăturarea erorilor judiciare şi respectul lucrului judecat - , se impune deci a se lua toate
garanţiile ca revizuirea să nu degenereze într-o cale ordinară de atac.
Considerând revizuirea ca un remediu extraordinar, menit să repare exclusiv
erorile judiciare, legislaţiile procesual penale au supus revizuirea unor condiţii specifice, atât
din punct de vedere substanţial – prin precizarea cazurilor pentru care se poate cere
revizuirea - cât şi din punct de vedere formal – prin instituirea unei proceduri speciale.
Reglementarea revizuirii în legislaţia română şi a altor ţări a preconizat sisteme
diferite în privinţa modalităţilor concrete de realizare a acestei instituţii.
O primă problemă care s-a pus în doctrină şi practică a fost dacă trebuie admisă
revizuirea oricăror cauze penale sau numai a acelora în care obiectul pricinii este o
infracţiune mai gravă.27
Din examinarea doctrinei şi reglementărilor legale privind materia revizuirii, se
pot desprinde sistemele care urmează.

a.) Cu privire la cazurile de revizuire

Fiind o cale extraordinară de atac, destinată a îndrepta în exclusivitate erorile


judiciare, legea procesual penală trebuie să precizeze cazurile de revizuire, adică “situaţiile
care îndreptăţesc presupunerea serioasă că s-a comis o eroare judiciară”. 28
În principiu, aşadar, legea ar trebui să enumere printre cazurile de revizuire toate
acele situaţi care îndreptăţesc o asemenea presupunere.
Cu toate acestea, unele legiuiri cuprind – fără nici o justificare logică – mai
puţine cazuri de revizuire decât ar fi necesar pentru acoperirea tuturor erorilor judiciare.
2652
Curtea de Casaţie, Sec.II/a. dec.pen. nr. 108/1881, în “Buletinul Curţii de Casaţie”,
pg.168 şi dec.pen. nr. 450/1902, în “Buletinul Curţii de Casaţie “, pg. 580.
27
Vezi. E.Florian, op.cit., pg.557- 558.
28
V.Dongoroz, adnotare la dec. nr. 2798/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în “Pandectele
române”, 1944, I, pg.41.
11
Cu cât progresul în domeniul juridic al unei ţări este mai avansat, cu atât
legislaţia trebuie să tindă la o cât mai integrală posibilitate de înlăturare a erorilor judiciare.
Din punctul de vedere al prevederii cazurilor de revizuire, se pot contura, aşadar,
două sisteme:

1. sistemul revizuirii restrânse, în cadrul căruia numărul cazurilor de revizuire


şi sfera lor de cuprindere este foarte redusă, rămânând nereglementate unele situaţii de
natură a da naştere unor erori judiciare. În Franţa, de pildă, decretul din 15 mai 1793
admitea ca unic caz de revizuire inconciliabilitatea hotărârilor, fără a se preocupa de
erorile judiciare rezultate din activităţi infracţionale sau din necunoaşterea unor fapte şi
împrejurări descoperite după soluţionarea cauzei.
De asemenea, codul nostru de procedură penală din 1864, nu lăsa posibilitatea
îndreptării unei erori judiciare rezultate din necunoaşterea de către instanţa de judecată a
unor probe şi fapte descoperite ulterior;
2. sistemul revizuirii lărgite, potrivit căruia numărul cazurilor de revizuire şi
sfera lor de cuprindere este largă, incluzând toate, sau mai toate, situaţiile de natură a
determina săvârşirea unei erori judiciare. Acest sistem este astăzi adoptat de aproape toate
legiuirile procesual penale.

b.) Cu privire la infracţiunile supuse revizuirii

În raport de gravitatea infracţiunilor supuse revizuirii, în diferitele legislaţii au


fost adoptate, în linii mari, două sisteme :
1.) sistemul revizuirii diferenţiate, care admite revizuirea, numai în cazul
infracţiunilor de o gravitate mai accentuată.
Acest sistem este folosit şi astăzi în unele ţări capitaliste în care se mai menţine
diviziunea tripartită (crime, delicte şi contravenţii) sau bipartită (delicte şi contravenţii) a
infracţiunilor bazată pe deosebirea artificială de “ clasă “ a acestora.
În unele dintre aceste ţări, revizuirea este admisă numai pentru crime (cu
excluderea deci a delictelor şi contravenţiilor):
2.) sistemul revizuirii nediferenţiate, care admite revizuirea pentru toate
infracţiunile, indiferent de gravitatea lor.
Acest sistem era folosit în toate ţările socialiste care au suprimat deosebirea
neraţională dintre crime şi delicte şi au exclus contravenţiile din sfera ilicitului penal
Adepţii sistemului diferenţiat folosesc printre altele şi argumentul că nu este
oportun şi nici util de a se încălca puterea lucrului judecat când este vorba de infracţiuni de o
gravitate mai redusă; de altfel – se spune – în cazul contravenţiilor arareori s-ar face uz de
revizuire, deoarece interesul părţilor este foarte redus.
În favoarea sistemului nediferenţiat pledează interesul social şi prestigiul justiţiei
care impun înlăturarea consecinţelor rezultate din existenţa unor erori judiciare, repararea
nedreptăţii fiind un imperativ care trebuie să se afirme oricare ar fi gradul de gravitate al
infracţiunii; mai pledează în favoarea aceluiaşi sistem şi argumentul că nici în materie civilă
posibilitatea de a se cere revizuirea nu este condiţionată de un anumit cuantum al litigiului.
Din punctul de vedere al progresului juridic, sistemul nediferenţiat
reprezintă un pas înainte şi este consacrat, de obicei, în legislaţiile mai evoluate.
Astfel, codul nostru de procedură penală din 1864 admitea revizuirea numai în
materie criminală, pentru ca cel din 1936 s-o admită, iniţial, şi în materie corecţională (cu
excluderea contravenţiilor), iar mai târziu – prin eliminarea contravenţiilor din câmpul

12
infracţional (prin decretul nr. 184/1954) – s-o admită, implicit, pentru toate infracţiunile
(indiferent de gravitatea lor).

c.) Cu privire la limitele revizuirii

În organizarea (reglementarea) revizuirii se pot distinge – în raport de poziţia şi


interesele inculpatului – două sisteme:
1. sistemul revizuirii limitate, care admite revizuirea numai în favoarea
inculpatului, nu şi în defavoarea acestuia;
2. sistemul revizuirii nelimitate, care admite revizuirea atât în favoarea
inculpatului, cât, şi în defavoarea acestuia.

d.) Cu privire la întinderea revizuirii

În ceea ce priveşte întinderea revizuirii, se pot distinge – tot în raport cu poziţia


şi interesele inculpatului – alte două sisteme:
1. sistemul revizuirii denumite “totale”, care admite revizuirea numai în cazul în
care cel condamnat este nevinovat sau cel achitat este vinovat. După acest sistem nu se
poate cere revizuirea pentru motivul că vinovăţia condamnatului ar fi mai redusă (deoarece
calificarea faptei este mai uşoară sau au intervenit unele cauze de atenuare a răspunderii
penale) , sau mai accentuată (deoarece calificarea faptei este mai gravă sau au intervenit
unele cauze de agravare a răspunderii penale); aşadar, în acest sistem revizuirea trebuie să
ducă la o soluţie radical opusă celei pronunţate prin hotărâre atacată în revizuire;
2. sistemul revizuirii denumite “totale şi parţiale”, care admite revizuirea atât în
cazul în care cel condamnat este nevinovat sau cel achitat (ori faţă de care s-a încetat
urmărirea) este vinovat, cât şi în cazul în care vinovăţia condamnatului este mai uşoară sau
mai accentuată.
În mersul ascendent al legislaţiei penale, sistemul revizuirii “totale şi parţiale”
se impune tot mai mult, fiind consacrat astăzi în tot mai multe ţări.

e.) Cu privire la procedura revizuirii

În ceea ce priveşte procedura revizuirii, sistemul unanim consacrat în legislaţiile


procesual penale este cel al judecării cererii de revizuire prin parcurgerea a două faze
procesuale: judecarea în principiu şi judecarea în fond.
Această dublă statuare asupra cererii de revizuire – una asupra admisibilităţii în
principiu (judicium rescindens) şi alta asupra fondului (judicium rescissorium) a fost
determinată de grija ca o asemenea cerere, prin care se tinde la înlăturarea unor hotărâri
definitive şi deci la înfrângerea principiului puterii lucrului judecat, să fie soluţionată în cele
mai bune condiţii.
Tot cu privire la procedura revizuirii se pot distinge alte două sisteme,
după cum înainte de procedura judiciară propriu – zisă (judecarea în principiu şi rejudecarea
în fond) se efectuează sau nu o procedură prealabilă în faţa procurorului. Se pot identifica,
din acest punct de vedere:
1.sistemul procedurii mijlocite, în care procurorul face o primă verificare a
temeiniciei cererii de revizuire, cu efectuarea eventuală a unor acte de cercetare;29

29
Este sistemul adoptat, după cum se va vedea, de marea majoritate a ţărilor foste
socialiste, fiind necunoscut legislaţiilor de tip capitalist.
13
2. sistemul procedurii nemijlocite, în care cererea de revizuire este adresată
direct instanţei de judecată, fără o verificare prealabilă de către procuror.

5.3. Aspecte de drept comparat

După ce au fost înfăţişate, în linii mari, sistemele privind reglementarea


(organizarea) revizuirii, este necesar a se cunoaşte – nu numai pentru obţinerea unei imagini
de ansamblu a reglementărilor legale în materia revizuirii, dar şi pentru o mai deplină
înţelegere a dispoziţiilor corespunzătoare din legislaţia noastră – care dintre sisteme şi în ce
măsură au fost consacrate în legislaţiile actuale ale altor ţări.
În cadrul acestui subcapitol, se face o scurtă trecere în revistă a principalelor
dispoziţii în materie de revizuire, cuprinse în legislaţia penală a unor ţări europene:
Republica Moldova, Slovacia, Germania, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Franţa, Belgia, Italia,
Spania, Olanda.

14
CAPITOLUL II

HOTĂRÂRILE SUPUSE REVIZUIRII ŞI


CARACTERISTICILE ACESTORA

§ Secţiunea I

Reglementarea legală cu privire la hotărârile supuse revizuirii îşi are sediul în art.
393 c.proc.pen.
Acest text are următorul cuprins: “Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi
supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă. Când o
hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere
pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Potrivit art. 393 C.proc.pen., hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse
revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă, prin care s-a
soluţionat fondul cauzei, anume a celor de condamnare, de achitare sau de încetare a
procesului penal.

§ Secţiunea II

Caracteristicile hotărârilor supuse revizuirii

1. Enunţarea lor

Nu orice hotărâre poate fi supusă revizuirii. Ţinând seama de fundamentul şi


scopul ei, revizuirea nu poate avea ca obiect decât hotărârile care prezintă anumite
caracteristici privind : provenienţa, natura, conţinutul şi forţa lor executorie.
Aceste caracteristici pot fi formulate în modul următor: hotărârea să aparţină unei
instanţe judecătoreşti; să fie de natură penală, să conţină o rezolvare a fondului; să fi intrat în
puterea lucrului judecat; şi în sfârşit, să nu fie în acelaşi timp atacată pe o altă cale ordinară
sau extraordinară.
Referindu-se la hotărârile supuse revizuirii, codul de procedură penală anterior
le caracteriza ca “nesusceptibile de a mai fi atacate pe vreo altă cale ordinară sau
extraordinară de atac” (art. 417). Codul actual a renunţat la această caracterizare, referindu-
se doar la hotărârile judecătoreşti “definitive”.
Credem că legiuitorul a procedat în mod chibzuit atunci când a părăsit vechea
caracterizare, nemaicondiţionând admisibilitatea revizuirii de faptul ca hotărârea să nu fie
“susceptibilă” de a fi atacată pe altă cale ordinară sau extraordinară.
Hotărârea supusă revizuirii nu poate fi în acelaşi timp atacă pe calea recursului
30
ordinar , decât a spune că hotărârea supusă revizuirii “ nu este susceptibilă de a fi atacată
pe calea recursului ordinar”

Concluzia de mai sus se impune şi cu privire la folosirea celorlalte căi


extraordinare de atac.

30
Introducerea unei cereri de revizuire nu este admisibilă nici chiar în cursul judecării
unui recurs tardiv.
15
§ Secţiunea a III-a

Laturile hotărârii supuse revizuirii

1. Noţiuni introductive

Pentru realizarea pretenţiilor sale civile, persoana vătămată prin săvârşirea unei
infracţiuni are, în genere, facultatea de a alege între instanţa penală şi cea civilă.

2.Sisteme şi legislaţie comparată

Punându-se accentul pe caracterul civil al cererii, de daune, într-un prim sistem –


cel mai vechi – nu se admitea revizuirea laturii civile de către instanţa penală, ci exclusiv de
către instanţa civilă şi după normele codului de procedură civilă.
Intr-un al doilea sistem, luându-se în considerare caracterul civil al cererii de
despăgubiri civile, dar şi faptul că rezolvarea ei s-a făcut în cadrul unei instanţe penale, se
admitea revizuirea laturii civile de către această instanţă, însă după normele codului de
procedură civilă.
În fine, într-un al treilea sistem ţinându-se seama de prorogarea competenţei
instanţei penale de a judeca acţiunea civilă, se admitea revizuirea laturii civile de către
instanţa penală, aplicându-se în mod corespunzător normele Codului de procedură penală.
Legislaţia anterioară. Codul de procedură penală din 1864 nu cuprindea
dispoziţii cu privire la posibilitatea revizuirii laturii civile a hotărârilor penale.

3. Revizuirea laturii civile în reglementarea actuală.

Codul de procedură penală actual a admis – în ceea ce priveşte latura civilă a


hotărârii penale – posibilitatea revizuirii ei directe şi separate în faţa instanţei penale.
Într-adevăr, în chiar primul articol din materia revizuirii(art.393) se
prevede în mod expres că hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii ,
“atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă”.

§ Secţiunea a IV-a

Faptele şi persoanele
la care se referă
hotărârea supusă revizuirii

Noţiuni introductive

Forma cea mai simplă în care se poate înfăţişa o hotărâre penală – privită sub
aspectul faptelor şi făptuitorilor la care se referă – este aceea vizând o singură
faptă(infracţiune) săvârşită de o singură persoană (infractor) .

16
Când hotărârea penală prezintă – sub aspectul faptelor şi persoanelor la care se
referă – o formă mai complexă, se pune întrebarea dacă revizuirea este admisibilă şi parţial,
pentru una dintre infracţiuni (in rem) sau pentru unul dintre infractori (in personam).
Spre deosebire de codul de procedură penală anterior, care nu dădea un răspuns
direct acestei întrebări, noul cod prevede în mod explicit, în alin.2 din art. 393, că în cazul în
care “ o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni, sau mai multe persoane, revizuirea se poate
cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Au fost examinate pe rând, ipotezele pe care le implică acest text, şi anume :
l. concursul de infracţiuni;
2.participaţia;
3.conexitatea şi corelativitatea.

17
CAPITOLUL III

ANALIZA CAZURILOR DE REVIZUIRE

§ Secţiunea I-a

1. Consideraţii generale

Noţiuni introductive. Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să-şi


prelungească existenţa, chiar dacă este investită cu puterea lucrului judecat.
Revizuirea a fost concepută ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis
determinat: înlăturarea erorii judiciare săvârşite de instanţa judecătorească care a pronunţat
hotărârea supusă revizuirii.
Eroarea judiciară – constând în reţinerea de către instanţa de judecată a unei stări
de fapt care nu corespunde adevărului – poate proveni din următoarele cauze:
necunoaşterea unor fapte sau împrejurări esenţiale de către instanţa de judecată; folosirea
unor probe denaturate (prin mijlocirea unor activităţi infracţionale); corupţia organelor
judiciare care au cercetat sau judecat cauza; existenţa unor hotărâri contradictorii
(inconciliabile). De aceea, cazurile de revizuire sunt, în substanţa lor, aproape aceleaşi în mai
toate legiuirile procesual penale moderne, chiar dacă nu sunt la fel enumerate.31

2. Întinderea cazurilor de revizuire.

În ceea ce priveşte întinderea cazurilor de revizuire, legea noastră procesul penală


face distincţie, pe de o parte, între cazul de revizuire care constă în descoperirea unor fapte
sau împrejurări care nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei (prevăzut în
art. 394 lit.a), şi pe de altă parte, între cazurile care constau în denaturarea unor elemente de
probă prin mijlocirea unor activităţi infracţionale (prevăzute în art. 394 lit.b şi c) şi în reaua –
credinţă (corupţia) organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza (prevăzută în art.
394 lit.d).

§ Secţiunea a II-a

Cazul de revizuire privind


descoperirea de fapte sau împrejurări noi

1. Consideraţii generale

Noţiuni introductive

Descoperirea de fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei cu ocazia


judecării cauzei, constituie cel mai tipic caz de revizuire.
Dată fiind importanţa – teoretică şi practică – pe care o prezintă acest caz de
revizuire, pe de o parte, şi împrejurarea că o însemnată parte din elementele care
caracterizează acest motiv de revizuire au fost preluate din codul anterior, pe de altă parte, s-
a resimţit necesitatea ca în cadrul acestei secţiuni să se facă o mai largă prezentare a
dispoziţiilor corespunzătoare din codul anterior, precum şi o mai strânsă confruntare între
acele dispoziţii şi cele actuale.

31
A se vedea V.Dongoroz, comentariu la decizia nr. 2793/1943 a Curţii de Casaţie,
Sec.II-a în “ Pandectele române” I.1944, pg.41 – 46.
18
2. Legislaţia anterioară

După cum s-a mai arătat, codul de procedură penală din 1864 admitea numai trei
cazuri de revizuire, toate în favoarea condamnatului.
Această situaţie a rămas neschimbată până la adoptarea codului de procedură
penală din 1936, deşi în acest interval de timp codicele de instrucţie criminală francez din
1808 – care a constituit modelul după care a fost redactat codul nostru – a suferit modificări
substanţiale; introducându-se încă din 1896 cazul general de revizuire privind descoperirea
de probe şi fapte noi.
Codul de procedură penală din 1936 a înscris pentru prima oară printre cazurile
de revizuire, cel care priveşte fapte sau acte noi care n-au fost cunoscute cu ocazia judecării
cauzei, fie în favoarea inculpatului (art. 499 pct.4) fie în defavoarea acestuia (art.501 pct.1).
Acest cod, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a suferit în decursul celor 32 de
ani de existenţă numeroase modificări.
Prin republicarea la 13 februarie 1948 a codului de procedură penală (cu o nouă
numerotare a articolelor), art.499 a devenit art. 417, care s-a menţinut în aceeaşi redactare
până la 1 ianuarie 1969, data intrării în vigoare a noului cod de procedură penală.
Este de menţionat că art.501 pct.1, care prevedea aceeaşi cauză de revizuire, dar
în defavoarea inculpatului, devenit prin modificările din 1948 art.419 pct.1, printr-o scăpare
din vedere a legiuitorului a rămas neschimbat în tot restul perioadei de aplicare a codului de
procedură penală anterior.

Aspecte comparative între textele actuale şi cele anterioare

Cazul de revizuire pe care îl examinăm este precizat în art. 394 alin.1 lit.a din
codul actual, care prevede că revizuirea poate fi cerută când “s-au descoperit fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”. Acest text este
completat cu dispoziţia din alin.2 al aceluiaşi articol, potrivit căreia, acest caz, constituie
motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi
“netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare”.

Privire generală asupra acestui caz de revizuire

Potrivit termenilor generici folosiţi pentru definirea acestui caz, rezultă că


legiuitorul i-a atribuit o sferă de aplicare foarte largă. Spre deosebire de celelalte temeiuri de
revizuire, care se referă la ipoteze cu totul speciale, cazul pe care îl examinăm înglobează
marea majoritate a ipotezelor în care este posibil să se fi săvârşit o eroare judiciară.
Pe planul legislaţiei comparate, acest lucru se poate observa destul de frecvent,
deoarece unele dintre cazurile speciale prevăzute în anumite coduri nu sunt, în realitate,
decât modalităţi ale cazului general prevăzut în aceleaşi coduri.

3. Condiţii de aplicare a dispoziţiilor din art. 394 alin. 1 lit.a c.pr.pen.

Enunţarea condiţiilor

Din îmbinarea celor două dispoziţii cuprinse în art.394 c.p.p. referitoare la cazul
de revizuire pe care îl examinăm – şi anume dispoziţia din alin.1 lit.a şi dispoziţia din alin.2
– rezultă că acesta este subordonat unei duble condiţii:

1.descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la


soluţionarea cauzei;

19
2. faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de
achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
S-au examinat pe rând ipotezele în care hotărârea atacată în revizuire este de :
a.) achitare;
b.) condamnare;
c.) încetare a procesului penal

§ Secţiunea III

Cazul de revizuire
privind mărturia mincinoasă.

1. Noţiuni introductive.

S-a arătat că o eroare judiciară poate proveni şi din cauza folosirii de către părţi
a unor probe denaturate – prin mijlocirea unor activităţi infracţionale – fără ca instanţa care a
judecat pricina să fi cunoscut această situaţie.
În unele legislaţii, toate ipotezele folosirii de probe denaturate au fost înglobate
în acelaşi caz de revizuire,32pe când în alte legislaţii, s-au prevăzut cazuri distincte pentru
fiecare ipoteză în parte;33 în fine, unele legislaţii nu prevăd de loc cazul special al folosirii de
probe denaturate,34.
În codul nostru de procedură penală sunt prevăzute două cazuri distincte privind
folosirea de probe denaturate;

a.) mărturia mincinoasă (art.394 alin.1 lit.b);


b.) falsitatea unor acte ( art. 394 alin.l lit.c).

În secţiunea de faţă se va examina cazul de revizuire prevăzut de art.394 alin.1


lit.b care constă în mărturia mincinoasă făcută de un martor, expert sau interpret în cauza a
cărei revizuire se cere (dacă această mărturie a dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice).

2. Legislaţia anterioară.

În codul de procedură penală anterior acest caz de revizuire era prevăzut în


art.417 pct.3 – care se referea la martorii care au depus „împotriva osânditului” – şi în art.
419 pct.2 – care se referea la martorii care au depus „în favoarea achitatului”.

În aceleaşi texte erau incluse şi cazurile de revizuire, care sunt prevăzute astăzi în
mod distinct în art. 394 c.p.p. - la lit.c( acte false) şi lit.d (organe judiciare corupte).
Referindu-se la cazul pe care îl examinăm - mărturia mincinoasă – dispoziţiile art.417 pct.3

32
De pildă, în codul de procedură penală, bulgar( art.254 lit.a), ungar (art.270 pct.1) ,
elveţian (art.229 ăct.3), italian ( art.554 pct.4).
33
De pildă, în codul de procedură penală francez ( art.622 pct.3) şi belgian ( art.443
pct.2), în care s-au prevăzut ca un caz distinct – şi în acelaşi timp unic – cel privind
mărturia mincinoasă.
34
De pildă, codurile de procedură penală german şi slovac nu prevăd un asemenea caz
special; se pare însă că el este inclus, în mod implicit, în cazul general al descoperirii de
„fapte şi probe noi”.
20
şi art. 419 pct.2 aveau în vedere numai pe martori, fără a face nici o vorbire despre
interpreţi.35
În ceea ce priveşte experţii, ei erau asimilaţi cu celelalte organe judiciare –
judecători şi procurori – fiind consideraţi ca şi aceştia „ corupţi” sau autorii unor infracţiuni
„care ar fi putut influenţa asupra hotărârii”; această asimilare era tributară concepţiei –
părăsită aproape complet în doctrina modernă - potrivit căreia, poziţia expertului este
similară – deşi într-o măsură mai redusă – cu aceea a judecătorului (iar nu cu cea a
martorului).

3.Condiţiile de realizare ale acestui caz

Enunţarea condiţiilor.

Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.b este supus – pentru a fi
considerat admisibil – unor condiţii anume determinate de lege.
Două dintre condiţii privesc latura substanţială a acestui motiv de revizuire, iar a
treia condiţie, latura lui formală. Din punct de vedere substanţial, legea subordonează
admisibilitatea revizuirii următoarelor condiţii: săvârşirea de către un martor, expert sau
interpret a infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere (art.394
alin.1 lit.b c.p.p.); mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice (art.394 alin.3 c.p.p.).
Sub aspect formal, legea cere ca declaraţiile mincinoase să fie dovedite anterior,
prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului (dacă prin acestea s-a dispus
asupra fondului cauzei), iar în cazul când aceste organe judiciare – instanţă sau procuror – nu
pot sau nu au putut examina fondul cauzei, declaraţiile mincinoase să fie constatate şi
dovedite în chiar procedura de revizuire (art. 395 c.p.p.).
Prima condiţie: săvârşirea de către un martor, expert sau interpret a
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
A doua condiţie: mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale
sau netemeinice.
A treia condiţie: mărturia mincinoasă să fie dovedită prin hotărâre
judecătorească sau prin ordonanţa procurorului.

§ Secţiunea a-IV-a

Cazul de revizuire privind înscrisuri false

1.Consideraţii generale

Mijloace de probă denaturate care să determine o eroare judiciară, pot fi nu


numai depoziţiile mincinoase de martori, ci şi înscrisurile false 36.

35
Doctrina extindea însă posibilitatea revizuirii şi la ipoteza în care denaturarea
adevărului era făcută de un interpret în exerciţiul funcţiunii sale, deoarece art.279 c.p.
anterior asimila pe acesta cu martorul în ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă )a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.30).
36
De altfel, există posibilitatea ca şi „mijloacele materiale de probă”(prevăzute în art.94
– 95 c.p.p.) să fie denaturate;deoarece, în privinţa lor, nu este prevăzut un caz special
de revizuire; în ipoteza denaturării unor asemenea probe se poate invoca cazul general
de revizuire prevăzut în art. 394 alin.1 lit.a, c.p.p.; Exista legislatii in care printre
activităţile infracţionale prevăzute ca temei al revizuirii, se enumeră şi falsificarea
„probelor materiale”.
21
Folosirea în proces a unor înscrisuri false, fără ca această situaţie să fie
cunoscută de judecători, constituie un mijloc de inducere în eroare a acestora, ca şi
mărturiile mincinoase.

2.Legislaţia anterioară.

În codul de procedură penală anterior acest temei de revizuire era prevăzut în


favoarea inculpatului în art. 417 pct.3 – „când unul sau mai multe acte37 care au servit de
bază condamnării, au fost dovedite false printr-o hotărâre judecătorească definitivă” – iar
în defavoarea inculpatului în art. 419 pct.2 – „când unul sau mai multe acte care au servit
ca bază achitării, au fost dovedite false printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.
Şi în acest caz de revizuire – la fel ca în cazul mărturiei mincinoase - din modul
de redactare al textelor – respectiv expresiile „ au servit de bază condamnării” şi „au servit
de bază achitării” – rezultă că legea anterioară a adoptat, în ceea ce priveşte întinderea
revizuirii sistemul revizuirii „totale”, admisibilitatea revizuirii fiind condiţionată de faptul
că înscrisurile false să fi determinat constatarea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, iar
nu şi a unei vinovăţii mai mici sau mai mari.

3.Condiţii de admisibilitate ale cazului


privind falsitatea actelor

Enunţarea condiţiilor.

Admisibilitatea acestui caz de revizuire este condiţionată de îndeplinirea unor


cerinţe anume determinate de lege.
Sub aspectul laturii substanţiale a acestui temei de revizuire, legea subordonează
admisibilitatea lui, următoarele condiţii:
1.) existenţa unui înscris fals care a servit ca temei al
hotărârii a cărei revizuire se cere ( art. 394 alin.1 lit.l c.p.p.);
2.) înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice (art.394 alin.3 c.p.p.).
A treia condiţie, privind latura formală a acestui caz de revizuire, este
următoarea: falsitatea înscrisului să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin
ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei, iar în cazul în
care aceste organe judiciare - instanţă sau procuror – nu pot sau nu au putut examina fondul
cauzei, falsitatea actului să fie constatată în procedura de revizuire (art.395 c.p.p.).
Cu privire la prima condiţie s-a examinat înţelesul noţiunilor de „înscris” şi
„fals”, precum şi al expresiei „a servit ca temei”.

§ Secţiunea a – V-a

Cazul de revizuire privind


coruperea organului judiciar

1.Consideraţii generale
Cercetând cauzele erorilor judiciare am arătat că acestea pot proveni şi ca urmare
a unor activităţi infracţionale săvârşite de însăşi organele judiciare care au instrumentat în
cauza a cărei revizuire se cere.

37
În doctrină, s-a subliniat că prin termenul de „acte” trebuie înţeles atât înscrisurile
emanate de la părţi sau terţi, cât şi procesele – verbale întocmite în desfăşurarea
procesului penal a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.39).
22
De aici, necesitatea de a se prevedea în legislaţia procesual penală a unui caz de
revizuire distinct, în vederea înlăturării efectelor negative pe care asemenea activităţi ilicite
le-au putut avea asupra soluţiei pronunţate în cauză.38
În fine, activitatea infracţională a organului judiciar trebuie dovedită, ca şi
celelalte două cazuri menţionate „ prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa
procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei”, iar atunci când aceste
organe „nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei” activitatea infracţională „se
constată în procedura de revizuire” (art.395). Spre deosebire însă de celelalte două cazuri
menţionate, subiecţii activităţii infracţionale nu pot fi decât anumite persoane expres
prevăzute în art. 394 alin.1 lit.d c.p.p.

2. Legislaţia anterioară

În codul de procedură penală anterior, acest caz de revizuire era prevăzut –


împreună cu mărturia mincinoasă şi falsul în înscrisuri – în art. 417 pct.4 (în favoarea
condamnatului) şi în art. 419 pct. 2 (în defavoarea achitatului). Deşi textele se refereau la
acelaşi caz de revizuire şi deci ar fi trebuit să fie concordante, ele prezentau unele
distonanţe în redactare.
Aceste nepotriviri au fost semnalate în doctrină, provocând diverse interpretări.39
Impreviziunea textelor a dat şi ea loc la unele nedumeriri, ca, de pildă, dispoziţia privitoare
la procuror, în care nu era precizat dacă e vorba numai de cel care a participat la dezbateri
sau şi cel care a supravegheat faza urmăririi penale.40

3. Condiţiile de admisibilitate ale cazului de revizuire

Condiţiile de admisibilitate ale acestui caz de revizuire sunt prevăzute


în dispoziţiile art. 394 alin.1 lit.d şi alin.3, precum şi în dispoziţiile art. 395.
Două dintre condiţii au un caracter substanţial, iar a treia un caracter formal.
Prima condiţie: săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu cauza a cărei
revizuire se cere, de către un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana
care a efectuat acte de cercetare penală.
A doua condiţie: infracţiunea comisă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale
sau netemeinice.
A treia condiţie: infracţiunea comisă să fie dovedită prin hotărâre
judecătorească sau prin ordonanţa procurorului.

§ Secţiunea a VI-a
38
Acest caz de revizuire, separat sau împreună cu celelalte ipoteze de activităţi
infracţionale, este prevăzut în majoritatea legislaţiilor străine: art. 458 pct. 3 c.p.p. al
R.Moldova ; codul de procedura penala german Sect.359: art.254 lit.b c.p.p bulgar etc.
În unele legislaţii el nu este însă prevăzut ca un caz distinct, fiind totuşi admisibil în
temeiul cazului general denumit „fapte sau probe noi”, cum este în c.p.p. ale Slovaciei,
Franţei, Belgiei, etc.
39
A se vedea Tr.Pop. op.cit., pg.520; Gh.Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.32-33, pg.
77-78; Gr.Gr.Theodoru, op.cit., pg.305; V.Panţureascu, op.cit., pg. 546 – 547.
40
De aceea, în doctrină s-a dat textului o interpretare restrictivă – limitându-i aplicarea
numai la procurorul care a luat parte la dezbateri - , deşi se recunoştea că o
interpretare extensivă şi pentru procurorul care a luat parte în faza urmăririi penale ar
avea acoperirea principiilor generale de drept (a se vedea Gh.Chivulescu, I.V.Socec,
op.cit., pg.29 – 30).
23
Cazul de revizuire
privind inconciliabilitatea hotărârilor.

1.Consideraţii generale

Acest caz de revizuire se impune în mod firesc, fiind unul dintre cele mai vechi
cazuri de revizuire prevăzute de legea procesual penală.
Cazul de revizuire privind inconciliabilitatea hotărârilor este prevăzut în art. 394
alin.1 lit.e c.p.p.şi este formulat în modul următor: ”când două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti definitive nu se pot concilia”. În ultimul alineat al aceluiaşi articol se
precizează că în acest caz „toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii”.

2.Legislaţia anterioară.

În redactarea sa iniţială, codul de procedură penală din 1936 a menţinut acest caz
de revizuire aproape în aceleaşi limite ca şi cel anterior din 1865; condamnarea a două sau
mai multe persoane pentru aceeaşi faptă, prin hotărâri ce nu se pot concilia41.
În urma modificării codului anterior prin legea nr. 345/1947, textul a căpătat o
formulare cu un caracter mult mai general şi cuprinzător : „Când există hotărâri definitive
care nu se pot concilia” (art.417 pct.1). În noua sa redactare textul acoperea toate ipotezele
de inconciliabilitate , nu numai pe aceea vizând cazul special al condamnării a două persoane
pentru aceeaşi faptă; în schimb, acest caz rămânea mai departe admisibil numai în situaţia în
care era invocat în favoarea inculpatului, nu şi în defavoarea acestuia.
Codul de procedură penală actual a păstrat neschimbat fondul cazului de revizuire
pentru inconciliabilitatea hotărârilor, cu o redactare aproape identică cu cea a codului
anterior, astfel cum a fost modificat prin legea nr. 345/1947. În prezent acest caz de revizuire
este aplicabil însă atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.

3.Condiţii de admisibilitate ale cazului prevăzut de art.394 al.1 lit.c


 Prima condiţie; existenţa a două sau mai multe hotărâri definitive.
 A doua condiţie: existenţa unei situaţii (stări) de inconciliabilitate.
 Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din dispozitivele hotărârilor.

41
Singura deosebire fiind aceea că în codul din 1936 s-a extins revizuirea şi în materie
corecţională, inconciliabilitatea hotărârilor putând fi cerută şi în ipoteza în care
condamnările se refereau la pedepse corecţionale.
24
CAPITOLUL IV

INTRODUCEREA CERERII DE REVIZUIRE

§ Secţiunea a- I-a

TITULARII CERERII DE REVIZUIRE.

O cerinţă a legalităţii procesului penal impune ca orice organ judiciar să nu-şi


poată începe şi desfăşura activitatea procedurală ce cade în competenţa sa, fără o sesizare.
Ca orice alt act procedural, actul de sesizare trebuie să emane de la o persoană
sau organ îndrituit a-l folosi şi să fie întocmit în condiţiile de formă şi de fond prevăzute de
lege.
În cazul căilor de atac – printre care se numără şi revizuirea – actul de sesizare al
organului judiciar competent este cererea prin care persoanele sau organele îndrituite de lege
îşi manifestă voinţa de a folosi calea de atac respectivă.
În capitolul de faţă s-au examinat care sunt titularii cererii de revizuire, iar în
capitolul imediat următor, condiţiile de formă şi de fond pe care trebuie să le îndeplinească
cererea de revizuire.

2.Legislaţia anterioară.

Sub regimul codului de procedură penală din 1864, Curtea de Casaţie era
investită cu judecarea revizuirii în favoarea condamnatului - singura admisă de lege – de
către procurorul general al acelei curţi, după ordinul ministrului justiţiei, în urma sesizării
celui condamnat sau, după moartea acestuia, a familiei sale.42
În codul actual sediul materiei îl constituie art.396, care prevede în trei alineate
distincte care sunt persoanele şi organele care au un rol în declanşarea procedurii de
revizuire. În alineatul 1 se precizează persoanele care „pot cere” revizuirea, în alineatul 2 se
lasă procurorului facultatea ca din oficiu „ să iniţieze” procedura revizuirii, iar în alineatul 3
se impune organelor de conducere ale organizaţiilor de stat sau obşteşti, care au cunoştinţă
despre vreun temei de revizuire, obligaţia „să sesizeze” pe procuror.
Părţile din proces. Potrivit art.396 alin.1 lit.a revizuirea poate fi cerută de oricare
parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale.
Au calitatea de parte în procesul penal, potrivit art. 23 şi 24: inculpatul (persoana
împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală), partea vătămată (persoana care a
suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul
penal), partea civilă (persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal) şi partea responsabilă civilmente (persoana chemată în procesul penal să răspundă,
potrivi legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului ).
Întrucât prin folosirea oricărei căi de atac – deci, şi a revizuirii – fiecare parte nu-
şi poate apăra decât propriile sale interese, în măsura poziţiei pe care o deţine în cadrul
procesului penal, textul prevede că revizuirea se poate cere de oricare parte din proces „ în
limitele calităţii sale”.
Deoarece părţile din proces au, în genere, interese cu caracter contradictoriu,
cererea de revizuire a uneia dintre părţi, făcută fireşte în favoarea sa, constituie în acelaşi
timp o cerere de revizuire făcută în defavoarea părţii cu interese opuse.

42
A se vedea I.Tanoviceanu, op.cit., Vol.V., pg.599
25
§ Secţiunea II-a

CEREREA DE REVIZUIRE

1. § Consideraţii generale

Cererea este un act procedural care îşi găseşte cea mai frecventă aplicaţie în
cursul desfăşurării procesului penal.43 Ea este actul prin care se manifestă voinţa de a solicita
intervenţia unui organ în vederea valorificării unei pretenţii juridice.44
Din punct de vedere substanţial, cererea implică: un solicitant (care cere
intervenţia organului în drept); un organ solicitat (căruia i se cere intervenţia); un obiect
juridic (pretenţia juridică ridicată de solicitant); un temei juridic (justificarea pretenţiei
juridice)45.
Din punct de vedere formal; cererea trebuie să fie întotdeauna constatată printr-
un act scris, fie că este formulată oral (când este consemnată în scris de organul în faţa căruia
a fost făcută), fie că este formulată în scris (printr-o petiţie semnată de solicitant).
Cererea trebuie să fie îndrumată (adresată) organului solicitat, îndrituit a o
examina şi a dispune în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.46
Obiectul juridic (pretenţia ridicată) al cererii poate fi destul de variat şi în raport
cu natura acestuia, cererile poartă diferite denumiri atribuite fie de lege, fie de practica
judiciară.
Astfel, se înscriu în rândul cererilor : sesizările organelor judiciare ( cum este
plângerea părţii vătămate sau rechizitoriul procurorului), precum şi propunerile făcute de
părţi în cursul desfăşurării procesului penal (cum este aceea de a se administra o probă, de a
se recuza un judecător etc.). Tot astfel, folosirea căilor de atac se face tot prin mijlocirea
unor cereri, care poartă, în limbajul comun, denumirea căii de atac respective: recurs,
contestaţie în anulare etc.
În ceea ce priveşte calea de atac a revizuirii, însăşi legea denumeşte „cerere de
revizuire” actul prin care se sesizează organul judiciar îndrituit a declanşa procedura în
această materie ( art.397 c.p.p.).
Condiţiile extrinseci sunt cele care nu privesc conţinutul propriu-zis, ci anumite
cerinţe exterioare acestuia; în rândul condiţiilor extrinseci se înscriu: constatarea existenţei
cererii de revizuire printr-un act scris, îndrumarea cererii de revizuire către un anumit organ
şi respectarea unui anumit termen în care se face această îndrumare. În continuare ne vom
ocupa despre toate aceste condiţii.
Ca cerinţă intrinsecă, se prevedea că cererea de revizuire trebuie să arate
„precis” motivul pe care se întemeiază, precum şi probele ce se aduc în sprijinul revizuirii.47
43
A se vedea Tr.pop, op.cit., Vol.III, p.94; V.Dongoroz, Curs de drept penal şi
procedură penală, ediţia a II-a, 1947, pg.770.
44
A se vedea Tr.Pop., op.cit., pg. 95; V.Dongoroz, op.cit., pg. 772.
45
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Bucureşti,
1993, pg. 224.
46
Actualul cod de procedură penală – ca şi cel anterior – nu prevede în partea lui
generală, în titlul destinat actelor procesuale şi procedurale comune ( titlul V), vreo
reglementare anume consacrată „ cererilor”. De aceea, în lipsa unor reguli generale se
pot trage, pe calea suplimentului analogic, unele concluzii cu privire la condiţiile
substanţiale şi formale pe care trebuie să le îndeplinească – în genere – o cerere, din
cuprinsul art.222 (plângerea)223 (denunţul), 263 (rechizitoriu), 366 şi 367 (cererea de
recurs),etc.
47
Intemeiat pe acest text, Trib.Supr. Col.pen., prin dec.nr. 1506/1957, a statuat că o
cerere de revizuire imprecis formulată - în speţă, revizuientul a propus doi martori
„care cunosc adevărul” – urmează a fi respinsă (în „Legalitatea populară”, nr. 12/1957,
pg.1489.
26
În ceea ce priveşte cerinţele extrinseci, codul prevedea că cererea de revizuire
trebuie făcută „ în scris” şi se adresează, în materie corecţională , preşedintelui instanţei care
a judecat procesul în primă instanţă, iar în materie criminală, preşedintelui curţii de apel de
care depinde curtea cu juraţi care a judecat cauza de bază (art.503 alin.1 şi 2); de asemenea,
prevedea că cererea de revizuire în favoarea inculpatului se poate face pentru cazurile
prevăzute în art. 499 la punctele 3 (denaturări frauduloase de probe ) şi 4 (descoperirea de
probe noi (numai în termen de un an de când cel care o formulează cunoaşte faptul pe care
îşi întemeiază cererea (art.500 alin.1 şi 4), iar cererea de revizuire în defavoarea celui achitat
se poate face în termen de 1 an de când cel care o formulează cunoaşte faptul pe care îşi
întemeiază cererea şi numai dacă termenele de prescripţie nu s-au împlinit ( art.502 combinat
cu art.501).

2. § Condiţii de valabilitate ale cererii de revizuire

Condiţiile la care este supusă cererea de revizuire sunt precizate în art.397 şi 398
c.p.p.
În cuprinsul art.397 sunt prevăzute condiţiile intrinseci şi o parte dintre condiţiile
extrinseci, iar în art. 398 condiţia extrinsecă privind termenul de introducere a cererii de
revizuire.
În cele ce urmează vom cerceta pe rând: condiţiile intrinseci şi condiţiile
extrinseci.

2. Condiţii intrinseci.48

Potrivit art.397 alin.2, cererea de revizuire trebuie să cuprindă cazul de revizuire


pe care se întemeiază şi mijloacele de probă în dovedirea acestuia.
Condiţia ca cererea de revizuire să cuprindă „ arătarea cazului de revizuire
„ trebuie înţeleasă în sensul unei precizări a cazului legal de revizuire ( de exemplu, cazul de
la lit.b a art. 394 c.p.p.).
Expresia „mijloace de probă” trebuie luată în sensul ei tehnico – juridic, aşa cum
este definită în art.64 c.p.p.; mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca
probă.49

3.Condiţii extrinseci.

Cu privire la condiţiile extrinseci vom examina cerinţele legale privind:


formularea şi îndrumarea acesteia. Termenul de introducere al cererii de revizuire constituie
tot o condiţie extrinsecă însă, întrucât ea ridică observaţii şi explicaţii mai ample exonerarea
se va face într-o secţiune separată
Formularea cererii potrivit art. 397 alin.2, cererea de revizuire se face în scris¸ cu
arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea
acestuia.

48
Unele legislaţii prevăd – pentru începerea (pornirea, deschiderea) procedurii de
revizuire – necesitatea unei cereri din partea persoanelor îndreptăţite la aceasta. Dar pe
când unele dintre acestea se referă la necesitatea unei cereri de revizuire, fără a da
indicaţii cu privire la conţinutul ei (de exemplu, art. 460 alin.2 c.p.p. al Republicii
Moldova), altele – marea lor majoritate – prevăd şi unele condiţii intrinseci pe care
trebuie să le îndeplinească cererea de revizuire ( de exemplu, art.273 alin.1 c.p.p. ungar
prevede că cererea de revizuire trebuie să cuprindă motivele revizuirii şi probele pe
care se întemeiază).
49
Conform art. 62 alin.22, mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, nu pot fi folosite în
procesul penal.
27
Faţă de modul categoric în care se exprimă legea, socotim că cererea de revizuire
trebuie întotdeauna făcută în scris, iar nu şi printr-o declaraţie verbală ce s-ar face înaintea
organului judiciar competent (chiar dacă acesta ar consemna declaraţia într-un proces
verbal).
Dacă revizuientul este o persoană care nu poate să semneze, credem că este
posibil să se aplice, prin analogie, dispoziţiile art.366 din materia recursului, în sensul că
cererea de revizuire nesemnată poate fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se
atacă sau de apărător, ori de primarul sau de secretarul primăriei din localitatea unde
domiciliază, ori de funcţionarul desemnat de aceştia; cererea de revizuire nesemnată ori
neatestată ar putea fi confirmată de revizuient sau de reprezentantul său în faţa organului
solicitat (a procurorului).

Condiţie negativă.

Pe lângă condiţiile pozitive (intrinseci şi extrinseci) examinate mai sus, art.398


alin.4 prevede, în plus, o condiţie negativă, dar numai pentru cererile de revizuire în
defavoarea inculpatului.
Dacă de la data ultimei întreruperi intervenite în procesul de bază şi până la data
introducerii cererii de revizuire s-au împlinit termenele prevăzute în art.122 c.p. sau dacă de
la data săvârşirii infracţiunii şi până la data introducerii cererii de revizuire s-au împlinit o
dată şi jumătate termenele prevăzute în art.122 c.p., cererea de revizuire nu mai poate fi
admisă ( este inadmisibilă), chiar dacă termenul prevăzut de art. 398 alin.2 c.p.p. nu ar fi
depăşit.

3. §.Efectele cererii de revizuire.

După cum s-a mai arătat, revizuirea fiind o cale de atac, organul judiciar
competent trebuie să fie sesizat prin mijlocirea unui act de sesizare prin care se exprimă
voinţa persoanei îndrituite de a folosi această cale.
Acest act de sesizare este cererea de revizuire formulată de persoanele prevăzute
în art. 396 lit.a şi b c.p.p. Dacă cererea de revizuire întruneşte condiţiile legale, examinate în
secţiunea anterioară, ea are ca principal efect începerea ( promovarea, declanşarea)
procedurii de revizuire.

5. Termenul de introducere a cererii.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a cererii de revizuire, art. 398 c.p.p.


– care este sediul materiei – face distincţie între cererea de revizuire în favoarea
condamnatului şi cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a
celui faţă de care s-a încetat procesul penal.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului nu este supusă nici unei restricţii
în ceea ce priveşte termenul ei de introducere. Cererea de revizuire în favoarea
condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea
condamnatului.50
Cererea de revizuire în defavoarea celui condamnat, achitat sau a celui faţă de
care s-a încetat procesul penal, se poate face – potrivit art. 398 alin.2 c.p.p. – în termen de un

50
În mai toate legislaţiile se prevede că revizuirea în favoarea condamnatului se poate
face oricând în timpul vieţii şi chiar după moartea acestuia; de exemplu, art.458 alin.4
c.p.p.al R. Moldova, art. 257 c.p.p. bulgar; art.280 alin.3 c.p.p. slovac, art.361 c.p.p.
german; art.272 alin.3 c.p.p.ungar, art.623 c.p.p. francez, art. 444 c.p.p. belgian,
art.556 c.,p.p. italian etc.
28
an, care curge, în raport de cazurile de revizuire avute în vedere, de la anumite date precizate
în acelaşi text.51

51
Şi în celelalte legislaţii se prevede că revizuirea în defavoarea inculpatului se face într-
un termen limitat: înăuntrul termenului de prescripţie a răspunderii penale (art. 458
alin.4 c.p.p. al R.Moldova),în timpul vieţii inculpatului şi numai înăuntrul termenului de
prescripţie (art. 271 alin.1 c.p.p., ungar), în cel mult 5 ani de la rămânerea definitivă a
sentinţei de bază , în timpul vieţii inculpatului (art. 279 lit.c c.p.p, slovac), în cursul
unui an de la descoperirea noilor probe, dar nu mai târziu de 3 ani de la data când
sentinţa de bază a rămas definitivă (art. 256 c,.p.p.bulgar).
29
Capitolul V

PROCEDURA REVIZUIRII

§ Secţiunea a-I-a

1. Consideraţii generale

S-a arătat că reglementarea revizuirii trebuie făcută cu multă prudenţă, pentru a


se evita ca atingerile aduse puterii lucrului judecat să se facă cu prea mare uşurinţă.
Considerând revizuirea ca un remediu extraordinar, menit să repare exclusiv erorile
judiciare, legislaţiile procesual penale au supus revizuirea unor condiţii riguroase, atât din
punct de vedere substanţial – prin precizarea cazurilor pentru care se poate cere revizuirea –
cât şi din punct de vedere formal – prin instituirea unei proceduri specifice.
Materia procedurii revizuirii prezintă astfel – faţă de vechile dispoziţii – aspectul
unei reglementări mai bine sistematizate şi mai complet disciplinate.
Rejudecarea cauzei, după admiterea în principiu a cererii de revizuire, se face
potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă, pronunţându-se - dacă se
constată că cererea de revizuire este întemeiată – o nouă hotărâre.
În secţiunile ce urmează se vor examina cele trei faze ale revizuirii, învederându-
se că fiecare în parte are o finalitate distinctă, în raport de care se conturează atât obiectul cât
şi procedura ei.

§ Secţiunea a II-a

2. Faza procedurii prealabile.

Faza procedurii prealabile52 are menirea de a înlesni sarcina fazei următoare, în


care instanţa judecă în principiu cererea de revizuire. În vederea realizării acestui scop,
organul îndrituit a instrumenta în faza prealabilă (procurorul) are obligaţia de a verifica dacă
cererea de revizuire întruneşte condiţiile intrinseci şi extrinseci cerute de lege şi dacă ea
apare ca temeinică (serioasă) în raport de cazul de revizuire invocat.
Aşadar, obiectul procedurii prealabile este verificarea din punct de vedere formal
(în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor intrinseci şi extrinseci) şi substanţial (în ceea ce
priveşte aparenţa de temeinicie) a cererii de revizuire.
În ceea ce priveşte procurorul competent a instrumenta în faza procedurii
prealabile, trimitem la cele arătate cu privire la îndrumarea cererii de revizuire .

Verificarea laturii formale a cererii de revizuire.

A verifica latura formală a cererii de revizuire înseamnă a cerceta dacă cererea


îndeplineşte condiţiile – intrinseci şi extrinseci – prevăzute de lege.
Aşadar, în verificarea acestei laturi, procurorul examinează dacă cererea de
revizuire întruneşte condiţiile pozitive ( intrinseci şi extrinseci), precum şi condiţia negativă
prevăzută în art. 398 alin. ultim.
Verificarea laturii substanţiale a cererii de revizuire.

52
Această fază înaintea procurorului este prevăzută şi în codurile de procedură penală
ale altor ţări (R.Moldova, Ungaria şi Bulgaria). N-a fost adoptată de codurile de
procedură penală polonez şi slovac.
30
A verifica latura substanţială a cererii de revizuire înseamnă a cerceta temeinicia
(seriozitatea) ei, adică valoarea noilor elemente de fapt ( noilor probe) invocate în cererea de
revizuire, în raport cu motivul pe care se întemeiază revizuirea.
În verificarea acestei laturi „…..valoarea probelor supuse examinării nu este
stabilită şi apreciată în vederea constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei, ceea ce ar implica
cercetarea însuşi a fondului cauzei, ci în vederea verificării corespondenţei dintre starea de
fapt arătată în cererea de revizuire şi situaţia de drept invocată şi care, conform legii, poate
justifica admiterea revizuirii”.53

4.Aspecte procedurale.

Sesizat prin cererea de revizuire a persoanelor prevăzute în art. 396 alin.1 lit.a şi
b, din oficiu, sau prin încunoştinţarea organelor de conducere ale organizaţiilor prev.de
art.145 c.p., procurorul are obligaţia de a începe şi desfăşura activitatea ce-i este proprie în
faza procedurii prealabile.
Aplicând prin analogie dispoziţiile art.203 alin.1 combinate cu cele ale art.228
alin.1 şi 2, procurorul va dispune începerea procedurii prealabile printr-o rezoluţie motivată
(când este sesizat) sau prin încheierea unui proces – verbal (când procedura revizuirii este
iniţiată din oficiu).
În verificarea laturii formale a cererii de revizuire, procurorul poate – potrivit art.
399 alin.1 combinat cu art.397 alin. 3 – chema şi asculta de revizuient, în vederea
completării sau precizării cererii.
În verificarea laturii substanţiale a cererii de revizuire nu este întotdeauna
necesară efectuarea de cercetări; astfel, dacă revizuientul a depus copii pe hotărârile
contradictorii a căror revizuire este cerută, iar din cuprinsul lor rezultă că ele sunt
inconciliabile, este evident că necesitatea unor cercetări dispare cu totul. În cele mai multe
cazuri însă efectuarea de cercetări pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, se
impune cu necesitate .
Cererea de revizuire se adresează procurorului care, după efectuarea actelor
procedurale prevăzute în art. 399 c.p.p., sesizează instanţa competentă.
Hotărârea prin care se soluţionează cererea de revizuire adresată de condamnat
direct instanţei, fără parcurgerea procedurii de efectuare a actelor de cercetare de către
procuror, este o hotărâre contrară legii sancţionată cu casarea.54
Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 399 alin.1 partea finală, când este necesară
efectuarea de cercetări, aceasta este dispusă de procuror prin ordonanţă.
Această ordonanţă trebuie să cuprindă – prin aplicarea corespunzătoare a
prevederilor art.203 alin.2 – pe lângă celelalte date şi motivarea dispoziţiei de efectuare a
cercetărilor, indicându-se şi actele de cercetare care urmează a fi efectuate.
Actele de cercetare au ca obiectiv – după cum s-a văzut şi din exemplul dat mai
sus – strângerea şi administrarea noilor probe propuse în cererea de revizuire, precum şi
completarea lor – dacă se simte nevoia – cu altele de natură a confirma sau chiar infirma
temeiul de revizuire invocat.
Sfera actelor de cercetare nu poate depăşi însă acest obiectiv, ci trebuie să se
menţină în limitele acestuia.
Astfel, dacă în vederea atingerii scopului menţionat, procurorul va putea asculta
martori (emiţând citaţii şi mandate de aducere), face confruntări între martori, ridica obiecte
şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă, dispune efectuarea de expertize etc.55, el nu va
53
V.Dongoroz, comentariu la dec. Nr.2798/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în
„Pandectele române”. 1043, I, pg.44.
54
I.C.C.J.Secţia penală , decizia 2236 din 26 aprilie 2002.
55
În art. 386 alin.2 c.p.p. al RSFSR se prevedea în mod expres că în cursul anchetei se
pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor acestui cod, audieri de martori, cercetări la faţa
31
putea depăşi limitele acestui obiectiv, luând, de pildă, o măsură preventivă (reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea sau arestarea preventivă), împotriva persoanei achitate
sau faţă de care s-a pronunţat încetarea procesului penal, ori o măsură asigurătorie în contra
bunurilor acestei persoane.
Cele mai adeseori, pentru verificarea laturii substanţiale este necesar a se
examina şi dosarul cauzei, în vederea confruntării noilor probe invocate în revizuire cu
lucrările dosarului.
O astfel de confruntare este necesară, de pildă, pentru a se vedea dacă probele
invocate în cererea de revizuire n-au fost propuse şi discutate cu ocazia judecării cauzei sau
dacă probele invocate sunt concludente în raport de faptele reţinute (situaţia de fapt reţinută)
în cauza supusă revizuirii.56
Întrucât dosarul aparţine instanţei, a fost necesar un text expres la lege care să
permită – în cazul special al revizuirii – transmiterea dosarului către organul de procuratură
(art.399 alin.2).
Potrivit art. 399 alin.3, pentru efectuarea actelor de cercetare procurorul poate
delega organul de cercetare penală; în urma delegării, procurorul poate dispune ca anumite
acte de cercetare să fie efectuate în alte localităţi decât cea în care se află sediul unităţii de
parchet, de către organele poliţiei din acele localităţi.
Pentru ca efectuarea actelor de cercetare să nu se prelungească prea mult în timp,
art.399 alin.4 prevede un termen de cel mult 2 luni.
Termenul de 2 luni se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 alin.3 şi 4 c.p.p..
După efectuarea cercetărilor – prevede art.399 alin.ultim – procurorul
„înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente „.
Aşadar, la finele activităţii sale în faza procedurii prealabile, procurorului îi sunt
impuse două obligaţii:
1. de a întocmi „concluzii” şi
2. de a le înainta, împreună cu întregul material,
instanţei competente.

5. Suspendarea executării hotărârii.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva unei hotărâri


intrate în puterea lucrului judecat, cererea prin care se promovează această cale de atac nu
suspendă, în principiu, executarea hotărârii supuse revizuirii. Dacă în cursul procedurii de
revizuire exista însă indicii deosebit de serioase că cererea de revizuire este întemeiată, este
indicat ca organul judiciar competent a instrumenta în faza respectivă, să poată dispune – el
însuşi sau organul ierarhic superior – suspendarea executării hotărârii atacate în revizuire.
Astfel, codul de procedură penală actual a prevăzut – în cuprinsul art. 40057 – că,
în chiar faza procedurii prealabile, procurorul ierarhic superior poate dispune, în tot timpul
efectuării actelor de cercetare, suspendarea executării hotărârii atacate în revizuire.58
locului , expertize, ridicări de obiecte sau acte şi alte acte de urmărire penală necesare.

56
Aici este de subliniat următoarele: în faza prealabilă – ca şi în faza următoare a
judecării în principiu – confruntarea nu se face între conţinutul noilor probe şi cel al
probelor vechi care au stat la baza hotărârii supuse revizuirii (o asemenea confruntare
între conţinutul probelor se face de-abia în faza rejudecării cauzei), ei între conţinutul
probelor noi şi faptele reţinute (situaţia de fapt reţinută) prin hotărârea atacată în
revizuire, deoarece concludenţa noilor probe se stabileşte în raport de aceste fapte.
57
Art.400,abrogat
58
Posibilitatea de a se dispune de către procuror, în faza procedurii prealabile,
suspendarea executării hotărârii atacate în revizuire este prevăzută şi în codul de
procedură penală bulgar (art.258 alin.2). Ea nu este însă prevăzută şi de legislaţia
celorlalte ţări .
32
Textul menţionat – art.400 – prevedea că suspendarea executării hotărârii se
dispune „în limitele cererii de revizuire”.
Când hotărârea era de condamnare şi se invoca un temei de revizuire care putea
duce la atenuarea răspunderii penale a condamnatului (nu la achitare), credem că s-ar putea
suspenda executarea hotărârii – în ceea ce priveşte pedeapsa principală şi eventual cea
complimentară – numai în ipoteze în care prin schimbarea calificării faptei sau prin aplicarea
cauzelor de atenuare a răspunderii penale s-ar ajunge la alt gen de pedeapsă (în loc de
închisoare, amendă) sau la o pedeapsă al cărei cuantum a fost deja executat (de pildă, din
pedeapsa pronunţată de 2 ani s-a executat peste 6 luni, iar maximul special al pedepsei
prevăzute pentru faptă în noua calificare ar fi de 6 luni).
Când hotărârea era de achitare sau de încetare a procesului penal, suspendarea
executării laturii penale n-ar putea privi, în principiu, decât măsurile de siguranţă; or, în
asemenea situaţii – când hotărârea este de achitare sau de încetare a procesului penal –
revizuirea fiind făcută în defavoarea inculpatului, este greu de presupus că s-ar găsi vreun
motiv pentru a se suspenda executarea măsurilor de siguranţă.
Judecând în principiu cererea de revizuire, instanţa o poate respinge – când are
loc o revocare implicită a măsurii suspendării executării – sau o poate admite – când instanţa
poate menţine sau nu, în mod explicit, suspendarea acordată de procuror.

§ Secţiunea a III-a

Judecarea în principiu a cererii de revizuire

Principala caracteristică a procedurii de revizuire constă – după cum s-a arătat -


în aceea că judecarea în primă instanţă se face în două faze procesuale distincte: faza
judecării în principiu şi faza rejudecării cauzei.
Pentru a nu se ajunge la rejudecarea cauzei decât în cazul cererilor temeinice
(serioase) de revizuire, toate legiuirile procesual penale au prevăzut o fază anterioară, în care
instanţa are îndatorirea de a efectua o verificare a cererii de revizuire, atât sub aspectul ei
formal cât şi sub aspectul ei substanţial. În legiuirile în care – cum este a noastră – există şi o
fază prealabilă în faţa procurorului, sarcina instanţei este mult uşurată prin cercetările
efectuate de procuror şi prin concluziile scrise ale acestuia.
Raţiunea fazei de judecare în principiu constă în trierea cererilor de revizuire,
prin înlăturarea celor găsite netemeinice asigurându-se , astfel, nu numai o bună funcţionare
a instituţiei revizuirii dar şi o normală desfăşurare a activităţii judiciare în genere, prin
degrevarea instanţelor de o muncă inutilă. Această fază are ca obiect o nouă verificare – de
data aceasta în condiţiile unor dezbateri publice, orale şi contradictorii – a cererii de
revizuire sub ambele ei aspecte ( formal şi substanţial), instanţa pronunţându-se, în raport de
concluzia la care a ajuns, fie în sensul admiterii în principiu a cererii de revizuire, fie în
sensul respingerii ei.
Potrivit art. 401 c.p.p., instanţa competentă să judece cererea de revizuire este
judecătoria sau tribunalul care a judecat cauza în primă instanţă, iar când temeiul cererii de
revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină
potrivit dispoziţiilor art.35 ( aplicabile în caz de indivizibilitate şi conexitate).

Compunerea instanţei

Compunerea completului de judecată se face în conformitate cu dispoziţiile


prevăzute de legea de organizare judiciară, Legea nr.304/2004: la judecătorii, completul este
format dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă care se
judecă într-un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari (art. 54 din Legea

33
de organizare judiciară); la tribunalele, completul este format dintr-un judecător cu excepţia
anumitor infracţiuni (cum ar fi cele prevăzute în Legea nr.78/2000); la secţiile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, completul este format din trei judecători (art.31 din Legea de
organizare judiciară).

4.Măsuri premergătoare.

Actul de sesizare a instanţei competente a judeca în revizuire este actul procesual


în care sunt consemnate concluziile procurorului şi care trebuie să cuprindă, după cum s-a
văzut, atât opinia acestuia cu privire la temeinicia cererii de revizuire, cât şi motivele pe care
se bazează. O dată cu aceste concluzii, procurorul este obligat să înainteze instanţei
competente întregul material existent în cauză – cererea revizuientului, cercetările efectuate
de procuror, dosarul de fond etc.
La primirea lucrărilor trimise de procuror, sarcina de a lua măsurile
premergătoare judecării în principiu a cauzei, îi revine preşedintelui instanţei.

5 . Desfăşurarea fazei judecării admiterii în principiu.

În această fază, desfăşurarea procesului are loc potrivit dispoziţiilor generale cu


privire la judecată prevăzute în capitolul I de sub titlul II al părţii speciale, care se aplică în
mod corespunzător, în măsura în care sunt compatibile cu dispoziţiile speciale prevăzute
pentru această fază în art.402 alin.3 şi art.403.
Potrivit art.402 alin.3, modificate persoana arestată era adusă la judecată numai
dacă instanţa consideră necesar.

Soluţia de admitere în principiu.

Instanţa se găseşte în situaţia – în acord sau dezacord cu concluziile de sesizare


ale procurorului – de a admite în principiu cererea de revizuire, în cazurile în care condiţiile
formale (intrinseci şi extrinseci) fiind îndeplinite, din confruntarea conţinutului noilor probe
cu situaţia de fapt reţinută prin hotărârea supusă revizuirii apare ca probabil că această
situaţie nu corespunde realităţii şi, drept urmare, soluţia dată cu privire la existenţa faptei şi
vinovăţiei făptuitorului (sau gradului de vinovăţie a acestuia) apare şi ea greşită;59 de
asemenea, instanţa se află în aceeaşi situaţie când constată că hotărârile supuse revizuirii sunt
inconciliabile.
Potrivit art.403 alin.2, instanţa pronunţă admiterea în principiu printr-o
încheiere, care, în mod firesc, trebuie să conţină şi considerentele pe care se întemeiază
soluţia dată. Această încheiere poate fi recurată – potrivit dispoziţiilor art. 361 alin.2, care se
aplică prin analogie – numai o dată cu sentinţa pronunţată după rejudecarea cauzei 60; se
exceptează cazul în care prin încheiere s-a luat o măsură preventivă împotriva celui achitat
sau faţă de care s-a încetat procesul penal, când potrivit art. 361 alin.2 combinat cu art.141

59
Astfel, sub codul anterior, s-a decis că „admisibilitatea în principiu a cererii de
revizuire în temeiul art.417 pct.4 este condiţionată de noutatea faptului, actului sau
evenimentului descoperit, în raport cu cele stabilite prin hotărârea de condamnare şi de
posibilităţile ca aceste fapte, acte sau evenimente să stabilească nevinovăţia
condamnatului sau inexistenţa faptului” (Trib.Supr. Col.pe.dec.nr. 1105/1955, în C.D.
pe anul 1955, vol. III, pg.231).
60
Sub regimul codului anterior, încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire
nu era supusă recursului (art. 424 alin.2). De aceea, în doctrină s-a putut exprima
opinia că încheierea de admitere în principiu fiind definitivă, ea poate face obiectul unui
recurs în supraveghere, imediat după pronunţarea ei şi mai înainte de judecarea în fond
a revizuirii ( a se vedea Gh.Chivulesc, I.V.Socec, op.cit., pg.161 – 162).
34
alin.1, procurorul şi inculpatul pot recura separat partea din încheiere care priveşte luarea
măsurii preventive.

Soluţia de respingere a cererii.

Instanţa se găseşte în situaţia – în acord sau dezacord cu concluziile de sesizare


ale procurorului – de a respinge cererea de revizuire :

1.) când, după verificarea laturii formale a cererii constată că aceasta nu


întruneşte condiţiile formale (intrinseci şi extrinseci) prevăzute de lege61;
2.) când, după verificarea laturii substanţiale a cererii de revizuire,
constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece elementele de fapt ( de probă) invocate în
revizuire; a) nu au calitatea de a fi noi62: b.) au calitatea de a fi noi, dar nu sunt
concludente63 ; c.) au calitatea de a fi noi şi sunt concludente64 însă nu pot fi stabilite prin
mijloacele de probă administrate ;
3.) când constată că hotărârile atacate în revizuire nu sunt inconciliabile.

Respingerea cererii de revizuire se dispune de instanţă – potrivit art. 403 alin.3 –


prin sentinţă, care, în mod firesc, trebuie să conţină şi considerentele pe care se întemeiază.
Această sentinţă este supusă căilor de atac; posibilitatea de a apela şi recura sentinţa de
respingere a cererii de revizuire pronunţată în faza examinării în principiu, este prevăzută în
mod expres de art.407.
Sentinţa prin care s-a respins revizuirea, rămasă definitivă, are putere de lucru
judecat numai în ceea ce priveşte probele noi (faptele sau împrejurările noi) invocate în
cererea de revizuire65.
De aceea, revizuirea unei hotărâri poate fi repetată, chiar dacă prima oară s-a
invocat acelaşi caz de revizuire, odată ce faptele şi împrejurările noi sunt altele decât cele
din prima cerere.
61
Sub codul anterior, s-a decis, de pildă, că neindicarea problemelor pe care se
întemeiază cererea de revizuire, îndreptăţeşte instanţa să respingă cererea de revizuire.
În acest sens, Trib.Supr., Col.pen. dec. nr. 1339/1955, în C.D. pe anul 1955, vol.III,
pg.135; dec.nr. 1269/1956 în C.D. pe anul 1956, Vol.II, pg. 579; dec.nr.444/1957, în
„Legalitatea populară” Nr. 10/1957, pg.1227.
62
Sub codul anterior, în acest sens, a se vedea, Trib.Sup. Col.pen. dec.nr. 688/1957, în
C.D. pe anul 1957, pg.477; dec.nr. 789/1957, în „Legalitatea populară”, nr.8/1957,
pg.968; dec.nr. 820/1957, în „Legalitatea populară”, nr.11/1957, pg.1364.
63
Sub codul anterior, în acest sens, Trib.Supr. Col.pen. dec. nr. 789/1957, în
„Legalitatea populară”, nr. 8/1957, pg.968; dec.nr.818/1958, în „Legalitatea populară”,
nr.10/1958, pg.68. Este de menţionat că dacă probele sunt noi însă nu sunt concludente
în sine, instanţa de revizuire nu are obligaţia de a le administra.
64
Dacă probele sunt noi şi concludente în sine, instanţa de revizuire are îndatorirea de a
le administra. În acest sens, sub codul anterior s-a decis că dacă proba cu martori
propusă de revizuient este concludentă, instanţa nu poate respinge cererea înainte de a
proceda la audierea martorilor propuşi ( a se vedea Trib.reg.Timişoara, dec.pen. nr.
351/1956, în „Legalitatea populară” nr.7/1956, pg.856). În acelaşi sens, notă de
T.Rădulescu, la decizia de mai sus şi notă de B.Diamant, la încheierea din 11 decembrie
1956 a Trib.pop.Gura Humorului, în „Legalitatea populară”, nr.7/1957, pg.848.
65
În acelaşi sens, V.Dongoroz, op.cit., pg.44, Gh. Chivulescu, I.V.Socec, op.cit., pg.164.
Prin dec.nr. 594/1953 a Trib.Supr. Col.pen. s-a statuat că „puterea de lucru judecat a
unei hotărâri de respingere a unei cereri de revizuire se limitează numai la faptul că
probele invocate în vechea cerere capătă calitatea de probe cunoscute instanţei, iar
noua cerere de revizuire nu se mai poate întemeia pe ele” (în C.D. pe anii 1952 – 1954,
vol.II.pg.228).
35
§ Secţiunea a IV-a

Rejudecarea după admiterea în principiu

Cererea de revizuire constituie, de fapt, o simplă propunere de a se înlătura


eroarea judiciară ce ar conţine o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, prin desfiinţarea
acesteia şi pronunţarea unei hotărâri noi, conforme cu adevărul.
Faza rejudecării are drept scop „fie înlăturarea erorii judiciare, atunci când
aceasta este reală, fie reconfirmarea lucrului judecat, în cazul când noile elemente de
informaţie nu au putut modifica constatările judecăţii anterioare”.66
Materialul probator care a stat la baza hotărârii supusă revizuirii este reconsiderat
în lumina probelor noi aduse în discuţie prin cererea de revizuire.67
Or, toate aceste operaţiuni nu pot fi efectuate decât în cadrul unei noi judecări a
cauzei, această rejudecare constituind însuşi obiectul fazei pe care o cercetăm.
Competenţa rejudecării cauzei revine instanţei care a examinat-o în principiu,
dispoziţiile art. 401 cu privire la competenţă fiind aplicabile, după cum s-a văzut, ambelor
faze ce se desfăşoară în faţa instanţei.

66
V.Dongoroz, op.cit., pg.45
67
Sub codul anterior, în sensul că în faza rejudecării instanţa examinează noile probe în
raport cu probele vechi care au stat la baza hotărârii atacate în revizuire, a se vedea
Trib.Supr., Col.dec.,nr. 576/1957, în C.D. pe anul 1957, pg. 479. pen.dec.nr.
1836/1954, în C.D. pe anii 1952 – 1954, vol.II,pg.226
36
Capitolul VI

Revizuirea în alte cazuri

§ Secţiunea I

Revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă

1.Consideraţii preliminare

În secţiunea a III-a din capitolul II au fost înfăţişate deja unele consideraţii


generale cu privire la problema revizuirii laturii civile a hotărârilor penale.
Nemaifiind cazul a reveni asupra lor, ne vom mulţumi doar a reaminti că noul
cod de procedură penală a ales – în ceea ce priveşte latura civilă a hotărârii penale – sistemul
revizuirii ei directe şi separate în faţa instanţei penale. 68
Cu alte cuvinte, latura civilă a hotărârii poate fi atacată în revizuire, în faţa
instanţei penale, în mod exclusiv, fără a se pune, în discuţie latura ei penală.69

2. Faptele şi persoanele la care se referă revizuirea .

Potrivit art.393 alin.2, când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai
multe persoane, revizuirea se poate cere „pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori”.
Această dispoziţie este aplicabilă, fără nici o dificultate, şi ipotezei în care revizuirea are de
obiect latura civilă a hotărârii penale.

3.Cazurile de revizuire.

Cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 alin.1 – la lit.a,b,c,d şi e – pot fi


invocate, în principiu, şi atunci când se cere revizuirea laturii civile a hotărârii penale,
aceasta rezultând în mod evident din dispoziţia de principiu prevăzută în art. 393 alin.1.
Potrivit art. 394 alin.2, cazul de revizuire de la lit.a constituie motiv de revizuire,
dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi „netemeinicia hotărârii de
achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare „.
Potrivit art.294 alin.3, cazurile de la lit.b,c şi d constituie motiv de revizuire, dacă
au dus la „darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice „Întrucât şi această dispoziţie are în
vedere revizuirea laturii penale a hotărârii, ea se poate citi, printr-o interpretare
corespunzătoare, în raport de revizuirea laturii civile, în modul următor: cazurile de la lit.b, c
şi d constituie motive de revizuire, dacă au dus la netemeinicia fie a dispoziţiei de obligare la
repararea pagubei sau de absolvire a reparării pagubei, fie a întinderii dispoziţiei de obligare
la repararea pagubei (cuantumul pagubei fiind considerat mai mic sau mai mare).70
Potrivit art. 394 alin.4, în cazul prevăzut la lit.e, toate hotărârile care nu se pot
concilia sunt supuse revizuirii. S-au examinat deja ipotezele în care inconciliabilitatea
priveşte exclusiv latura penală a hotărârilor supuse revizuirii.
68
În chiar primul articol din materia revizuirii(art.393) se prevede în mod expres că
„hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura
penală, cât şi cu privire la latura civilă”.
69
Desigur, cererea de revizuire poate avea de obiect şi ambele laturi ale hotărârii
penale; de fapt, acesta este şi cazul cel mai frecvent al cererilor de revizuire făcute de
inculpat sau partea vătămată, care sunt interesaţi în revizuirea ambelor laturi.
70
Pentru cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 alin.1 lit.b , c şi d s-a adoptat
sistemul revizuirii „totale sau parţiale”.
37
Persoanele care pot cere revizuirea.

Deşi revizuirea laturii civile a unei hotărâri poate avea cele mai adeseori
repercusiuni (implicaţii) şi asupra laturii ei penale, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente nu pot face cerere de revizuire – dat fiind dispoziţiile art.396 alin.1 lit.a c.p.p. –
decât numai cu privire la latura civilă a hotărârii supuse revizuirii.71
În schimb, inculpatul şi partea vătămată pot cere cumulativ – în dubla calitate pe
care o deţin – atât revizuirea laturii civile, cât şi revizuirea laturii penale a aceleiaşi hotărâri;
bineînţeles, ei pot cere şi numai revizuirea laturii civile, dacă revizuirea laturii penale nu
prezintă pentru aceştia vreun interes (de exemplu, inculpatul revizuient a fost achitat sau faţă
de el s-a pronunţat încetarea procesului penal).
Când obiectul revizuirii îl constituie două (sau mai multe) hotărâri, adică atunci
când revizuirea este cerută pentru cazul prevăzut în art.394 alin. 1 lit.e (inconciliabilitatea
hotărârilor), partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot cere revizuirea pentru
existenţa unei situaţii (stări) de inconciliabilitate între latura civilă a hotărârii în care au
figurat ca parte şi latura civilă sau chiar latura penală a hotărârii în care n-au figurat.72

Cererea de revizuire.

Condiţiile de valabilitate – intriseci şi extrinseci – ale unei cereri de revizuire ce


are de obiect latura civilă a hotărârii, nu diferă de cele cerute în general pentru orice cerere
de revizuire şi care au fost deja examinate.

Procedura revizuirii.

Aplicarea corespunzătoare a textelor care privesc procedura revizuirii (art.399 –


406) nu provoacă dificultăţi deosebite.

§ Secţiunea a II-a

Revizuirea în cazul intervenirii unei hotărâri a


Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.207/2000 s-a introdus un caz de


reexaminare a hotararii definitive, prin care s-a incalcat un drept prevazut de Conventia
Europeana de Aparare a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, in temeiul unui
recurs in anulare; dupa desfintarea, prin Legea nr.576/2004, a recursului in anulare , acest
caz de reexaminare a ueni hotarari penale definitive a fost trecut ca un caz de revizuire in
Codul de procedura penala .
71
Admiterea cererii de revizuire cu privire la latura civilă ar putea determina, eventual,
introducerea ulterioară de către partea interesată (sau de procuror), a unei cereri de
revizuire privind latura penală a aceleiaşi hotărâri, pe baza noilor elemente de probă
produse în prima revizuire.
72
De exemplu, partea civilă cere revizuirea, deoarece în hotărârea în care figurează şi în
care inculpatul achitat a fost absolvit de repararea pagubelor (deoarece fapta imputată
nu există), este în contrazicere cu hotărârea în care un coparticipant a fost condamnat
pentru existenţa aceleiaşi fapte (fără ca partea vătămată să se fi constituit şi parte
civilă). Bineînţeles că această cerere de revizuire nu poate afecta latura penală a celor
două hotărâri;astfel, dacă în exemplul nostru instanţa de revizuire ar constata existenţa
faptei, această constatare n-ar putea duce la condamnarea inculpatului achitat; numai
o nouă revizuire privind latura penală a hotărârilor, făcută de procuror sau partea
interesată, ar putea concilia în totul cele două hotărâri.
38
Prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală a fost introdus art. 4081 care reglementează revizuirea în cazul hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului.73
Necesitatea unei asemenea caz de revizuire deurge din obligatia Statului Roman
prevazuta in Conventia Europeana la care am aderat, de a da eficienta hotararilor pronuntate
de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), in cauzele in care Statul Roman a fost
parte, prin rejudecarea acestor cauze .
Reglementarea acestui caz de revizuire a fost perfectionata prin legea
nr.356/2006 .
Hotărârile supuse revizuirii sunt cele definitive, pronunţate în cauzele în care
CEDO, a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea
acestor drepturi, pot introduce cerere de revizuire:
a.) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b.) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea
acestuia;
c.) procurorul .
Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este supusă niciunei
căi de atac.

73
Art.408/1 a fost introdus prin art.1pct.3 din Legea nr. 576/2004 şi este reprodus astfel
cum a fost modificat prin art.1 pct.199 din Legea nr. 356/2006.
Anterior Legii nr. 356/2006, textul avea următorul cuprins „ Art.408/1 Revizuirea
în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (1) Hotărârile definitive
pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii.
2. Pot cere revizuirea:
a.) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b.) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia
c.) procurorul, din oficiu.
3.) Instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a
judecat cauza în primă instanţă.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data publicării
hotărârii Curţii Europene a drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României. Partea I.
5. După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului
sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate şi poate reveni asupra
suspendării acordate.
6. La judecarea cererii de revizuire părţile se citează.
7. Părţile prezente la judecarea cererii de revizuire au dreptul la cuvânt, chiar
dacă nu au fost citate.
8. Dispoziţiile art.402 se aplică în mod corespunzător.
9. Participarea procurorului este obligatorie.
10. Soluţiile instanţei de revizuire sunt cele prevăzute la art. 406 alin.1,3,şi 4 ,
care se aplică în mod corespunzător.
11. Instanţa nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost
acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi încasate de victima încălcării unui
drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale . Statul are acţiune în regres împotriva aceluia care, cu rea-
credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.
12. Hotărârile instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârile la care se referă revizuirea.

39
§ Secţiunea III

Rejudecarea în caz de extrădare


Potrivit art. 5221 c.p.p., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate
şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă
instanţă, la cererea condamnatului.
În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art.405 – 408 c.p.p.

40
BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MANUALE


1.
Neagu I - Ion Neagu, “ Drept Procesual Penal” Editura Academiei, R.S.R, 1978
Neagu II. - Ion Neagu, “Drept procesual penal” Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1988,
.
Neagu IIII - Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti 2000,

2.
Volonciu I - N.Volonciu „Drept procesual penal” Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972,
Volonciu II - N.Volonciu, Drept procesual penal, Vol.I., Tipografia Universităţii, Bucureşti
1987,
Volonciu III - Nicolae Volonciu, “Drept procesual penal” Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti 1989,
Volonciu IV - Nicolae Volonciu, “Drept procesual penal” Editura Paideia, 1999;
3.
Grigore Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1979,
Grigore Gr.Theodoru, Tudor Plăeşu “Drept procesual penal – partea specială”, Iaşi 1987,
Grigore Gr. Theodoru “Drept procesual penal - partea speciala” Editura Cugetarea Iaşi
1998.
Grigore Gr. Theodoru „Tratat de drept procesual penal ”, Editura „Hamangiu”, 2007

4. D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “Căile Extraordinare de atac în procesul penal”, Editura


ştiinţifică , Bucureşti, 1970,
5. Vintilă Dongoroz, Siegfrid Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Stănoiu, “Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român,
parte specială”, vol.II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976;
6. Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, “Apelul Penal”, Casa de Editură şi Presă “Sansa”,
Bucureşti, 1994.
7. P.Bouzot,J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie,vol.II, Dalloz, Paris,1970.
8. E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale, Vol.II,Dalloz, Paris,
1898.
41
9. Vintilă Dongoroz “Curs de drept procesual penal”, Bucureşti, 1946,
10. S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac S.C.J.
nr. 1/1985,
11. I.Tanoviceanu, “ Tratat de drept şi procedură penală” Vol.I.
12..E.C.Decusară, Revizuirea în penal, Editura Tipografiei “Curierul judiciar”, Bucureşti,
1922,
13. Tr.Pop. Drept procesual penal, Vol.IV. Tipografia “ Naţională”, Cluj, 1948, (citat după
prof. Agostino Berenini).
14.Codul de instrucţie Criminală belgian din 1878, Editura „F.Bruylant”, Bruxelles, 1965.
15.D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal”,
Bucureşti, 1993,
16..I.Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 2000,
17. Gh.Chivulescu, I.V.Socec, Revizuirea în dreptul procesual al RPR Editura Ştiinţifică ,
Bucureşti, 1961,
18. C.Bejenaru, Recursul peste termen, în Legalitatea populară, nr 9/1958,
19.. D.V.Mihăescu, Recursul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962,
20..S.Petrovici, „Conexitatea şi corelativitatea infracţiunilor în dreptul penal”, în “Studii şi
cercetări juridice”, nr. 2/1963,
21.. M.A.Celţov, Procesul penal sovietic, ESPIEJ Bucureşti, 1954;
22..M.S. Strogovici Procesul penal sovietic, Editura de Stat, Bucureşti.1950,
23.. S.Tambalaru şi R.Merişescu Unele consideraţii privind cazul de revizuire prevăzut de
art. 394 alin.1 lit.a c.p.p., descoperirea de fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă cu
ocazia soluţionării cauzei în Dreptul nr. 3/2003
24.. B.Diamant, Notă la încheierea din 11 decembrie 1956 (dos.nr.101/1956)a
Trib.pop.Gura Humorului, în „Legalitatea populară”, nr.7/1957,
25.. M.Ruja, Natura juridică a Ministerului Public în dreptul nr. 4/1995,
26.P.C.Pantea, Ministerul Public, Natura juridică şi atribuţiile sale în procesul civil,
Ed.Lumina lex, 1998;
27.N.Cochinescu, Totul despre Ministerul Public. Organizarea Parchetelor. Statutul
Procurorilor . Atribuţiile procurorilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
28. V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, S.Petrovici, Modificările aduse
codului penal şi codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956 – 1960,
Editura Academiei , Bucureşti, 1962,
29. V.Dongoroz, comentariu la dec. Nr.2798/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în „ Pandectele
române”. 1043, I,
42
30.V.Dongoroz, notă la dec. pen. nr. 288/1944 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în „Jurisprudenţa
generală”, nr. 9/1945,
31.Legea nr.576/2004 publicăţii în M.Of.nr.1223/20.12.2004.
32.R. Merle si A. Vitu „Traité de droit Criminel . Procédure penale” , 5 e ́ed. Paris 2001
33.Alexandru Vasiliu, Nulităţile în procesul penal, Jurisprudenţă, Editura Hamangiu, 2006,
34. Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr. 356/2006
35. Codul penal cu modificările aduse prin Legea nr. 278/2006

II. PRACTICA JUDICIARĂ

1. ”Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală în anii 1971-1975” Editura


Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
2. Vasile Papadopol, Mihai Popovoci “Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală în anii 1976-1980” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
3. Vasile Papadopol, Ştefan Danes “Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe
anii 1981-1985” Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
4. George Antoniu, Nicolae Volonciu “Practica Judiciară Penală” vol.IV, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993;
5. Revistele române de drept 4/1971, 8/1971, 11/1971, 2/1972, 5/1972 2/1974, 4/1975,
7/1975, 9/1980;
6. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1980 şi 1975;
7.Culegere de practică judiciară penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti pe anii 1990.
1991, 1992 cu note de Vasile Papadopol;
8. Culegere de practică judiciară penală 1994-1998 Curtea de Apel Braşov;
9. Revista de drept penal 1998-2001;
10. Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie 1990-1992 Editura Orizonturi
Bucureşti, 1993;
11. Pro Lege 1/2000
12. Curtea de Casaţie, Sec.II/a. dec.pen. nr. 108/1881, în “Buletinul Curţii de Casaţie”, şi
dec.pen. nr. 450/1902, în “Buletinul Curţii de Casaţie “,
13. V.Dongoroz, adnotare la dec. nr. 2798/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II, în “ Pandectele
române”, 1944,
14. Trib. Sup. Col. pen. dec.nr.1292/1959, în “Legalitatea populară”,nr.10/1959,
43
15. S.Văleanu, notă la dec.nr. 879/1058, Trib.Capitalei, Col.II mixt., în “Legalitatea
populară”, nr. 4/1958, P.Năstase, „Revizuirea hotărârii penale în ce priveşte latura penală”
în “Justiţia nouă”, nr.4/1959,
16.M.C.Vlad, Revizuirea daunelor civile în procesul penal, în “Justiţia nouă” nr.3/1960,
17.G.Vasu, Revizuirea daunelor civile în procesul penal , în “Justiţia nouă”, nr.3/1960,
18. I.Pohonţu, notă la dec.pen.nr. 879/1957 a Trib.Capitalei, Col.III mixt, în “Legalitatea
populară”, nr. 4/1958; 19.Gh.Chivulescu, L.Buru, Consideraţii asupra revizuirii penale , în
“Justiţia nouă”, nr.1/1958, C.Agachi, Unele probleme privind revizuirea în materie penală,
în “Legalitatea populară” nr. 7/1959,
20. Curtea de Casaţie, Sec.II, dec.pen.nr. 5300/1938, în Jurisprudenţa penală a Curţii de
Casaţie, întocmită de C.Buznea, C.Popescu şi I.Dragomirescu, Bucureşti, 1943;
Trib.Capitalei, Col.III mixt. dec.pen. nr. 879/1957, în “Legalitatea populară”, nr.4/1958 ;
21.Trib.Supr. , Col.pen.dec. nr.1680/1955, în CD pe anul 1955, vol.III.
22.Trib.reg.Braşov, dec.pen. nr. 4237/1956, în “Justiţia nouă”, nr.6/1958,
23.Trib.reg.Braşov, dec.pen.nr. 4237/1956, în “Justiţia nouă”, nr.6/1958,
24. V.Dongoroz, comentariu la decizia nr. 2793/1943 a Curţii de Casaţie, Sec.II-a în “
Pandectele române” I.1944,
25.Curtea de Casaţie, Sec.II-a deciziile nr. 2553/1936’7, în “ Pandectele române”, 1938,
III,; nr. 3807/1939, în “Jurisprudenţa generală”, nr.28/1939, nr. 3025/1939, 5831/1939 şi
1001/1941 “rezumate în Jurisprudenţa penală a Curţii de Casaţie,
26.Trib. Olt, sent. pen. nr. 981/1940, în “Jurisprudenţa generală” nr. 24/1940,
27. V.Dongoroz, notă la dec. nr. 3807/1939 a Curţii de Casaţie , sec.II în “ jurisprudenţa
generală” nr. 28/1939,
28.Curtea de Casaţie, Sec-.II, complet de divergenţă, dec.nr. 1255 din 22.IX.1942, în
“Pandectele române” I.1944 şi în “ Jurisprudenţa generală” nr. 1/1944,
29.I.Scorţaru,notă la dec.356/1957 a Trib.reg.Galaţi, în „Justiţia nouă”, nr.2/1958,O.A.
Stoica,
26.C.S.J. dec.pen. nr. 361/2001 în Dreptul nr. 5/2002 Soluţia a fost îndreptată prin
promovarea unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac ce a fost ulterior eliminată.
30.C.S.J. .dec.pen. nr. 3050/2000 în Dreptul nr.4/2002
31.C.S.J. dec.pen. 3155/2002 în Buletinul Jurisprudenţei C.D.Ed.All Beck.
32.Trib.reg. Galaţi, încheierea din 17 octombrie 1959( dos. Nr. 6388/1959), cu notă
aprobativă de V.Rămureanu, în „Legalitatea populară” , nr.6/1960, O.A.Stoica,
33.Trib. reg. Galaţi, dec. nr.122/1957, în „Legalitatea populară”nr.5/1958.
34.C.S.J. dec.pen.853/2002 în Buletinul Jurisprudenţei C.D.Ed. All Beck.
44
35. Trib.Supr., Col.pen.dec.nr.1680/1955, în CD pe anul 1955, Vol.III, şi în „Legalitatea
populară” nr.3/1956, cu notă de I.Pohonţu, Trib.Supr.Col.pen.dec.nr. 1254/1956, în
„Legalitatea populară” nr.11/1956, Trib.Supr.Col.pen.dec.nr. 396/1958, în „Legalitatea
populară” nr.8/1958, Trib.Supr., Col.pen.dec,.nr. 508/1963, în „Justiţia nouă”, nr.9/1963,
36. C.S.J. dec.pen. nr. 2769/2003 în Pandectele Române, nr.4/2004,
37. I.C.C.J. Secţia penală, decizia nr. 5896 din 10 noiembrie 2004.
38. Tr.Pop., op.cit., Vol.II, L.Horer, art.322 pct.4 c.p.civ.,în „Justiţia nouă”, nr. 2/1963,
39. S.Petrovici, Conexitatea şi corelativitatea infracţiunilor în dreptul penal, în „Studii şi
cercetări juridice”, nr.2/1963,
40.Decizia penală nr. 2041 din 17 aprilie 2002 ; Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
41.Decizia Curţii Constituţionale, 250/2005.
42.Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 103/1972
43.I.C.C.J.Secţia penală , decizia 2236 din 26 aprilie 2002.
44.Decizia 348/18.12.2001 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul oficial nr. 63 din
29.ianuarie 2002.
45.ICCJ , Secţia penală, decizia nr. 5060 din 9 septembrie 2005
46.Gr. Gr.Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, în „Revista română de
drept”,nr.7/1969,
47.Legea nr. 576/2004 astfel cum a fost modificată pct.199 din Legea nr. 356/2006.
48. Decizia penală nr. 211/R/2006 a Curţii de Apel Cluj secţia penală şi de minori,
nepublicată.
49. Udroiu Mihail, Consideratii in legatura cu revizuirea hotararilor judecatoresti romana in
cazul pronunţării de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului a unor hotărâri de
condamnare a Statului Roman in Dreptul nr.6/2005 pg.91 .
50. Grigore Teodoru, Consideratii cu privire la structura procedurii de revizuire a hotararilor
penale definitive in SCJ nr.3/1972 pg.401 .

45