Factori și condiții ce influențează acuratețea depoziției

Surse de distorsiune în mărturia sub eroare

Martorul de bună -credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin faptul că prin relată rile sale furnizează
elemente pentru stabilirea adevă rului material necesar pentru rezolvarea proceselor. Asupra sa au existat o
serie de îndoieli privitoare la faptul că dacă este de bună -credinţă poate relata şi altceva decâ t realitatea
obiectivă. În conformitate cu legile psihologiei, ră spunsul la această dilemă este afirmativ. Martorul poate greşi
dintr-o serie întreagă de motive, chiar şi în cazul prezumţiei bunei-credinţe. Trebuie să facem distincţie între
cazul mă rturiei unui om ce relatează fapte şi evenimente care s-au desfă şurat într-un timp îndelungat (ex. un
martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al infractorului) şi cazul mă rturiei persoanei
ce relatează o împrejurare la care a asistat (ex. accident de maşină , scandal pe stradă ), unde acţiunea s-a
desfă şurat într-un timp foarte scurt.
În primul caz, martorul poate greşi prin doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi
elemente de apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii care îşi gă seşte explicaţia în psihologie.
Sub aspect psihologic, mă rturia constă în observarea şi memorarea involuntară a unui act şi apoi reproducerea
acestuia scriptic sau oral în faţa instanţei.
Stern, referindu-se la erorile care apar în mă rturie, susţine că sunt de două feluri:
erori substanţiale;
erori accidentale.

Erorile substanţiale – pot îmbră ca mai multe forme începâ nd de la omisiuni de elemente şi pâ nă la
negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apare în cadrul relată rii spontane, iar în cazul interogatoriului
vorbim de negare.
Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adă ugirilor, de regulă de oameni, de fapte, la relată rile spontane şi sunt
în funcţie de fantezia martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la
modificarea în proporţii a calită ţilor (culoare, formă ), a cantită ţilor şi a relaţiilor lor.
În ceea ce priveşte identificarea de persoane sau obiecte se recomandă prezentarea simultană electivă care
este mai puţin sugestivă . Relată rile privind exteriorul persoanelor, în special culoarea pă rului, forma bă rbiei,
felul îmbră cămintei, dacă în momentul perceperii lor nu au fost urmă rite cu atenţie conştientă , nu prezintă nici
un fel de garanţie de fidelitate. Aprecierea timpului în care a decurs o acţiune, de obicei tinde să fie denaturată .
Percepţia faptelor este dirijată de trei factori: ereditate, învă ţare, expectanţă sau aşteptare. În analiza unei
mă rturii trebuie să cunoaştem ereditatea de care dispune martorul, adică să cunoaştem structura individuală a
organelor de simţ, disfuncţiile acestora. Deoarece acestea sunt cauzatoare de erori în receptarea realită ţii. Un
miop, daltonist, hipoacuzic, prin natura lucrurilor nu poate relata în faţa instanţei decâ t frâ nturi din realitatea
pe care a fost în stare s-o recepţioneze. Expectanţa sau aşteptarea, derivată din învă ţare, poate da valoare sau
amputa o mă rturie, de unde rezultă şi martorul de expectanţă .
La nivelul senzorial, distorsionă rile sunt: iluziile, constanta percepţiei, gestaltul, obiectul şi fondul
percepţiei, experienţa anterioară , afectivitatea.
Procesele de percepţie senzorială , adică elementele de uitare (input) pot suferi o serie de distorsionă ri în
funcţie de o serie de factori. Sunt factori ereditari de specie care permit ca anumite fapte din realitate să fie
percepute distorsionat, neconforme cu realitatea – iluziile – optice sau acustice. Talia, statura persoanei
reprezintă o caracteristică cu valoare redusă de identificare, datorită condiţiilor în care a fost percepută şi
pentru că dă naştere la iluzii. Talia infractorului este supraapreciată, de martor, atunci câ nd contrastează cu
statura scundă a victimei, dar şi câ nd nu există aceste discrepanţe, deoarece suntem tentaţi să vedem în
infractor o persoană cu o constituţie robustă . Iluzia de contrast se produce în situaţia câ nd statura persoanei
poate fi supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul că ruia apare. Falsele recunoaşteri îşi
gă sesc cauza în tră să turile care apropie persoanele care fac să apară asemă narea.
O altă situaţie de eroare în care se poate gă si martorul este constanta percepţiei, manifestată pregnant pe
plan vizual. Acest fenomen se manifestă astfel:
într-o rază de 150 metri, în condiţiile unei vizibilită ţi normale, obiectele îşi pă strează proprietă ţile normale;
depă şind această distanţă , proporţiile se schimbă, fiind aplicate legile opticii – obiectele mai apropiate ni se par
mai mari, cele mai îndepă rtate, mai mici.

1
 O altă categorie de erori poate fi determinată de aprecierea duratei unui act. Dar şi aici are aplicabilitate
capacitatea de apreciere a timpului. Diferite categorii de profesionişti – muncitori, profesori, au o capacitate
mă rită de apreciere a timpului.
La toate acestea se adaugă sugestia – fenomen de influenţă reciprocă , care poate denatura momentul
percepţiei. Astfel, în cazul unui tumult cauzat de încăierarea a două persoane, este suficient ca cineva să
exclame: „Uite să racul, este plin de sâ nge!”, pentru ca o parte din asistenţi „să vadă sâ nge” şi apoi să fie dispuşi
să relateze în acest sens şi în faţa instanţei.
Procesul psihic al recunoaşterii este supus şi el erorii, atâ t în ceea ce priveşte recunoaşterea şi
identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, câ t şi recunoaşterea
obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a să vâ rşit fapta. Recunoaşterea e dificilă , astfel printre erorile care s-au
petrecut în cadrul desfă şură rii acestei etape amintim: un martor, vă zâ nd un deţinut între doi gardieni, în
camera de anchetă , este înclinat să -l „recunoască ” chiar şi atunci câ nd asemă narea dintre infractorul real şi cel
prezent este foarte vagă sau inexistentă ;
un martor este introdus în cabinetul de instrucţie unde trebuia să-l identifice, din mai multe persoane, pe
asasinul unei fete. Spre consternarea tuturor, martorul l-a desemnat cu certitudine pe procurorul general ca
fiind asasinul.
Astfel s-a ajuns la stabilirea unor reguli care, departe de a fi infailibile, nu sunt complete şi se bazează pe
constată ri empirice, dar pot oferi un teren de cercetă ri experimentale. Regulile stabilite de F. Gorphe, sunt
urmă toarele:
1. Asemă narea vagă şi fenomenul de „déjà vu” pot produce erori fatale;
2. Siguranţa cu care martorul îl recunoaşte pe inculpat nu este promptă , iar ezitarea nu poate fi considerată ca
un semn al fricii;
3. Martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul sau persoana care apoi îi va fi prezentată – nu este
semnul unei erori;
4. Descrierea corectă nu dovedeşte nici o posibilitate de recunoaştere şi nici conservarea exactă a imaginii
memoriale;
5. Posibilitatea de a recunoaşte, supravieţuieşte posibilită ţii de localizare – de multe ori se întâmplă să
recunoaştem pe cineva fă ră să putem relata de unde îl cunoaştem;
6. Recunoaşterea este mult mai influenţabilă prin sugestie.

Îndoiala şi nesiguranţa apar la identificarea cadavrelor şi în cazul câ nd cadavrele aparţin persoanelor bine
cunoscute de martor. Problema a fost studiată de Mina Minovici care ară ta că , în afară de eventualele mutilă ri
sau alteră ri provocate de descompunere, cadavrele pot fi cu greu recunoscute şi din cauza poziţiilor lor statice
(omul viu este recunoscut şi înregistrat de noi în mişcare) din cauza poziţiei orizontale. Pentru a atenua acest
neajuns, Mina Minovici a recomandat tratarea cadavrelor, azi dezvoltâ ndu-se o întreagă tehnică pentru a
reconstitui cadavrul câ t mai aproape de persoana adevă rată .
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus şi el unor erori. Reproducerea constă în
verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat, de cele mai multe ori la nivel senzorial.
Transpunerea are loc în condiţiile unei emotivită ţi mă rite, datorate locului în care se desfă şoară ancheta, din
partea martorului ocular. Reacţia sa este de inhibiţie şi, numai în cazuri excepţionale, acţionează stimulator.
Relată rile martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de denatură ri, şi anume: denaturarea prin
audiţie (adaugă ceva realită ţii), prin omisiune, prin substituţie şi transformare. Toate acestea se datorează unei
multitudini de factori începâ nd de la timp, tipul de memorie, calită ţile memoriei, sex, vâ rstă , profesie, cultură ,
starea afectivă din domeniul depoziţiei.
Mă rturia de bună -credinţă este mă rturia care, depusă sub jură mâ nt, nu este mincinoasă , nu izvoră şte din
reaua-credinţă a martorului şi prin depunerea ei nu se urmă reşte obţinerea unui interes material sau moral,
deci nu intră sub incidenţa legii penale.
Deşi privită din acest punct de vedere s-ar putea afirma că ea nu ridică probleme, că nu intră în sfera de
activitate şi cercetare psihologică judiciară , mă rturia de bună -credinţă poate fi la fel de nocivă ca şi mă rturia
mincinoasă . Însă, în această situaţie, cauzele mă rturiilor judiciare bazate pe buna-credinţă , dar false în
conţinutul lor esenţial, adică acel conţinut care produce efecte juridice, nu sunt de natură criminologică , ci de
natură fiziologică sau psihologică neintenţionată .
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili şi cerceta, în conformitate cu legea
procesual penală , cauzele alteră rii mă rturiei judiciare. Aceste cercetă ri se fac astă zi pe bază de expertize,
experimente, testă ri intersubiective şi biodetecţie. În relaţia martor-magistrat sunt implicate atâ t conştiinţa şi
conduita magistratului, câ t şi a martorului, privite ca fenomene psihologice. Conştiinţa şi conduita sunt
funcţiuni şi manifestă ri ale sistemului nervos central, în seama că ruia cade adaptarea fiinţei umane la lume, la
2
societate, mai ales cu scopul de conservare şi dezvoltare. Dar randamentul conştiinţei nu depinde numai de
gradul de dezvoltare al societă ţii şi culturii ei. De aceea, conştiinţa nu este numai un proces bio-psihic, ci şi unul
social şi cultural. Ele au un rol important în mecanismul mă rturiei, deoarece, în cele din urmă, aceasta nu este
altceva decâ t rezultatul proceselor psihice ale conştiinţei. Astfel încâ t mă rturia rămâ ne o problemă de
conştiinţă . Funcţiunile conştiinţei şi conduitei integrate psihologiei judiciare cuprind două subiecte: subiectul
martor şi subiectul magistrat. De ce acest raport?
În primul râ nd, conştiinţa şi conduita magistratului trebuie să fie pe frecvenţa dreptă ţii, află rii adevă rului,
a depunerii orică rei diligenţe pentru aflarea sa. Acesta fiind planul ideal pe care se întâ lnesc cele două aspecte,
şi anume: conduita + conştiinţa şi mă rturia. Deşi la prima vedere am putea spune că mă rturia apare ca un
element extrinsec persoanei magistratului (ofiţer de poliţie, procuror sau alt agent – exponent al autorită ţii
judiciare) totuşi între persoana magistratului şi persoana martorului trebuie să existe raporturi de
concordanţă . Existenţa unor raporturi de contradicţie între aceste două nivele va avea repercusiuni asupra
valabilită ţii mă rturiei în faţa justiţiei, care va sancţiona această contradicţie în două modalită ţi distincte:
Înlă tură mă rturia fă ră a sancţiona martorul dacă acesta a fost de bună -credinţă ;
Înlă tură mă rturia şi sancţionează martorul dacă acesta a fost de rea-credinţă ;
Magistratul se poate afla în una din situaţiile urmă toare:
- a cunoscut caracterul nesincer al mă rturiei mincinoase şi l-a acceptat pentru a da o anumită soluţie
impusă de o anumită factură politică sau ocultă sau a fost corupt în acest sens;
- şi-a neglijat rolul activ în admiterea şi aprecierea probelor şi a reţinut ca valabilă o mă rturie mincinoasă
sau o mă rturie falsă, întemeiată, încă din statu nascendi pe deficienţe de percepţie ale martorului sau
distorsiuni ulterioare acestui moment.

Cel de-al doilea element al raportului – martorul – conştiinţa şi conduita – reprezintă un domeniu
ambiguu.
O persoană care compare într-un proces are o anumită motivaţie. Şi pentru a nu că dea în una dintre
extreme – de a vedea în orice manifestare umană o umbră de interes, de profit, aşadar pă strâ ndu-ne pe linia de
mijloc –, putem afirma că martorul de bună -credinţă , avâ nd ca interes obţinerea adevă rului şi aducerea celor
vinovaţi în faţa justiţiei, în această dorinţă a sa poate fi „orbit”, astfel încâ t mă rturia sa de bună -credinţă , dar
falsă din punctul de vedere al conţinutului, să producă alte efecte decâ t cele scontate. Alta este situaţia
martorului mincinos, care are un scop, un interes şi în baza lor va acţiona pentru a obţine rezultatul scontat.
Deosebirea va fi că acesta nu se va lă sa „orbit” de pasiunea pentru dreptate, de aflarea adevă rului, ştiind
adevă rul sau nu despre să vâ rşirea unei fapte sau prezentâ nd faptele în mod denaturat, el va avea o atitudine
potrivită faptelor povestite, va încerca să convingă magistratul de adevă rul spuselor sale, aşadar, în depoziţia sa
nu se vor întâ lni acele cauze ce alterează depoziţia martorului de bună-credinţă .
Numă rul martorilor mincinoşi este mult mai mare în comparaţie cu cel al martorilor de bună -credinţă .
Astfel aprecierile criminologilor americani, între care amintim Edwin H. Sutherland, Donald R. Cressey, sunt
unanime atunci câ nd concluzionează că : „Judecă torii sunt convinşi că numă rul martorilor mincinoşi este imens,
dar rare sunt condamnă rile pentru mă rturie mincinoasă . Din 1945 pâ nă în 1949 într-un penitenciar din
California, nu au fost încarceră ri care să depă şească o duzină ”. Autorii citează intensitatea fenomenului
criminologic şi psihologic al mă rturiei mincinoase în sfera „afacerilor aranjate”, menţionâ nd intervenţia
constantă pentru a demonstra „buna moralitate a inculpatului” şi „solicitarea indulgenţei pentru el” din partea
„membrilor de familie, prietenilor, legilor masonice etc.”. Toate acestea se ră sfrâ ng asupra procurorului care
este chemat să rezolve confuziile şi problemele, dar şi asupra judecă torului, judecâ nd cauza, el trebuie să caute
adevă rul, care de cele mai multe ori se gă seşte undeva pe la mijloc. În pofida a tot, soluţia trebuie să corespundă
legii, dar şi realită ţii sociale dintr-o ţară .
Jură mâ ntul de martor cuprinde şi avertismentul că , în situaţia ascunderii adevă rului, martorul va fi
pedepsit conform legii cu închisoare. Este un avertisment care de cele mai multe ori nu este înţeles sau poate că
nu a fost pus în aplicare; el reprezintă pentru persoanele respective – martorii – doar un text de lege ce poate fi
ignorat fă ră a avea consecinţe asupra persoanei sale.
Din perspectiva psihologică , martorul de bună -credinţă este acea persoană care dorind să contribuie la
aflarea adevă rului, depoziţia sa va fi supusă unor disfuncţionalită ţi ce se datorează atâ t erorilor şi denatură rilor
din relată rile subiecţilor – în funcţie de sursa din care martorul a receptat faptele – sau consecinţa percepţiei
eronate sau lacunare, fie a unei atitudini ce poate orienta, atâ t percepţia câ t şi reproducerea într-o anumită
direcţie.
O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între percepţie şi relatare sau apariţia unor
întrebă ri sugestive sau acele discuţii ce pot interveni între martori. Mă rturia de bună -credinţă poate fi alterată
de diverse cauze, printre care se numă ră şi „unghiul de deviere”. Referindu-se la acest unghi de deviere,
3
profesorul T. Bogdan, precizează că se înţelege, în mod explicativ, că mă rturia sinceră nu reprezintă decâ t o
reflectare a realită ţii prin prisma subiectivită ţii martorului, iar între realitatea obiectivă şi reflectarea ei
subiectivă există un unghi de deviere. Necesar în privinţa acestuia este stabilirea conţinutului şi a impactului
asupra efectelor produse în plan juridic.
Psihologia experimentală, pornind de la acest unghi de deviere, oferă exemple, pe care le-a clasificat în
raport cu particularită ţile generale ale psihicului – activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul
– care afectează capacitatea omului de a reda realitatea.
Între cauzele unghiului de deviere se pot aminti:
1. Capacitatea redusă a senzorialită ţii umane de a recepţiona toate informaţiile din jur;
2. Incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informaţiile primite;
3. Adausul la informaţiile iniţiale;
4. Existenţa pragurilor minime şi maxime ale recepţiei.
Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a mă rturiei de bună-credinţă este „efectul de
halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul
mă rturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevă rat asupra
întregului.
Martorul de bună -credinţă care compare în faţa organului judiciar suferă o serie de modifică ri, de tră iri
intense, stă ri emoţionale caracterizate prin durată , datorate faptului că se află , poate, pentru prima dată în faţa
unui organ judiciar. Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu o depoziţie imaginară sau falsă
este însoţită mereu de modifică ri fiziologice, reflexe care se declanşează automat şi nu pot fi cenzurate de
subiect. Din această cauză este necesar ca anchetatorul, magistratul să deţină calitatea de observator, de analist
şi profesionist, dotat cu o intuiţie psihologică . Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoţional
inaparent: sporirea ritmului cardiac şi a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii ţesutului, modifică ri
electrice în piele, intensificarea activită ţii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei, dereglarea
fonaţiei, reducerea salivaţiei.
În plan somatic, un anchetator atent poate surprinde, la nivelul fizionomiei, modifică ri care ţin de
comportamentul aparent al emoţiei: schimbarea mimicii (este ştiut că fiecă rei stă ri afectiv emoţionale îi
corespunde o mimică particulară ), care ne poate permite să recunoaştem o anumită emoţie după expresie, a
expresiei feţei obţinută prin mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al feţei (paloarea sau roşeaţa
apă rută brusc), tensiunea corpului crescută , manifestată în schimbarea pantomimicii (tremuratul mâinilor,
picioarelor) schimbă ri ale vocii datorită „salivaţiei şi dereglă rii de respiraţie”. Pe baza acestor modifică ri psiho-
fizico-somatice s-a ajuns la concluzia că pot fi considerate, unele dintre ele ,ca indicii ale nesincerită ţii
martorului şi altele ale sincerită ţii. În ciuda unor rare excepţii ce se referă la acele situaţii în care persoanele au
mai avut contacte repetate cu poliţia sau a mitomanilor care au putut disimula realitatea astfel încâ t au indus în
eroare organul judiciar, în celelalte cazuri aceste modifică ri au stat la baza identifică rii atitudinii sincere sau
nesincere a martorului.
În categoria indiciilor pozitivi se pot încadra: atitudinea francă , deschisă, relatarea fluentă a faptelor,
dispoziţia de a ră spunde la întrebă ri, regretul martorului de a nu putea ră spunde la anumite întrebă ri,
motivarea că , dacă ar fi ştiut că asemenea împrejură ri interesează justiţia, ar fi depus stă ruinţă să le reţină ,
expunerea riguroasă , precisă , însoţită de o mimică adecvată , caracterul emotiv al amintirilor.
La celă lalt capă t se află atitudinea de prudenţă exagerată , rezervată , expunere şovă ielnică , obscură ,
sinuoasă , contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activită ţii glandelor sudoripare,
gestica forţată , imprecizia în ră spunsuri, vocea coborâ tă , ezită rile, solicitarea unui pahar cu apă etc. Însă aceştia
nu trebuie să fie consideraţi indici probabili ai unei conduite simulate sau ai unei manifestă ri naturale, fă ră a
avea în vedere că omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere. Aceste constată ri pot fi
considerate indici cu valoare psihologică orientativă , că sunt desprinse din observarea atitudinii şi a
comportamentului expresiv al martorului aflat în faţa organelor judiciare.
Există elemente care intră în categoria dovedirii sincerită ţii martorului ca: atitudinea fermă , decisă,
siguranţa şi precizia în expunerea faptelor. Dar cu o valoare echivocă, deoarece martorul de bună-credinţă
încearcă să facă o expunere clară , precisă, convingă toare, iar, în cazul în care are impresia că nu a fost înţeles, va
relua relatarea pe care o va însoţi de o mimică adecvată. Dar şi martorul de rea-credinţă poate fi ferm, concis,
convingă tor în tot ceea ce spune, pentru că cel care se decide să depună mă rturie mincinoasă , este conştient de
riscurile la care se expune, aşa încâ t va încerca să dea spuselor sale aparenţa adevă rului, va că uta să convingă
magistratul că ceea ce spune este adevă rat. Paradoxal, dar cel care a luat hotă râ rea să depună mă rturie
mincinoasă , este şi martorul cel mai sigur.
În depoziţia martorului de bună -credinţă pot apă rea contradicţii, erori de nume, de loc sau timp, acesta va
reacţiona într-un mod neaşteptat – va reflecta îndelung, va ezita, se tulbură, dâ nd impresia că nu ştie adevă rul,
4
că va încerca să denatureze adevă rul, avâ nd nevoie de timp pentru a reface situaţia. Ei bine, martorul de rea-
credinţă va reacţiona prompt, fă ră ezită ri, va avea ră spunsuri pentru toate situaţiile, deoarece el este conştient
că trebuie să se menţină pe poziţia pe care s-a situat la început. În situaţia în care atitudinea nesinceră a
martorului a fost demascată, atunci acesta se tulbură, ezită , se încurcă în ră spunsuri. Este rolul anchetatorului
să sesizeze o fisură în depoziţia martorului de rea-credinţă pentru ca prin întrebă ri adecvate să poată demasca
atitudinea sa şi să nă ruie depoziţia clă dită pe „castele de nisip”.
Magistratul şi organul judiciar prin adresarea unor întrebă ri metodice se pot convinge de capacitatea
martorului de a înregistra, memora şi reda fidel faptele percepute, de a verifica potenţialul acestuia privind
aprecierea distanţei, culoarea, durata etc. Siguranţa mă rturiei este dependentă de intervalul scurs între
percepţie şi reproducere şi de tipul temperamental că ruia îi corespunde martorul. Astfel există tipuri
temperamentale caracterizate prin vorbire, gestică , mers – conduită hotă râ tă , decisă , sigură pe ea, care nu lasă
ezitarea să iasă la suprafaţă chiar şi în situaţia în care nu sunt siguri de anumite fapte, dar există şi opusul, şi
anume, temperamente şovă ielnice, care par nesigure câ nd afirmă lucruri de care sunt siguri.
Un alt element asupra că ruia planează relativitatea este paloarea feţei. Paloarea feţei care se poate datora
apartenenţei la un tip temperamental – apaticul, flegmaticul, îşi schimbă coloritul feţei mai greu, pe câ nd
senzitivul, fricosul devin uşor palizi, dar se poate datora şi unor cauze de ordin fiziologic sau de să nă tate. În
aceeaşi situaţie se află şi roşeaţa feţei, ce poate fi o reacţie la un sentiment de jenă , dar şi de satisfacţie.
Magistratul, anchetatorul, utilizâ nd aceste modifică ri psihofiziologice în aflarea adevă ratei atitudini a
martorului, completâ ndu-le cu întrebă ri adecvate şi cerute de situaţia respectivă, îşi pot forma intima
convingere – finalitatea acestui proces – ce reprezintă ultimul cuvâ nt în luarea unei decizii.

Extras și adaptat din Butoi, I.T. și Butoi, T. (2004). Psihologie judiciară. Curs universitar (ediția a II-a). Editura
Fundației România de Mâine, București.