Elemente de tactică criminalistică

SECŢIUNEA A IV-A: TACTICA CONFRUNTĂRII

§ 1. Noţiunea şi importanţa confruntării

Pe parcursul cercetării cauzelor penale, de multe ori, declaraţiile persoanelor
audiate asupra uneia şi aceleiaşi fapte sau împrejurare de fapt nu corespunde în fond
sau în anumite detalii. Contrarii sunt frecvent declaraţiile victimei şi ale martorilor
faţă de cele ale învinuitului şi bănuitului, implicaţi în aceeaşi cauză, chiar şi ale
martorilor ascultaţi asupra aceleiaşi probleme.
Discordanţa de conţinut între declaraţiile persoanelor ascultate într-o cauză
penală poate avea la bază diverse motive dependente sau independente de voinţă.
Astfel, nepotrivirea între declaraţiile martorilor de bună-credinţă, anumite
contradicţii între relatările martorilor şi ale victimei, pot fi cauzate de percepţia şi
memorarea incompletă, de incapacitatea acestora de a reproduce faptele în
conformitate cu realitatea. Depoziţiile martorilor mincinoşi, de obicei, nu corespund
cu cele ale martorilor sinceri, cauzele care îi determină să procedeze astfel fiind:
coruperea sau şantajul din partea învinuiţilor sau a altor persoane cointeresate în
cauză, relaţiile prieteneşti sau ostile cu părţile, sentimentele de simpatie sau antipatie
faţă de cei implicaţi în proces, teama sau nedorinţa de a purta povara martorului,
adesea anevoioasă. Contradicţiile dintre declaraţiile învinuitului sau bănuitului şi ale
celorlalte persoane ascultate în cauză sunt determinate, în majoritatea cazurilor, de
interesele pe care aceştia le urmăresc: demonstrarea nevinovăţiei în cazul unor
învinuiri neîntemeiate şi încercarea de sustragere de la răspunderea penală pentru
fapta ilicită comisă intenţionat sau din imprudenţă.
Fiindcă o cauză penală nu poate fi soluţionată decât în baza unui material
probatoriu coerent şi armonizat, de datoria organului de cercetare este să înlăture
nepotrivirile dintre declaraţiile persoanelor ascultate. în acest scop, legislaţia în
vigoare prevede efectuarea unei activităţi speciale, denumite confruntare, care constă
în ascultarea concomitentă a două persoane în declaraţiile cărora, făcute în cadrul
ascultării lor în mod separat, se stabileşte existenţa unor contradicţii de natură să
împiedice cunoaşterea adevărului.
Conform dispoziţiilor legale (art. 113 Cod proc.pen.), confruntarea se poate
efectua între oricare două persoane ale căror declaraţii se contrazic. Prin urmare,
organul de cercetare poate aduce faţă în faţă, pentru a fi interogaţi, doi învinuiţi sau
bănuiţi, învinuitul sau bănuitul şi partea vătămată, partea vătămată şi martorii, doi sau
mai mulţi martori. Nu se admite confruntarea experţilor ale căror concluzii prezentate
nu se potrivesc, după cum nu se admite confruntarea specialistului consultant al
organului de urmărire penală.
Importanţa confruntării rezidă în contribuţia ei la clarificarea cauzei penale, în
primul rând, confruntarea constituie un mijloc eficient de înlăturare a contradicţiilor
dintre declaraţiile persoanelor ascultate în cauză şi de clarificare pe această cale a

149
 Simion Doraş

împrejurărilor ce formează obiectul probaţiunii. în acest sens, importanţa confruntării

este cu atât mai mare cu cât neconcordanţele dintre declaraţiile celor ascultaţi vizează
împrejurări esenţiale ale cauzei. Este de neconceput finalizarea cercetării unei cauze
penale înainte ca discordanţele dintre probele orale privind locul, timpul, modul în
care s-a activat, vinovăţia celor implicaţi, caracterul şi gravitatea prejudiciilor aduse,
circumstanţele ce agravează sau diminuează răspunderea ş.a. să fie înlăturate 113.
în situaţia persoanelor de bună-credinţă, indiferent de starea lor procesuală
(învinuit, victimă, martor), confruntarea este cea mai eficace modalitate de înlăturare
a nepotrivirilor dintre relatările anterioare ale acestora. Dialogul desfăşurat în cadrul
confruntării impulsionează procesele psihice ale celor ascultaţi, stimulează gândirea,
ceea ce conduce la valorificări suplimentare ale împrejurărilor cauzei, ca, în cele din
urmă, să se ajungă la acceptarea lor deplină.
Confruntarea poate da rezultate pozitive şi în situaţia în care unul din cei
ascultaţi este de rea-credinţă. Ascultarea acestuia în prezenţa persoanei sincere gata
să dezmintă orice relatare mincinoasă, produce, adeseori, efectul psihologic necesar
pentru ca cel ascultat să abandoneze poziţia injustă şi să facă noi declaraţii.
Odată cu înlăturarea contradicţiilor dintre probele orale, aceasta reprezentând
sarcina principală a confruntării, efectuarea activităţii în cauză la un nivel tactic bine
gândit poate duce şi la obţinerea de noi probe. Este posibil ca, în cursul desfăşurării,
confruntării persoanele ascultate să-şi amintească aspecte şi detalii asupra cărora la
ascultarea anterioară nu s-au pronunţat, considerându-le inutile pentru cauză. Practica
cunoaşte, de asemenea, cazuri, când, în timpul confruntării, una dintre persoanele
participante, de obicei cea de bună-credinţă, face trimiteri la anumite persoane,
documente sau la alte mijloace de probă necunoscute până în acel moment organului
de cercetare, care, în opinia sa, sunt în măsură să-i confirme relatările.
In fine, confruntarea reprezintă, după cum s-a menţionat, un mijloc procesual de
verificare a declaraţiilor persoanelor ascultate în cauză, dar şi o modalitate eficientă
de cunoaştere de către organul de cercetare a fermităţii cu care cei audiaţi se situează
pe anumite poziţii, pentru a conforma tactica de interacţiune în cadrul activităţilor ce
urmează. Aşa cum, pe bună dreptate, se subliniază în literatura de specialitate,
confruntarea determină apariţia unui „stres psihologic aparte”, astfel încât persoanele
care insistă asupra declaraţiilor lor nesincere pot avea reacţii care să le demaşte
rea-credinţa, reacţii care trebuie surprinse şi valorificate în interesul aflării
adevărului114.
Din dispoziţia art. 113 al Codului de procedură penală în vigoare rezultă că
organul de cercetare este acela care trebuie să decidă de fiecare dată asupra
oportunităţii efectuării confruntării. La soluţionarea acestei probleme, organul de
urmărire penală va miza pe propria experienţă, dar fără a scăpa din vedere

113
Л. Корнеева, А. Соловьев, А. Чувилев, Допрос подозреваемого и
обвиняемого, Moscova, 1969, р. 93.
114
Е. Stancu, Criminalistica, voi. 2, Bucureşti, 1995, p. 154.
150
 Elemente de tactică criminalistică

recomandările ştiinţei criminalistice în această direcţie.

Confruntarea este o activitate complexă, dificilă şi riscantă. Rezultatele ei
adeseori sunt imprevizibile, deoarece, puşi faţă în faţă, cei ascultaţi pot conveni la o
poziţie mincinoasă comună. învinuiţii şi bănuiţii pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, ceea ce îi va încuraja în nerecunoaşterea faptelor de care sunt
învinuiţi115. De aceea, la confruntare se va recurge numai dacă se constată că nu
există alte modalităţi decât cea pentru înlăturarea contradicţiilor existente între
declaraţiile celor ascultaţi. în acest context, ţinem să subliniem că sunt inutile
încercările de a confrunta două persoane care şi-au demonstrat ferm poziţia de
rea-credinţă. Organul de urmărire penală trebuie să hotărască cu mare atenţie asupra
oportunităţii confruntării a două persoane, dintre care una poate fi dominată de
personalitatea celeilalte, fie datorită gradului diferit de cultură generală sau
profesională, fie datorită diferenţei de vârstă, statutului social, forţei fizice etc. 116 Nu
este indicată confruntarea între persoanele apropiate, după cum este lipsită de
perspective confruntarea persoanelor între care există relaţii duşmănoase.

§ 2. Pregătirea şi efectuarea confruntării

Faţă de ascultarea propriu-zisă a învinuitului, bănuitului, victimei sau martorilor,
confruntarea lor, atât după conţinut, cât şi după modul desfăşurării sale, prezintă un
grad sporit de complexitate. Aceasta impune organului de urmărire penală efectuarea
unor operaţii de pregătire şi alegere a celor mai adecvate măsuri tactice pentru
înfăptuirea ei cu succes.
Potrivit opiniilor specialiştilor în materie, pregătirea în vederea efectuării
confruntării cuprinde:
1. Determinarea contradicţiilor existente între declaraţiile celor ascultaţi în
cauză şi a necesităţii confruntării pentru înlăturarea acestora. Pentru aceasta se va
proceda la un studiu comparativ al probelor orale avute în cauză în vederea punerii în
evidenţă a nepotrivirilor existente, a naturii acestora şi a împrejurărilor ce le-au
cauzat. Analiza declaraţiilor obţinute anterior trebuie făcută în lumina altor materiale
probante, inclusiv a celor rezultate din cercetarea la faţa locului, percheziţie, diverse
expertize ş.a., pentru a stabili împrejurările cauzei asupra cărora în probele orale
există neconcordanţe, dacă înlăturarea acestora nu este posibilă în baza materialului
probatoriu existent sau prin realizarea altor activităţi procedurale, decât confruntarea.
în situaţia în care se impune înlăturarea contradicţiilor dintre declaraţiile mai
multor persoane ascultate în cauză, cunoaşterea naturii şi a împrejurărilor care le-au
determinat prezintă importanţă pentru aprecierea succesiunii în care se vor efectua

115
H. Васильев, Л. Корнеева. Тактика допроса, Moscova, 1970, р. 156; Е.
Stancu, Criminalistica, voi. 2, Bucureşti, 1995, p. 155.
116
I. Mircea, Criminalistica, Iaşi, 1994, p. 279.
151
 Simion Doraş

confruntările, a ordinii desfăşurării fiecărei confruntări în parte. Dacă, de exemplu,

contradicţiile dintre declaraţiile învinuitului şi ale martorului, ambii sinceri şi de bună
credinţă, se referă la împrejurări de detaliu, neesenţiale sau lipsite de semnificaţie în
stabilirea adevărului, după cum de obicei se întâmplă, necoincidenţele se vor clarifica
prin audierea repetată a acestora, fără a se proceda la confruntare. De asemenea, dacă
la etapa de pregătire se stabileşte că discrepanţele dintre declaraţiile a două persoane
ascultate se datorează anumitelor relaţii ce provoacă sentimente de ură şi ostilitate,
confruntarea, ca mijloc de înlăturare a contrazicerilor, se va efectua doar după
epuizarea altor modalităţi procesuale şi tactice de care dispune organul de cercetare
pentru clarificarea împrejurărilor unei cauze penale.
2. Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate şi a relaţiilor dintre
ele.
Datele privind personalitatea celora care urmează a fi confruntaţi în special, cele
ce îi caracterizează pe plan psihologic sau în ceea ce priveşte experienţa de contact cu
organele de urmărire penală, permit organului de cercetare să stabilească tactica de
urmat în cursul confruntării, să-şi conformeze comportamentul la eventuala situaţie
psihologică încă în etapa incipientă a acestei activităţi. Cunoaşterea relaţiilor între
persoanele în cauză este necesară pentru determinarea oportunităţii confruntării în
condiţiile concrete ale unei cauze penale şi, în cazul dispunerii acestei activităţi,
pentru întreprinderea de măsuri tactice de natură să neutralizăze influenţa acestor
relaţii asupra desfăşurării şi rezultatelor confruntării.
3. Stabilirea locului şi momentului tactic favorabil bunei desfăşurări a
confruntării. De obicei, locul efectuării confruntării este sediul organului de
cercetare, unde cei ce urmează a fi confruntaţi sunt chemaţi sau aduşi, astfel ca să nu
poată comunica între ei. însă, în unele situaţii, din considerente tactice sau din alte
motive (participarea unui minor, a unei persoane handicapate ş.a.), pentru efectuarea
confruntării va fi stabilit un alt loc.
Momentul confruntării trebuie ales astfel, ca informarea celor confruntaţi
referitor la modul în care tratează faptele ce interesează cauza să nu fie în detrimentul
bunei desfăşurări a acesteia. Dacă, de exemplu, martorii sau victima sunt ascultaţi în
aceeaşi zi şi în declaraţiile lor au fost constatate contraziceri ce necesită a fi înlăturate,
confruntarea poate fi efectuată imediat, până când aceştia nu au convenit între ei
asupra declaraţiilor făcute în faţa organului de urmărire judiciar. Tot imediat se va
proceda la confruntarea persoanelor care ar putea fi influenţate de către persoanele
cointeresate într-o anumită soluţionare a cauzei. Nu este exclusă şi altă variantă.
Astfel, în cazul cercetării unei infracţiuni săvârşite în grup, până la clarificarea
activităţii infracţionale a participanţilor activi la actul ilicit, confruntarea este
contraindicată, cu excepţia unor situaţii extreme117.
4. Asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul confruntării.

117
H. Васильев, Л. Корнеева, Тактика допроса, Moscova, 1970, p. 159.
152
 Elemente de tactică criminalistică

înlăturarea prin confruntare a contradicţiilor dintre declaraţiile pesoanelor ascultate

are ca scop final demascarea minciunii şi obţinerea declaraţiilor ce corespund
realităţii. în anumite situaţii, se pot prezenta documente, concluziile experţilor,
diverse obiecte-probe materiale ale infracţiunii care se vor pregăti anticipat. Dacă
situaţia cauzei impune efectuarea unei serii de confruntări a învinuitului cu martorii
sau cu complicii săi, aşa-numita „confruntare în lanţ”, în cadrul activităţii de
pregătire, se va preciza ordinea desfăşurării acestora. în situaţii normale, confruntarea
în lanţ se va desfăşura în mod progresiv, adică începând cu persoanele a căror
declaraţii sunt mai puţin impresionabile şi continuând cu cele ce prezintă declaraţii de
forţă probantă sporită.
5. Stabilirea persoanelor care urmează să participe la efectuarea confruntării.
Afară de organul care conduce cercetarea cauzei, la efectuarea confruntării va fi
implicat un lucrător experimentat în munca operativă sau un alt anchetator, care, pe
de o parte, va zădărnici încercările celor confruntaţi de a-şi coordona declaraţiile prin
semne, gesturi sau prin alte forme de comunicare nonverbală, iar, pe de altă parte, va
supraveghea comportarea lor în vederea observării modului în care reacţionează la
declaraţiile făcute de fiecare la întrebările adresate de către organul de cercetare.
Participarea unui lucrător operativ la confruntare este necesară, mai ales, dacă ambele
persoane ce urmează a fi puse faţă în faţă pot manifesta brutalitate sau chiar
agresivitate. Pentru ca persoana implicată să activeze eficient, trebuie, în prealabil,
avizată asupra problemelor care urmează a fi rezolvate prin confruntare şi a sarcinilor
ce îi revin în legătură cu realizarea acestei activităţi.
Confruntarea propriu-zisă începe cu aşezarea celor confruntaţi faţă în faţă, astfel
încât să poată fi lesne observaţi, după aceasta li se pune în vedere că nu au voie să
converseze decât prin intermediul şi cu permisiunea celui ce conduce confruntarea.
Martorilor şi victimei li se atrage atenţia că sunt obligaţi să declare adevărul şi că, în
caz contrar, vor suporta consecinţele care decurg din nerespectarea acestei
obligaţiuni. Despre toate acestea se fac menţiunile respective în procesul-verbal.
Tot la această etapă incipientă se stabileşte dacă cei confruntaţi se cunosc şi care
este natura raporturilor dintre ei. în acest scop, în mod consecutiv li se adresează
întrebările respective, de exemplu: „Declaraţi dacă cunoaşteţi persoana de faţă şi în
ce relaţii sunteţi cu ea ?” După fixarea acestei întrebări şi a răspunsurilor obţinute, se
procedează la ascultarea celor confruntaţi asupra împrejurărilor pe marginea cărora
s-au constatat contradicţii în declaraţiile lor
iniţiale.
Prima este ascultată persoana considerată sinceră, căreia i se adresează o
întrebare privind fapta, bunăoară „Ce cunoaşteţi în legătură cu furtul din apar-
tamenul vecinului dumneavoastră, care a avut loc pe data de 10 mai curent?” în
situaţia confruntării a două persoane învinuite, prima va fi ascultată cea care
recunoaşte integral sau parţial învinuirile ce i se aduc. întrebarea adresată ei va avea,
de asemenea, un caracter general, dar cu un anumit subtext, care să-i direcţioneze
relatările. De exemplu: „Când, de unde şi cu cine aţi săvârşit în ultimul timp

153
 Simion Doraş

infracţiuni de furt ?” După detalizarea şi precizarea relatărilor acesteia, se va trece la

ascultarea persoanei considerate nesincere, căreia i se va cere să declare dacă
confirmă sau infirmă declaraţiile celui cu care este confruntat, întrebarea adresată
trebuie formulată astfel, ca să impună un răspuns explicit şi nu unul sub formă de
„da” ori de „nu”. O atare întrebare poate fi: „Adeveriţi sau nu depoziţiile persoanei de
faţă că pe data de 10 mai curent, folosindu-vă de o cheie potrivită, aţi pătruns
împreună în apartamentul lui „H” de la etajul 5 al blocului nr.15 de pe strada
Grădinilor, de unde aţi sustras bijuterii şi bani?” Dacă cel ascultat dă un răspuns
succint, situaţie frecvent întâlnită, pentru a-i desfăşura declaraţiile, i se vor adresa
întrebări de precizare, de control şi completare, până la clarificarea poziţiei sale.
în cele din urmă, celor confruntaţi li se va permite să-şi adreseze reciproc
întrebări. Astfel, organul care conduce audierea va putea afla noi detalii privind
împrejurările şi contradicţiile, pentru a căror înlăturare s-a convenit la efectuarea
confruntării. Atât întrebările adresate reciproc, cât şi răspunsurile celor ascultaţi se
vor fixa amănunţit în procesul-verbal de confruntare.
Plecând de la cele de mai sus, putem concluziona că, deşi constituie o acţiune
procedurală aparte, confruntarea, în fond, este o formă de ascultare a persoanelor a
cărei desfăşurare se bazează pe regulile tactice prevăzute în criminalistică asupra
ascultării părţilor şi a martorilor. Ceea ce ţine de specificul tactic al confruntării se
referă, după cum s-a văzut, la unele particularităţi privind modul de organizare şi
desfăşurare a acestei activităţi (determinarea oportunităţii confruntării, efectuarea ei
în mod obligatoriu, participarea unui colaborator competent în materie care să asigure
supravegherea şi fixarea comportamentului celor confruntaţi, ascultarea, în primul
rând, a persoanei care confirmă faptele şi apoi a celei ce le infirmă, prezentarea
probelor în ordinea în care s-a desfăşurat ascultarea). Ca şi în cazul altor activităţi de
cercetare, organului care conduce confruntarea îi revine sarcina să asigure pe întregul
parcurs al acestei activităţi o atmosferă de calm şi linişte, iar, prin comportarea sa, să
demonstreaze că unicul interes pe care îl urmăreşte este stabilirea faptelor în deplină
conformitate cu realitatea.

SECŢIUNEA A V-A: Modalităţi tactice netradiţionale destinate

consolidării informaţiei necesare identificării, depistării şi reţinerii
persoanelor şi a bunurilor materiale aflate în căutare, valorificării
probatoriului existent într-o cauză penală

§ 1. Interceptarea convorbirilor telefonice, a altor comunicări

electronice - mijloc important de informare pe parcursul
urmăririi penale
Proliferarea infracţionalităţii, sporirea ca număr a formelor grave ale acesteia,

154
 Elemente de tactică criminalistică

folosirea la săvârşirea lor a celor mai recente realizări ale ştiinţei, inclusiv a celor din
domeniul telefoniei şi teleradiocomunicării, au pus în dificultate activitatea de
descoperire şi cercetate a mai multor categorii de infracţiuni, în mod special a celor
săvârşite de grupări criminale organizate, precum şi a celor însoţite de mare violenţă
asupra persoanelor sau comise prin corupere, şantaj, estorcare ş.a.
In vederea depăşirii inconvenienţei cu care organul de urmărire penală se
confruntă pe parcursul cercetării categoriilor menţionate de infracţiuni, legislaţia
procesual-penală în vigoare prevede posibilitatea interceptării convorbirilor
telefonice şi a altor comunicări, atât până la pornirea urmăririi penale, cât şi pe
parcursul acesteia, în vederea obţinerii informaţiei necesare prevenirii infracţiunilor
în etapa de pregătire, dar şi organizării activităţilor de descoperire şi cercetare a
faptelor penale consumate (epuizate) sau în curs de săvârşire.
Astfel, potrivit art. 135 Cod proc.pen., interceptarea comunicărilor (con-
vorbirilor telefonice, prin radio, sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice)
se efectuează de către organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului în cauzele cu privire la
infracţiunile deosebit sau excepţional de grave. în caz de urgenţă, dacă întârzierea
obţinerii autorizaţiei ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor,
procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor, informând despre aceasta imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore,
judecătorul de instrucţie care, la rândul său, tot în 24 de ore se va pronunţa asupra
ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate,
interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a
interceptării şi nimicirea înregistrărilor efectuate.
Interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor comunicări, ca măsură operativă
de investigaţie, poate, potrivit prevederilor art. 303 Cod proc.pen., fi înfăptuită cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie atât până la pornirea urmăririi penale, cât şi pe
parcursul acesteia, de către organele învestite prin Legea nr.45 - XIII din 12 aprilie
1994 privind activitatea operativă de investigaţie cu activitatea respectivă, şi anume:
Serviciul de Informaţie şi Securitate, Ministerul Afacerilor Interne şi Centrul pentru
combaterea crimelor economice şi corupţiei.
în conformitate cu actele legislative menţionate, asigurarea tehnică a
interceptării convorbirilor telefonice şi a altor comunicări se efectuează de
subdiviziunea specializată din cadrul Serviciului de Informaţie şi Securitate cu
utilizarea mijloacelor tehnice speciale conectate la echipamentul operatorilor.
Semnalul interceptat se transmite organului care efectuează activitatea operativă de
investigaţie pentru înregistrarea informaţiei care prezintă interes operativ pe suport
de hârtie sau electronic. în cazul interceptării efectuate în baza ordonanţei emise de
organul de urmărire penală în ordinea prevăzută în art. 135 Cod proc.pen.,
înregistrarea (caseta) în original se transmite organului respectiv, care studiază
conţinutul comunicărilor înregistrate, pune în vedere informaţia pe care o consideră
importantă pentru cauză, întocmind, în acest sens, un proces-verbal. Caseta cu

155
 Simion Doraş

originalul înregistrărilor, procesul-verbal despre cercetarea acestuia de către organul

de urmărire penală, reproducerea integrală în scris a comunicărilor înregistrate şi alte
acte întocmite privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, se transmit
judecătorului de instrucţie pentru păstrarea în locuri speciale, într-un plic sigelat.
Autenticitatea convorbirilor înregistrate, caracterul real al înregistrărilor şi fidelitatea
altora pot fi stabilite prin intermediul expertizei judiciare (tehnică şi vocalografică)
pentru a stabili caracterul autentic şi original al înregistrării ori pentru identificarea
persoanei după voce şi vorbire dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor
sau din oficiu. Până atunci, datele obţinute în ordinea prevăzută în art. 135-136 şi 303
Cod proc.pen. reprezintă informaţii ce pot fi efectiv folosite pentru orientarea
activităţii de urmărire penală, stabilirii, prin intermediul altor activităţi de urmărire
penală, a situaţiei de fapt şi implicit, aflării adevărului în cauză.
Persoanele, a căror convorbiri telefonice (alte comunicări efectuate prin mij-
loace tehnice) pot fi interceptate, se subdivid în două categorii. Prima categorie
cuprinde, în majoritatea cazurilor, persoane bănuite sau învinuite în comiterea de
infracţiuni deosebit sau excepţional de grave, alte persoane implicate, inclusiv care
desfăşoară acţiuni de obstrucţionare sau zădărnicire a activităţii de urmărire
penală 118.
O a doua categorie de persoane, convorbirile (comunicările) cărora pot fi
interceptate şi înregistrate în conformitate cu art. 135-136 Cod proc.pen., constituie
partea vătămată şi martorii genurilor respecive de infracţiuni, în situaţia în care aceste
persoane sau membrii familiilor lor sunt ameninţate cu acte de violenţă, estorcare sau
alte infracţiuni.
Aşadar, este foarte importantă informaţia obţinută în urma interceptării şi
înregistrării convorbirilor telefonice şi a altor comunicări în procedura de urmărire
penală. In primul rând, datele obţinute astfel direcţionează, aşa cum s-a mai
menţionat, activitatea de urmărire penală pe cea mai scurtă cale spre adevăr.
Informaţiile obţinute prin interceptarea convorbirilor oferă, organului de urmărire
penală, posibilitatea elaborării celor mai verosimile versiuni faţă de împrejurările
faptei şi de persoana celui care a comis-o, să desemneze circumstanţele care urmează
a fi clarificate pe parcursul urmăririi penale şi să specifice actele de urmărire penală,
ce urmeză a fi efectuată, succesiunea şi tactica pregătirii şi desfăşurării acestora.
Strâns dependentă de informaţia de care dispune organul de urmărire penală, inclusiv
obţinută în urma interceptării convorbirilor telefonice, este tactica efectuării
activităţilor verbale de administrare a probelor. Urmele ideale sau memoriale nu pot,
aşa cum s-a mai menţionat, fi percepute de către organul de urmărire penală decât
prin procesul de comunicare cu persoanele care au reflectat psihic fapta şi
împrejurările acesteia (infractorii, partea vătămată sau victima infracţiunii, bănuitul şi
învinuitul) în procesul audierii, confruntării, verificării declaraţiilor persoanelor

118
T. Аверьянов. Технология прослушивания и запись телефонных
переговоров II Криминалистика, Moscova, 1999, р. 284.
156
 Elemente de tactică criminalistică

implicate în proces prin reproducerea acestora la lcoul faptei, prezentării spre

recunoaştere etc. Conţinutul reflectărilor ideale poate fi pus în evidenţă exclusiv prin
intermediul procesului comunicativ al organului de urmărire penală cu persoanele
enunţate, proces ghidat de anumite reguli tactice criminalistice, bazate pe informaţie
şi, fireşte, pe abilitatea organului de urmărire penală de a manevra cu datele de care
dispune în mod tactic şi deci eficient.
Ca orice altă activitate de procedură, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor
trebuie dispuse şi efectuate cu respectarea anumitor principii (reguli generale) tactice
criminalistice, dintre care merită a fi reţinute următoarele:
- Principiul oportunităţii; acesta prevede ca dispunerea şi efectuarea in-
terceptării comunicărilor şi a altor genuri de comunicare să fie întreprinse doar atunci
când organul de urmărire penală deţine date ce întemeiază presupunerea că pe această
cale se vor obţine date informative indispensabile bunei desfăşurări a cercetării şi
soluţionării cauzelor penale privind infracţiunile deosebit şi excepţional de grave, ori
că există pericolul real al violenţei estorcării sau altor acte criminale asupra persoanei
vătămate, martorilor sau rudelor acestora.
Potrivit principiului oportunităţii, organului de urmărire penală îi revine, ca
sarcină primordială, cunoaşterea persoanelor a căror convorbiri telefonice, alte
comunicări urmează a fi interceptate şi înregistrate, tipul dispozitivelor de
comunicare, locul amplasării acestora, persoanele împuternicite cu realizarea tehnică
a interceptării şi înregistrării informaţiei ce interesează cauza.
- Principiul confidenţialităţii, care presupune păstrarea în taină a activităţilor
de pregătire şi efectuare a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice, a altor
comunicări electronice; Practica demonstrează în mod categoric că, atunci când
pregătirea sau efectuarea interceptării comunicărilor devin cunoscute persoanelor
bănuite sau învinuite, altor persoane implicate sau interesate în proces, rezultatele şi,
în consecinţă, scopul activităţii informativ tactice în discuţie, sunt de obicei
completamente compromise.
- Organul de urmărire penală, la fel ca şi cel cu funcţii operative de investigaţie,
este obligat prin lege (art.136, Codproc.pen.) să asigure confidenţialitatea acestei
activităţi. Persoanele chemate să pună în funcţie mijloacele tehnice de interceptare şi
înregistrare (specialiştii, tehnicienii ş.a.) a convorbirilor telefonice, a altor comunicări
trebuie preîntâmpinate despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul
denunţării secretului corespondenţei (art. 14, Cod pen.) şi a secretului datelor
urmăririi penale (art. 212, Cod penal).

§ 2. Tehnica poligraf - mijloc netradiţional de constatare

a comportamentului simulat şi stabilirii nesincerităţii
declaraţiilor persoanelor implicate în proces
Sinceritatea persoanelor chemate să mărturisească în faţa organului de urmărire

157
 Simion Doraş

penală, în mod special a celor care au fost implicate în activitatea ilicită, reprezintă o
importantă însuşire a probelor testimoniale, în lipsa căreia acestea nu pot înlesni
procesul formării convingerii organului de urmărire penală în autenticitatea datelor
probante enunţate de cel audiat, motiv pentru care ele nu pot fi puse la baza unei sau
altei decizii luate în cauză.
Specialiştii în materie de procedură penală şi criminalistică, atât la nivel
doctrinar, cât şi la cel practic, au accentuat în nenumărate rânduri importanţa stabilirii
sincerităţii cu care cei chemaţi să depună mărturisiri relevante pentru cauză, vin în
faţa organelor învestite cu urmărirea răufăcătorului, cercetarea şi soluţionarea
cauzelor penale. Este susţinută concepţia potrivit căreia nesincerita- tea bănuitului şi
învinuitului în procedura de urmărire penală poate fi constatată prin observare
directă, asupra comportării persoanelor respective în procesul audierii şi în afara
acestuia. Când aceştia au săvârşit infracţiuni, comportarea lor este marcată de o stare
lăuntrică de disconfort de tensiune şi nesiguranţă, ca urmare a senzaţiilor de teamă,
nelinişte continuă, încordare psihică în permanentă creştere etc.
Prin metoda observării directe, aşa cum s-a menţionat deja, pot fi puşi în
evidenţă indicii comportamentului de nesinceritate sub forma unei serii de
exteriorizări ale modificărilor fiziologice (congestionare, răguşeală, dereglarea
ritmului respiraţiei şi a celui cardiac, scăderea salivaţiei, contractaţia musculară ş.a.).
Nesinceritatea în declaraţii poate de asemenea fi recunoscută prin metoda logică de
analiză a informaţiei pe care cel audiat o prezintă. Relevarea prin această metodă a
elementelor contradictorii sau inadecvate situaţiei de fapt de la locul faptei care, în
declaraţiile nesincere, după cum mărturisesc exemplele practice, sunt prezente,
uneori chiar din abundenţă.
Imensa practică judiciară a demonstrat că observarea directă a comportamentului
persoanelor implicate în proces, fie şi făcută de persoane experimentate, nu totdeauna
sunt în măsură să asigure determinarea comportamentului simulat, mai ales al
persoanelor bănuite sau învinuite în comiterea de infracţiuni, deoarece modificările
cauzate de tensiunea psihică sunt dependente de personalitatea celui audiat de
sensibilitatea acestuia, dar şi de abilitatea sa de a-şi controla voluntar emoţiile, adică
de a simula altă stare, decât cea tensionată psihic. De aceea, atunci când cunoaşterea
comportamentului simulat are importanţă pentru soluţionarea cauzei, în doctrina
criminalistică se recomandă să se apeleze la procedeul de deducţie a
comportamentului simulat, cunoscut sub denumirea de biodetectare cu ajutorul
tehnicii poligraf, a cărei utilizare pretinde a contribui la depăşirea celui mai mare
impediment în descoperirea şi cercetarea multor infracţiuni - disimularea adevărului
şi legea tăcerii119.

119
N. Zamfirescu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor de omor rămase cu
autorii neidentificaţi, Bucureşti, 200, p. 279.
158
 Elemente de tactică criminalistică

Tehnica de detectare a stărilor emoţionale a celor bănuiţi ori învinuiţi într-o

cauză penală, numită la începuturile sale (1925) „ lei - detector ” - detector de
minciuni, ulterior mereu perfecţionată, are la bază două elemente sau premise
ştiinţifice:
- persoana care simulează, adică se înfăţişează printr-o comportare improprie,
prezintă în mod necesar o seamă de manifestări emoţionale;
- în cadrul audierii, acesta nu-şi poate controla manifestările emoţionale120.
Tehnicile poligraf, folosite în ţările din vecinătatea Moldovei, sunt concepute
pentru înregistrarea a cinci feluri de indicatori fiziologici, cauzaţi de tensiunea
psihologică, condiţionată de eforturile necesare simulării unui anumit comportament,
după cum urmează:
- cardiovasculari, manifestându-se în ritmul sporit al pulsului şi în mărirea
tensiunii arteriale;
- respiratorie, aceasta devenind neregulată şi mai mai grea ca de obicei;
- electrodermică a pielii, însoţită de transpiraţie intensă, în special pe
suprafeţele palmare.
- fonorespiratorie, consistând în modificarea vocii;
- grafice, manifestându-se în majorarea presiunii scrisului, majorarea sau,
dimpotrivă, micşorarea vitezei în scris.
Indicii menţionaţi se înregistrează concomitent cu o peniţă inscriptoare pe o
bandă de hârtie ce rulează continuu.
Ca şi oarecare altă activitate desfăşurată în procedura de urmărire penală,
biodetectarea cu tehnică poligraf trebuie minuţios pregătită. în primul rând, persoana
care urmează a fi supusă testării nu trebuie să aibă nicio infirmitate medicală sau
neuropsihologică. îndată după ce îşi va da acordul să treacă testarea la poligraf, ea va
fi supusă controlului medico-psihologic respectiv. Urmează apoi amenajarea
încăperii în care se preconizează efectuarea testării. Aceasta trebuie să fie izolată
fonic şi sobru mobilată, astfel încât nimic să nu distragă atenţia celui testat. încăperea
trebuie să aibă o ventilaţie şi o temperatură constantă, dar şi o iluminare adecvată.
Este indicat ca testarea propriu-zisă să fie precedată de o convorbire pretest cu scopul,
pe de o parte, de a informa subiectul despre modul în care trebuie să se comporte în
cadrul testării speci- alistul-examinator, pe de altă parte, se va informa asupra
atitudinii celui ce urmează a fi testat, dar şi cu privire la eventualele animozităţi ce pot
avea loc pe parcursul testării propriu-zise121.
Aşezat comod într-un fotoliu şi cuplat la poligraf, subiectul supus testării trebuie
să răspundă cu „da” sau „nu” la trei categorii de întrebări adresate direct de către cel

120
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2007, p. 447-44$.
A. Ciopraga, Criminalistica: tratat de tactică. Iaşi, 1996, p.
121

286-287. 424

159
 Simion Doraş

învestit, cu efectuarea activităţii în cauză. La această, a treia şi principala etapă a

testării la poligraf, subiectului i se adresează întrebări: neutre, lipsite de orice
legătură cu cauza ca, de exemplu, referitoare la starea civilă, a celui testat, la nivelul
de studii, profesie şi domiciliul acestuia; relevante, nemijlocit legate de fapta
cercetată şi deci afectogene psihologic. Atare întrebări se vor referi direct la
elementele constitutive ale infracţiunii care i se impută celui testat, ca: „Ai condus
aseară autovehiculul BMW, furat de la parcarea de pe strada armenească 31, spre
oraşul Tighina?” sau „Ştii cine a cumpărat autovehiculul pe care împreună cu Nicolae
Manole l-aţi furat aseară de la parcarea de pe strada Armenească 31?”; de control
sau de verificare, adică care se referă la o altă infracţiune şi la care subiectul testării
evident va da un răspuns negativ, de pildă, „au mai furat anterior autovehicule?”
Răspunsurile celui testat vor fi comparate şi apreciate de către cel învestit cu
efectuarea acestei activităţi, de obicei, persoane competente în psihologia judiciară şi
cu o pregătire specială în tehnologia domeniului, care la această a treia şi ultima
etapă, va veni cu o concluzie vizavi de sinceritatea sau nesince- ritatea subiectului
supus testării de poligraf. Din cele de mai sus rezultă că, din perspectiva tehnologică,
poligraful în procedura de urmărire penală este folosit în acelaşi mod fără a provoca
dificultăţi. Ele apar în stadiul utilizării rezultatelor acestui procedeu tehnic la
stabilirea împrejurărilor infracţiunii. în lipsa prevederilor legale privind aplicarea
poligrafului în activitatea procesual-penală, în literatura de specialitate s-au expus
opinii diferite, de la atribuirea acestei activităţi semnificaţia unei surse speciale de
probă122, până la negarea categorică a posibilităţii aplicării acesteia în practica de
combatere a infracţiunilor123.
Fără a intra în discuţie asupra argumentelor invocate de cei care susţin po-
sibilitatea atribuirii prin lege, fireşte, a metodei poligrafului statutul de mijloc de
probă, cât şi a celor ce neagă această posibilitate, menţionăm următoarele:
1. Metoda testării la tehnica de poligraf este fundamentată ştiinţific, ea fiind
efectiv practicată in multe alte sfere de activitate umană, şi, în principiu, poate fi
folosită în procedura de urmărire penală, alături de alte mijloace tehnico-ştiinţi- fice
criminalistice. Or, aşa cum se suţine în literatura de specialitate, încadrarea tehnicii
de stabilire a sincerităţii sau nesincerităţii persoanelor implicate în proces este
problematică nu numai din motive că nu este prevăzută în lege, dar, mai ales, fiindcă
aplicarea acesteia nu garantează comiterea unor erori de natură să afecteze procesul
de stabilire a adevărului în procesul penal şi, în consecinţă, să ştirbească din

122
E. Российская, Нетрадиционные методы и средства получения и
использования значимой для расследования информации И Криминалистика,
Moscova, 1999, р. 118 şi urm.
В. Образцов, А. Топорков, Собирание ориентирующей информации с
помощью специалиста в области криминалистической полиграфологии,
//Криминалистика, Moscova, 1997, р. 319 şi urm.
160
 Elemente de tactică criminalistică

drepturile persoanelor implicate în proces.

2. în Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 93) sunt prevăzute
expres mijloacele de probă admise în procedura de urmărire penală: declaraţiile
bănuitului, învinuitului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civil- mente
responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpurile delicte; procese- le-verbale
privind acţiunile de urmărire penală; documentele; înregistrările audio sau video,
fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Legea (art. 93 şi 95)
prevede că probele sunt pertinente, concludente şi utile, dacă au fost administrate în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare. Conform art.
115, la audierea persoanelor, organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea
persoanelor audiate, poate efectua înregistrarea audio sau video. Despre aplicarea
mijloacelor de înregistrare audio sau video se comunică persoanei care urmează a fi
audiată înainte de începerea audierii. Testarea sincerităţii cu ajutorul tehnicilor de
poligraf a persoanelor audiate nu este prevăzută de Codul proc.pen. nici ca mijloc de
probă, nici ca mijloc de administrare a probelor verbale. Pornind de la cele
menţionate mai sus, s-ar putea susţine că detectarea sincerităţii sau nesincerităţii prin
metoda tehnicii poligraf n-a avut justificare legală şi nu poate fi utilizată. Studiile
speciale în domeniu denotă că metoda în acuză nu este acceptată de majoritatea
practicienilor124. în acelaşi timp, problema posibilităţii şi utilităţii aplicării tehnicii
poligraf, în procedura de urmărire penală, este discutată pe larg în literatura
criminalistică. Aici, fie şi în mod diferit, metoda este tratată pozitiv, dar nu ca mijloc
de probă, ci doar semnificaţia unui mijloc (instrumentarul) de investigaţie
criminalistică.
Fără a intra în detalii privind argumentele invocate pentru sau contra utilizării în
procedura de urmărire penală a testării cu tehnica poligraf a persoanelor audiate,
menţionăm următoarele:
1) Metoda testării la poligraf nu trebuie (ea nici nu poate) să pretindă a fi
recunoscută ca mijloc de probă. Poligraful trebuie tratat şi, fireşte, legitimat, ca
mijloc tehnico-ştiinţific criminalistic, alături de celelalte mijloace tehnice aplicate în
mod direct sau prin adaptarea în activitatea criminalistică.
2) Metoda testării la tehnica de poligraf este una fundamentată ştiinţific, ea fiind
efectiv utilizată în medicină, psihiatrie, psihologie şi în alte genuri de activitate
umană. Testarea la poligraf se aplică pe scară din ce în ce mai largă în activitatea
organelor de urmărire penală a multor ţări125.
3) Opinia (la care ne subscriem), potrivit căreia tehnica de constatare a indicilor
comportamentului simulat trebuie să constituie un auxiliar al organelor de urmărire

124
Ig. Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal, Chişinău, 2009, p. 171.
125
В. Образцов, А. Топорков, Нетрадиционные криминалистические
методы поисков о познавательной деятельности в уголовном
судопроизводстве И Криминалистика, Moscova, 1997, р. 328.
161
 Simion Doraş

penală 126 , un instrument de lucru cu unica aplicabilitate, şi anume, la audierea

bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, martorilor şi altor persoane implicate în
proces. în urma stabilirii prin analiza fiziologică, adică prin testare la poligraf, a
indicilor comportamentului simulat a persoanelor audiate, organul învestit cu
urmărirea penală îşi va orienta activitatea pe un făgaş real şi efectiv, inclusiv tactica
interogatoriului.
4) Constituind un mijloc tehnic de constatare a indicilor simptomatici ce
însoţesc activitatea simulată, testarea la tehnica poligraf nu trebuie neglijată, cu atât
mai mult infirmată.

126
A. Ciopraga, Criminalistica: tratat de tactică, Iaşi, 1996, p. 298.
162