Complexitatea informațiilor pe care le aduc probele în procesul penal a condus la

definirea lor ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la
cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art.63 Cod
procedură penală). În limbajul juridic, expresia de probă are un sens deosebit de
cuprinzător, accepțiunea rezultând numai din contextul exprimării; astfel, într-un sens
larg, folosit îndeosebi de nespecialiști, termenul cuprinde atât proba, în adevăratul
sens al cuvântului, cât și mijloacele de probă, procedeele probatorii, dar și unele
concepte care au numai legătură cu probele. De aceea, nu trebuie confundate noțiunile
de probă, mijloc de probă și probațiune: probele, ca elemente de fapt care servesc la
aflarea 13 adevărului în procesul penal, sunt aduse la cunoștința organelor judiciare
prin intermediul mijloacelor de probă. În al doilea rând, nu se confundă noțiunea de
probă cu cea de probațiune – ca activitate de strângere și verificare a probelor,
constând în acele acte procedurale prin care organele judiciare și părțile stabilesc, prin
mijloace prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și
împrejurărilor care formează obiectul cauzei penale. Am arătat că în sistemul nostru
de drept a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. Astfel, potrivit art.63
alin. (2) din Codul de procedură penală ”probele nu au valoare mai dinainte stabilită”,
aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală și de instanța de
judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate. Referitor la clasificarea
probelor, în literatura de specialitate3 nu au fost adoptate criterii identice, dar există
categorii de probe care sunt recunoscute de marea majoritate a teoreticienilor4 . Astfel
probele pot fi clasificate după caracterul lor ( probe în apărare și probe în acuzare ),
după izvoarele din care provin ( probe imediate și probe mediate ) sau după legătura
lor cu obiectul probațiunii (probe directe și probe indirecte). Mijloacele de probă sunt
metode legale prin care se stabilesc elementele de fapt care servesc la constatarea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o
și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a unei cauze și care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Deși în limbajul practicii judiciare,
cuvântul ”probă” este folosit atât cu înțelesul noțiunii de ”probă”, cât și cu cel al
noțiunii de ”mijloc de probă”, aceste două noțiuni nu trebuie confundate, ele fiind
două categorii juridice deosebite, fiecare dintre ele reglementată, în mod
corespunzător, de dispozițiile Codului de procedură penală. Mijloacele de probă nu se
confundă nici cu subiectul probei, care este persoana care poate procura elementul de
informare care constituie proba (martor, expert, interpret etc.) și nici cu procedeele
probatorii, acestea din urmă reprezentând modul de a proceda în folosirea mijloacelor
de probă. Astfel, potrivit dispozițiilor art.64 din Codul de procedură penală,
mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele
de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal. Mijloacele de probă admise în
legislația procesual penală română sunt prevăzute, așa cum am precizat, limitativ, în
dispozițiile art.64 din Codul de procedură penală: declarațiile învinuitului sau ale
inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile
civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, 3 I. Neagu, Tratat de procedură penală,
Partea generală, 2013, op. cit., p. 441. 4 M. Damaschin, op.cit., p. 242. 14
înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele