TEMA NR.

2
Cerințe:

Redactează un eseu structurat pe 200 de rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri) în care să dezvolţi subiectul administrării probelor.

REZOLVARE:

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal sunt prevăzute

în mod expres și unitarde Codul de procedură penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele
97-201. Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni.
Potrivit art. 97 al. (1) CPP „Constituie probă orice element de fapt care servește
la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Această definiție a probei surprinde esența procesului penal, finalitatea urmărită prin
desfășurarea acestuia. Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru
săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de Codul
de procedură penală, acestea trebuie administrate în procesul penal cu respectarea strictă a
dispozițiilor legale. Constatarea la timp și în mod complet, de către organele judiciare care
desfășoară urmărirea penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale
și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

Aflarea adevărului în procesul penal se face pe bază de probe, dar în același timp,
această obligație a organelor judiciare nu are caracter absolut. Astfel, respectarea acestui
principiu al procesului penal se face sub condiția garanției din partea organelor judiciare a
administrării legale și loiale a probelor. Rezultă deci că în îndeplinirea atribuțiilor lor,
organele judiciare nu pot motiva încălcarea legii în virtutea aflării „cu orice preț” a adevărului
în procesul penal.

Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă în sens larg include
atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două
noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce
mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt.

Potrivit art. 97 al. 2 CPP „Proba se obține în procesul penal prin următoarele

mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

Posibilitatea dată de către legiuitor organelor judiciare în sensul administrării de probe

în procesul penal prin alte mijloace de probă decât cele prevăzute cu titlu exemplificativ
demonstrează o gândire juridică flexibilă, modernă, adaptată realităților sociale, în slujba
aflării a adevărului în cadrul procesual penal, deosebită de cea abordată în vechiul Cod de
procedură penală. Libertatea probelor condiționată de legalitatea obținerii acestora, în
contextul schimbărilor tehnologice continue și implicit a mijloacelor de comitere a
infracțiunilor, reprezintă o evoluție din punct de vedere juridic, un instrument util și flexibil
pus la îndemâna organelor judiciare în vederea aflării adevărului.

Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi
folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care
poate produce confundarea unora cu celelalte.

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun
anumite modalități practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru
administrarea legală a acestora. Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.

Potrivit art. 97 al. 3 din CPP „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de

obținere a mijlocului de probă.”

Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură. Plecând
de la elementele de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare recurg la
procedeele probatorii prevăzute de Codul de procedură penală și administrează probele
necesare, concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de probă.
 Obiectul probațiunii

Potrivit art. 98 CPP „Constituie obiect al probei:

a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.”

Cunoașterea obiectului probațiunii are o deosebită importanță pentru soluționarea

legală și temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit, îndrumând
autoritățile judiciare să lămurească, prin probe, toate aspectele care interesează cauza, dar,
totodată, împiedicându-le să irosească timp și mijloace cu dovedirea unor fapte și împrejurări
care nu prezintă niciun interes pentru cauză.

Din prevederile art. 98 CPP rezultă că în obiectul probațiunii se cuprind deci, pe de o

parte, fapte sau împrejurări care au relevanță asupra fondului cauzei, aflate în legătură cu
latura sa penală și, după caz, cu latura civilă, iar pe de altă parte, fapte sau împrejurări de fapt
referitoare la desfășurarea procesului penal. În acest din urmă caz este vorba despre situațiile
în care legea procesual penală condiționează o activitate procesuală de o anumită împrejurare
de fapt care trebuie astfel dovedită. Spre exemplu, în situația formulării unei propuneri de
arestare în lipsă, caz în care este necesară dovedirea faptului că inculpatul lipsește nejustificat
ori este dispărut ori se sustrage de la urmărirea penală sau nu se prezintă ori nu poate fi adus
în fața judecătorului din cauza stării de sănătate, dintr-o cauză de forță majoră sau stare de
necesitate.

Normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră cunoscute de

participanții în procesul penal. Nu intră astfel în obiectul probei normele de incriminare sau
dispozițiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute, cu excepția dispozițiilor legale
din dreptul străin sau a normelor extrapenale care se află într-o legătură cu tipicitatea faptei
(de pildă, în ipoteza în care se invocă eroarea de drept extrapenal drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.) De asemenea, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al
României sau într-o altă modalitate, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale
aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul
internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. Dispoziţiile normative cuprinse
în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de
lege. Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu
condiţia ca acesta să fie invocat.

Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea
decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea
lui. Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate de către
cel care le invocă.

În cursul urmăririi penale obiectul probațiunii nu este limitat de aspectele faptice

inițiale din actul de sesizare, acesta putând fi extins și la alte fapte de natură penală care
rezultă pe parcursul administrării probelor. Dacă în cursul acestui demers apar elemente
faptice noi, diferite de cele din actul de sesizare, dar în legătură cu acestea, organele de
urmărire penală vor proceda la extinderea urmăririi penale față de aceste fapte și vor
administra probe și cu privire la acestea, în aceeași cauză. De asemenea, în cazul în care apar
elemente noi din care rezultă indicii privind săvârșirea unor infracțiuni ce nu au legătură cu
cauza, organele de urmărire penală au posibilitatea fie de a se sesiza din oficiu cu privire la
acestea, fie de a dispune disjungerea cu privire la acestea și continuarea cercetărilor și
implicit administrarea de probe într-o cauză separată.

În cursul judecății nu este posibilă extinderea obiectului probațiunii. Potrivit art. 371
CPP „Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a
instanței.”

În literatura de specialitate se face distincție între faptele și împrejurările de fapt care

trebuie în mod obligatoriu dovedite în procesul penal, cele care pot fi dovedite (nu există
obligația, ci numai facultatea de a fi dovedite), cele care nu trebuie dovedite (pentru care
există dispensă de probă) și cele care nu pot fi dovedite.

De asemenea, în ceea ce privește clasificarea probelor în procesul penal, în literatura

de specialitate sunt avute în vedere, în principal, trei criterii după care aceasta are loc,
respectiv natura sau caracterul lor, sursa sau izvorul lor și raportul în care se află cu obiectul
probațiunii.

Astfel:

a. În funcție de natura sau caracterul probelor (funcția procesuală pentru care intervin),
acestea se împart în probe în favoarea suspectului sau a inculpatului (în apărarea acestuia față
de acuzațiile care i se aduc) și probe în defavoarea acestuia (în sprijinul acuzării suspectului
sau inculpatului). Organele judiciare sunt obligate în același timp atât să identifice cât și să
administreze aceste tipuri de probe.

Deși art. 100 al. (1) CPP face referire la existența unui suspect sau inculpat în cauză,
trebuie menționat faptul că în practică, încă din etapa urmăririi penale in rem, în mod indirect,
administrarea de probe cu privire la săvârșirea unei infracțiuni urmărește nu numai aspecte de
fapt legate de existența infracțiunii, ci chiar și legate de persoana – făptuitor la care se face
referire în actul de sesizare sau identificată ulterior. Astfel, spre exemplu, în cazul în care se
constată că infracțiunea sesizată nu a fost săvârșită de persoana indicată, se va dispune
clasarea cauzei cu privire la infracțiunea sesizată, cu referire la persoana menționată în actul
de sesizare.

b. În funcție de sursa sau izvorul din care provin, probele se împart în imediate (nemijlocite,
primare) și mediate (mijlocite, derivate).

Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei
penale. Spre exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular.

Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al
comiterii infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a inculpatului găsită la locul comiterii faptei.
Acestea sunt mai credibile cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară.

Deși organele judiciare trebuie să se concentreze asupra obținerii de probe din surse
primare, în practică, de multe ori, acest lucru este imposibil. Având în vedere că dispozițiile
procesual penal nu fac o ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea
organelor judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective, suficient de convingătoare
și care nu lasă loc nici unor îndoieli, constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de
condamnare, indiferent de gravitatea infracțiunii comise.

În contextul evoluției tehnicii criminalistice, pot fi administrate în procesul penal

probe indirecte de o calitate superior fiabilă altor probe cum ar fi declarațiile persoanei
vătămate sau ale unui martor ocular la săvârșirea unei infracțiuni în condiții sau împrejurări
ce pot pune sub semnul întrebării percepția acestora asupra realității. Probele indirecte nu se
confundă însă cu indiciile temeinice care nu pot constitui temei pentru o condamnare.

c. În funcție de raportul în care se află cu obiectul probațiunii, probele se împart în directe și

indirecte.
 Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta prevăzută de legea
penală și persoana care a săvârșit-o, adică cu obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte
principale (res probanda) ce trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal.
Spre exemplu, în cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele directe pot fi
reprezentate de relatările martorilor sau ale persoanei vătămate ori de prinderea în flagrant a
făptuitorului.

Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii.
Prin intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau
împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a
persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri
ce au fost sustrase persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.

Probațiunea prin probe indirecte trebuie supusă unei analize atente din partea
organelor judiciare, în vederea evitării unor erori. Ea este mai complexă și trebuie supusă
anumitor reguli.

De regulă, într-o cauză există atât probe directe, cât și probe indirecte. Există situații
când există doar probe indirecte și se pune problema dacă sunt suficiente aceste probe pentru
aflarea adevărului. Jurisprudența a decis că o singură probă indirectă nu e suficientă, dar dacă
există două sau mai multe astfel de probe, acestea pot fundamenta o hotărâre de condamnare,
dacă din înlănțuirea lor logică rezultă o concluzie univocă referitoare la vinovăția
inculpatului.

Data,

02.01.2023