Căile de atac extraordinare

Judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, faza centrală din cadrul
procesului penal, întrucât are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, adică problema
existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni, toate acestea
reflectate de convingerea judecătorilor, întemeiată pe discuţiile şi probele din şedinţa de
judecată, convingere concretizată în hotărârea judecătorească. Ca orice activitate umană, şi
judecata poate fi supusă erorilor săvârşite de către judecători în îndeplinirea sarcinilor ce le
revin. De aici rezultă necesitatea ca o primă judecată să poată fi urmată de o judecată
subsecventă, prin mijlocirea căreia să fie înlăturate greşelile comise cu ocazia primei judecăţi,
astfel încât numai hotărârile legale şi temeinice să rămână în autoritatea lucrului judecat.
Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public și părțile
din proces promovează un control judecătoresc în vederea desființării hotărârilor penale ce
conțin erori, în vederea înlocuirii lor cu hotărâri conforme cu adevărul și prevederile legale.
În scopul rămânerii definitive doar a hotărârilor legale şi temeinice legiuitorul, prin modul de
reglementare a căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, creează condiţiile înlăturării tuturor
greşelilor comise de prima instanţă.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu, exprimat prin adagiul non
bis in idem, care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi
aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care există o hotărâre
definitivă. În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este
considerată o expresie a adevărului.
Întrucât erorile strecurate în corecta activitate jurisdicţională pot fi diferite fiind
imputabile după caz, instanţelor, părţilor sau ambelor categorii de subiecţi, legea a instituit un
sistem complex şi cuprinzător de căi de atac extraordinare, fiecare urmărind remedierea altor
consecinţe. Înscriind condiţiile necesare pentru ca reexaminarea hotărârilor definitive să nu se
transforme într-o etapă ordinară a judecăţii, Codul de procedură penală a reglementat un
sistem de căi de atac care, în variate situaţii, asigură desfiinţarea hotărârilor nelegale şi
netemeinice. Aceste căi de atac se numesc extraordinare nu pentru motivul că pot fi folosite în
cazuri rare, excepţionale, ci pentru a le deosebi de căile ordinare, întrucât, spre deosebire de
acestea, pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor definitive, care au căpătat autoritatea
lucrului judecat. De aceea aceste căi se situează în afara desfăşurării ordinare a procesului
penal.
Având ca obiect hotărâri definitive, căile extraordinare de atac sunt îndreptate
împotriva unor hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, care, în mod normal, nu ar trebui să
mai poată fi atacate şi desființate. Astfel, aceste căi de atac reprezintă o modalitate de
înfrângere a principiului autorităţii de lucru judecat care trebuie să cedeze în situaţia în care
este necesară înlăturarea unor erori de fapt (revizuirea), de drept (recursul în interesul legii),
respectiv evitarea unor grave vicii procedurale (contestaţia în anulare).
Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă, situată în
afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar, pentru a se
pronunţa o hotărâre definitivă legală şi temeinică.
Căile extraordinare de atac nu aparţin desfăşurării normale a procesului penal, ele pot
interveni după ce cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă, moment care marchează
limita la care desfăşurarea activităţii procesuale ordinare a încetat. Spre deosebire de căile de
atac ordinare, căile de atac extraordinare pot fi folosite numai după ce hotărârea atacată a
trecut în puterea lucrului judecat. Fiind extraordinare, folosirea acestor căi este limitată la
anumite situaţii (cazuri) speciale (probe noi, verificări noi), care fac să se presupună, în mod
serios, că procesul penal definitiv judecat ar trebui să primească o nouă soluţionare.
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare determină o reglementare în
general foarte prudentă. Astfel, sunt puse condiţii care permit declanşarea acestor căi numai
dacă există împrejurări excepţionale; exercitarea căilor de atac este, de regulă, mai
complicată, pentru a constitui o piedică în realizarea lesnicioasă a procedurii, spre a nu o
transforma într-una obişnuită, folosibilă prea uşor şi, în consecinţă, prea frecvent.
Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea dese a căilor de atac
extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale care
să tindă la menţinerea hotărârilor definitive necorespunzătoare, împotriva intereselor unei
justiţii de calitate. Excesele efectelor autorităţii de lucru judecat în menţinerea hotărârilor
judecătoreşti sunt tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multa
largheţe. Problema principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este
găsirea acelor ipoteze mediane care să împace ambele deziderate.
În lumina consideraţiilor de mai sus, căile extraordinare de atac se înfăţişează
ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale
rămase definitive.

Privirea comparativă asupra căilor extraordinare şi ordinare de atac necesită

analiza asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea, dintre care elementele de diferenţiere
prezintă o importanţă mai mare, întrucât ele marchează specificul căilor extraordinare şi, în
acelaşi timp, este evidenţiată natura juridică a acestora.
În primul rând căile ordinare şi cele extraordinare de atac au în comun acelaşi
scop, acela de a se înlătura erorile grave de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărârile
penale, având aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la acestea. De
asemenea, motivele care determină folosirea căilor de atac ordinare şi extraordinare deseori
sunt izbitor de asemănătoare putând duce, în unele cazuri, până la identitate. Astfel, orice
cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de
apelare a primei instanţe şi, aproape în toate împrejurările, şi un motiv de recurs.
După cum am mai spus, trăsăturile esenţiale ale căilor extraordinare de atac pot fi evidenţiate
prin diferenţierea acestora de căile ordinare de atac. O primă deosebire care trebuie subliniată
constă în faptul că apelul şi recursul sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, în timp
ce căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive. Din această
deosebire cu caracter esenţial derivă şi alte distincţii între căile ordinare şi cele extraordinare
de atac, distincţii ce vor fi analizate în cele ce urmează.
Astfel, căile ordinare de atac fac parte din desfăşurarea ordinară a procesului
penal, ele se suprapun succesiv şi ierarhic, în timp ce căile extraordinare de atac declanşează o
judecată situată în afara gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege şi nu pot interveni decât în
momentul în care cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea
lucrului judecat. Căile extraordinare de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze şi nici
grade de jurisdicţie suplimentare, pentru că ele nu constituie posibilităţi obişnuite la care
părţile pot recurge când consideră că hotărârea definitiv pronunţată este criticabilă. Prin
intermediul acestor căi procesul nu trece într-o altă fază, ci se reia repetând un ciclu care, de
regulă, a mai fost parcurs.
O altă deosebire o reprezintă faptul că, în timp ce căile ordinare pot fi exercitate de un cerc
foarte larg de subiecţi interesaţi (potrivit art. 409 lit. f C.proc.pen., apelul şi recursul pot fi
exercitate, în afară de procuror şi de părţi, de orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei), căile extraordinare de atac
pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane (nu pot exercita o asemenea cale de atac
martorii, experţii, interpreţii sau apărătorul în nume propriu).
Diferenţă există şi în privinţa termenelor de declanşare a celor două căi de atac. Astfel,
căile ordinare de atac se exercită într-un termen relativ scurt, precis şi determinat de lege (10
zile/ art. 410 alin.1 CPP) pe când, căile extraordinare de atac nu sunt supuse unui termen sau
se exercită într-un timp mult mai lung (revizuirea în favoarea condamnatului poate fi făcută
oricând- art 457 alin.1 CPP).
De asemenea folosirea căilor de atac ordinare, ope legis, efect suspensiv, pe când căile
extraordinare nu atrag o asemenea suspendare, anumiţi subiecţi procesuali având latitudinea
să decidă dacă declanşarea unei asemenea cai de atac suspendă sau nu executarea hotărârii
definitive.
Căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice motiv de nelegalitate şi
netemeinicie a hotărârii atacate, în timp ce căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai
în cazurile expres prevăzute de lege.
În timp ce căile ordinare declanşează întotdeauna o nouă judecată (în mod excepţional,
dar, în orice caz, după desfăşurarea unei judecăţi şi numai ca urmare directă a promovării căii
de atac, cauza poate fi restituită procurorului în vederea refacerii urmăririi penale), unele căi
extraordinare de atac conduc la reluarea procesului penal din faza de urmărire penală; în acest
sens se poate arăta că revizuirea presupune întotdeauna reluarea cercetărilor de urmărire
penală.

O deosebire importantă priveşte organul căruia îi revine competenţa de a soluţiona

cauza.
În cazul căilor ordinare, competentă este instanţa ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se
atacă (cu o singură excepţie în cazul în care sunt atacate cu recurs hotărârile pronunţate în
primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când judecata se face tot la această
instanţă, dar la alt complet), pe când, în cazul căilor extraordinare de atac, uneori este
competentă o singură instanţa (recursul în interesul legii este soluţionat numai de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie), alteori fiind competentă instanţa a cărei hotărâre este atacată
(contestaţia în anulare art. 429 alin. 1 CPP ) sau instanţa care a judecat cauza în primă instanţă
[revizuirea- art 458 CPP).
Căile ordinare de atac au prioritate faţă de cele extraordinare, în sensul că nu se poate
folosi o cale de atac extraordinară înainte de a fi expirat termenul de exercitare a căilor de atac
ordinare sau dacă acestea au fost exercitate înainte de a fi rezolvate.
In sfârşit, căile de atac ordinare nu pot fi folosite de acelaşi titular împotriva aceleiaşi
hotărâri decât o singură dată, pe când, în cazul căilor de atac extraordinare, acestea pot fi
folosite de mai multe ori de către acelaşi titular, dacă de fiecare dată se prevalează de altă
situaţie generatoare de asemenea erori.

În codurile de procedură penală de la 1936 şi, respectiv, 1864, erau reglementate drept
căi extraordinare de atac recursul extraordinar şi revizuirea. Cu toate acestea, în doctrină, pe
lângă cele două, mai era considerată ca o cale extraordinară de atac şi o formă a contestaţiei la
executare, aşa numita contestaţie contra hotărârii, prin care se obţinea desfiinţarea unei
hotărâri definitive în anumite cazuri de încălcare a legii de procedură penală.
Recursul extraordinar era reglementat sub două forme: recursul în interesul legii şi
recursul ministrului justiţiei. Restructurat după 1949, recursul extraordinar s-a transformat
într-o cale de atac eficientă, mai întâi sub denumirea de "cerere de îndreptare", apoi sub cea de
"recurs în supraveghere". Codul de procedură penală din 1968 a menţinut cele trei căi
extraordinare de atac, într-o altă reglementare şi cu denumirile de contestaţie în anulare,
revizuire şi recurs extraordinar.
 Prin Legea nr. 145/1993 de modificare şi completare a Codului de procedură penală s-
au adus schimbări şi în reglementarea căilor de atac extraordinare, mai ales în ce priveşte
recursul extraordinar, care, sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut anumite cazuri în
care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în interesul legii în scopul
interpretării şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală.
Contestaţia în anulare a luat locul contestaţiei contra hotărârii, îndeplinind pentru
primele două cazuri, rolul opoziţiei, de a asigura judecata în recurs în prezenţa părţilor; în
celelalte cazuri contestaţia în anulare corectează o eroare de judecată a instanţei de recurs,
care a omis să ia în considerare o cauză de încetare a procesului penal, precum şi neaplicarea
regulii "non bis in idem", prin existenţa a două hotărâri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi
persoană.
Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârşite de
instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în momentul soluţionării cauzei, a unor
împrejurări esenţiale, în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de
asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârşit infracţiuni care au influenţat soluţionarea
cauzei.
Recursul în interesul legii înlocuieşte, într-o anumită măsură, deciziile de îndrumare
ale fostului Tribunal Suprem, revenindu-se la reglementarea căii de atac cu aceeaşi denumire
prevăzută în Codul de procedura penală din 1936. Exerciţiul acestei căi de atac extraordinare
este încredinţat procurorului general din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, din proprie iniţiativă sau la solicitarea ministrului justiţiei, precum şi colegiilor de
conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă aceste instanţe, în vederea
asigurării interpretării şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării.

Căile extraordinare de atac în Noul Cod de Procedură Penală

Contestația în anulare.

-reprezinta o cale de atac de anulare pentru vicii, nulitati privind actele de procedura, prin care
pot fi inlaturate erori de neinlaturat prin alte cai
-natura juridica mixta: -de anulare
-de retractare
-poate fi exercitata numai impotriva hotararilor definitive
Cererea de contestatie in anulare poate fi facuta de oricare dintre parti, de persoana vatamata
sau de catre procuror.
In cerere contestatorul trebuie sa arate cazurile de contestatie pe care le invoca, precum si
motivele pe care se sprijina.
Cazurile de contestatie in anulare:
-cand judecata in apel a avut loc fara citarea legala a unei parti sau cand, desi legal citata, a
fost in impoisibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta
-cand inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de incetare a
procesului penal
-cand hotararea din apel a fost pronuntata de alt complet decat cel care a luat parte la
dezbaterile pe fond
-cand instanta de apel nu a fost compusa potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate
-cand judecata de apel a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului (cand era
obligatoriu)
-cand judecata in aepl a avut loc in lipsa avocatului (cand era obligatoriu)
-cand sedinta de judecata in apel nu a fost publiza (afara de cazurile cand legea prevede altfel)
-cand intsanta de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, daca audierea era legal
posibila
-cand impotriva uneri persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta
TERMENUL DE INTRODUCERE A CONTESTATIEI IN ANULARE
In functie de motivele invocate:
-in termen de 30 de zile de la data comunicarii deciziei de instanta de apel (pentru motivele
art. 426 lit a. si c.-h.)
-oricand pentru motivele prevazute la art. 426 lit b. si I.
Constestatia in anulare se introduce la instanta care a pronuntat hotararea a ceri anulare se
cere.
Pana la solutionarea contestatiei in anulare, instanta sesizata, luand concluziile procurorului,
poate suspenda executarea hotararii a carei anulare se cere.
2 etape: - admiterea in principiu
-analiza pe fond a contestatiei
Procedura de judecare:
-instanta asculta partile si concluziile procurorului
-daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie hotararea a cerei anulare se cere
-daca se invoca autoritatea de lucru judecat, judecarea contestatiei se face cu citarea partilor
interesate in cauza in care s-a pronuntat ultima hotarare.
-daca inculpatul se afla in detinere, judecarea contestatiei in anulare nu poate avea loc decat in
prezenta acestuia
-sentinta data in contestatia in anulare este supusa apelului, iar decizia data in aepl este
definitiva

Recursul în casaţie. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la

nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este
numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea
hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi
limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea
recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.
Termenul de declarare a recursului în casaţie este de 30 de zile de la data comunicării
deciziei instanţei de apel.
Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea
hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au
fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate,
au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Formularea cererii de recurs în casaţie nu are caracter suspensiv, însă după admiterea
în principiu se poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând fi
impusă respectarea de către condamnat a unor obligaţii.

Revizuirea. Se îndreaptă împotriva hotărârilor definitive și se întemeiază pe fapte,

împrejurări descoperite după judecată, prin care se dovedește că aceasta conține grave erori de
fapt.
Termenul de introducere a cererii:
(1) Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce
pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu
excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi
formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care
s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre
definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face
cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea
infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre
definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai
târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au
fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu.
(4) Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Constituie obiect al revizuirii doar hotărârile judecătorești penale definitive privind

soluția dată atât în latura penală, cât și în latura civilă(art. 452. Alin 1 CPP).

Cererea de revizuire se va adresa instanţei care a judecat cauza în prima instanţă şi va

trebui să cuprindă, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea cazului de revizuire,
motivarea în fapt şi în drept, precum şi indicarea mijloacelor de probă propuse în dovedirea
temeiniciei acesteia.
În vederea evitării formulării unor cereri de revizuire în mod abuziv, în situaţia
respingerii în mod definitiv a unei cereri de revizuire, o nouă cerere nu va mai putea fi
formulată pentru aceleaşi motive.
 Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.

Prezentarea la proces a inculpatului are o importanţă deosebită atât din punctul de

vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea
afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile părţii vătămate, cât şi cu cele ale
martorilor.
Dreptul de a compărea în persoană nu este necesar numai pentru respectarea dreptului
la apărare, ci conferă, totodată, posibilitatea instanţei, pe de o parte, de a-şi forma o impresie
nemijlocită cu privire la acuzat, iar, pe de altă parte, de a asculta declaraţiile pe care acesta
intenţionează să le facă.
Persoanei judecate în lipsă care a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca,
ulterior condamnării, o instanţă să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra temeiniciei
acuzaţiei în fapt şi în drept, dacă rezultă că persoana nu a renunţat, în mod neechivoc, la
dreptul său de a fi prezentă în instanţă şi de a se apăra sau dacă nu se sustrage judecăţii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte un drept la redeschiderea
procedurilor numai în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării voluntare
din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.
În acest sens, Codul de Procedură Penală prevede posibilitatea persoanei condamnate
definitiv, care a fost judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen
de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa,
dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la judecată, nu a avut
cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod
justificat de la judecarea cauzei.
Procedura redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate presupune o fază de verificare a admisibilităţii în principiu în care instanţa
examinează dacă cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană ce avea dreptul
conferit de lege, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal,
precum şi dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o
cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.
În cazul admiterii în principiu a cererii, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de
procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.