Capitolul IV.

ÎNV INGEREA ÎMPOTRIVIRII

URMĂRIRII
PENALE

§ I. Noţiunea, formele şi metodele de împotrivire a urmăririi penale

Urmărirea penală, după cum se ştie, este un proces ce are ca scop restabilirea
evenimentului infracţional produs în trecut, după probele descoperite de către ofiţerul de
urmărire penală (procuror) în prezent, şi atragerea la răspundere penală a persoanei v
inovate.
Cunoaşterea evenimentului produs în trecut se întemeiază întotdeauna pe probele din
prezent. Acestea pot fi identificate şi stabilite prin intermediul diverselor măsuri speciale
de investigaţie şi acţiuni procesuale. Cunoaşterea include o activitate practică de
acumulare, verificare şi evaluare a probelor respectiv e. Volumul informaţiei,
operativitatea şi oportunitatea acumulării ei depind in mare măsură de împrejurările în
care se desfăşoară procesul de investigare şi de profesionalismul ofiţerului de urmărire
penală, de poziţia lui civică.
Legea procesual-penală nu numai reglementează anumite acţiuni de urmărire penală,
dar şi stabileşte un anume mod al întregii investigări. De asemenea, ea reglementează
relaţiile ofiţerului de urmărire penală cu participanţii la procesul penal, eu cetăţenii, cu
persoanele oficiale, eu instituţiile şi organizaţiile statale şi nestatale, prevede succesiunea
diferitelor acţiuni, ordinea îndeplinirii unor sarcini intermediare de cercetare, conferă un
caracter obligatoriu unui complex de acţiuni care trebuie efectuate la o etapă sau alta şi
limitează activitatea ofiţerului de urmărire penală (procurorului) intr-un anumit cadru
temporal. Aceasta îi conferă activ ităţii ofiţerului de urmărire penală un caracter
normativ, bine determinat. ceea ee nu este specific altor profesii.
Având în vedere că urmărirea penală se efectuează de ofiţerul de urmărire penală
(procuror), se poate spune că opunerea de rezistenţă (împotriv irea) acestei activităţi se
exprimă în crearea unor impedimente la realizarea de către persoanele sus-numite a
sarcinilor de serv iciu. în unele cazuri, aceste impedimente pot fi direcţionate nu doar pe
cauza respectivă, ci şi împotriva ofiţerului de urmărire penală sau procuror concret. Prin
urmare, aceasta deja denotă un anumit conflict care poate fi folosit în interesul
persoanelor cointeresate de împotriv irea cercetării cauzei.
Activităţii de urmărire penală totdeauna i se împotrivesc anumite persoane sau
grupuri de persoane. Se ştie bine că. nici o persoană care a săvârşit un act prejudiciabil,
nu doreşte să fie atrasă la răspundere penală pentru acţiunile comise. Astfel bănuiţii se
străduie să se eschiveze de răspundere sau să suporte o mai mică răspundere, şi de aceea,
chiar dacă sunt reţinuţi în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după aceasta,
practic, majoritatea dintre ei fie că ascund unele circumstanţe ale infracţiunii săvârşite,

77
fie minimalizează rolul lor în pregătirea şi efectuarea actului ilicit. în alte cazuri, aceştia
trec la unele forme mai active de împotrivire, cum ar fi declaraţia alibiului fals ori la
influenţă asupra reprezentantului organului de urmărire penală, prin diverse mijloace şi
forţe.
Apărută la începutul anilor 90 ai secolul XX. teoria învingerii împotrivirii urmăririi
penale ţine de criminalistică şi este inclusă în această ştiinţă ca o teorie particulară. La
formarea acestei teorii au contribuit mai mulţi criminalişti (R.Belkin. V.Culicov,
V.Caragodin şi alţii)'4.
împotrivirea sau opunerea de rezistenţă urmăririi penale a devenit în ultima perioadă
o problemă de o mare actualitate. Aceasta este legată de răspândirea vastă a activităţilor
ilicite ale structurilor criminale organizate, de protejarea activităţilor infracţionale de
către unii lucrători ai organelor de poliţie, procuraturii, serviciilor speciale, precum şi de
implicarea unor demnitari de stat. deputaţi etc.
Esenţa împotrivirii urmăririi penale, după cum menţionează E.Babaeva. constă in
organizarea şi efectuarea anumitor impedimente şi obstacole pe parcursul cercetării şi
examinării cauzei penalen".
Factorul principal care duce la opunerea de rezistenţă (împotrivire) urmăririi penale
este dorinţa de a se eschiva sau de a-i ajuta cuiva să se eschiveze de răspundere penală, iar
această dorinţă poate fi determinată de infractori din diferite motive. Mai întâi de toate,
aceasta este frica, groaza pedepsei, în alte cazuri r ii vin ca, teama destăinuirii
compromiţătoare, publicitatea infracţiunilor contra rudelor sau cu caracter sexual etc.1'1.
în alte cazuri, împotrivirea urmăririi penale este bazată pe încrederea în lipsa de cinste
şi principialitate a unor reprezentanţi ai organelor speciale şi de drept. Aceasta se
întâlneşte, de obicei, la reţinerea infractorilor frauduloşi (recidivişti. a membrilor
structurilor criminale organizate).
Aşadar, urmărirea penală se efectuează în situaţii sau condiţii favorabile şi
nefavorabile. Situaţia nefavorabilă a cercetării infracţiunii concrete se creează ca rezultat
al împotrivirii persoanelor cointeresate. Acestea pot fi atât din interiorul organului
respectiv, cât şi din afara lui. Astfel de situaţii nefavorabile se pot crea
Белкин P.C. Криминалистическое обеспечение деятельности криминальной милиции и
органов предварительного расследования. Москва. 1907; Куликов В.И. Основы кримина-
листической теории организованной преступной деятельности. Ульяновск. 1994; Караго- дин
В.11. Основы криминалистического учения о преодолении противодействия расследованию.
Екатеринбург, 1992.
"" Бабаева Э.У. Проблемы теории и практики преодоления противодействия уголовному

преследованию. Москва. 2006. с.65.

ы
Аверьянова Т.В., Белкин Р.С., Корухов 10.Г.. Российская Е.Р. Криминалистика. Учебник
для вузов. Москва: Норма, 2007. с.465.
până la pornirea cauzei penale, în timpul cercetării infracţiunii concrete, precum şi la
examinarea cauzei în instanţa de judecată.
împotrivirea cercetării din interior, care are loc din partea unora sau altor persoane,

78
figuranţi ai cercetării, se poate exprima anume: de bănuit. învinuit, martori, victimă,
specialist, expert, avocat. Pentru toate aceste persoane este caracteristic faptul că ei deţin
o anumită informaţie referitor la infracţiunea comisă şi încearcă de a ascunde, tăinui,
modifica sau nimici această informaţie şi purtătorii ei.
Cel mai interesat este însuşi infractorul care, de regulă, opune ofiţerului de urmărire
penală, în modul cel mai activ, eforturi de împotri\ire a cercetărilor, încercând un arsenal
nelimitat din cele mai sofisticate tertipuri, cum ar fi viclenia, şantajul, minciuna.
înşelăciunea, clevetirea, provocarea, falsificarea, mituirea, ameninţarea ş.a. Ofiţerul de
urmărirea penală însă este obligat în orice situaţie să acţioneze doar în limitele legii şi ale
moralităţii. El este în drept să facă uz de anumite procedee tactice sau măsuri speciale de
investigaţie pentru a acumula şi verifica probele adunate pe cauza cercetată, inclusiv
depoziţiile bănuitului, învinuitului, de a lua toate măsurile pentru stabilirea adevărului şi
atragerea la răspundere penală a tuturor v inovaţilor.
Figuranţii cauzei, fiind cointeresaţi de rezultatele cercetării infracţiunii depistate. pot
utiliza următoarele metode de tăinuire: ascundere de informaţii cu sens criminalistic:
nimicirea informaţiei şi a suporturilor ei: mascarea datelor infracţiunii: falsificarea
datelor referitor la fapta săvârşită; înaintarea alibiului; înscenarea infracţiunii etc.
în realizarea scopului determinat de împotrivire, organului de urmărire penală,
infractorii, de obicei, utilizează trei căi: 1) efectuarea infracţiunilor la un nivel
profesionist destul de înalt, fără a lăsa urme (materiale sau ideale). în acest sens, ei sunt
instruiţi de foştii lucrători ai organelor de drept, specialişti de performanţă; 2) nimicirea
fizică a urmelor apărute in urma comiterii infracţiunii. Aceasta o poate face însuşi
infractorul la faţa locului, după săv ârşirea actului ilicit, sau anumite persoane, grupe de
nimicire a urmelor, care. de obicei, activează în cadrul grupărilor criminale organizate,
inclusiv înlăturarea fizică a unor victime, martori etc.; 3) influenţarea organelor de
urmărire penală, procurorilor prin diferite metode şi forme pentru ca cauza penală pe
fapta depistată să nu fie pornită, iar cea deja pornită să fie clasată.
Partea vătămată obişnuieşte să se împotrivească urmăririi penale şi întreprinde
măsuri în acest scop în trei situaţii: a) când infracţiunea descoperă aspecte defăimătoare,
compromiţătoare pentru ea; b) dacă descoperirea infracţiunii poate duce şi la atragerea sa
la răspundere penală; c) având dorinţa de a se răfui cu infractorul.
Martorii în cauză pot să se împotrivească cercetării din diverse motive: presiune.
influenţa bănuitului. învinuitului, avocatului, rudelor, cunoscuţilor, şantaj, cumpărare,
milă etc.
Dat fiind faptul că ofiţerul de urmărire penală nu deţine aproape niciodată toată
informaţia la începutul cercetărilor, el este nevoit să ia decizii în condiţii care se
caracterizează printr-un grad mai mic sau mai mare de incertitudine. Deseori, ofiţerul de
urmărire penală activează în condiţii de criză de informaţii şi. în aşa situaţii, el uşor poate
fi influenţat de unii conducători din organele respective, care urmăresc anumite scopuri

79
de împotrivire a urmăririi penale pe cazul concret.
împotrivirea din exterior presupune o activitate a unor persoane care nu sunt legate cu
evenimentul infracţional, dar au anumite interese şi pârghii (administrative. procesuale,
alte relaţii) asupra personalităţii ofiţerului de urmărire penală (procuror). Aceste
persoane pot fi: conducătorii organelor speciale sau de drept, procurorii, colegii de
serviciu, rudele, cunoscuţii infractorilor, demnitari din organele puterii de stat etc.
Atunci când împotrivirea în cercetarea cauzei este aranjată prin intermediul
persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de urmărire penală, împuternicite cu
anumite drepturi procesuale şi influenţare asupra procesului de cercetare, ea se bazează
pe diferenţa funcţiilor pc care le ocupă subiectul cercetării şi şeful respectiv. Ultimul,
conform statutului funcţiei şi prerogativelor sale procesuale şi administrative, are
posibilitatea de a crea anumite obstacole şi de a influenţa în mod real urmărirea penală.
Această situaţie de serviciu a conducătorului organului respectiv, implicat de către
infractor sau alte persoane cointeresate, permite demnitarului crearea pe cauza concretă a
anumitor obstacole şi îmbrăcarea (camuflarea) acestora sub „cerinţele legale". în acest
scop. el maschează activitatea de sabotaj sub masca de executare strictă a „buchiei legii",
de îndeplinire formală a cerinţelor legii, ordinelor şi instrucţiunilor departamentale,
ascunzând cointeresarea proprie şi aranjarea obstacolelor artificiale urmăririi penale.
Esenţa obstacolelor organizaţionale din partea conducătorilor organelor de drept
constă în iniţierea lucrătorului operativ, ofiţerului de urmărire penală, procurorului a
senzaţiei de neîncredere în poziţia, starea lor de serviciu, de a stârni incertitudine în
posibilităţile ajutorului şi susţinerii din partea conducerii, colegilor. Aceste stări pot fi
atinse şi în urma lipsei condiţiilor normale de activitate, însărcinării lucrătorului operativ,
ofiţerului de urmărire penală cu alte activităţi care să nu-i permită să se ocupe nemijlocit
de clarificarea cazului infracţional depistat etc.
Şi dacă subiecţii împotrivirii din interior pot realiza scopurile lor prin tăinuire,
falsificare, modificare a unor circumstanţe ale infracţiunii săvârşite, atunci subiecţii
împotrivirii din exterior o pot face prin influenţă, presiuni asupra ofiţerului de urmărire
penală (procuror), crearea de condiţii ca acesta să întreprindă unele încălcări, să comită
abateri, delicte sau chiar infracţiuni, pentru ca apoi să fie înlăturat de la cercetare.
O formă de împotrivire deosebită urmăririi penale este refuzul organelor re-
prezentanţilor puterii legislative de a lipsi pe bănuit de imunitatea de deputat.
Practica demonstrează că împotrivirea urmăririi penale se efectuează sub două forme:
activă şi pasivă.
Ca forme active de împotrivire urmăririi penale, pot fi considerate: darea depoziţiilor
false, instigarea altor persoane la darea depoziţiilor false, tăinuirea şi nimicirea urmelor,
obiectelor, documentelor ce pot avea importanţă pe cauza cercetată, crearea probelor
false, înscenarea infracţiunii, opunerea de rezistenţă faţă de reprezentantul organului de
urmărire penală, eschivarea de la răspundere penală etc.

80
 Forma pasivă de împotrivire poartă caracter de inacţiuni şi se deduce prin nea-
cordarea de ajutor ofiţerului de urmărire penală în anumite situaţii dificile de către
organele speciale de investigaţie, conducerea subdiviziunii, organului respectiv,
neîndeplinirea cerinţelor legale ale acestuia, neprezentarea datelor, documentelor
solicitate pe cauză, tărăgănarea îndeplinirii unor interpelări, neprezentarea la timp la
citaţia organului, refuzul de a da depoziţii etc.
In dependenţă de informaţia de care dispune ofiţerul de urmărire penală (procurorul)
referitor la împotrivirea cercetării, de posibilităţile de a distinge şi corect a evalua situaţia
creată. împotrivirea poate fi diferenţiată in: latentă şi deschisă, directă şi indirectă.
Forma directă de împotrivire urmăririi penale se exprimă prin acţiuni de influenţare
nemijlocită asupra ofiţerului de urmărire penală (procurorului) şi poate fi exercitată, la
fel. de către bănuit. înv inuit şi de către alte persoane în interesele acestora, prin:
corupere, şantaj, ameninţare, provocare, cauzare de daune materiale, aplicarea forţei
fizice, răpirea membrilor familiei lor. lichidarea fizică a martorilor, victimelor sau
rudelor acestora etc.
Influenţa indirectă asupra ofiţerului de urmărire penală (procuror) poate fi efectuată
din partea conducătorilor organelor de drept în care aceştia activează, a şefilor
subdiviziunilor de urmărire penală, colegilor, procurorilor de diferite niveluri,
reprezentanţilor organelor executive, legislative etc. în aceste cazuri, persoanele
nominalizate nu se prezintă cointeresate de cercetarea obiectivă a actului ilicit şi
stabilirea adevărului în cauză, ci doresc muşamalizarea informaţiei, probelor referitoare
la infracţiunea depistată. Măsurile de împotrivire indirectă urmăririi penale, de obicei, se
exprimă prin:
tărăgănarea neîntemeiată a pornirii urmăririi penale sub pretextul insuficienţei
materialelor primare;
efectuarea presiunilor asupra ofiţerului de urmărire penală, lucrătorilor operaţie i de a
termina verificarea materialelor sau cercetarea cauzei concrete, ca neimportante,
neactuale; refuzul de a da acordul la pornirea cauzei penale; anularea ordonanţei de
pornire a cauzei penale;
luarea materialelor (cauzei pornite) şi distribuirea acestora unui alt organ; darea
indicaţiilor orale de încetare a urmăririi penale; transmiterea de nenumărate ori. tară
anumite motive, a cauzei penale de la un ofiţer de urmărire penală la altul, cu scopul
scoaterii din dosar a unor probe şi încetarea ulterioară a urmăririi penale;
darea, cu bună ştiinţă, a dispoziţiilor nemotivate referitor la îndeplinirea unor sarcini
facultative, care necesită mult timp, şi în aşa mod, abaterea de la activitatea de bază -
cercetarea cauzei penale;
trimiterea comisiilor rogatorii organelor speciale de investigaţii cu anumite sarcini
inadmisibile de executat;
refuzul de a lipsi persoana concretă de imunitatea de care aceasta se bucură sau de a da

81
 acceptul la efectuarea percheziţiei, arestului bănuitului, învinuitului;
refuzul de a prelungi termenul de efectuare a urmăririi penale şi crearea premiselor
pentru clasarea cauzei penale;
consultarea neoficială a bănuiţilor. învinuiţilor şi informarea acestora despre planurile
ofiţerului de urmărire penală pe dosar; crearea posibilităţilor pentru anumiţi infractori
de a avea legătură telefonică sau în alt mod cu complicii lor, inclusiv de la libertate,
pentru a aranja unele probe false;
refuzul de a întocmi sau a confirma rechizitoriul şi de a trimite cauza în judecată;
dispunerea încetării urmăririi penale printr-o ordonanţă nemotivată sau slab motivată;
amânarea neîntemeiată, în repetate rânduri, a examinării cauzei în judecată;
excluderea, scoaterea neîntemeiată din rechizitoriu a anumitor capete de învinuire şi
aplicarea legii privind infracţiunea mai uşoară; restituirea neîntemeiată a cauzei
procurorului care a condus sau exercitat urmărirea penală, pentru a se înainta o nouă
învinuire, care se deosebeşte esenţial de cea primară;
revocarea sau modificarea tară temei a măsurii preventive aleasă anterior; modificarea
neîntemeiată a listei persoanelor care urmează a fi citate în instanţa de judecată;
învinuirea nefondată a ofiţerului de urmărire penală, procurorului în încăl-
cări de lege, înlăturarea acestuia de la investigarea cauzei, inclusiv pornirea asupra
lui a unei cercetări din oficiu sau chiar a cauzei penale; adoptarea sentinţei de
achitare sau condamnare blândă a inculpaţilor, vinovăţia cărora pe deplin a fost
probată etc/0.
După cum observăm, rezultă că cercetarea infracţiunii este o veşnică înfruntare.
învingere a rezistenţei materiei omului şi a lucrurilor. Uneori se împotrivesc toţi: martorii
şi victimele, bănuiţii şi învinuiţii. Unele măsuri sau activităţi de împotrivire se pot
descoperi încă din momentul apariţiei intenţiei infracţionale.
Toate acestea, luate împreună, conferă uneori cercetătorilor cauzelor penale un
caracter de luptă între ofiţerul de urmărire penală (procuror) şi alte persoane, care deseori
ia forme destul de acute şi chiar periculoase. Necesitatea de a depăşi situaţiile periculoase
şi de a înlătura piedicile puse in mod deliberat în calea ofiţerului de urmărire penală, îi
provoacă acestuia diverse reacţii emoţionale, creându-i eforturi permanente de voinţă şi
activitate intelectuală şi profesională activă.
in procesul de cercetare este necesar de a depăşi rezistenţa opusă de către persoanele
care nu sunt interesate de desfăşurarea eficientă a urmăririi penale. Posibil, nu mai există
un alt gen de activitate umană împotriva căreia s-ar opune atâta rezistenţă de către
anumite persoane sau grupuri de persoane. De aceea trebuie să se ţină cont că. rezistenţa
organizată, opusă uneori ofiţerului de urmărire penală (procurorului) de către anumite
persoane cu funcţii de răspundere, bănuiţi, învinuiţi etc., poate crea dificultăţi serioase
cercetării sau chiar şi securităţii persoanelor împuternicite cu investigarea infracţiunilor.
Una din sarcinile ofiţerului de urmărire penală (procurorului) la cercetarea oricărei

82
cauze penale constă în evaluarea clară a situaţiei în care el activează, investigând
infracţiunea. Aceasta se poate face numai prin studierea şi analiza permanentă.
sistematică a tuturor informaţiilor acumulate, comportamentelor figuranţilor în cauză,
colegilor şi atitudinii conducerii faţă de cercetare. Aici trebuie să se ia în calcul posibilele
contraacţiuni care au ca scop contracararea investigaţiei obiective.
împotrivirea organului de urmărire penală prezintă un sistem de acţiuni (inacţiuni)
îndreptate spre tăinuirea actului infracţional sau a unor circumstanţe ale acestuia, prin
îngrădirea utilizării tuturor probelor în procedura penală şi folosirea ulterioară a acestora
in calitate de probe judiciare.
Ca forme clasice de împotrivire urmăririi penale de către bănuit, învinuit, pot fi
numite:
a) înaintarea alibiului:
b) autocalomnia;
c) înscenarea infracţiunii.
h:
Журавлев С.Ю. Расследование экономических преступлений, Москва, 2005. с.459- 462.

83
 § 2. Cercetarea alibiului
Se cunoaşte că infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe persoane şi ştie că.
de asemenea, persoana poate săvârşi infracţiunea Iară a fi prezentă personal la faţa
locului (ca organizator, instigator sau complice al unui grup criminal).
Stabilirea alibiului nu întotdeauna poate fi interpretată univoc în favoarea persoanei
bănuite. învinuite. Practica denotă că stabilirea faptului absenţei persoanei bănuite la
locul săvârşirii infracţiunii în timpul când s-a produs infracţiune. încă nu înseamnă că
persoana respectivă nu are nici o atribuţie la fapta săvârşită. Persoana putea să nu apară în
calitate de executor nemijlocit al infracţiunii, ci să fie complice al acesteia în calitate de
organizator sau instigator' ’.
Posibilităţile tehnice modeme, aliate ..în serviciul” infractorilor, de exemplu,
mijloacele de telefonie mobilă, internet. Skype etc.. permit organizatorului infracţiunii să
ţină sub control situaţia criminală, să coordoneze acţiunile complicilor, să le dirijeze pe
măsura parvenirii din partea lor a unor semnale urgente şi să elaboreze în baza analizei
lor indicaţiile de rigoare.
înaintarea (declararea) alibiului are ca scop împotrivirea de a stabili adevărul în cauză
şi încercarea de a influenţa sistemul probatoriu în folosul său. Alibi înseamnă altundeva,
în altă parte64.
în timpul verificării alibiului, acesta poate fi combătut. Stabilirea falsităţii alibiului
reprezintă o probă importantă a v inovăţiei persoanei bănuite. înaintarea unui alibi fals,
lucru asigurat de cele mai multe ori de către infractori. încă până în momentul când
aceştia nimeresc in vizorul organelor de urmărire penală, reprezintă una din formele cele
mai răspândite de împotrivire faţă de cercetare, cu scopul de a se eschiv a de răspundere
pentru fapta săv ârşită. Sensul, în acest caz, se reduce la formarea de către infractor şi
complicii săi a unui sistem de probe false, care sa-1 reabiliteze şi să orienteze urmărirea
penală pe o cale greşită.
In orice alibi, ca într-un sistem logic, sunt prezente trei elemente de bază, care trebuie
stabilite cu exactitate:
1) locul săvârşirii infracţiunii;
2) timpul săvârşirii infracţiunii;
3) locul în care s-a aflat persoana care a declarat că are un alibi (bănuitul, învinuitul).
Un alibi fals poate fi pregătit din timp. dar poate şi să nu fie pregătit. Alibiul fals
pregătit din timp poate fi calificat, însoţii de crearea probelor false şi simplu (o trimitere,
„fabricată” din timp. Ia anumite împrejurări, fapte). Fabricarea unui alibi fals poate fi
efectuată de către infractor (atât de unul singur, cât şi in colaborare cu complicii) sau de
persoanele cu care acesta este în relaţii, la rugămintea acestuia sau din iniţiativa lor. în
cazul dat. se comit deseori şi alte infracţiuni, cum ar fi contrafacerea de documente, uzul
de fals. furtul de blanchete de documente oficiale, instigarea la depoziţii false etc.
In calitate de versiuni tipice generale în procesul cercetării alibiului, se verifică

I iuieHKO Е.П.. Образцов В.А. Криминалистика. Учебник. Москва. 2005. с.312.

64
Dicţionar enciclopedic. Chişinău: Cartier. 2001. p.38.

84
următoarele: alibiul real şi alibiul fals.
în cazul confirmării obiective a alibiului poate pieri necesitatea aflării cauzelor şi
circumstanţelor apariţiei în dosarul penal a probelor care permit bănuirea sau învinuirea
persoanei nevinovate de săvârşirea infracţiunii. Acest fapt contribuie la înaintarea şi
verificarea versiunii despre faptul că persoana nevinovată a nimerit în cadrul persoanelor
bănuite, inculpate. în \ irtutea:
a) erorii neintenţionate a ofiţerului de urmărire penală şi a martorilor audiaţi în cauza
respectivă;
b) relei intenţii din partea cuiva;
c) altor cauze.
Alibiul poate fi verificat în mod procesual sau în mod operativ. Activitatea
procesuală şi organizatorică a ofiţerului de urmărire penală privind cercetarea alibiului
include:
I) Efectuarea. în primul rând. a unei audieri detaliate a persoanei care a declarat
despre alibiul său privind:
- locul unde se afla în timpul săvârşirii infracţiunii şi cu ce se ocupa nemijlocit
(descrierea amănunţită a circumstanţelor cum a nimerit la locul dat. ce prezintă
concret locul respectiv, ce semne, caracteristici, evenimente au avut Ioc acolo, ce
persoane au fost prezente, cu cine a comunicat, cine poate confirma aceste date);
acţiunile concrete care s-au produs acolo cu participarea sau fără participarea
acesteia (cine şi în ce calitate a evoluat, cât timp au durat, cu ce s-au finisat, cum
era timpul etc.):
- itinerarul pe care l-a parcurs până la locul în cauză şi la revenirea de acolo (cu ce
s-a deplasat, cu cine. ce întâmplări au avut loc în drum spre sau de la locul numit,
cât a durat această deplasare, cu ce era îmbrăcată. încălţată, ce obiecte avea cu ea);
- scopul deplasării la locul numit, modalităţile şi mecanismul de realizare a
acestuia: persoanele care sunt la curent cu această deplasare şi scopul nemijlocit.
timpul aflării şi activitatea persoanei date:
sursele, dacă există, ce reflectă apariţia şi activitatea persoanei în cauză la locul
numit;
motivele nedeclarării la timp despre alibiul său, dacă despre aceasta era
necesitatea reală şi posibilitatea oportună.
2) Construirea. în baza acestor mărturii, a modelului subiectiv al situaţiei în care s-a
pomenit persoana declarantă; studierea acestei situaţii şi tragerea concluziilor care
apoi urmează a fi verificate;
3) Elaborarea, pe această bază. a unui plan de verificare a alibiului şi realizarea lui.
Această activitate poate fi efectuată concomitent cu alte activităţi procesuale şi cu
ajutorul lucrătorilor operativi. Ultimii pot colecta informaţii privind evenimentele,
faptele, circumstanţele anunţate de persoana declarantă a alibiului, dar şi privind acele

85
evenimente, fapte reale care n-au fost numite, însă au avut loc în condiţii concrete.
In acest scop. trebuie elucidate detaliat particularităţile evenimentelor, fenomenelor
cu caracter social, natural, climateric etc. cu care trebuia să se confrunte persoana
verificată, dacă ea într-adevăr s-a aflat la locul respectiv în momentul săvârşirii
infracţiunii; trebuie elucidate semnalmentele a tot ceea ce se afla pe itinerarul parcurs de
persoană până la locul comiterii infracţiunii şi după plecarea de acolo.
Această activitate presupune obţinerea şi analiza informaţiilor necesare din
mass-media, de la organele de control şi de drept, de la persoanele cu funcţii de
răspundere, alţi angajaţi ai organizaţiilor, instituţiilor de la locul respectiv, din alte surse
oficiale şi neoficiale.
In vederea verificării pe cale procesuală a alibiului declarat, se pot efectua
următoarele acţiuni de urmărire penală: examinarea locului în cauză (încăperilor.
terenurilor); verificarea depoziţiilor la faţa locului; audierea martorilor; prezentarea spre
recunoaştere a persoanelor; confruntarea; ridicarea şi examinarea surselor de informaţie
în care s-au găsit reflectare circumstanţele care trebuie stabilite.
Locul în cauză, unde „chipurile" se afla în momentul săvârşirii infracţiunii persoana
bănuită sau învinuită, poate fi examinat de ofiţerul de urmărire penală sau de un alt
membru al echipei de cercetare în scopul clarificării situaţiei reale acolo şi documentării
acestei realităţi (existenţa sau inexistenţa unor semne, caracteristici, proprietăţi ale
obiectelor, realizarea şi reflectarea unor evenimente etc.).
Ca martori pot fi audiate persoanele numite de declarantul alibiului, precum şi acele
persoane care într-adevăr se aflau la locul respectiv în timpul săvârşirii faptei
prejudidabile.
Prima categorie de martori, în cazul unui alibi real, ar putea da depoziţii veridice
similare despre aflarea persoanei respective în locul numit, timpul aflării acesteia,
contactele sau alte circumstanţe, activităţi concrete ale declarantului alibiului. în cazul
unui alibi fals, când declarantul din timp a pus la cale alibiul, înţelegându-se cu anumite
persoane, declaraţiile lor, doar în linii generale se vor asemăna, iar în detalii nu vor
coincide, fiindcă ei niciodată nu pot prevedea toate detaliile.
A doua categorie de martori pot relata faptele şi celelalte circumstanţe în mod
obiectiv. Alibiul real se va confirma, iar alibiul fals va fi demascat.
Prezentarea spre recunoaştere a persoanei respective în cazul alibiului real va da un
rezultat pozitiv, iar în cazul alibiului fals. rezultatul va fi negativ.
Confruntarea declarantului alibiului cu martorii respectiv i poate fi efectuată doar
dacă aceştia nu confirmă cele declarate de bănuit. înv inuit.
Ridicarea şi examinarea surselor de informaţie in care şi-au găsit reflectare
circumstanţele respective, pot confirma sau infinita declaraţiile bănuitului, învinuitului.
4) in dependenţă de rezultatele negative ale cercetării, persoana care a declarat
alibiul trebuie audiată în mod repetat pe aceleaşi circumstanţe:

86
 5) Constituirea, în baza datelor obţinute din alte surse, a modelului faptic (obiectiv)
al situaţiei legate de alibiul declarat:
6) Analiza comparativă a modelului subiectiv şi a celui obiectiv şi formularea
concluziilor privind gradul asemănării sau deosebirii acestora (obiectivitatea sau
falsitatea alibiului):
7) Cu ajutorul probelor acumulate în procesul cercetării alibiului, demascarea
persoanei respective (bănuitului, învinuitului) în înaintarea „alibiului fals”.
Concluzia privind asemănarea modelelor comparate presupune că alibiul este
confirmat şi este veridic. în cazul necorespunderii semnalmentelor modelelor, este
necesar să se dea o apreciere caracterului, conţinutului şi gradului de distincţie al
necorespunderilor stabilite. Totodată, trebuie să se ia în considerare că diferenţele
stabilite, neeorespunderile între modele nu întotdeauna pot fi interpretate univ oc, ca un
temei pentru concluzia privind falsitatea alibiului.
O astfel de concluzie nu este justificată în cazul unor contradicţii cu caracter
particular, secundar, neesenţial, care sunt pe deplin demonstrate şi explicabile în cazul
justeţei alibiului. Temei pentru o concluzie contrară este prezenţa unei contradicţii
esenţiale, care nu poate fi explicată prin cauze întâmplătoare. Soluţionarea pozitivă a
întrebării priv ind falsitatea alibiului este posibilă dacă:
a) în realitate, după cum s-a stabilit, lipsesc în mod obiectiv fapte, circumstanţe,
urme importante, despre care declarantul alibiului a anunţat că au existat:
b) faptele, circumstanţele indicate de la declarant în timpul audierii s-au produs
într-adevăr, însă caracteristica lor reală se deosebeşte esenţial de cea dată de
declarant:
c) au fost stabilite elemente importante ale modelului real, despre care declarantul nu
ar fi trebuit să ştie, dar în timpul audierii, el a respins posibilitatea existenţei lor
sau nu a spus nimic concret despre acestea.
După demascarea „alibiului fals", bănuitului, învinuitului i se propune să relateze
obiectiv despre cele săvârşite şi rolul lui în infracţiunea cercetată.

§ 3. Demascarea şi cercetarea autocalomniei

In unele cazuri, persoanele bănuite sau chiar care se află în afara cercului de bănuiţi.
în pofida unor circumstanţe, cu bună ştiinţă fac unele declaraţii privind complicitatea lor
la infracţiunea cercetată, adică se autocalomniază.
Autocalomnia reprezintă fapta depunerii depoziţiilor false ale persoanei tăcute cu
bună ştiinţă privind complicitatea sa fictivă la infracţiunea cercetată sau care nici n-a fost
comisă. Ea poate fi simplă (autoînv inuire) şi complicată, care conţine pe lângă
autocalomnie o acuzaţie falsă (învinuire neîntemeiată) şi la adresa altor persoane.
în teorie şi practică se disting:
a) autocalomnie totală (atunci când declarantul nu a fost cu nimic implicat în
infracţiunea cercetată);

87
 b) autocalomnie parţială (în cazul în care persoana respectivă. într-o oarecare
măsură, a fost totuşi implicată în infracţiunea săvârşită, însă îşi asumă benevol
răspundere mai mare decât merită).
De asemenea, autocalomnia poate fi reală şi nereală.
c) aucalomnia reală se referă la comiterea infracţiunii săvârşite realmente de către
cineva, dar nu de declarant;
d) autocalomnia nereală este atunci când infracţiunea nici n-a avut loc, adică delictul
a fost inventat.
Din practică, se cunoaşte că autocalomnia poate fi determinată de:
- dorinţa de a le ajuta rudelor, altor persoane să se eschiveze de la răspunderea
pentru săvârşirea infracţiunii; tendinţa de a obţine autoritate în anumite cercuri;
- dorinţa de a-şi uşura situaţia (de exemplu, condiţiile de deţinere în arest); intenţia
de a obţine anumite facilităţi comparativ cu alte persoane (de exemplu,
întrevederea cu rudele, primirea unui colet cu produse în plus);
- frica de răzbunare din partea adevăraţilor infractori;
- dorinţa de a nimeri în detenţie cu scopul de a şterge urmele unei infracţiuni şi mai
grave săvârşite de persoana în cauză, de a se izbăvi de alcoolism şi de alte vicii sau
de anumite relaţii;
intenţia de a induce urmărirea penală în eroare. în speranţa de a renunţa în viitor la
propriile depoziţii şi de a evita răspunderea, atât pentru infracţiunea realmente
săvârşită, cât şi pentru cea falsă;
- încercarea de a-i acoperi (a-i scoate din cauză) pe complici:
- tendinţa de a obţine cât se poate mai repede condamnarea şi de a ajunge în locul de
detenţie;
- dorinţa de a ascunde o altă infracţiune mai gravă:
- lipsa unei ieşiri din situaţie pe fundalul deprimării şi al lipsei unor perspective
reale ale ieşirii din situaţia nefavorabilă creată;
- caracterul neobiectiv, părtinitor al urmăririi penale, măsurile de influenţă ilegală,
aplicarea forţei fizice din partea ofiţerului de urmărire penală sau a altor persoane;
- dereglările maladive ale psihicului''5.
Despre o situaţie de autocalomnie se poate conchide din următoarele semne (date):
- obţinerea unor date veridice, care exclud posibilitatea săvârşirii infracţiunii de
către bănuit (învinuit), inclusiv constatarea faptului că această infracţiune este
săvârşită în realitate de către alte persoane;
descoperirea unor probe care pun la îndoială adevărul mărturiilor depuse de către
bănuit sau în\ inuit privitor la infracţiunea săvârşită de către el (de exemplu,
primirea unor declaraţii ale unui martor care a văzut momentul săvârşirii
infracţiunii de anumite persoane şi nu de bănuit. învinuit, care este reţinut in
cauză, obţinerea concluziei expertului despre faptul că decesul victimei a avut loc
din altă cauză, dar nu din acea indicată de bănuit sau de învinuit);

88
 - renunţarea bănuitului sau învinuitului la declaraţiile anterioare în care el
recunoaşte participarea sa la infracţiune.
Constatarea semnelor care presupun prezenţa autocalomniei încă nu înseamnă că
autocalomnia cu adevărat a avut loc. Această concluzie, în forma ei definitivă, poate 1)
trasă numai în urma verificării versiunilor privind posibilitatea. în acest caz, a
autocalomniei.
Pe marginea situaţiilor (cauzelor) legate de autocalomnie se elaborează şi se verifică
următoarele versiuni:
1) versiuni generale:
- declaraţiile despre autocalomnie sunt false sau autocalomnia nu s-a produs;
- autocalomnia a avut loc:
2) versiunile particulare privind autocalomnia falsă:
- declaraţia despre autocalomnie este falsă şi este făcută cu scopul de a se eschiva de
la răspundere pentru infracţiunea săvârşită sau în alte scopuri; 20
- autocalomnia a fost făcută din proprie iniţiativă, din iniţiativa altor persoane etc.
Versiunile particulare pot fi concretizate în baza sursei de informaţie utilizată în
timpul depunerii depoziţiilor privind faptul de a nu fi săvârşit infracţiunea:
a) informaţiile privind circumstanţele şi detaliile infracţiunii sunt sugerate de
persoana care a efectuat primirea informaţiei despre infracţiune sau cercetează
cazul, a participat la asigurarea operativă, tehnico-criminalistică sau de alt gen în
timpul contactului dintre aceste persoane;
b) informaţia parvenită de la alte persoane (de exemplu, de la colegii de celulă. din
presă, zvonurile ajunse la urechea persoanei);
c) circumstanţele şi detaliile faptelor săvârşite au fost modelate personal, având la
bază acele informaţii care au devenit cunoscute în cursul urmăririi penale.
în cazul prezenţei datelor referitoare la posibilitatea autocalomniei din partea
persoanelor terţe, în primul rând. este necesar să fie audiată persoana care a declarat că
s-a produs un caz de autocalomnie. Această declaraţie poate fi făcută de către o altă
persoană, şi nu de cea care este bănuită de autocalomnie personală. In acest caz, trebuie
de aflat când şi în ce mod declarantul a aflat despre autocalomnie, ce temeiuri există
pentru o astfel de concluzie, dacă această concluzie este doar o presupunere a faptului, ce
anume l-a determinat pe subiectul dat să facă o declaraţie despre autocalomnie din partea
persoanei bănuite. învinuite, în ce relaţii se află el cu aceasta din urmă.
Dacă declaraţia despre autocalomnie a făcut-o însuşi bănuitul, învinuitul, atunci pe
parcursul audierii lui, este necesar să fie elucidate următoarele întrebări:
a) când, unde, în legătură cu ce a apărui hotărârea de a face această declaraţie;
b) cui i-a comunicat despre informaţia privind autocalomnia;

20
Ищенко Е.П.. Образцов В.А. Криминалистика. Учебник. Москва: Эксмо, 2005, с.321.

89
 c) din care cauze şi în ce scop s-a autocalomniat;
d) din ce surse au fost luate informaţiile privind circumstanţele infracţiunii în care s-a
autocalomniat (dacă acest lucru s-a făcut sub influenţa altor persoane - din partea
cui anume şi sub ce formă a fost exercitată influenţa, când şi în ce împrejurări s-a
produs acest lucru; cine a ştiut despre aceasta din rândul terţelor persoane);
e) ce persoane, circumstanţe şi probe pot confirma veridicitatea autocalomniei şi
motivele acesteia;
f) cine sunt complicii adevăraţi ai infracţiunii date.
întru soluţionarea acestei situaţii, este necesar de a planifica şi efectua următoarele
activităţi:
- ieşirea împreună cu persoana bănuită, învinuită la faţa locului în scopul verificării
depoziţiilor sale;
- efectuarea unei analize multiaspectuale separate a depoziţiilor, apoi a unei analize
comparative a depoziţiilor date de către persoana verificată până la momentul
recunoaşterii vinovăţiei sale şi a depoziţiilor pe care le-a dat ea reeunoscându-şi
vinovăţia simulată, precum şi după renunţarea la acestea;
confruntarea acestora cu depoziţiile altor persoane care i-au declarat fapta şi ale
celora care au dat mărturii în favoarea sa. precum şi cu alte date obţinute, de
exemplu, pe parcursul examinării la faţa locului sau efectuării altor acţiuni de
urmărire penală;
- primirea şi studierea datelor cu caracter operam privitor la comportamentul şi
afirmaţiile bănuitului (învinuitului) în legătură cu cele întâmplate cu el în afara
biroului ofiţerului de urmărire penală (în cercul cunoscuţilor. în locul deţinerii
etc.);
asigurarea unei analize comparative a întregului complex de informaţii obţinute
din diverse surse în scopul identificării împrejurărilor care infirmă versiunea
privind autocalomnia sau care o confirmă;
- constatarea împrejurărilor necunoscute care mai trebuie dezvăluite în scopul
verificării versiunilor elaborate, precum şi a împrejurărilor care mai trebuie
supuse unui studiu suplimentar aprofundat în baza unei examinări repetate la faţa
locului, dispunerii unor expertize suplimentare şi altor măsuri orientate spre
colectarea unor noi probe. In acest mod pot fi constatate anumite fapte care vor
contrazice declaraţia de autocalomnie sau. dimpotrivă, o vor confirma.
Pe parcursul cercetărilor ulterioare, in baza studiului materialelor din dosar, trebuie
obţinută o imagine:
a) despre starea bazei de probaţiune până la momentul în care învinuitul şi-a
recunoscut vina şi despre dezvoltarea acesteia după această împrejurare;
b) despre ceea ce a cunoscut ofiţerul de urmărire penală în legătură cu împrejurările

90
 faptei până la momentul recunoaşterii vinovăţiei simulate;
c) a obţinut oare urmărirea asemenea probe noi după ce înv inuitul şi-a recunoscut v
ina. care nu au putut fi culese fără declaraţiile sale;
d) au găsit oare aceste depoziţii o confirmare obiectivă în materialele cercetărilor
ulterioare;
e) nu contrazic oare datele despre infracţiune, obţinute de la învinuit după
recunoaşterea vinovăţiei, altor date obiective despre acelaşi lucru care existau
până la momentul respectiv sau care au fost culese ulterior.
Ca rezultat al cercetării autocalomniei, este necesar de a elucida următoarele
momente esenţiale:
1) circumstanţele adevărate ale cauzei în legătură cu care au fost obţinute date cu
privire la autocalomnie (timpul, locul săvârşirii infracţiunii, persoanele implicate
etc.);
2) informaţii cu privire la bănuitul, în\ inuitul adevărat al infracţiunii săvârşite;
3) împrejurările reale ale infracţiunii şi autocalomniei (timpul, locul, metodele.
persoanele, motivele şi alte circumstanţe);
4) dacă s-au înregistrat pe marginea dosarului încălcări ale legii, prin ce s-au
manifestat acestea concret; de către cine. când. din ce cauze au fost comise;
măsurile întreprinse în raport cu declarantul;
5) ce consecinţe negative a avut autocalomnia, cum a influenţat aceasta asupra
stabilirii adevărului în cazul penal, asupra sorţii persoanei care s-a autoca- lomniat
sau asupra altor persoane.
în ansamblu, este necesară efectuarea unei analize comparate multilaterale a
depoziţiilor privind circumstanţele autocalomniei şi a depoziţiilor declarantului, pe care
acesta le-a făcut până a-şi recunoaşte \ inovaţia. Astfel, pot fi stabilite faptele care
contravin declaraţiei despre autocalomnie sau. dimpotrivă, care o confirmă.
Pe parcursul urmăririi penale ulterioare, in baza studierii materialelor cauzei, este
necesar să fie analizată probitatea materialelor care figurează în dosar, să se afle dacă
depoziţiile declarantului au fost confirmate în mod obiectiv în materialele cercetării
ulterioare sau au rămas nefondate; să se afle dacă informaţiile privind circumstanţele
infracţiunii obţinute de la inculpat, după ce şi-a recunoscut vinovăţia, nu contrazic alte
date obiective.
Pe această bază se elaborează programul etapei următoare de investigare a cauzei
privind analiza ulterioară a versiunii legale de veridicitatea sau falsitatea autocalomniei.
Acest program prevede necesitatea analizei probelor şi a depoziţiilor învinuitului privind
cauzele autocalomniei pe calea audierii tuturor persoanelor la care a făcut trimitere
declarantul; efectuarea, în caz de necesitate, a confruntărilor; căutarea, ridicarea şi
cercetarea documentelor; efectuarea expertizelor necesare, inclusiv expertiza
psihiatrică-judiciară a persoanei învinuite etc.

91
 Aprecierea datelor colectate permite să fie adoptate şi aplicate în modul co-
respunzător hotărârii judiciare necesare în acest caz (priv ind încetarea urmăririi penale a
persoanei nevinovate - dacă declaraţia priv ind autocalomnia şi-a găsit o confirmare
obiectivă şi reabilitarea acesteia; privind pornirea procesului penal în cazul persoanelor
care au încălcat legea, dacă acest fapt a fost stabilit; priv ind expedierea dosarului penal
în judecată in legătură cu învinuirea declarantului de a fi săvârşit infracţiunea în cazul în
care se va stabili că declaraţiile lui de autocalomnie sunt nefondate).
§ 4. Depistarea şi cercetarea înscenării infracţiunii
în practică se întâlnesc încă cazuri de înscenare a unor infracţiuni. A înscena
înseamnă a pune la cale, a săvârşi o acţiune rău intenţionată cu scopul de a aduce
prejudicii unei persoane nevinovate sau de a induce în eroare organele de urmărire
penală.
în criminalistică, noţiunea de înscenare are mai multe semnificaţii. Prin înscenare. în
sens criminalistic, se înţelege: 1) un tip specific de activitate, modificare intenţionată a
unor circumstanţe; 2) o modalitate de împotriv ire faţă de urmărirea penală şi stabilirea
adevărului; 3) luarea unei hotărâri întemeiate de a produce o activitate ilegală şi
realizarea acesteia™.
înscenarea criminală se realizează printr-un sistem de dezinformare creat pentru
tăinuirea evenimentului produs realmente sau pentru falsificarea unor circumstanţe
aparte ale acestuia, sistem care. de obicei, mizează pe inducerea în eroare a urmăririi
penale.
După cum menţionează E.Işcenco şi V.Obrazţov. înscenările infracţiunii pot fi
realizate în următoarele scopuri:
- aparenţei săvârşirii altei infracţiuni la locul dat şi tăinuirii indiciilor adevăratului
eveniment infracţional pentru a purta o mai mică răspundere;
- aparenţei unui eveniment cu caracter necriminal produs la locul dat. în scopul
evitării răspunderii penale;
unei reprezentări false cu privire la elemente separate ale infracţiunii săvârşite de
către o altă persoană, cu alte scopuri, din alte motive etc.; aparenţei săvârşirii
anumitor infracţiuni pentru a tăinui alt eveniment cu caracter necriminal, de
divulgarea căruia, din anumite motive, nu este interesată persoana care l-a
înscenat (de exemplu, pentru tăinuirea unui comportament imoral);
aparenţei săvârşirii infracţiunii care în realitate n-a avut loc, cu scopul tragerii
neîntemeiate la răspundere penală a unei persoane nevinovate21 22.
în aceste situaţii este necesar să se facă o delimitare strictă a înscenării infracţiunilor
de înscenarea altor evenimente. Prima variantă urmăreşte scopul eschivării de

6,1
Ищенко Е.П.. Образцов В.А. Криминалистика. Учебник, с.324.
22
Ibidem, р.325

92
răspunderea penală pentru fapta real săvârşită sau a răspunderii mai blânde pentru altă
infracţiune prezentată, atunci când a doua variantă este îndreptată spre crearea aparenţei
unei infracţiuni, ca şi cum săv ârşită de o anumită persoană, pentru ca în felul acesta să
rezolve o situaţie problematică personală sau profesionistă şi a atrage la răspundere
persoanele nevinovate.
înscenările se prezintă în următoarele situaţii:
1. Când a fost săvârşită o infracţiune, dar se prezintă o altă infracţiune. In acest mod
procedează cel mai des persoanele care au pierdut sau au risipii bunuri materiale sau
sume de bani, care au pierdut documente importante, alte obiecte încredinţate lor. Pentru
a „ieşi basma curată”, aceste persoane recurg la înscenări, prezentându-se în rol de
victimă a unui furt, ca şi cum săvârşit, a unui jaf sau a altei infracţiuni.
2. Când n-a fost săvârşită infracţiunea, dar se creează în mod artificial anumite probe
ale unei infracţiuni. Destul de cinic se comportă reprezentanţii acestei categorii de
„scenarişti”, care nu numai că înscenează infracţiunile, ca şi cum săvârşite, dar şi pun sub
urmărire penală persoane concrete, stabilite din timp, care de fapt nu sunt vinovate,
fabricând probe fictive ale vinovăţiei acestora.
De cele mai multe ori se întâlnesc cazuri de înscenare de tipul doi, adică legate de
infracţiuni săvârşite realmente. Este caracteristic faptul că o parte a „scenariştilor”
întreprind măsuri pentru a tăinui evenimentul infracţional. In acest scop, sunt distruse sau
tăinuite urmele, mijloacele infracţiunii, alte obiecte care au legătură cu aceasta.
Astfel de înscenări se realizează, în principal, de către persoanele care se fac vinovate
de săvârşirea infracţiunii tăinuite, cu scopul de a exercita împotriv ire faţă de demascare
şi de răspundere pentru cele făptuite. Uneori. în mod similar procedează persoanele care
nu sunt implicate în infracţiunea tăinuită, care apelează la înscenări din diverse
considerente personale sau legate de serv iciu.
3. Când a avut loc o faptă necriminală, dar se produc anumite urme, se modifică
ambianţa pentru infracţiunea reală. în această situaţie „scenariştii” reproduc la locul
infracţiunii săvârşite ambianţa (condiţiile) unui eveniment necriminal (accident,
sinucidere etc.). Este posibilă şi falsificarea unor elemente aparte ale tabloului
infracţional. Scopul principal al unei astfel de înscenări este de a orienta urmărirea penală
pe o cale greşită, în ceea ce priveşte circumstanţele-cheie ale ev eminentului produs. în
majoritatea cazurilor, astfel de înscenări sunt efectuate de către persoane care au atribuţie
directă sau indirectă la infracţiune, cu scopul de a înlătura suspiciunea care planează
asupra lor.
Toate înscenările infracţiunilor pot fi clasificate după următoarele temeiuri:
. ■ După subiect. Acestea sunt executate de către: participanţii la infracţiune (de
către o singură persoană sau de către un grup de persoane): alte persoane la
rugămintea infractorului sau din iniţiativa acestora; infractor impretmă cu alte
persoane.

93
 După loc: la locul săvârşirii infracţiunii; la alt loc.
>upâ timpul când a fost săvârşită înscenarea: până la săv ârşirea infracţiunii:
în timpul săvârşirii infracţiunii: după aceasta.
4) După scopurile urmărite: tăinuirea infracţiunii; tăinuirea evenimentului
necriminal; alte scopuri.
5) După obiectul înscenării: înscenarea infracţiunii; înscenarea evenimentului cu
caracter necriminal; înscenarea elementelor separate ale evenimentului
infracţional.
6) După conţinut: înscenarea urmelor materiale; înscenarea urmelor şi punerea cu
bună ştiinţă la dispoziţia urmăririi penale a unor informaţii false.
în scopul depistării şi demascării înscenărilor, se stabilesc;
1) circumstanţele evenimentului în legătură cu care a fost realizată înscenarea
(caracterul, timpul, locul, participanţii etc.);
2) caracteristica criminalistică (tipul, indiciile) a evenimentului înscenat;
3) participanţii la înscenare, rolul fiecăruia în cele făptuite, scopurile şi motivele de
care s-au condus;
4) circumstanţele pregătirii şi realizării înscenării (locul, timpul, ce anume şi în ce
consecutivitate a fost săvârşit, obiectele folosite etc.);
5) consecinţele înscenării (pornirea cu întârziere a procesului penal, tragerea la
răspundere a persoanelor nev inov ate, săvârşirea altor infracţiuni de către
persoanele care nu au fost trase la răspundere);
6) circumstanţele legate de depunerea unor mărturii false de către autorii unor
înscenări.
La baza înscenărilor se află contradicţia dintre ceea ce s-a produs în realitate şi ceea
ce. chipurile, s-a întâmplat în urma eforturilor depuse de cei care au organizat înscenarea
concretă.
Datele cu privire la înscenare pot fi obţinute în urma examinării, inclusiv repetate a
locului unde s-a produs infracţiunea, a urmelor obiectelor, descoperite acolo, dar totodată
în baza efectuării măsurilor speciale de investigaţie şi de urmărire penală.
Astfel, în afară de examinarea locului faptei, pot fi efectuate următoarele acţiuni de
urmărire penală: audierea martorilor, audierea bănuiţilor, învinuiţilor, verificarea
depoziţiilor la faţa locului, reconstituirea faptelor, dispunerea anumitor expertize,
confruntarea etc.
în calitate de indicii ale înscenării, descoperite in timpul cercetării locului faptei, pot
figura;
a) urme care nu ar fi trebuit să rămână, dacă evenimentul cercetat nu ar fi fictiv, ci
real;
b) urme care nu există, dar care neapărat ar fi trebuit să apară în cazul săvârşirii
infracţiunii reale;

94
 c) starea urmelor nu corespunde situaţiei care s-a reflectat la locul faptei (după indicii
exterioare, calitate, cantitate etc.).
în cazul când este înscenată moartea în urma mânuirii imprudente a armei de foc. în
rol de indicii ale înscenării pol apărea circumstanţe, cum ar fi imposibilitatea unei
împuşcături spontane sau producerea împuşcăturii dintr-un exemplar de armă descoperit
lângă cadavru, necorespunderea urmelor împuşcăturii de pe cadavru cu urmele care
rămân după manevrarea imprudentă a armei etc.
Unele înscenări la locul săvârşirii faptei care comportă o informaţie despre acest
eveniment, pe de o parte, pot apărea în afara voinţei şi a dorinţei persoanei care
înscenează infracţiunea. Asemenea scăpări se admit din diverse motive: emoţii, graba
infractorului în condiţii de lipsă de timp, lipsa deprinderilor necesare etc.
Pe de altă parte, de cele mai multe ori, străduindu-se să prezinte evenimentul într-o
lumină favorabilă lui, acţionând liniştit, calculat, infractorul depune un efort maxim
pentru atingerea optimă a eforturilor şi scopului, dar totodată pierde simţul măsurii, al
realităţii. în aşa cazuri, el poate lăsa mult prea multe urme ale evenimentului imitat, mai
mult decât atât. le poate da un caracter puternic exprimat. O atare „depăşire” a planului
trebuie să-l pună în gardă pe ofiţerul de urmărire penală în ceea ce priveşte veridicitatea
celor întâmplate.
La baza demascării înscenării stau datele care pot fi colectate:
a) în timpul cercetării condiţiilor de la locul săvârşirii faptei şi depistarea aici a
indiciilor care confirmă posibilitatea înscenării;
b) în urma demascării depoziţiilor false ale persoanelor care nu sunt interesate de
stabilirea adevărului;
c) pe alte baze (de exemplu. în urma verificării argumentelor concludente ale rudelor
persoanei care, chipurile, s-a sinucis, care categoric resping o astfel de
posibilitate).
Procesul demascării înscenării conţine următoarele aspecte;
a) elaborarea modelului imaginar al evenimentului, ale cărui indicii sunt prezente în
condiţiile de la locul faptei şi ca şi cum sunt la suprafaţă, impunând gândul că totul
s-a produs anume aşa şi nu altfel;
b) elaborarea modelelor imaginare concurente ale altor evenimente, posibile în
această situaţie;
c) studierea modelelor elaborate (real. imaginar şi concurent), tragerea concluziilor
din acestea şi verificarea concluziilor respective;
d) stabilirea caracterului real al unor concluzii şi caracterului ireal al altor concluzii;
e) analiza comparativă a modelelor care n-au fost excluse din verificare şi a urmelor
depistate, formularea concluziilor privind caracterul adecvat al oricărui model al
evenimentului care s-a produs în realitate;

95
 f) obţinerea suplimentară a datelor veridice, care confirmă în mod obiectiv
caracterul real al modelului dat şi care exclude posibilitatea unei erori;
g) luarea hotărârii privind încheierea procesului de verificare a înscenării cu toate
consecinţele de drept ce decurg din fapta concretă.
Această activitate poate fi realizată prin efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
precum şi a măsurilor speciale de investigaţie îmbinate cu activitatea unei analize şi de
evaluare a tuturor probelor obţinute.

întrebări pentru autopregătire şi control:

1. Ce presupune împotrivirea (opunerea de rezistenţă) urmăririi penale?
2. Cine şi în ce circumstanţe poate opune rezistenţă urmăririi penale?
3. Care sunt formele împotrivirii urmăririi penale?
4. Ce măsuri pot fi întreprinse în vederea împotrivirii urmăririi penale din interiorul
organelor de drept?
5. Ce măsuri şi de cine pot fi realizate în acelaşi scop din afara organelor de drept?
6. Cum poate fi învinsă împotrivirea urmăririi penale?
7. Ce prezintă alibiul şi care sunt elementele principale ale acestuia?
8. Care sunt versiunile tipice şi modurile de verificare a alibiului?
9. Ce acţiuni de urmărire penală sau măsuri speciale de investigaţie pot fi efectuate
în scopul verificării alibiului?
10. Ce este autocalomnia şi care sunt formele acesteia?
11. Ce motive poate aduce persoana la autocalomnie?
12. Care sunt semnele autocalomniei?
13. Ce circumstanţe urmează a fi elucidate la cercetarea autocalomniei?
14. Ce acţiuni de urmărire penală sau măsuri speciale de investigaţie pot fi efectuate
în scopul verificării autocalomniei?
15. în ce constă semnificaţia criminalistică a înscenării infracţiunii?
16. în ce scopuri pot fi realizate înscenările infracţiunii?
17. Numiţi situaţiile înscenării infracţiunii şi prezentaţi clasificarea acestora.
18. Ce indici ale înscenării infracţiunii pot fi depistate şi unde?

96