EREDITATEA, MEDIUL ŞI EDUCATIA IN DEZVOLTAREA

PSIHICA A COPILULUI

In literatura psihopedagogică românească sunt prezentaţi ca factori ai dezvoltării

personalitaţii ereditatea, mediul si educatia.
Ereditatea , ca proprietate generală a lumii vii , este o caracteristică a naturii , la fel
cum educaţia presupune cu necesitate un mediu social uman, in absenţa căruia nu ar putea
exista!
Dezvoltarea exprimă totalitatea modificărilor şi transformărilor pe care le suportă
fiinţa umană de-a lungul timpului ca urmare a acţiunii factorilor interni şi externi şi
implicării intr-o activitate. Dezvoltarea cunoaşte trei niveluri: biologic, psihic şi social.
Nivelul biologic exprimă modificările la nivel fizic ăi morfo-funcţional, nivelul social
exprimă controlul comportamentelor prin învaţarea unor norme şi reguli, iar nivelul psihic
exprimă formarea şi transformarea continuă a proceselor, insuşirilor şi funcţiilor psihice.
Ereditatea este o însușire biologică generală a organismelor vii, un ansamblu de
caracteristici naturale stabile, elaborate în cursul mai multor generații și transmise de la
înaintași la urmași prin mecanisme genetice, anatomice și fiziologice. Combinarea datelor
genotipului cu efectele influențelor de mediu dau naștere la fenotip, care se traduce în
caracterele manifestate efectiv de subiect.
Zestrea biologică a unui copil constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea
psihică. Aceasta influențează într-o anumită măsură procesele psiho-fiziologice (capacitatea
de a sesiza sunete înalte, de a diferenția diferite nuanțe cromatice, atenția involuntară) cu cât
procesele sunt mai complexe (gândirea abstractă, memoria logică, imaginația creatoare,
sentimentele, voința, pasiunile.) cu atât, în determinarea lor, crește importanța mediului, a
educației, comparativ cu a eredităţii.
Omul este singura fiinţa care moşteneşte potenţialul intelectual prin ereditate, dar , acest lucru
nu este suficient. Uriaşa sansa care îi este oferită trebuie valorificată prin studiu , pentru
folosirea potenţialului maxim. La naştere omul are potenţialul achiziţiei mersului, limbajului,
operaţiilore gândirii, dar dacă nu sunt exploatate , acestea se pierd. Cartea junglei, apărută
încă din 1894,iar mai apoi sub forma de desen animat este, poate, cel mai bun exemplu în
acest sens. Avem aici ca personaj principal un copil indian crescut de lupi şi care ajunge să
lege o prietenie cu o panteră şi cu un urs. De asemenea, îl mai avem pe Tarzan, un alt
personaj de ficţiune cunoscut şi îndrăgit, despre care aflăm că este crescut de nişte maimuţe
(o specie fictivă, inventată de autor). Şi, desigur, exemplele pot continua cu alte opere
literare, dar şi cu unele personaje de legendă. Să ne amintim în acest sens şi de legenda
gemenilor Remus şi Romulus, care se crede că ar fi fost întemeietorii Romei şi despre care se
spune că ar fi fost alăptaţi de o lupoaică şi hrăniţi apoi de o ciocănitoare. Indiferent că vorbim
de personaje de ficţiune sau de legendă, toate par a fi înzestrate aici cu o înţelepciune şi nişte
abilităţi de supravieţuire superioare oamenilor obişnuiţi. Aspectul ăsta îşi are originea, cel
mai probabil, în ideea de comuniune deplină cu natura, în ideea unei purităţi găzduite doar
de-un mediu din care oamenii, extrem de cruzi în atâtea şi atâtea privinţe, lipsesc cu
desăvârşire; să nu uităm că se spune despre oameni că ar fi singura specie care ucide din
plăcere. Realitatea, însă, este una mai puţin fericită în ceea ce-i priveşte pe aceşti copii, iar
scenariile optimiste din poveştile mai sus amintite lasă de această dată loc unor adevărate
drame. Atunci când vorbim de astfel de cazuri îi avem în vedere pe copiii abandonaţi sau
respinşi din diverse motive (posibile deficienţe intelectuale, handicapuri de tot felul, ş.a.);
copiii ce şi-au găsit refugiul în cuştile câinilor dintr-un motiv sau altul – singurele lor modele,
de la care au preluat întocmai scheme comportamentale, precum şi pe acei copii despre care
se spune că ar fi fost salvaţi şi ţinuţi în viaţă de animale sălbatice precum lupii sau
maimuţele .

.Rolul eredităţii nu se exprimă in aceeaşi masură in diversele aspecte ale vieţii psihice:
unele poartă mai puternic amprenta eredităţii (temperamentul, atitudinea, emotivitatea,
patologia psihica) , altele mai puţin ( aptitudinile, voinţa , caracterul ) .
Mediul este și mai profund implicat în dezvoltarea psihică , oferind materialul de
construcție, el reprezentând totalitatea condițiilor naturale și sociale, materiale și culturale,
totalitatea influențelor spontane sau organizate care se exercită asupra individului. Factorii de
mediu acționeaza în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile (familiale, de joc, școlare)
– care constituie și ele tot atâtea medii. In influenţele mediului se pot distinge o multitudine
de planuri: mediul natural geografic (clima şi relieful), mediul social (familia şi grupul de
joacă), mediul psiho-social (relaţiile inter-umane ). Mediul contribuie la realizarea sau chiar
accelerarea punerii in funcţie a potenţialului nervos, deci are o actiune directă, vizând
dezvoltarea psihică.
Un factor de mediu prezent, dar, neutru ca acţiune sau indiferent subiectului uman,
este inert din prespectiva dezvoltării (o melodie, pentru un surd, nu apare ca factor de mediu;
un tablou , pentru un orb , nu apare ca factor de mediu ) . Prezenţele “neutre” , indiferente
(obiecte, membrii ai familiei, relaţii sociale) nu stimulează , nu transforma benefic universal
psihic al cuiva.
Educaţia este activitatea prin care genereaţia adultă acţionează asupra tinerii generaţii
in vederea sporii posibiltăţii de insertie si adaptare socială. Educaţia este intervenţia
deliberată care mijloceşte folosirea biberonului de catre sugar , dar si inţelegerea conţinutului
didactic de catre şcolar. Devine educaţie apoi autoeducaţie orice act personal, interpersonal
sau transpersonal care facilitează interacţiunea subiect-obiect în direcţia unei finalităţi
transformatoare. In condiţiile în care şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar
având contribuţii aleatoare, în raport cu sensul procesului dezvoltării otogenetice, societatea
umană a perfecţionat în timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului si de
creştere a controlului asupra procesului dezvoltării individuale .
Cele mai cunoscute forme ale educaţiei sunt: educaţia formală, educaţia non-formală
şi educaţia informală.
Educaţia formală: termenul provine din latinescul “formalis”, care înseamnă formal,
legal, oficial, organizat. Ea reprezintă procesul complet şi oficial de transmitere a
cunoştinţelor teoretice şi practice, de asimilare a acestora de către tânăra generaţie in special
şi de către om, in general, intru-un cadru instituţionalizat, în instituţiile de invătământ de
taoate gradele : preşcolare, şcolare, post-şcolare, universitare, post-universitare. Fiind un
process complex, instituţionalizat, conştient şi organizat, care asigură preadarea-invăţarea-
evaluarea cunoştinţelor teoretice şi practice; importanţa şi eficienţa cea mai mare in formarea
personalităţii, în pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale.
In drumul spre autodesăvârşire, de rafinare a fiinţei sale ,omul ”nu trebuie să intre în
conflict cu mediul inconjurător”; şi in special cu mediul social.Nici măcar nu trebuie să fie
indiferent faţă de acesta ;dimpotrivă ’’trebuie să se găsească faţa de mediu intr-un raport de
necontenită armonie productivă: să fructifice acest mediu şi să fie fructificat de el .Armonia
productivă faţa de mediul social este maximum ce acest mediu cere de la individ. In acelaşi
timp, mediul social cere ,armonia productivă, nu este altceva decât manifestarea
individualitaţii sub forma ei de vocaţie ,manifestare care caracterizează tendinţa firească a
oricarei fiinţe şi chiar îi condiţionează existenţa.”
După cum spune însă şi marele Jean Jacques Rousseau:”Tot ceea ce n-avem de la
naştere şi de care avem nevoie când suntem mari, este educaţia. Aceasta educaţie ne vine de
la natura, de la oameni sau de la lucruri.”

G.G.Antonescu consideră că personalitatea morală incepe să devină omul din

momentul in care se transformă pe sine insuşi, adică îşi transformă propria sa individualitate
naturală comform unor valori ideale , pe care i le dictează propria lui conştiinţa.”Mai mult
chiar, accentuează autorul „cea mai frumoasa creaţie , mai presus de valorile culturale pe care
omul le poate crea este creaţia de sine insuşi.”
Nu se poate tinde spre realizarea personalitaţii dacă individul nu infaptuieşte din el
insuşi „aceasta opera de arta care este transformarea individulaitaţii pe baza unor valori ideale
dictate de propria conştiinţa.”
In Declaraţia Drepturilor Copilului ni se aminteşte că: „Omenirea datorează copilului
tot ce îi poate oferi ea mai bun......adică educaţia.”
Noi, suntem datori să lăsăm urmaşilor noştri o ţara mai bună, o lume mai bună, un
viitor mai bun construit doar prin puterea cuvântului, prin unire, prin sacrificiu şi prin
dragoste. Oamenii sunt cei ce influenţează prin demersurile lor dezvoltarea societăţii prin
care trăim şi a lumii, căci nu trăim numai spre a ne face nouă bine , trăim şi facem unele
lucruri raportaţi la persoanele ce ne inconjoară, la oamenii şi situaţiile care ne trec pragul
vieţii.Prin educaţie se deosebesc oamenii, şi deci pentru a fi deosebiţi de restul lumii trebuie
sş fim altfel, sş fim cinstiţi, sş fim corecţi, uniţi, puternici şi cel mai mult trebuie să oferim
tinerei generaţii puterea exemplului, să fim noi cei ce acţionează primii, să schimbăm ceva şi
apoi să aşteptăm schimbarea, schimbarea pe care o dorim şi o aşteptăm de la noi şi de la cei
din jurul nostru, schimbarea de care avem nevoie şi fără de care nu se poate dezvolta
societatea in care trăim.
Educaţia pe care o oferim celor din jurul nostru trebuie să fie una exemplară, perfectă
şi indiscutabilă .Prin ceea ce creem , prin ceea ce suntem şi prin ceea ce arătăm lumii se
observă adevărata noastră cultură, gradul de civilizaţie la care ne aflăm, avem nevoie de
modele de reuşită, avem nevoie de motivaţie , de spirit de lucru, creativitate şi toleranţă.
Copii şi urmaşii noştri, sunt defapt o proiecţie a propriei noastre personalităţi,
exemplul pe care îl dăm noi va fi reluat şi de ei , ceea ce construi noi, vor construi i ei; astfel
în tot ceea ce facem trebuie să se găsească devotamentul, profesionalismul curajul,
inţelepciunea ,imaginaţia şi caractetul nostru, ceea ce construim trebuie să reflecte
personalitatea noastrş, felul nostru unic de a schimba ceva de a înfrumuseţa şi de a regenera
intreaga noastrş societate .
In mâna noastră, a tinerilor stă schimbarea, pentru că noi suntem cei ce ne dorim să
continuăm aici, noi suntem cei ce crem ca generaţiil ce vor urma să fie corecte, să respecte şi
să preţuiască ceea ce au , noi viitorii dascăli ai unor generaţii suntem cei ce luptăm pentru
educaţie, pentru civilizaţie şi corectitudine, pentru frumuseţe, pentru adevăr, pentru libertatea
de a fi noi inşine ,pentru că suntem cei ce vrem şi credem în puterea educaţiei , oferim ceva
celor de după noi, oferim tot ceea ce poate fi mai bun in mentalitatea umană.
 Interacţiunea dintre ereditate, mediu şi educaţie este indisolubilă. Relaţia de
interdependenţă ce se stabileşte intre acestea este permanentă, accentul deplasându-se diferit
pe una dintre componente în anumite etape de dezvoltare a personalităţii. Pe masura ce
copilul creşte , el iese tot mai mult de sub dominaţia eredităţii şi de sub influenţa mediului,
educaţia devenind hotărâtoare.
Deci, educaţia este: un fenomen social de mare complexitate, un proces psihologic de
actualizare a potenţialului psiho-uman şi nu in cele din urmă o acţiune instituţionalizată,
organizată, conştientă de formare, dezvoltare, modelare a personalităţii umane sub toate
dimensiunile sale , pe parcursul intregii vieţi.
Filozoful chinez, Confucius spune că: ”Natura ne aseamănă.Educaţia ne deosebeşte.”

Sofronescu Bianca, Florina

Mandache Ionuţ

Bibliografie: -Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob, anul 2005, PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, editura
Polirom, Iaşi-România
-Silvia Dima , 1997, Revista Invăţământului Preşcolar , Coresi, Bucureşti –România
-http://www12.tuiasi.ro/users/58/Curs%20Pedagogie%20I.pdf