UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

DISCIPLINA:

CRIMINALISTICĂ

COORDONATOR: Lector Univ. Dr. Vidrighin Vasile

Student: Craciun Marian-Mihai

Anul : IV ID
 TACTICA ASCULTĂRII INCULPATULUI

Considerații generale

Ascultarea inculpatului este o activitate complexă care constă în utilizarea,

în conformitate cu legea, în timpul ascultării a unor metode şi procedee tactice
specifice de valorificare a mijloacelor de probă, a altor date privitoare la acestea şi
la împrejurările comiterii infracţiunii, în scopul aflării adevărului în cauză. Tactica
ascultării inculpatului presupune pregătirea ascultării, cât şi desfăşurarea acesteia.

Pregătirea în vederea audierii învinuitului, inculpatului

Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă infracţiuni,

astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Eficienţa ascultării învinuitului, inculpatului depinde în mare măsură de modul în
care organul de urmărire penală realizează pregătirea actului procedural. Pregătirea
în vederea ascultării ce presupune stabilirea problemelor care trebuie lămurite, a
tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în timpul ascultării, ţinându-se
cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii, de
personalitatea şi psihologia învinuitului, inculpatului. Tratarea cu superficialitate a
acestei prime etape a interogatoriului judiciar poate avea consecinţe negative asupra
întregului proces penal.
1.Studierea materialelor cauzei
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată
stabili problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea are ca
efect cunoaşterea de către magistrat a tuturor aspectelor deţinute referitoare la
infracţiunea pe care o cercetează. De aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi
efectuată după alte activităţi premergătoare cum sunt cercetarea la faţa locului,
examinarea şi interpretarea mijloacelor materiale de probă existente, luarea
declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor dacă acestea au supravieţuit,
dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.
2.Cunoaşterea învinuitului, inculpatului
Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a cunoaşte în
ce măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea învinuitului, inculpatului.
Componentele de bază ale personalităţii unui individ sunt temperamentul, caracterul
aptitudinile , educabilitatea, comportamentul deviant şi tendinţele criminale.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale
fundamentale: sanguin, coleric, flegmatic, melancolic. Pentru o bună anchetare
trebuie cunoscute atât aptitudinile generale cât şi cele speciale ale învinuitului,
deoarece fiecare infracţiune poartă amprenta personalităţii făptuitorului. Alte
elemente care conturează personalitatea învinuitului, sunt mediul familial, şcolile
pe care le-a urmat, profesiile, cercul de prieteni, locul unde şi-a satisfăcut stagiul
militar şi antecedentele penale. Se impune deci, cunoaşterea inteligenţei,
slăbiciunilor, pasiunilor, comportamentului în familie şi în societate, la locul de
muncă, etc.
3. Întocmirea planului de ascultare
Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare si emite o teorie referitoare
la modul de săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.
a) Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia
ascultării
Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate
cronologic, lăsând în acelaşi timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcţie de
elementele noi, necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei
ascultări.
b) Pregătirea materialului probator
Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi modul în care acesta
va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode tactice şi anume:
- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi apoi treptat se
trece la probele “puternice”; prezentarea frontală care constă în prezentarea pe
neaşteptate a celor mai puternice probe de acuzare şi pe parcursul ascultării sunt
prezentate şi probele “secundare” pentru a-l convinge pe învinuit, inculpat că se
cunosc şi amănuntele faptelor sale si prezentarea integrală , care este folosită atunci
când există material suficient şi bine verificat în legătură cu o cauză cercetată şi se
adoptă tactica povestirii întregului proces al infracţiunii.
c) Determinarea ordinii în care se face ascultarea
Această etapă este specifică infracţiunilor la comiterea cărora au participat
mai mulţi făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu cei despre care se deţin mai
multe informaţii sau cu cei care fac declaraţii conforme cu materialul probator
obţinut până în acel moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma de
participaţie la infracţiune de antecedente penale şi de personalitatea fiecăruia.
4.Alte activităţi pregătitoare
4.1. Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare
Ordinea şi modalitatea de citare a învinuiţilor, inculpaţilor trebuie să
conducă la evitarea, contactului între persoanele interesate în cauză şi la contactul
între persoanele care au fost deja audiate şi cele ce urmează să fie ascultate.
Anchetatorul se poate deplasa şi la locul în care se află învinuitul, inculpatul (spital,
penitenciar, loc de muncă, domiciliu), sau unde a fost comisă infracţiunea (în cazul
infractorilor labili emoţional şi a infracţiunilor de omor, viol, tâlhărie.
4.2. Asigurarea prezenţei apărătorului
Orice învinuit, inculpat are, dreptul la apărare în timpul procesului penal,
organul de urmărire penală având şi obligaţia de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi
exercitării dreptului la apărare. Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat
pentru ascultare.
4.3.Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului.
Legea prevede interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba
română, rolul acestuia fiind de a mijloci comunicarea dintre anchetator şi persoana
anchetată.
Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului, inculpatului are ca
finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va conţine problemele de clarificat,
ordinea în care vor fi abordate şi materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate
cauzele penale există probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul
învinuitului, inculpatului:
 Obţinere de date complete asupra faptelor ce i se reţin in sarcina;
 Cunoaşterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă in apărarea sa;
 Dovedirea poziţiei sale nesincere, când declaraţiile se contrazic cu faptele
dovedite;
 Descoperirea tuturor infracţiunilor comise , precum si a participanţilor ;
4.4.Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare
ascultarea
În planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un cadru adecvat
interogatoriului judiciar, amenajând încăperea în care se va desfăşura ascultarea,
astfel încât inculpatului să-i inspire seriozitatea situaţiei şi oficialitatea activităţii la
care va participa. Sunt necesare şi unele măsuri suplimentare cum ar fi aşezarea
învinuiţilor, inculpaţilor cât mai departe de uşă sau fereastră care să-i împiedice să-şi
concretizeze eventualele intenţii de fugă sau de automutilare si luarea obiectelor
tăioase, înţepătoare, dure (cuţite, lame, pixuri, ace , agrafe pentru hârtie ) din preajma
locului unde va fi aşezat învinuitul, inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi
pentru a se automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest cadru trebuie să se
încadreze magistratul prin ţinuta sa ; un aspect exterior neglijent, semnele de
oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranţă , vor avea consecinţe negative
asupra desfăşurării ascultării.
Etapele ascultării învinuitului, inculpatului

Activitatea de ascultare se încadrează în prevederile Cod. Procedură Penală

articolele 70, 71, 72, 73.
1.Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului Art.70 Cod de Procedură Penală
prevede identificarea învinuitului, inculpatului prin întrebarea acestuia “cu privire la
nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor,
cetăţenia, studiile, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente
penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale”.
Ulterior stabilirii identităţii celui ascultat, pe un ton calm, dar
oficial, anchetatorul îi va aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care formează
obiectul cauzei punându-i în vedere să declare tot ce ştie cu privire la acea faptă
precum şi la învinuirea ce i se aduce.
2.Tactica de ascultare în faza relatării libere
După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a prezentat infracţiunea de
facto, şi i s-a solicitat să declare tot ce ştie, învinuitul, inculpatul va fi pus să dea şi
o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, în art.71 C. Proc. Pen.
Prin art. 68 C. Proc. Pen. prin care „ se interzice folosirea de violente, ameninţări ori
alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri in scopul de a se
obţine recunoaşterea învinuirii „Ascultarea nu poate începe, potrivit art.71 alin.4 C.
Proc. Pen. “cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”.
Învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisa anterior. Odată ce
a început să-şi prezinte versiunea cu privire la faptă, învinuitul, inculpatul va fi lăsat
să declare liber tot ce ştie, fără a fi întrerupt de anchetator. În cazurile cu mai mulţi
învinuiţi, inculpaţi, art.71 C. Proc. Pen. reglementează modul în care se va desfăşura
ascultarea. Alineatul 1 prevede că “fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat”
ceea ce presupune că “fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi” (alin.2). Este
esenţial ca anchetatorul să fie calm şi răbdător, chiar şi atunci când în raport cu
dovezile pe care le deţine, nesinceritatea celui ascultat este vădită.
Odată intrat în cabinetul de anchetă, învinuitul, inculpatul va fi urmărit tot
timpul fără ostentaţie, discret, lăsându-i-se impresia că anchetatorul este total
absorbit de declaraţiile sale şi nu de comportamentul său expresiv. Pe lângă gesturile
involuntare ale învinuitului, inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să fie
atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de derută, de
disimulare. Cunoaşterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să-l facă pe
anchetator circumspect, obligându-l să-şi controleze mimica şi privirea. El trebuie să
fie cât mai puţin permisiv şi să nu uite nici un moment că este tatonat de învinuit sau
inculpat, iar cea mai mică reacţie l-ar trăda. Pe întreaga durată a ascultării vor fi
evitate gesturile de nemulţumire, de enervare sau de oboseală.
Învinuitul, inculpatul trebuie urmărit cu atenţie, anchetatorul fiind foarte
interesat să asculte versiunea acestuia. El nu trebuie întrerupt ci lăsat să relateze totul,
ba chiar încurajat să o facă prin expresii de genul: “…da, continuă, …interesant, …
mai departe, etc.”.
 Într-un fel această încurajare denumită « condiţionare prin graţiere » este o
capcană eficientă, învinuitul, inculpatul având falsa impresie că a fost integral crezut,
astfel că revenirea cu întrebări după încheierea declaraţiei, cel puţin pentru început, îl
surprinde nepregătit. Trebuie reţinut însă că starea de impasibilitate pe care se
situează anchetatorul în această fază a ascultării nu se confundă cu “buna-voinţa” sau
“iertarea”, fiind necesară păstrarea fermităţii în a-l determina pe cel ascultat să
declare adevărul. Relatarea liberă a declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de
sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului:
 posibilitatea învinuitului, să expună faptele şi împrejurările în succesiunea
lor firească, aşa cum şi le reaminteşte, urmând un anumit şir al ideilor sale;
 posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a
săvârşit infracţiunea şi a mobilului acestei;
 obţinerea de date noi despre faptele şi împrejurările cauzei, despre
participanţi, date necunoscute de organul judiciar;
 posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe cel ascultat,
dându-şi seama de poziţia pe care a ales-o pentru apărarea sa şi dacă este sincer sau
nu în cele relatate.
3.Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Art.72 Cod de Procedură Penală reglementează ascultarea învinuitului,
inculpatului în faza adresării de întrebări, dar nu precizează modalităţile sau tactica
ce trebuie folosită. Întrebările vor fi formulate, în principal în funcţie de poziţia
adoptată de învinuit sau inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce.
În funcţie de scopul urmărit de organul de cercetare penală ce efectuează
ascultarea precum şi de caracterul general al problemei pe care acesta doreşte s-o
clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general; întrebări problemă ; întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se ridică este:
modalitatea tactică de adresare a acestora. Rolul determinant în alegerea procedeelor
tactice este poziţia învinuitului, inculpatului faţă de învinuirea ce i se aduce, de
structura sa psihică. În ipoteza recunoaşterii comiterii infracţiunii pentru care este
cercetat misiunea anchetatorului nu întâmpină dificultăţi, singurele întrebări necesare
fiind cele de precizare şi completare.
Atunci când învinuitul încearcă să nege, să denatureze faptele, anchetatorul
trebuie să manifeste abilitatea de a-l determina să facă declaraţii adevărate, putând
utiliza întrebările de completare, precizare şi control, un efect deosebit avându-l
întrebările detaliu. În situaţia refuzului de a face declaraţii anchetatorul va trebui să-l
convingă pe cel anchetat că a renunţa la această poziţie este în avantajul său.
Dificultăţi apar în situaţia declaraţiilor mincinoase, incomplete, contradictorii,
a respingerii învinuirii, a persistării în refuzul de a face declaraţii sau a revenirii cu
elemente noi asupra declaraţiilor anterioare.
4.Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului
Tactica ascultării învinuitului, cuprinde un ansamblu de mijloace legale,
stabilirea tacticii fiind realizată cu respectarea dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice
criminalistice.
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului, prezintă
elemente contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea cu organul de urmărire
penală. Anchetatorul trebuie sa pună întrebări formulate clar, precis şi concis,
utilizând o terminologie adecvată persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
4.2 Ascultarea repetată
Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare aspectele adevărate,
iar in aceste cazuri, se apelează la procedeul ascultării repetate, învinuitul, fiind
solicitat să facă noi declaraţii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la
diferite intervale de timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare, contrazicerile din
declaraţiile învinuitului, demonstrează netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut
anterior.
4.3 Ascultarea sistematică
Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă,
încercându-se clarificarea modului în care a conceput şi pregătit infracţiunea, care au
fost persoanele participante şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii.
Ascultarea sistematică este utilizată in cauzele complexe şi cu grad ridicat de
dificultate, fie la o infracţiune cu mai mulţi autori, fie la multe infracţiuni cu acelaşi
autor, sau în cazul învinuitului, nesincer, necooperant.
4.4 Ascultarea încrucişată
Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert în care se
succed întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu are posibilitatea de a-şi
pregăti răspunsuri mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin
profesionalismul său.
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări neutre, care nu au
legătură directă cu cauza şi a altora care conţin cuvinte “afectogene” privitoare la
faptă şi rezultatele ei. Astfel anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din
partea celui audiat.
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de cercetare penală a
efectuat o primă ascultare a respectivului învinuit, inculpat, care s-a dovedit a fi
nesincer. Prezentarea probelor de vinovăţie va fi însoţită de întrebări selectate
judicios şi formulate clar, corect, concis, fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a
răspunsului.
4.7 Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi
la săvârşirea infracţiunii
Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai mulţi
învinuiţi, inculpaţi, adică în cazul infracţiunilor comise în participaţie. Având în
vedere faptul că fiecare învinuit, inculpat este ascultat separat, nici unul nu va şti
ceea ce au declarat ceilalţi, fiind bineînţeles interesaţi să afle de la organul de
urmărire penală care este poziţia celorlalţi.
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a folosit
timpul într-o anumită perioadă
Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului, să facă
declaraţii despre locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în
timpul şi după comiterea faptei. Întrebările scurte, precise, la obiect vor obliga
învinuitul, inculpatul să formuleze răspunsuri adecvate, relatând datele solicitate de
anchetator.
5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi
In cazurile in care învinuiţii, inculpaţii fie nu cunosc limba română, fie
prezintă anumite handicapuri (de vorbire, vizuale, auditive), fie sunt minori, se va
asigura prezenţa unui interpret pentru respectivul făptuitor, alături de apărătorul
acestuia.
Ascultarea minorului
Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu răspunde penal,
iar cel cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde doar dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, de la această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe
parcursul ascultării minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a
săvârşit. Pentru evitarea înţelegerii eronate a sensului întrebărilor este recomandat ca
acestea să fie clare, corecte, concise.
6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat
Profesorul Rolea sublinia că “sinceritatea este o prescripţie morală care nu
poate fi întotdeauna o realitate psihologică”. Omul este capabil să-şi ascundă
(disimuleze) acţiunile sale sau să le contrafacă (simuleze) fie pe plan acţional fie pe
plan verbal (minciuna). „A minţi, spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce
trebuie dezvăluit.”
De cele mai multe ori simpla prezenţă a unei persoane în cabinetul de
anchetă sau în boxa acuzaţilor îi provoacă acestuia o stare emoţională destul de
puternică, stare ce nu în puţine cazuri a fost interpretată în sensul vinovăţiei. Emoţiile
- aşa numitele emoţii “şoc” sau stările emoţionale de mai lungă durată - sunt însoţite,
de obicei, de unele manifestări viscerale şi somatice . Aceasta se explică prin faptul
că un răspuns poate fi mincinos, dar nu poate fi depersonalizat. Pentru depistarea
acestor modificări s-au construit o serie de aparate ca: pleistmograful, sfigmograful,
cardiograful, pneumograful, cele mai utilizate de organele de cercetare penală, deci
cele mai eficiente sunt considerate a fi:poligraful; detectorul de stres emoţional in
voce; detectorul de stres emoţional în scris.

7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului

 Declaraţiile învinuitului, inculpatului sunt necesare şi în faza de judecată.
Pentru a putea fi folosite în orice moment al procesului penal, legea instituie
obligativitatea consemnării în scris a acestei declaraţii. Declaraţia scrisă de învinuit,
inculpat, este datată şi vizată de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost
făcută. Legea rezervă învinuitului, inculpatului posibilitatea de a reveni asupra
declaraţiilor anterioare cu completări, rectificări sau precizări, fiecare adăugire fiind,
ca şi declaraţiile, consemnate în scris şi semnate.
Altă metoda de consemnare este înregistrarea. Înregistrarea declaraţiilor
învinuitului, inculpatului pe bandă magnetică se face potrivit prevederilor legale , cu
aducerea la cunoştinţa persoanei ascultate că declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin
aceste înregistrări, organul judiciar poate sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile
persoanei anchetate, iar înregistrarea video face posibilă studierea modului de
manifestare a învinuitului, inculpatului, şi a stărilor sale şi a momentelor în care
acesta trăieşte un evident disconfort psihic.
Cunoscând că declaraţiile sale au fost înregistrate, învinuitul, inculpatul nu va
mai reveni asupra declaraţiilor anterioare. La sfârşitul înregistrării, banda magnetică
este ascultată iar învinuitul, inculpatul întrebat dacă imprimarea s-a făcut corect. De
asemenea, se vor face menţiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea, iar
banda va fi sigilată şi semnată atât de organul judiciar cât şi de învinuit sau inculpat.
8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului, inculpatului este aceea pe
care o acordă instanţa de judecată, ele servind la aflarea adevărului numai în măsura
în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză .
Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile pe care le vor da
în faţa organului de urmărire penală, în speranţa că vor reuşi să inducă în eroare pe
acesta şi să scape astfel nepedepsit. Prin verificarea cu promptitudine a celor relatate,
mai ales a alibiurilor şi a apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza
procedeele tactice cele mai adecvate în scopul obţinerii unor declaraţii veridice.