TEMA 6 PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii

6. Probatoriul şi administrarea probelor
7. Aprecierea probelor
8. Mijloacele de probă
9. Mijloace materiale de probă

5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii.

Noţiunea de obiect al probaţiunii
Obiect al probaţiunii - ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite
în vederea soluţionării cauzei penale.
Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările
de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu- se că ele sînt cunoscute atît
de organele judiciare, cît şi de către justiţiabili. Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări
care trebuie dovedite în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii.
Alte fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauze penale, aceste din
urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii.
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările
referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările
infracţiunii.
Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii
În cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă
asupra fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului
penal.
Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 CPP:
1) Faptele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale componenţei de
infracţiune precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În majoritatea
cazurilor, despre săvîrşirea faptei infracţionale este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest
lucru nu exclude însă necesitatea dovedirii faptului că, întradevăr, a avut loc o infracţiune
caracterizată prin toate circumstanţele proprii săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii
infracţiunii permite a o califica corect atunci cînd el este semn calificant al unei componenţe
concrete sau circumstanţă agravată. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al unor
componenţe de infracţiuni (art.287 CPP). Metoda săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul,
serveşte drept semn calificant, cît şi ca circumstanţă agravantă. De asemenea locul şi timpul
infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei sînt reflectate în art.35 CP.
2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează
răspunderea penală a făptuitorului (art.76, 77 CP.) care, conform art.75 CP, sînt
luate în consideraţie în timpul aplicării pedepselor penale.
3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima în acest sens
trebuie stabilit care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea şi dacă ea este
pasibilă de răspundere penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor
subiectului special.
4) Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a
infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul infracţiunii.
5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune, care are importanţă
pentru calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile.
6) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii
sau rezultate din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise.
 Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei (art.216 CPP).
De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă
pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor,
cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de
persoana competentă a gestiona cauzele penale.
Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin
intermediul cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.
Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană
care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr
comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi
fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.
Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii
Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,
informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat.
Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect,
principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei
probe dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu
cunoaşte două limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi
societate.
În anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii
unor fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.70 CC., în cazul contravenției de
calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea
sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. în sensul acestei dispoziţii
legale, în cazul contravenției de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.
Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre
despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o
infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind
că legea nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.
În lumina dispoziţiilor art.96 CPP, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de
probe.
De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele
noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări,
nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 CPP se consideră fapte şi circumstanţe care
nu trebuie dovedite:
a. Faptele unanim recunoscute;
b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei şi meseriei moderne.

6. Probatoriul şi administrarea probelor

Procesul probaţiunii procesual penale
Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile
pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria
procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:
1) Acumularea sau colectarea probelor;
2) Fixarea, documentarea probelor;
3) Verificarea probelor;
4) Aprecierea probelor.
1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele
prevăzute de lege. Conform art.93 CPP elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal
ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces
cu respectarea prevederilor codului de procedură penală. Organul de urmărire penală are dreptul:
să cheme orice persoană pentru a o audia; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de
urmărire penală; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la
persoanele oficiale prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea
datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale. Probele pot fi prezentate de asemenea de
bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă de
oricare cetăţean sau de o persoană juridică din iniţiativă proprie. în cadrul efectuării unor
acţiuni de urmărire penală acumularea probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi
ridicarea lor (cercetarea la faţa locului).
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de art.93 aliniatul.2 CPP în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi
autorizată de către instanţa judecătorească (art.93 aliniatul 4 CPP).
2. Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma
prevăzută de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală
sînt fixate în procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la
dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca obiectele
respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practicii
stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea
organului de urmărire penală.
3. Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi
obiectiv de către organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată.
Verificarea include constatarea de corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele,
respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor
datelor de fapt - realităţi etc.
4. Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care
reprezintă un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi
deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.
Sarcina probaţiunii
Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine
această sarcină. în practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui
principiu.
Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna
obligaţia să administreze probele.(exemplu - în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul
are poziţia unui arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).
Legea (art.100 alin.(1) CPP) arată că sarcina administrării probelor revine organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece,
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în
defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că,
pornim de la principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate
revenindu-le sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul
are obligaţia de a manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare
şi în apărare;
în mod practic, probaţiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele
judiciare şi părţile consideră că nu mai au de administrat probe.
 7. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma
acestei activităţi.
Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii
obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind
convingerii organelor judiciare şi conştiinţei lor juridice.
Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care
elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în
legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei
făptuitorului etc.
Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său
ideile, sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept.
Constituind o reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi
apreciere, conştiinţa juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective
înfăţişate în cauzele penale prin intermediul probelor.
În legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la
care ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită.
Potrivit acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală
şi de către instanţa de judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor
probelor administrate şi conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 alin.(2) CPP).
În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi
dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format
convingerea că a aflat adevărul în cauza penală.

8. Mijloacele de probă
Noţiunea şi mijloacele de probă în procesul penal
Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate în
procesul penal decît prin anumite mijloace prevăzute anume în codul de procedură penală, care
sînt denumite mijloace de probă.
Aşa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, de
oarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul
penal.
Nu trebuie confundată noţiunea de „Mijloc de probă" cu cea de „Procedeu probatoriu",
care este un mod de examinare a mijloacelor de probă.
În funcţie de specificul său, fiecare mijloc de probă îşi are procedeele sale de
administrare. De exemplu, declaraţiile martorului pot fi obţinute prin ascultare, confruntare sau
înregistrare pe bandă magnetică.
Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o ordine
dinainte stabilită, ci în raport cu ansamblul probelor existente în cauză.
Principiul libertăţii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de
probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt care
constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege3
Funcţionalitatea mijloacelor de probă, precum şi rolul lor în relevarea elementelor de
fapt care ajută la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, ne determină să considerăm această
instituţie ca pe una dintre cele mai importante instituţii de drept procesual penal.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Conform art.102. CPP „Declaraţii" sînt informaţiile date în scris sau oral în cadrul
procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. Nu
pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa
informaţiilor sale (art.102 alin.(2) CPP).
 Pornind de la faptul că bănuitul, învinuitul, inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările
în care a fost săvîrşită infracţiunea, legea (art.103 CPP) a înscris declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o
obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima
modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită
dreptul la apărare.
Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele
judiciare de al asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării
procesului penal.
Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea
infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi
circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 alin.(2) CPP).
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea bănuitului, învinuitului, inculpatului
atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.
Se interzice categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin
folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Totodată, cu
ocazia ascultării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să aibă în
vedere şi dispoziţiile art.10 CPP potrivit căruia orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Conform art.104 alin.(5) CPP declaraţiile bănuitului, învinuitului sau inculpatului se
consemnează în procesul -verbal al audierii, întocmit în condiţiile art.art. 260-261 CPP.
Declaraţia bănuitului, învinuitului sau inculpatului dată în cursul urmăririi penale şi
declaraţia inculpatului dată în faza judecăţii, se consemnează în scris de către organul de
urmărire şi, respectiv de către grefierul instanţei de judecată. Astfel consemnată, declaraţia se
citeşte bănuitului, învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă s-o citească, asigurîndu-i-se
posibilitatea de a verifica exactitatea celor scrise. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul este de
acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Cînd nu poate sau
refuză să o semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de
organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului
ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, atunci cînd
declaraţia a fost luată printr-un interpret.
În cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din
declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări în privinţa lor,
acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile art.art.260-261 CPP.
Conform art.479 CPP audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se
efectuează în condiţiile art.104 CPP şi nu poate depăşi mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în
total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor
participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.
Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui.
Potrivit art.90 CPP, martorul este persoana citată în această calitate de către organul
de urmărire penală sau instanţa, precum şi persoana care face declaraţii în ordinea prevăzută
de Codul de procedură penală.
Declaraţiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în
condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanţe care
urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea (art.105 alin.(1) CPP).
De reţinut că pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
 existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
  existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
 ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la
faptele şi împrejurările pe care le cunoaştem.
În principiu orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal indiferent
de starea sa fizică. Astfel, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării sale fizice
(orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă fenomenele prin
anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute, organul judiciar apreciind,
de la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane serveşte aflării adevărului (exemplu -
un orb poate fi ascultat asupra unor fapte auzite).
Martorii surdo-muţi sînt audiaţi cu participarea interpretului care cunoaşte semnele
acestora şi poate să comunice prin ele. Participarea acestui interpret este consemnată în
procesul-verbal (art.105 alin.(4) CPP.) în cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de
o altă boală gravă, audierea lui se efectuează cu consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia
(art.105 alin.(5) CPP). De asemenea minorul poate fi ascultat ca martor în prezenţa
reprezentantului legal.
Totuşi, Codul de procedură penală prevede şi unele excepţii de la această regulă
generală, arătînd că există două categorii de persoane care nu pot avea calitate de martor într-
un anumit proces penal şi anume:
- persoane care nu pot fi ascultate ca martor;
- persoane care nu pot fi obligate să depună mărturii.
Din conţinutul art.90 alin.(3) CPP rezultă că nu poate fi ascultată ca martori persoana
obligată să păstreze secretul profesional cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat
cunoştinţă în exerciţiul profesiei.
Din această categorie fac parte toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu,
devin deţinători de secrete, care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudiciu material
sau moral unei persoane fizice sau juridice. Sînt obligaţi să păstreze secretul profesional:
apărătorii; persoanele care cunosc anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu
exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; judecătorul, procurorul,
reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul cu privire la circumstanţele care iau
devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor sale profesionale;
jurnalistul -pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i
destăinui numele; oficialităţile religioase, medicul de familie.
Obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana
fizică sau organizaţia faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea secretului
respectiv, cei ce deţin acel secret putînd fi ascultaţi ca martori.
Anumite categorii de persoane pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest
lucru. Astfel art.90 alin.(11) CPP prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sînt obligate să depună ca martori. Organul de urmărire penală sau instanţa este
obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.
Totuşi, dacă soţul sau una din rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului sau
inculpatului este de acord, poate fi ascultată ca martor, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca
orice alt martor.
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile.
Avînd în vedere faptul că partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă
au cunoştinţe despre împrejurările comiterii faptei şi despre făptuitori, declaraţiile lor au fost
înscrise ca mijloc de probă în art.93 alin.(2) CPP.
Acestea sînt de regulă prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, datele
furnizate de ele servind la strîngerea altor probe în cauză.
Procedura de ascultare propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile este cea prevăzută în art.art. l11-112 CPP.
 Partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe importante
pentru cauză.
Declaraţiile şi audiere părţii vătămate se efectuează conform dispoziţiilor ce se referă
la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod respectiv (art.111 alin.(2) CPP).
În anumite cazuri cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate se interzice
inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe
despre pretinsul caracter sau istoria personală ai victimei, cu excepţia cazului cînd preşedintele
instanţei acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta un demers preşedintelui instanţei
pentru a cere introducerea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. La
soluţionarea acestui demers, preşedintele instanţei trebuie să ţină o şedinţă închisă la care
inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitate să se expună, în urma şedinţei închise preşedintele
instanţei va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria
personală a victimei doar dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea
lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel, încît să afecteze achitarea lui în cazul în care
administrarea acestor probe va fi interzisă. în asemenea cazuri, preşedintele instanţei va stabili
limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări (art.111 alin.(3) CPP).
Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se face conform
dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în modul respectiv. Partea civilă
partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată (art.112 alin.(1)
CPP). Partea civilă poate fi ascultată în calitate de martor privind circumstanţe care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicîndu-se dispoziţiile ce se referă la audierea
martorului în mod respectiv.
Aplicarea înregistrărilor audio sau video în faza urmăririi penale.
Înregistrările sonore sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic electronic,
magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile
prevăzute de codul de procedură penală, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau
indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi conţinutul lor contribuie la
aflarea adevărului în cauza respectivă (art.l64 CPP).
La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi
aplicate la cererea acestora sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori instanţă,
înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică
persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii (art.115, alin.(1) CPP).
Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată,
persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul
verbal al audierii conform cerinţelor art.art.260-261 CPP., precum şi întreaga desfăşurare a
audierii.
Potrivit art.135 alin.(1) CPP- „Interceptarea comunicărilor (convorbirilor
telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) - se efectuează de
către organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către
judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de
grave".
Înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare ci ea poate servi doar ca
mijloc de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau circumstanţe de
natură să contribuie la aflarea adevărului.
Art.135 alin.(4) CPP stipulează că interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi
penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi
prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate
depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz
interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmării penale.
Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a
interceptărilor comunicărilor prevăzute de art.art. 135 - 136 CPP., dispoziţiile cărora se aplică în
modul respectiv (art.137 CPP).
 Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.art. 135 - 136 CPP.pot fi verificate prin
expertiza tehnică dispusă de către instanţa judiciară la cererea părţilor sau din oficiu.
Această prevedere are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor
audio ori de imagini, ci şi pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimat faţă de aceste mijloace
de probă.
Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi martorilor.
Confruntarea.
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putînd fi folosit de către
organul de urmărire penală sau de către instanţă în care se constată că există contraziceri între
declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.
În lumina dispoziţiilor art.113 CPP confruntarea se face între persoanele ale căror
declaraţii se contrazic şi numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci,
existenţa contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, efectuarea confruntării,
ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza probelor din
dosar.
Prin confruntare, pe lîngă lămurirea contrazicerilor existente între declaraţiile
persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei
penale. Confruntarea este socotită şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a
poziţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele ce li se impută. Pe lîngă faptul că prin acest
procedeu probatoriu se poate stimula memoria celor confruntaţi, trebuie subliniată şi
posibilitatea pe care o au organele judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi „faţă
în faţă", reacţii care pot releva reaua - credinţă a celor confruntaţi.
Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate fi prezentă şi unele dezavantaje, şi
anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării sau în
etapele ulterioare.
în vederea efectuării confruntării există un complex de reguli tactice care sînt subsumate
dispoziţiilor art.113 CPP., potrivit căruia persoanele confruntate sînt ascultate cu privire la
faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.
Din modul de redactare a dispoziţiilor art.113 CPP rezultă că persoanele confruntate nu
mai sînt ascultate ca în procedura obişnuită, ci vor răspunde la întrebările adresate de către
organul judiciar, întrebări care vizează circumstanţele cu privire la care declaraţiile date
anterior conţin contraziceri. Audierea persoanelor confruntate se face, respectîndu-se
dispoziţiile privitoare la audierea martorului sau învinuitului în dependenţă de calitatea
procesuală a persoanelor confruntate, care se aplică în modul respectiv.
Potrivit art.l13 alin.(4) CPP organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Desigur că întrebările pe care
şi le pun cei confruntaţi sînt adresate prin organul judiciar, care mijloceşte şi conduce
„discuţia" între cei ale căror declaraţii se contrazic.
Confruntarea poate fi înregistrată pe videocasetofon pentru a se putea studia
comportamentul celor confruntaţi.
În situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba de stat, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. în
cursul judecăţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele. De asemenea, interpreţii pot fi
folosiţi şi în cazul cînd unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în
instanţă sînt redactate într-o altă limbă decît cea de stat.
Interpretului îi revine obligaţia, potrivit art.85 CPP să se prezinte la locul, ziua şi ora
arătate în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată.
Prezentarea spre recunoaştere (art.116 - 117 CPP)
Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală, pe parcursul căreia martorului,
părţii vătămate, bănuitului sau învinuitului i se prezintă spre a recunoaşte o persoană sau un
obiect audiindu-i în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut persoana sau obiectul
prezent, precum şi asupra semnelor distinctive şi particularităţile după care le-ar putea
recunoaşte.
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau partea vătămată, el este
prevenit despre răspunderea penală conform art.313 din Codul penal pentru refuzul de a face
declaraţii, cît şi pentru depoziţiile mincinoase, conform art.312 din Codul penal, cît şi despre
dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
Datele faptice primite în urma prezentării spre recunoaştere pot avea valoare
probantă numai cu respectarea strictă a procedurii prezentării spre recunoaştere: persoana care
trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască, în afara spaţiului
vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de
acelaşi sex, asemănători la exterior.
La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea.
Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali
vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal;
- înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală
propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte
printre asistenţii procedurali, iacînd despre aceasta o menţiune în procesul-verbal;
- recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera
întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat
particularităţile incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată
recunoaşterea repetată a persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi;
- în cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă,
recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia , prezentată împreună ce
fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebeşte esenţial între ele. Toate
fotografiile se anexează la dosar;
- în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un proces-
verbal conform prevederilor art.260-261 CPP, cu excepţia că cel recunoscut nu ia cunoştinţă la
moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.
Procedura prezentării obiectelor spre recunoaştere este constată în art.117 CPP şi are
următoarele particularităţi:
- cei chemaţi spre a recunoaşte un obiect sînt audiaţi în prealabil asupra
circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra semnelor
şi particularităţilor distinctive după care 1-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se întocmeşte un
proces-verbal;
- în caz dacă cel chemat spre a face recunoaşterea obiectului este martor sau parte
vătămată, el este prevenit despre responsabilitatea penală prevăzută de art.313 din Codul
penal pentru refuzul de a face declaraţii, cît şi pentru darea cu bună ştiinţă a depoziţiilor
mincinoase.
În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a
o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respectiv a decedatului.
La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţirea lui de murdărie, rugină,
alte stratificări, dacă acesta nu se va distruge ca mijloc de probă;
În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului se întocmeşte un proces-verbal
conform prevederilor art.260-261 CPP.

9. Mijloace materiale de probă

Înscrisurile.
 Înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau
circumstanţe de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Sînt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care în conţinutul lor, materializează
un act de gîndire şi voinţă care are relevanţă asupra faptelor sau circumstanţelor de fapt ce intră
în cadrul obiectului probaţiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă,
în acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sînt cuprinse date referitoare la săvîrşirea
infracţiunii scrisorile de ameninţare sau şantaj, scrisorile care emană de la soţul vinovat în
cazul infracţiunii de adulter etc.
Nu constituie mijloace de probă scrise, ci mijloace de probă, înscrisurile care, prin
aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului în
cauză penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se
găsesc amprente digitale sau pete de sînge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cu
ocazia percheziţiei de la persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii etc.
În sfera înscrisurilor ca mijloc de probă intră numai acele obiecte pe care sînt marcate
semnele scrierii fonetice. Aşadar, în sensul legii penale prin înscris nu se înţelege orice
exprimare a gîndiri într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Astfel înţeles sensul
noţiunii „ înscris ", considerăm că nu sînt cuprinse în această sferă schemele sau planşele şi
fotografiile, cum se susţine în literatura de specialitate. Fotografiile, schemele sau planşele, în
măsura în care nu conţin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de
probă.
Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă
procesele-verbale. Prin proces-verbal în general, se înţelege acel înscris în care organele
prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal. Din această definiţie rezultă că
procesul-verbal este privit ca înscris mijloc de probă numai dacă faptele sînt constatate
personal de către organul care-1 întocmeşte. în cazul în care în procesul-verbal sînt
consemnate relatările altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca
înscris, proba rezultînd din declaraţia făcută de către martor sau învinuit.
Procesele-verbale ca mijloace de probă în procesul penal, sînt încheiate de către organele
de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.
Procesele-verbale pot fi împărţite în două categorii, şi anume: procese- verbale care au
funcţie probatore pe fondul cauzei (bunăoară, procese-verbale de constatare a infracţiunilor) şi
procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (percheziţia, citaţia
etc).
Procesele-verbale trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi formă.
Conform art.157 CPP constituie mijloc material de probă documentele care provin de la
persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care
prezintă importanţă pentru cauză.
Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin
încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează pe tot parcursul păstrării dosarului
respectiv. în cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în
alte scopuri legale acestea pot fi restituite deţinătorului, dacă este posibil fără a fi efectuată
cauza, cu păstrarea copiilor acestora în dosar.
Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la interpelarea
organului de urmărire penală din oficiu sau la cerere cît şi de către instanţă la cererea părţilor,
precum şi prezentate de părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
Corpurile delicte.
În cele mai multe cazuri, săvîrşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe
anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvîrşirii infracţiunii sau
în apropierea acestui loc.
Denumite şi „martori muţi" ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot
furniza uneori informaţii mai exacte de cît martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile
relei - credinţe care poate fi întîlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori.
 Conform art.158 CPP, corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există
temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele
acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori
obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea
circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori
atenuarea răspunderii penale.
Obiectul este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală
sau prin încheierea instanţei de judecată şi anexat.
Obiectul poate fi recunoscut drept delict în următoarele condiţii (art.158 alin.(3) CPP):
1). Dacă pin descrierea lui detailată, prin sigilare, precum şi prin alte modalităţi
similare efectuate imediat pentru depistare a fost exclusă posibilitatea substituirii sau
modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
2). Dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii : cercetare la faţa
locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentate de către participanţi la proces cu
ascultarea prealabilă a acestora.
Conform art.159 alin.(1) CPP corpurile delicte se anexează şi se păstrează în dosar sau
sînt păstrate în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care di cauza volumului sau din alte
motive nu se pot păstra împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile anexate la
procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise la
păstrare persoanelor juridice sau fizice. în acest caz în coşar trebuie să se facă menţiunea
respectivă.
Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează pînă ce soarta lor nu va fi soluţionată
prin hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei, în cazurile prevăzute de
Codul de procedură penală chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate pînă la
terminarea procesului penal.
Conform art.160 CPP la păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, precum şi la
transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-
legale, ori la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti
trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea sau
amestecul corpurilor delicte sau a altor obiecte.
Conform art.161 CPP pînă la soluţionarea cauzei penale procurorul în faza urmăririi
penale sau după caz instanţa dispune restituirea proprietarului sau posesorului legal:
1. produsele uşor alterabile;
2. obiectele necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;
3. animalele domestice, păsările şi alte animale care necesită îngrijire
permanentă;
4. automobilul sau alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost
sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauză penală sau a
posibilei confiscări a bunurilor.
În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate mai
sus nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau
instituţiilor fiscale respective pentru a decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau realizarea
acestora cu transferarea echivalentului valorii lor la contul depozitar al procuraturii sau a instanţei
de judecată respective.
Conform art.162 CPP în cadrul soluţionării cauzei în fond se rezolvă chestiunea cu
privire la corpurile delicte în acest caz:
1. Uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confixate şi predate
instituţiilor respective sau nimicite;
2. Obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective
sau nimicite;
3. Lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate urmează
să fie distruse, iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi
remise acestora;
4. Banii şi alte obiecte de valoare dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au
fost îndreptate acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei vor fi trecute în venitul
statului; celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi,
vor fi trecute în proprietatea statului. în caz de conflict referitor la apartenenţa acestor
obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile;
5. Documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot
termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;
Obiectele ridicate de către organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri
delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.