Acuzațiile false

Cuprins

Raportarea infracțiunilor și acuzațiile false .............................................................................................. 2

Perspective asupra acuzațiilor false ..................................................................................................... 2

Categorii de acuzații false .................................................................................................................... 2

Distincția dintre fals, minciună și eroare în conexiune cu realitatea și intenția ..................................... 4

Infracțiunile pentru care se formulează frecvent acuzații false................................................................. 5

Acuzațiile false privitoare la viața sexuală a persoanelor majore .......................................................... 6

Combinarea acuzațiilor false cu simularea de simptoame .................................................................... 9

De ce să discutăm despre acuzațiile false? ........................................................................................... 9

Fundamentele proliferării acuzațiilor false............................................................................................. 10

Identificarea acuzațiilor false ................................................................................................................. 11

Importanța procedeelor și protocoalelor ........................................................................................... 11

Relevanța diagnostică a semnelor în activitatea profesională............................................................. 12

Concluzii finale ...................................................................................................................................... 14

Referințe bibliografice ........................................................................................................................... 14

***

Este normal ca în relațiile cotidiene să funcționăm pornind de la o prezumție simplă, pe

care, printre altele, o folosim fără să stăm prea mult pe gânduri: prezumția faptului că cei cu care
interacționăm sunt onești și ne spun lucruri care sunt, cel puțin în mintea lor, adevărate. În
același timp, cu toții nu suntem atât de naivi încât să nu admitem că, anumite persoane (la limită,
fiecare om), mai ales în anumite circumstanțe, sunt tentate să spună neadevăruri și chiar ajung să
ne mintă. Minciunile cotidiene sunt o problemă a relațiilor interpersonale. Atâta timp cât nu
implică anumite identități oficiale, relații de muncă sau organizații de orice fel ele se consumă în
intimitatea acestor relații personale.
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Altădată însă se minte în spațiul public sau în mod oficial (în fața autorităților și
instituțiilor statului) în legătură cu faptul că s-a produs o încălcare a legii sau o faptă care a adus
atingere sau prejudiciu unor drepturi, unei persoane, unei instituții sau statului în ansamblul său.
La modul ideal, o astfel de situație, nu mai poată fi lăsată fără a fi cercetată și a se stabili o
consecință publică, oficială și legală în final.

Raportarea infracțiunilor și acuzațiile false

În practica judiciară acuzațiile false sunt întotdeauna relativ rare și așa vor rămâne în
continuare. Raritatea lor însă nu poate constitui argument pentru a le considera neimportante.
Din contra, am putea spune chiar că ele sunt, raportat la cazurile obișnuite, de acuzații veridice,
cu o complexitate relativă mai mare și cu implicații umane, sociale, legale, judiciare și
psihologice mult mai ample.

Perspective asupra acuzațiilor false

Infracțiunile ajung să fie cunoscute sistemului judiciar prin raportarea lor verbală și sau
scrisă (în exprimarea tehnică, juridică: prin aducerea la cunoștință a organelor de urmărire
penală). Raportorii pot fi persoane fizice autonome sau persoane fizice care sunt în exercițiul
unor roluri și atribuții de serviciu, au calitatea de reprezentați ai unor instituii sau organizații. Pot
raporta infracțiuni victimele, martorii sau informatorii (Turvey, 2018, p. 2). Informatorii sunt
persoanele care, fără a avea calitatea activă sau pasivă în producerea infracțiunii însăși, ajung să
dețină informații despre producerea acesteia, informații pe care pot alege să le comunice
instituțiilor sau persoanelor implicate în înfăptuirea justiției.
Majoritatea raportărilor cu privire la producerea unor infracțiuni sunt acuzații veridice.
Unele raportări, cele care ne interesează în acest moment, se dovedesc însă, de îndată sau mai
târziu, a fi acuzații false: cercetarea inițială sau ulterioară constată că infracțiunile nu au avut loc
sau faptele s-au produs altfel și mult diferit decât cele declarate în raportările inițiale.
Chiar dacă în aparență totul pare simplu, nu există o uniformitate și unanimitate cu
privire la definiția de ”acuzație falsă”. În această privință putem însă distinge două abordări
extreme cu privire la acuzațiile false. O abordare mai restrânsă, în care acuzațiile false sunt
asociate direct doar cu intenția de a minți, de a induce în eroare justiția pentru a obține un anume
beneficiu. Cealaltă abordare este mai extinsă, incorporând și situațiile în care intenția de a minți
este absentă, ea fiind înlocuită de fapt de o intenție de a ajuta sau de o capacitate redusă de
percepere și înțelegere normală a realității. Totuși, și în această accepțiune extinsă, raportările,
declarațiile și acuzațiile făcute rămân false din punct de vedere al conținutului lor: infracțiunile
sau faptele invocate nu s-au produs!

Categorii de acuzații false

Ținând cont de cele două perspective extreme asupra acuzațiilor false, este util să
distingem trei categorii posibile de acuzații false: acuzațiile false intenționate (altfel spus,
acuzațiile false rău-intenționate), acuzațiile false bine-intenționate și acuzațiile false
neintenționate. Le prezentăm și discutăm succint în continuare.

2
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Acuzațiile false (rău-)intenționate

Intenția de a înșela deliberat justiția și a o folosi în scopul satisfacerii unor scopuri,
dorințe sau motive personale este esențială pentru acuzațiile false intenționate. În mod esențial,
din această perspectivă, ”o acuzație falsă (sau un raport fals) este o declarație neadevărată
făcută cu intenția de a înșela, o acuzație sau o reclamație care se întemeiază pe o infracțiune care
nu a avut loc” (Turvey, 2018b, p. 2). În completarea acestei definiții, Brent Turvey propune să se
folosească prefixul ”pseudo” pentru a marca astfel caracterul prefăcut, fraudulos pe care-l pretind
părțile ”prejudiciate” sau cele ”neutre” ale unei astfel de ”infracțiuni” (și ea, de fapt, în acest caz,
o ”pseudo-infracțiune”). Astfel se propune să-i spunem ”pseudo-victimă” celui sau celei care
doar pretinde că a suferit consecințele unei infracțiuni și, în mod similar, să definim și să
înțelegem persoana care este ”pseudo-martor” sau ”pseudo-informator” ca fiind cea ce minte
cu privire la o infracțiune ce nu a avut loc (Turvey, 2018b).
Dennis Howitt etichetează astfel de acuzații false intenționate ca fiind malițioase sau
răuvoitoare (Howitt, 2018, p. 331). Ele reprezintă singura categorie de acuzații care corespunde
viziunii restrânse asupra acestui fenomen: sunt, în acest sens, veritabilele sau adevăratele acuzații
false care interesează în primul rând. Din aceste considerente, o să folosim eticheta de ”acuzații
fale intenționate” ori de câte ori ne vom referi anume la prototipica reaua intenție ce este
prezentă în ele; pentru cazurile relativ mai puține în care reaua intenție va fi absentă fiind
înlocuită de o intenție opusă acesteia o să folosim sigla ”acuzații false bine-intenționate” sau
”acuzații false binevoitoare”.

Acuzațiile false bine-intenționate

În circumstanțele unor experiențe și interacțiuni (profesionale, colegiale, de vecinătate
etc.) cu alte persoane oamenii pot să ajungă la concluzia că s-au produs, se întâmplă sau sunt pe
cale să se producă anumite infracțiuni. În acest situații, persoanele, chiar dacă au o puternică
convingere de existența sau iminența infracțiunii, se află în indecizie dacă să raporteze
autorităților aceste infracțiuni sau să nu le raporteze.
De exemplu, Louise Finlayson și Gerald Koocherdate (1991) au realizat o cercetare în
codiții de laborator cu privire la judecata clinică a psihologilor specializați în consultul copiilor
atunci când apreciază probabilitatea existenței abuzului sexual al unui copil în baza unor
descrieri de cazuri. S-a constatat că în situațiile clinic incerte referitor la abuzul sexual (dar cu
simptoame de traumă psihologică acută), în care un număr redus de participanții considerau
totuși că există o foarte mare probabilitate de existență a abuzului (cu o certitudine estimată între
75-100%), doar o pătrime dintre aceștia (25%) erau fermi că vor anunța autoritățile. Datele
aceleiași cercetări arată că și în situațiile clinice clare, în care copii comunicau indirect prin
comportament abuzul sexual (un comportament puternic relevant din punct de vedere al
semnelor diagnostice) sau chiar declarau direct faptul că au fost abuzați sexual, decizia de a
raporta infracțiunea autorităților era relativ redusă. Astfel, doar 58% dintre participanții convinși
că există un abuz comunicat indirect dar clar, relevant din punct de vedere simptomatic, și 85%
din participanți care aflau verbal de la copil despre abuz în comunicarea directă rămâneau fermi
în decizia de a informa autoritățile cu privire la infracțiune.
Dincolo de cercetările de laborator, sunt anumite situații în care acuzațiile false bine-
intenționate au o rată inevitabil ridicată întrucât, prin natura atribuiților profesionale, anumite
categorii de profesioniști sunt deliberat hiper-vigilenți cu privire la apariția sau producerea unor
categorii de infracțiuni specifice. De exemplu, un asistent social poate ajunge în postura de
3
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

pseudo-informator acuzând alte persoane de un abuz inexistent asupra unui copil aflat în
plasament sau în familia nucleară. Asta se întâmplă mai ales pentru că poate interpreta greșit și
exagerat anumite semne sau discuții vrând să protejeze copilul. Anume din aceste motive
Dennis Howitt etichetează astfel de acuzații false drept bine-intenționate (2018, p. 331):
infracțiunea nu s-a produs în realitate, dar intenția de a proteja a determinat să se depășească
riscul de a greși și a produs o pseudo-informare, o acuzație deopotrivă binevoitoare și falsă.

Acuzațiile false neintenționate

Acuzațiile false se pot produce și fără intenția rea sau bună, caz în care este potrivit să le
considerăm mai degrabă neintenționate. Atunci când nu există intenție, putem avea două situații
posibile, ambele cu ecou simultan în psihologie și drept: fie suntem în prezența unei erori
psihologice și sau a unei culpe legale, fie funcționarea psihologică este puternic afectată și nu
permite o reflectare clară a realității și sau discernământul persoanei este, din punct de vedere
legal, periclitat sau absent la momentul formulării declarațiilor.
În prima ipoteză, cea a caracterului eronat sau neatent, nu se pune în discuție însăși
existența infracțiunii (vezi mai jos și distincția dintre falsitate și eroare). Pe cale de consecință,
despre astfel de situații discutăm cu o altă ocazie, cea legată de erorile care pot apărea în
declarațiile persoanelor bine intenționate (mai mult despre asta în tema declarațiile martorilor).
În cel de-al doilea caz, acuzațiile false neintenționate sunt determinate de particularitățile
persoanelor care fac astfel de declarații (de starea sănătății mintale, cronice sau de moment, de
vârsta și nivelul de dezvoltare la copii, de procesele de degradare a vieții psihice la unii bătrâni).
Altfel spus, ipoteza că o acuzație este falsă dar produsă fără intenție ne readuce din nou la
necesitatea de a considera cu atenție normalitatea funcționării psihologice a celui care
formulează acuzațiile. Este foarte important să facem asta fără prejudecăți, dar cu multă
precauție și atenție, pentru a nu alimenta și pe această cale concepția greșită de asociere excesivă
dintre tulburarea mintală și infracționalitate.

Distincția dintre fals, minciună și eroare în conexiune cu realitatea și intenția

Sunt câteva teme în psihologia judiciară care traversează mai multe contexte psiholegale
și, uneori, ajung să se confunde sau suprapună parțial una cu alta. Când spunem asta ne gândim
în primul rând la astfel de teme precum: identificarea minciunii, declarațiile martorului,
confesiunile false și, subiectul acestui curs, acuzațiile false. Pentru fiecare dintre aceste teme
avem rezervat câte un curs, unele teme (de ex.: identificarea minciunii) având o reflectare
nuanțată în cuprinsul mai multor cursuri. Unele dintre aceste teme, cum ar fi cea legată de
identificarea minciunii, au un caracter mai generic, altele, cum ar fi acuzațiile false și
confesiunile false au o localizare mai certă, dar și o anume suprapunere care nu este doar în titlu.
În această mică secțiune vrem să facem câteva precizări rapide care să ajute la înțelegerea
hărții tematice a acestor subiecte de psihologie judiciară. Facem un fel de ”stabilire de
hotărnicie”, dacă ar fi să apelăm la termeni de drept civil, dar și de clarificare a accepțiunilor în
care folosim unele concepte.
Minciuna (i se mai spune, într-o manieră mai oficială și elegantă, disimulare) și
necesitatea practică de a identifica momentele în care ea apare este vitală pentru stabilirea
adevărului judiciar. Minciuna tot timpul implică formularea sa cu intenție: nu există minciună

4
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

fără intenție. Ea este tot timpul un fals intenționat, chiar și atunci când este doar sub forma
tăinuirii adevărului (Ekman, 2009).
Eroarea însă este non-intențională, nu neapărat o expresie doar a greșelii ci mai degrabă
ca o manifestare normală a modului limitat și imperfect în care funcționează mintea și psihicul
uman, mai ales în contextele stresante și atipice, precum cele legate de infracționalitate.
Falsul se află cumva la mijloc sau în ambivalență în raport cu intenționalitatea. Se
desprinde acest lucru din chiar conținutul acestei teme când, de exemplu, făceam distincția
despre acuzațiile false intenționate (adică ”mincinoase”), acuzațiile false bine-intenționate (însă
”eronate”) și acuzațiile false neintenționate (aflate ”dincolo de minciună și eroare”).
Recapitulând și încercând să combinăm (dar și să nuanțăm) cele trei noțiuni în
interacțiunea lor simultană cu realitatea obiectivă și subiectivă a infracționalității putem afirma:
1. Falsul se referă la și reflectă realitatea obiectivă, ceva ce nu există: acuzațiile false,
oricare nu ar fi ele (intenționate, bine-intenționate, neintenționate), rămân obiectiv neadevărate
pentru că nu există în realitate o anume infracțiune; confesiunile false rămân obiectiv
neadevărate doar cu privire la autoratul infracțiunii, la calitatea de infractor.
2. Minciuna se referă la și reflectă intenționalitatea subiectivă nocivă justiției (reaua-
intenție), contrară realității obiective;
3. Eroarea se referă la și reflectă intenționalitatea subiectivă favorabilă justiției (buna-
intenție) dar care ajunge inevitabil și non-intențional limitată în posibilitățile sale psihologice și,
pe cale de consecință, produce distorsiuni și inexactități raportat la realitatea obiectivă; eroarea
nu este și nu poate fi o minciună; ea este expresia limitelor noastre, eroarea ”este umană”.
O să mai revenim la aceste distincții și nuanțe în acest curs dar și cu ocazia prezentării
altor teme.

Infracțiunile pentru care se formulează frecvent acuzații false

Acuzațiile false se pot face, la modul ideal, cu privire la oricare dintre infracțiunile penale
sau aspectele civile ce pot declanșa un litigiu judiciar.
Probabil, una dintre cele mai ample, atente și recente analize ale celor mai frecvente
categorii de acuzații false regăsim în recentul volum editat de Brent Turvey, John Savino și
Aurelio Mares în 2018 cu un titlu foarte elocvent și exact raportat la conținutul său: False
allegations: Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime (Acuzațiile false:
Aspecte investigative și judiciare în cazul raportării frauduloase a infracțiunilor). Cu câteva
excepții, capitolele acestui volum prezintă cele mai cunoscute și frecvente categorii de acuzații
false de natură penală și sau civilă. Astfel, volumul menționat conține descrieri detaliate legate
de următoarele categorii și modalității de acuzații false:
• Acuzații false de răpire și sechestrare
• Acuzații false de abuz sexual
• Acuzații false în domeniul asigurărilor de sănătate
• Combinarea acuzațiilor false cu simularea de simptoame
• Acuzații false cu privire la furtul de bunuri și sau asigurarea de bunuri
• Particularitatea acuzațiilor false care se fac la distanță prin apelarea serviciului de
urgență 911
• Acuzațiile false din momentul divorțului și stabilirii custodiei asupra minorilor

5
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• Acuzații false de infracțiuni determinate de discriminare și ură

• Acuzațiile false formulate de persoane ce fac parte din categorii vulnerabile din punct
de vedere victimologic
• Acuzațiile false făcute de către polițiști și persoane implicate în investigarea
infracționalității
• Acuzațiile false făcute contra polițiștilor și a altor persoane implicate în înfăptuirea
justiției.

Deși este foarte clar din enumerarea de mai sus că acuzațiile false sunt foarte variate, cele
mai frecvente acuzații false care se întâmplă în realitate și totodată, cele mai frecvente acuzații
false examinate sistematic prin cercetări academice, sunt cele de natură penală. Dintre acestea,
acuzațiile false cu privire la infracțiunile care aduc atingere sau lezează integritatea, sănătate și
demnitatea persoanei, mai ales cele care sunt privitoare la viața sexuală, au o ponderea
dominantă.

Acuzațiile false privitoare la viața sexuală a persoanelor majore

Infracțiunile contra vieții sexuale la vârsta adultă, mai ales cele făcute de femei cu privire
la viol, reprezintă o provocare permanentă pentru practicienii implicați în soluționarea acestor
cazuri. În egală măsură, aceste infracțiuni și multiplele sale implicații reprezintă subiecte foarte
frecvente pentru cercetare academică.
Atât în praxis cât și în cercetare tema acuzațiilor de viol (indiferent dacă sunt adevărate
sau false) este foarte dificilă, sensibilă și încărcată emoțional. Aici întâmpinăm dificultăți de
relaționare și comunicare cumulate, ce provin din două direcții simultan, de la ambele categorii
de persoane implicate.
Pe de o parte, dificultatea constă în faptul că personalul din forțele de menținere a ordinii
publice implicate activ în receptarea și investigarea primară a raportărilor acestor infracțiuni (în
primul rând polițiștii) au credințe și atitudini negative față de victimele violului. Pe de cealaltă
parte, colaborarea victimelor reale cu poliția judiciară este îngreunată de mai multe cauze: cele
legate de trauma suferită, de consecințele multiple la care se supun victimele odată cu începerea
investigațiilor, de atitudinile negative pe care le resimt din partea anturajului (dar și a
polițiștilor), de eventualele amenințări din partea agresorului etc. În același timp, pseudo-
victimele, care fac acuzații false de viol urmărind în mod calculat motive personale, nu fac decât
să înrăutățească relațiile ulterioare dintre victimele reale și polițiștii ce investighează cazurile
sesizate.

Miturile violului și blamarea victimei în rândul polițiștilor

Credințele fundamentate pe miturile violului (Bartol & Bartol, 2019) și atitudinile de
blamare a victimei (Mares, Savino, & Turvey, 2018) care adeseori coexistă și sunt împărtășite
de publicul larg continuă să fie prezente și în rândul personalului implicat în menținerea
legalității și înfăptuirea justiției penale. Evident, aceste credințe și atitudini sunt mult mai
mascate și reduse ca amploare și intensitate în rândul polițiștilor.
Totuși, deși polițiștii iau parte la multiple programe de formare în care află despre
proveniența, falsitatea și nocivitatea unor astfel de credințe și atitudini, ele încă persistă. Un
studiu relativ recent care a presupus analiza manierei în care sunt înregistrate raportările
6
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

infracțiunii de viol de către polițiști pentru a se clarifica în ce măsură acestea conțin însemnări,
aprecieri sau justificări ce sunt expresii ale miturilor violului sau atitudini de blamare a victimei
este cel realizat de Shaw, Campbell, Cain, și Feeney în 2017. Rezultatele au scos în evidență
faptul că au existat cel puțin 15 categorii de consemnări care reflectă diferite elemente specifice
miturilor violului și o serie de aprecieri generale defavorabile și stereotipice (de ex.: ”victima nu
s-a comportat ca o victimă normală”, ”victima a mai făcut asta înainte”, ”victima nu
cooperează”, ”victima este bolnavă mintal”). Toate aceste elemente descriptive și afirmații au
fost în final condensate în consemnări ce au fundamentat existența unei tipologii de blamare a
victimei compusă din trei categorii distincte:
1. Afirmații de circumstanțiere a infracțiunii. Aceste afirmații minimalizează infracțiunea
folosind ca argument circumstanțele atacului. De exemplu, aici se regăseau astfel de
afirmații precum ”victima nu a fost vătămată” sau ”victima nu este suficient de
emoționată de cele întâmplate”.
2. Afirmații de caracterizare a victimei. Aceste afirmații urmăreau să facă descrieri care
să arate ce fel de persoană este victima. De exemplu, se arăta faptul că victima consumă
droguri sau faptul că nu ar fi trebuit să iasă afară singură atât de târziu.
3. Afirmații despre dificultățile investigației. Aici au fost grupate afirmațiile și
consemnările care reprezentau scuze pentru faptul că cercetarea penală nu s-a derulat în
mod corespunzător. De exemplu, frecvent se indica faptul că ”victima nu colaborează”
fără a se oferi detalii în legătură cu ce anume nu colaborează sau oricare alte detalii
lămuritoare care să explice o astfel de atitudine din partea victimei.

Cercetătorii au remarcat că astfel de consemnări (mai ales cele legate de afirmațiile

despre investigație) sunt mărturia reală a faptului că, de cele mai multe ori, polițiștii nu-și dau
seama de amploarea șocului și traumei prin care trece victima unui viol și nu se comportă cu un
minim de respect și tact. De altfel, mai mult de o jumătate dintre persoanele care au reclamat că
au fost victimele unui viol indică faptul că experiența de interacțiune cu polițiștii a fost una
”supărătoare și umilitoare” (Patterson, 2011). Având în vedere aceste trăiri emoționale din timpul
vizitei la poliție și interacțiunilor de acolo nu este de mirare că victima poate fi percepută ca fiind
”necooperantă”. Practic, ceea se întâmplă în acest caz este calificat ca fiind o experiență de
victimizare secundară pe care victimele violului o trăiesc în majoritatea lor când apelează la
poliție. Nu putem decât să fim de acord cu afirmația făcută de Bartol și Bartol (2019) în legătură
cu necesitatea urgentă de a contracara această victimizare secundară în masă: ”Psihologii
angajați în poliție și alți profesioniști în domeniul sănătății mintale ar face un lucru înțelept să
antreneze ofițerii de poliție ca ei să devină conștienți despre miturile și atitudinile lor de blamare
ale victimelor violului” (p. 560).
Explorați această latură problematică a credințelor și atitudinilor pe care le au polițiștii
atunci când investighează cazurile de viol prin lectura articolului semnat de Lesley McMillan
(2016, lectura de seminar #2).

Motivele și factorii acuzațiilor false de viol

Acuzațiile false intenționate de viol din partea pseudo-victimelor au tot timpul un anume
motiv sau mai multe motive. Clasificarea motivelor diferă foarte mult de la autor la autor,
inclusiv în funcție de formarea profesională a acestuia.
.
7
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Clasificarea funcțional-adaptativă a motivelor (Kanin, 1994)

Una dintre cele mai cunoscute, simple și, în același timp, cuprinzătoare abordări de
clasificare a motivelor a fost propusă de Eugene Kanin (1994). Autorul propune să avem o
abordare pragmatică și funcțională asupra fenomenului, înțelegându-l prin prisma ideii de
adaptare la factorii de stres cu care se confruntă pseudo-victima. Autorul demonstrează empiric
faptul că pseudo-victimele apelează la acuzațiile false de viol urmărind trei motivații funcționale
și adaptative: (1) pentru a obține un alibi, (2) pentru a obține o răzbunare sau (3) pentru a obține
simpatie și atenție.
Este important de remarcat faptul că autorul insistă pe utilitatea pragmatică, pe funcția pe
care o joacă motivul acuzației false în economia vieții acuzatorului, separând ferm fenomenul de
caracteristici de gen, centrale miturilor violului: ”Acuzațiile false nu sunt o consecință aberantă
legată de genul persoanei, așa cum adeseori se afirmă, ci reflectă mai degrabă eforturi disperate
de a face față unor situații stresante din viață personală și socială”
Această clasificare este considerată încă utilă așa cum reflectă rata citărilor, inclusiv în
culegerile de texte de referință foarte recente (de ex.: O'Donohue, & Schewe, 2019).

Clasificarea centrată pe ideea de profit (De Zutter et al., 2018)

Pornind de la clasificarea propusă de Kanin (1994) s-au oferit diferite versiuni mai
recente, mai rafinate de clasificare a motivelor. De Zutter, Horselenberg, și van Koppen (2018;
lectura de seminar #1) propun o clasificare centrată pe ideea de profit. Autorii consideră că prin
acuzațiile false se urmărește, de cele mai multe ori, un ”profit material” sau un ”profit afectiv”.
Datele empirice aduse de autori în sprijinul acestei viziuni indică un anume dezechilibru între
categoriile propuse: marea majoritate a raportărilor false analizate s-au calificat pentru diferitele
forma particulare de ”profit emoțional”: atenție, răzbunare, simpatie, regret etc. Autorii indică
motivația de a obține un alibi (vezi clasificarea propusă de Kanin, 1994) ca fiind un exemplu de
profit afectiv.

Clasificarea traseelor spre acuzațiile false de viol (Engle & O’Donohue, 2012)
Spre deosebire de abordările anterioare care sunt centrate pe intenționalitatea,
funcționalitatea și raționalitatea acuzațiilor false rău-intenționate, Jessica Engle și William
O'Donohue (2012) și-ai propus o abordare mai amplă, unde regăsim și factorii care alimentează
acuzațiile false neintenționate. Și cum motivele și factorii sunt greu de pus împreună, termenul
de cale (în engleză pathway) a fost găsit potrivit ca siglă generică.
În consecință autorii indică 11 căi prin care se poate ajunge la raportarea falsă a
infracțiunilor de viol: minciuna (pentru un profit conștient primar și un posibil profit secundar și
inconștient), nerecunoașterea consimțământului comportamental implicit, amintiri false,
tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate borderline, personalitatea
histrionică, intoxicarea cu substanțe (stări delirante), tulburările psihotice, stări de disociere și
dizabilitatea intelectuală. După cum este ușor de remarcat, singura cale care conduce spre
acuzații false intenționate este minciuna (și asta pentru că, după cum am stabilit deja, intenția
este inevitabilă în momentul în care se minte). Când analizăm ceea ce înțeleg prin ”calea
minciunii” cei doi autori, constatăm că aceasta este singura care se suprapune aproape în
totalitate cu ideea de motiv funcțional-adaptativ la Kanin (1994) sau cea de profit material sau
afectiv la De Zutter et al. (2018).

8
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Vă invităm să reflectați la cele trei clasificări propuse și la implicațiile pe care le au dacă

alegem o perspectivă sau alta.

Combinarea acuzațiilor false cu simularea de simptoame

O categorie sau o formă aparte de acuzații false, relevante mai ales pentru practica
profesională a psihologilor judiciari, asistenților sociali și psihoterapeuților, constă în combinarea
deliberată a acestora cu simulări de simptoame fizice sau psihice (McGrath & Turvey, 2018). De
exemplu, într-un caz real relatat de autori, o adolescentă a avut un contact sexual consensual cu
un alt adolescent după care a mers la poliție pentru a declara că a fost violată de un necunoscut.
Pentru a spori credibilitatea declarațiilor a simulat consecințe fizice și psihice ale violului.
Ulterior tânăra a recunoscut fapta și a explicat că a fost ghidată de dorința de a obține gratis o
pastila contraceptivă și, în același timp, pentru a proteja identitatea partenerului (p. 47).
Astfel de acuzații false suplinite de simularea de simptome reprezintă o ”minciună
dublă”. Ele au menirea de a atinge anumite scopuri și sau a obține anumite beneficii cu un grad
mai ridicat de ”aparentă de veridicitate” și pot interveni nu doar în legătură cu infracțiunile
privitoare la viața sexuală ci în oricare altă categorie de infracțiuni în care simularea unor stării
sau condiții fizice sau psihice poate fi relevantă, cum ar fi, de exemplu, fraudele din domeniul
asigurărilor de viață sau de sănătate.

De ce să discutăm despre acuzațiile false?

Statisticilor despre frecvența acuzațiilor false sunt importante pentru că ne creează un

nivel de cunoaștere globală și o așteptare referitoare la frecvența cu care ele pot să apară pentru
viitor. În același timp, din punct de vedere practic, ne interesează ce putem să facem cu o astfel
de cunoaștere. Brent Turvey recomandă ca, indiferent de cât de reduse ar fi statisticile pentru
astfel de cazuri, persoanele care investighează cazurile penale trebuie să rămână mereu vigilente.
De fiecare dată, în fiecare caz polițiștii, criminaliștii și procurorii ar trebui să fie dispuși să
examineze oricând ipoteza unor acuzații false din parte pseudo-victimelor, pseudo-martorilor și
sau pseudo-informatorilor.
Pentru alte categorii de profesioniști, pentru cei care nu sunt implicați direct în
investigarea infracțiunilor, pericolul constă în posibilitatea de a ajunge în postura unor pseudo-
informatori bine intenționați dar care, în anumite circumstanțe pot ajunge să propună sau să
suțină acuzații false neintenționate. Am adus deja drept exemplu posibilitatea ca un asistent
social bine intenționat să ajungă la concluzia falsă că un copil este supus unor abuzuri de
persoanele în îngrijirea cărora se află și, în consecință, să inițieze o acuzație falsă de abuz.
Recomandăm asistenților sociali să caute și să consulte cu atenție cartea semnată de Dennis
Howitt (1992) dedicată în exclusivitate unor situații de acest gen și manierelor prin care acestea
pot fi evitate fără aducerea unui prejudiciu altor persoane sau serviciilor profesionale oferite și,
bineînțeles, cu menținerea adecvată a protecției copiilor.
Deși mult mai puțin frecvent, nu este exclusă situația în care un avocat, un psiholog de
penitenciare sau un psihoterapeut pot ajunge în situați similare: să fie deliberat influențați de
pseudo-victime și sau pseudo-martori prin persuadare și manipulare sau să-și formeze ei singuri
o intimă convingere (deși neadevărată în realitate) că o anume infracțiune s-a produs, are loc sau

9
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

este pe cale să se producă. Așadar, vigilența și în aceste profesiuni cu privire la existența și

posibilitatea apariției acuzațiilor false este una recomandată.

Fundamentele proliferării acuzațiilor false

Pentru a interveni ca să reducem amploarea acuzațiilor false trebuie să înțelegem ce
anume le alimentează și susține existența dintr-o perspectivă cât mai amplă. În opinia lui Brent
Turvey (2018a) principalele elemente (autorul le spune în engleză basic realities, p. xxiv) care
facilitează proliferarea acuzațiilor false din aproape toate categoriile posibile sunt următoarele:
1. Motivația răzbunări și atenției publice. Pentru multe pseudo-victime simplul fapt de a
reuși să facă acuzațiile false este deja un succes. Indiferent dacă ulterior procesul judiciar se va
dovedi nefondat și cel acuzat va fi declarat inocent, scopul va fi fost deja atins: reputația unei
persoane a fost afectată, viața acelei persoane a fost deja răvășită de procedurile judiciare și
satisfacția de a fi reușit o răzbunare este astfel garantată, chiar dacă uneori cu costul unor
pedepse legale. În plus, pseudo-victima primește atenția sau chiar și sprijinul publicului naiv și
indus în eroare. Evident, acest fundament corespunde acuzațiilor false intenționate.
2. Handicapul mintal al pseudo-victimei. În opinia lui Brent Turvey, mulți acuzatori
prezintă un handicap mintal determinat fie de consumul excesiv de substanțe (alcool,
medicamente, droguri) fie de o tulburare mintală. Orice indiciu care pune la îndoială prezența
integrității capacităților mintale al petentului ar trebui să fie luat în considerație și verificat cu
diligență. Acest fundament poate fi adecvat pentru a înțelege situația unor pseudo-victime ce fac
în funcție de gravitatea periclitării stării mintale, acuzații false intenționate dar și acuzații false
neintenționate.
3. Analfabetismul investigativ. Autorul insistă asupra faptului că prea mulți angajați din
sistemul judiciar (probabil, mai ales cei care sunt investigatori în cadrul poliției judiciare) au
carențe de formare, de educație și de antrenament special. În consecința, maniera în care aceștia
realizează multe sarcini profesionale este fundamentată pe experiența personală limitată, credințe
sau suspiciuni. Astfel de angajați sunt incapabili să facă o investigație obiectivă sau
fundamentată științific și foarte adeseori pot fi influențați sau ghidați de cei ce fac acuzații false.
4. Erorile de simpatie și antipatie. Primele impresii pe care le creează o persoană, de
simpatie sau antipatie, pot influența maniera în care investigatorii procesează informațiile
relevante pentru procesul judiciar. Astfel, simpatia poate face ca afirmațiile sau argumentele pe
care le fac pseudo-victimele, mai ales dacă au o anume coerență și validitate de fațadă să fie mai
repede acceptate ca și cum ar avea valoare de adevăr cert. În același timp, antipatia poate avea un
efect invers: afirmațiile opuse sau contra-argumentele de o calitate egală ce aparțin acuzatului-
nevinovat sau unui martor de bună intenție riscă să fie desconsiderate din capul locului ca fiind
vădit neadevărate, fără a fi, de fapt, examinate cu atenție.
Dacă anterior autorul se referea la analfabetism investigativ (vezi aspectul 3), în cazul
preferințelor și erorilor determinate de simpatie și antipatie am putea vorbi, prin analogie, despre
un ”analfabetism psihologic”.
5. Absența unor proceduri și protocoale clare. Autorul insistă asupra faptului că
”adeseori investigarea în procesele judiciare penale nu este o chestiune de respectare a unor
protocoale (de investigație criminalistică) ci depinde mai degrabă de (in)abilitatea, preferințele
(în original: bias) și credințele investigatorului; calitățile personale și profesionale ale
investigatorului dictează dacă și cât de obiectiv se va face cercetarea penală” (p. xxiv; adăugările
10
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

din paranteze ne aparțin). Aici, pentru a evita o posibilă confuzie, este important să precizăm că
nu este vorba de absența sau nerespectarea unor elemente de procedură legală (cele pe care le
regăsim, de exemplu, în Codul de Procedură Penală); autorul acuză absența unor proceduri
standardizate de investigare, mai ales, a unor protocoale specifice de investigație criminalistică.
Dacă am reveni cu o privire de sistematizare asupra celor cinci fundamente ale
proliferării acuzațiilor false am putea constată că ele țin de trei categorii de variabile: (I) variabile
specifice clienților sistemului judiciar (fundamentele 1 și 2); (II) variabile specifice personalului
sistemului judiciar (fundamentele 3 și 4) și; (III) variabile specifice funcționării sistemului
judiciar (fundamentul 5). Fiecare categorie, atâta timp cât este conceptualizată prin prisma
variabilelor compozite permite și oferă oportunități pentru intervenții menite să reducă cât mai
mult posibil amploarea și consecințele neplăcute ale acuzațiilor false.
Considerăm că este important să precizăm faptul că, în forma sa actuală, viziunea celor
cinci fundamente ce alimentează acuzațiile false propusă de Brent Turvey (2018a), este
echidistantă față de perspectiva restrânsă și cea extinsă asupra acuzațiilor false întrucât cuprinde
doar fundamente ce trimit la acuzațiile false intenționate (primul fundament) sau acuzații false
neintenționate (al doilea fundament). Am mai putea adăuga un nou fundament, etichetat
”motivația ajutării și protecției unei alte persoane”, care să reflecte bunele intenții ale pseudo-
informatorilor, adeseori specialiști cu obligații profesionale de a proteja (de ex.: asistenți sociali,
psihoterapeuți). Includerea acestui fundament nou ar presupune ca și acuzațiile false bine-
intenționate să fie incorporate iar, în consecință, fundamentele să reflecte în ansamblul lor o
viziune extinsă asupra acuzațiilor false, ceea ce ni se pare mai potrivit și comprehensiv.

Identificarea acuzațiilor false

Importanța procedeelor și protocoalelor

Pentru că oamenii au multiple limite de funcționare psihologică cea mai bună soluție este
construirea, verificarea, rafinarea și respectarea unor proceduri și protocoale standardizate pentru
diferitele momente de activitate profesională. Aceste proceduri și protocoale se pot elabora
pentru orice profesionist (de ex.: jurist, psiholog, asistent social etc.) și orice activitate
profesională a oricărui profesionist (de ex: întâlnirea avocat-client, interviul investigator-
vicitimă, interogarea suspectului etc.) care are legătură cu asigurarea unei examinări cât mai
adecvate și corecte a tuturor aspectelor pentru orice raportare de infracțiune.
Aurelio Mares și Brent Turvey fac un adevărat elogiu acestui imperativ de a respecta
procedurile și protocoalele:
În investigarea infracțiunilor minciunile pot veni din orice direcție. Acuzatorii, suspecții
și martorii vor minți polițiștii; polițiștii vor minți încercând o cacealma pentru a extrage
confesiuni de la cei pe care-i suspectează; în același timp rapoartele și mărturiile
consemnate oficial pot conține minciuni confecționate pentru a profita de oricare dintre
părți. Uneori aceste minciuni devin infracțiuni.
În consecință, pentru a funcționa competent și just, cei care sunt implicați în
menținerea legalității ar trebui să nu mintă și ar trebui să fie capabili să identifice
minciunile. Iată de ce profesioniștilor implicați în menținerea legalității și celor din
sistemul judiciar li se cere să respecte protocoale de investigare (criminalistică) și de
cercetare științifică. Astfel de protocoale există pentru că ființele umane sunt deficitare și
11
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

uneori duplicitare, iar aceasta este o realitate imposibil de negat. (Mares & Turvey, p. 30-
31)
Dacă citatul amplu de mai sus este o pledoarie puternică adresată mai ales pentru juriști,
ea rămâne la fel de valoroasă, îndemnul rămâne la fel de valid și pentru psihologi sau asistenții
sociali. Bineînțeles, protocoalele vor fi adaptate activităților și serviciilor oferite de astfel de
specialiști. De exemplu, pentru a avea un interviu cât mai clar, informativ și corect cu un copil
suspectat că a suferit un abuz sexual sau a fost martorul unui astfel de abuz se pot propune
protocoale detaliate. A se vedea în acest sens, de exemplu, protocolul extins și detaliat, analizat
și explicat pe îndelete la nivelul unui volum aparte semnat de Lamb, Brown, Hershkowitz,
Orbach, & Esplin (2018).

Relevanța diagnostică a semnelor în activitatea profesională

Atunci când, în exercitarea activității profesionale, apar suspiciuni tot mai puternice
legate de un anume client cu privire la faptul că este implicat (ca autor, victimă sau martor) într-o
infracțiune, este important să se verifice ce semne concrete există. Mai mult decât atât, aceste
semne ar trebui să fie nu doar relevante dar și diagnostice ca să permită tranziția justificată de la
simplă suspiciune la o puternică convingere că infracțiunea este foarte reală: s-a produs, este în
derulare sau urmează să se întâmple.
Putem culege semne ce pot fi potențial diagnostice din două surse: (I) consultând
cercetarea științifică relevantă sau (II) fructificând experiența profesională acumulată. În ambele
cazuri însă trebuie să fim precauți întrucât raționamentele și corelațiile noastre pot fi uneori
fundamente pentru o confidență exagerată, conductoare spre erori. Discutăm mai jos despre
precauția necesară în transferul asocierilor și frecvențelor științifice sau a celor fundamentate pe
experiența practică in veritabile semne diagnostice.

Transferarea rezultatelor cercetărilor în semne diagnostice

Cercetarea sistematică ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra realității, mai exact,
asupra aspectelor particulare investigate. Ea prezintă avantajul faptului că identifică și
sintetizează cunoștințe considerate fundamentale inclusiv și pentru faptul că rezultatele și
concluziile sunt extrase dintr-o colecție imensă de date. Este important să folosim acest avantaj
în activitatea profesională concretă. Însă atunci când suntem în fața unei situații concrete
utilizarea directă a cunoștințelor generice, fundamentale, nomotetice poate fi contraproductivă.
Ne trebuie o anumită atenție și precauție pentru a nu folosi în mod eronat în praxisul concret ceea
ce este valabil la nivel general, la nivelul unei populații.
Dennis Howitt (2018) oferă un exemplu clar și instructiv pentru cum să evităm o pistă
greșită când folosim rezultatele științifice în observațiile profesionale. El revine în acest sens la
una dintre cele mai sensibile situații reale în care ponderea acuzațiilor false neintenționate este
foarte mare: abuzul sexual asupra copiilor.
Lăsând la o parte detaliile de demonstrație propuse de autor, concluziile la care ajunge
autorul sunt simple de reținut: dacă cercetarea științifică indică pentru un anume categorie
restrânsă de clienți (de ex.: copii cu vârsta de 2-7 ani abuzați sexual) prezența relativ ridicată a
unui anume comportament-semn (de ex.: imitarea realistă a actul sexual) acesta din urmă poate
avea valoare diagnostică în practica clinică și cea judiciară doar dacă este simultan foarte rar la
copiii care nu au fost abuzați sexual. Rata de relevanță diagnostică ridicată începe și se menține
12
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

pornind de la un raport de 1:14. Asta înseamnă că procentul de cazuri dintr-un lot de control
relevant (copii fără abuz sexual) la care semnul este prezent ar trebui să fie cât mai mic (previne
diagnosticul greșit, cel fals pozitiv) în timp ce, simultan, procentul de cazuri din lotul examinat
(copii abuzați) la care semnul este prezent trebuie să fie cât mai ridicat și de cel puțin 14 ori mai
mare din punct de vedere procentual (optimizează astfel diagnosticul corect, cel adevărat
pozitiv). De exemplu, dacă 3% din persoanele din lotul de control prezintă semnul-țintă, atunci
pe lotul de persoanelor pentru care ne interesează pe viitor să folosim acel semn ca unul
diagnostic ar trebui să fie de cel puțin 42%.
E ușor de apreciat că în realitate astfel de raporturi sunt relativ greu de regăsit. Ținând
cont de acest lucru este dificil să ne așteptăm că o să avem foarte multe semne comportamentale
diagnostice pentru fiecare situație în care avem nevoie de un înalt grad de certitudine în
identificarea unei anume situații particulare a persoanelor consultate doar în baza unor semne.

Transferarea experienței profesionale în semne diagnostice

Uneori practicienii sunt aglomerați prea mult sau sunt excesiv de centrați pe activitatea
practică și nu-și alocă timp să consulte ultimele rezultate ale cercetării sistematice care sunt
relevante pentru activitatea lor. De asemenea, nu este exclus, că unii practicieni au o experiență
profesională specifică și limitată de locul și natura postului ocupat și de clienții pe care îi
examinează. Aparent, o astfel de specializare poate fi benefică pentru că se capătă experiență și
expertiză practică.
Dar există și efecte secundare negative care se pot produce dacă nu suntem atenți să
facem ”corecțiile” necesare cu privire la tendințele naturale de funcționare a minții noastre.
Dacă, de exemplu, un psiholog sau un asistent social interacționează frecvent cu copii abuzați
sexual va avea tendința inevitabilă ca în timp să asocieze anumite comportamente sau
caracteristici prezente frecvent la aceștia cu prezența abuzului. În timp pot ajunge să-și formeze o
convingere că, de exemplu, o astfel de problemă medicală precum enurezisul este un semn
diagnostic al abuzului sexual. Această asociere se întâmplă cvasi-natural pentru că mintea umană
are tendința să formeze spontan corelații iluzorii: ori de câte ori observă în mod repetat (de ex.:
în timpul multor vizite ale copiilor la cabinet) două elemente prezente împreună (de ex.: copilul
este abuzat și copilul are enurezis) își întărește credința că cele două sunt corelate.
În realitate însă enurezisul este o dificultate specifică și destul de frecventă în perioada
dezvoltării din copilărie. Ea are o cauzalitate medicală și psihologică multiplă, fără a fi conexă
exclusiv abuzului sexual. Enurezisul poate fi, de exemplu, determinat și de proasta îngrijire a
copilului (Slusser, 1995). Mai mult decât atât, includere enurezisului împreună cu altele semne
relevante pentru trăiri traumatice acute (scăderea performanței școlare, anxietate generalizată,
povestiri despre existența unui om rău, manifestări de anxietate legate de posibila separarea de
părinți), arată că judecata clinică a psihologilor poate fi foarte variată: 9% din clinicieni sunt
înclinați să creadă că un astfel de copil foarte probabil a fost abuzat sexual în timp ce 35% sunt
de părere că probabilitatea abuzului este scăzută (Finlayson & Koocher, 1991). Diferențele atât
de mari se pot explica, foarte probabil, inclusiv prin diferențe la nivelul experiențele profesionale
acumulate de fiecare clinician în parte.

13
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Concluzii finale
Acuzațiile false cu privire la producerea unor infracțiuni au existat, există și, inevitabil
vor continua să existe și în viitor. Obligația tacită a tuturor profesioniștilor implicați în contexte
judiciare este să manifeste prudență și vigilență cu privire la orice raportate a unei infracțiuni,
întrucât ea poate fi una falsă. A avea și a respecta procedee și protocoale pentru majoritatea
activităților profesionale cardinale ne ajută să depistăm acuzațiile false intenționate, ne
protejează să nu ajungem să formulăm noi înșine acuzații bine-intenționate dar totuși false și să
manifestăm precauție sporită față de declarațiile persoanelor a căror înțelegerea adecvată a
realității pare periclitată creând astfel pericolul unor acuzații false neintenționate.
A păstra o perspectivă extinsă asupra înțelegerii acuzațiilor false este o recomandare
potrivită, ba chiar necesară, pentru profesioniștilor preocupați deopotrivă de sănătatea mintală și
oferirea ajutorului (de ex.: asistenții sociali, psihologii, psihoterapeuții). Personalul angajat în
sistemul de menținere a legalității și investigarea infracționalității va beneficia și el dacă va alege
să fie atent și sensibil față de existența acuzațiilor false bine-intenționate sau acuzațiilor false
neintenționate. Această privire mai largă și acceptare extinsă a diversității declarațiilor false
poate facilita, în mod indirect, și o ameliorare a calității comunicării și interacțiunii cu cei care
vin să raporteze infracțiuni adevărate, reducându-se astfel și victimizarea lor secundară
nenecesară.
Acuzațiile false sunt fundamentate deopotrivă la nivelul clienților, la nivelul personalului
și la nivelul funcționării sistemului judiciar. Ne putem asuma responsabilități personale și
profesionale ca să producem schimbări și îmbunătățiri la oricare dintre aceste niveluri și astfel să
reducem falsitatea, neadevărul și eroarea puțin câte puțin, oricând este posibil.

Referințe bibliografice
Bartol, C. R., & Bartol, A. M. (2019). Introduction to forensic psychology: Research and application (5th
edition). Sage Publications.
De Zutter, A. W. E. A., Horselenberg, R., & van Koppen, P. J. (2018). Motives for filing a false
allegation of rape. Archives of Sexual Behavior, 47(2), 457-464. https://doi.org/10.1007/s10508-
017-0951-3
Ekman, P. (2009). Minciunile adulţilor. Indicii ale înşelătoriei în căsnicie, afaceri şi politică. Bucureşti:
Editura Trei.
Engle, J., & O’Donohue, W. (2012). Pathways to false allegations of sexual assault. Journal of Forensic
Psychology Practice, 12(2), 97-123. https://doi.org/10.1080/15228932.2012.650071
Finlayson, L. M., & Koocher, G. P. (1991). Professional judgment and child abuse reporting in sexual
abuse cases. Professional Psychology: Research and Practice, 22(6), 464–
472. https://doi.org/10.1037/0735-7028.22.6.464
Howitt, D. (1992). Child abuse errors: when good intentions go wrong. Harlow: Harvester Wheatsheaf.
Howitt, D. (2018). Introduction to forensic and criminal psychology (6th edition). Harlow: Pearson
Education.
Kanin, E. J. (1994). False rape allegations. Archives of Sexual Behavior, 23, 81-92.
https://doi.org/10.1007/BF01541619
Lamb, M. E., Brown, D. A., Hershkowitz, I., Orbach, Y., & Esplin, P. W. (2018). Tell me what happened:
Questioning children about abuse, 2nd edition. John Wiley & Sons.
14
 Cursul 7: Acuzațiile false // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Mares, A. C., Savino J. O., Turvey, B. E. (2018). False allegations in vulnerable groups: University
students, sex workers, addicts, and public figures. In B. E. Turvey, J. O. Savino, & A. C. Mares
(Eds.). False allegations: Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime (pp.
251-279). Elsevier.
Mares, A. C., & & Turvey, B. E. (2018). The psychology of lying. In B. E. Turvey, J. O. Savino, & A. C.
Mares (Eds.). False allegations: Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime
(pp. 21-36). Elsevier.
McGrath, M., & Turvey, B. E. (2018). False allegations and malingering: Fundamental issues and
forensic requirements. In B. E. Turvey, J. O. Savino, & A. C. Mares (Eds.). False allegations:
Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime (pp. 37-63). Elsevier.
McMillan, L. (2018). Police officers' perceptions of false allegations of rape. Journal of Gender Studies,
27(1), 9-21.
O'Donohue, W. T., & Schewe, P. A. (Eds.). (2019). Handbook of sexual assault and sexual assault
prevention. Springer Nature.
Patterson, D. (2011). The linkage between secondary victimization by law enforcement and rape case
outcomes. Journal of Interpersonal Violence, 26(2), 328-347.
https://doi.org/10.1177/0886260510362889
Slusser, M.M. (1995). Manifestations of sexual abuse in pre-school-aged children. Issues in Mental
Health Nursing, 16, 481-491. https://doi.org/10.3109/01612849509006947
Shaw, J., Campbell, R., Cain, D., & Feeney, H. (2017). Beyond surveys and scales: How rape myths
manifest in sexual assault police records. Psychology of Violence, 7(4), 602-614.
https://doi.org/10.1037/vio0000072
Turvey, B. E. (2018a). Preface. In B. E. Turvey, J. O. Savino, & A. C. Mares (Eds.). False allegations:
Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime (pp. xvii-xxvi). Elsevier.
Turvey, B. E. (2018b). False allegations: An introduction. In B. E. Turvey, J. O. Savino, & A. C. Mares
(Eds.). False allegations: Investigative and forensic issues in fraudulent reports of crime (pp. 1-
19). Elsevier.
Turvey, B. E., Savino, J. O., & Mares, A. C. (Eds.). (2018). False allegations: Investigative and forensic
issues in fraudulent reports of crime. Elsevier.

15