TEMA 5 PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

2. Clasificarea probelor în procesul penal
3. Datele neadmise ca probă în procesul penal
4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor

Obiective de referinţă.
La sfîrşitul studierii temei studentul va fi capabil:

 să definească noţiunea de probă;

 să identifice particularităţile probelor în procesul penal;
 să determine locul condiţiile admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor;
 să clasifice probele;
 să caracterizeze circumstanţele care împiedică folosirea datelor ca probe;
 să determine sarcina probaţiunii;
 să determine şi să caracterizeze condiţiile administrării probelor;
 să stabilească legătura dintre obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii;
 să aprecieze importanţa probatoriului în procesul penal;
 să determine condiţiile aprecierii probelor;
 să definească noţiunea de mijloace de probă în procesul penal;
 să aprecieze rolul mijloacelor de probă în procesul penal;
 să cunoască mijloacele de probă prevăzute în legea procesual-penală;
 să clasifice procedeele probatorii;
 să descrie condiţiile efectuării procedeelor probatorii;

1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să
conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate
prin intermediul probelor.
Avînd în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sînt definite ca fiind elemente
de fapt dobîndite în modul stabilit de codul de procedură penală a Republicii Moldova, care
servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la
constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importate pentru justa
soluţionare a cauzei (art.93 CPP).
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin
intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 alin. (2) CPP, şi anume: declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului;
raportul de expertiză; corpuri delicte; procese verbale privind acţiunile de urmărire penală şi
ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video,
fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe numai dacă ele au fost
dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor
Codului de procedură penală.
Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de alin.2 art.93 CPP RM, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi
autorizată de către instanţa judecătorească.
 Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai
multe surse.
Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul penal
desfăşurat potrivit legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită
în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

2. Clasificarea probelor în procesul penal

În literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de
diverse criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a
înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la
perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor.
I. După caracterul sau natura lor , probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele
devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare.
Probele care confirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravate se numesc
probe în învinuire.
Probele care infirmă învinuirea sau stabilesc circumstanţele atenuate poartă denumirea
de probe în apărare.
Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La
probele tipice în învinuire se pot referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la
faţa locului; insuficienţa bunurilor materiale la depozit.
Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor despre faptul că în momentul săvîrşirii
infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).
II. În funcţie de izvorul (sursa lor originală) probele sînt imediate şi mediate.
Împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr- un izvor direct
se numesc probe imediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul
unui înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
Împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată, se numesc probe
mediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un
martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).
Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine
limitări în utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai
amănunţite. Aşa, de exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe
spusele altor persoane, aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
III. După legătura lor cu obiectul probaţiunii , probele se împart în directe şi
indirecte.
Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau
inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele
legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu - prinderea
făptuitorului în flagrant delict, conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc).
Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală
numai în măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte,
(exemplu - găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica
provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul
de unde a fost furat obiectul respectiv).
IV. În funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi
personale şi materiale.
Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele
prezentate de ei se numesc probe personale, (exemplu - declaraţiile bănuitului, învinuitului).
Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe
materiale (corpuri delicte).
 3. Datele neadmise ca probă în procesul penal
În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi
prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri
judecătoreşti datele care au fost obţinute:
1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin
violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii
vătămate, martorului;
3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;
5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPP RM;
9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor,
violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale
penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor
garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a
documentului sau a obiectului.
Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) art. 94 CPP RM pot fi utilizate ca
probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe
ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a
faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o hotărîre.

4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor

Cerinţele faţă de probă
Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de
fapt, scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt
de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere
înaintînd cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.
Conform art.95 CPP sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile administrate în
conformitate cu codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd nu contravine
unor cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile
art.94 CPP.
În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi
pertinente sau concludente.
Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele sau circumstanţele
ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală.
Probele sînt concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la
justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă
pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu
inculpatul este o probă pertinentă, întrucît ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării
nu este o probă concludentă decît în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual
penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 CPP).
 Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba
concludentă trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o
cauză este deja dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească,
devine inutilă, adică nu mai este necesar a fi administrată (exemplu - într-o cauză penală în care
sînt mai mulţi martori oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia,
poate respinge propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este
necesară, fiind deci inutilă).