Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal sunt prevăzute în mod expres și

unitar[1] de Codul de procedură penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele 97-201.

Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni.Potrivit art. 97 al. (1) CPP „Constituie
probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Această definiție a probei surprinde esența procesului penal, finalitatea urmărită prin desfășurarea
acestuia. Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de Codul de procedură penală, acestea trebuie
administrate în procesul penal cu respectarea strictă a dispozițiilor legale. Constatarea la timp și în mod
complet, de către organele judiciare care desfășoară urmărirea penală și judecata, a faptelor care
constituie infracțiuni, astfel încât nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar
orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea
garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

Aflarea adevărului în procesul penal[2] se face pe bază de probe, dar în același timp, această obligație a
organelor judiciare nu are caracter absolut. Astfel, respectarea acestui principiu al procesului penal se
face sub condiția garanției din partea organelor judiciare a administrării legale și loiale a probelor.
Rezultă deci că în îndeplinirea atribuțiilor lor, organele judiciare nu pot motiva încălcarea legii în virtutea
aflării „cu orice preț” a adevărului în procesul penal.

Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă în sens larg include atât proba propriu-
zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri
distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale
folosite pentru dovedirea elementelor de fapt.[3]

Potrivit art. 97 al. 2 CPP „Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:a) declarațiile
suspectului sau ale inculpatului;b) declarațiile persoanei vătămate;c) declarațiile părții civile sau ale
părții responsabile civilmente;d) declarațiile martorilor;e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau
constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;f) orice alt mijloc de probă care nu
este interzis prin lege.”

Posibilitatea dată de către legiuitor organelor judiciare în sensul administrării de probe în procesul penal
prin alte mijloace de probă decât cele prevăzute cu titlu exemplificativ demonstrează o gândire juridică
flexibilă, modernă, adaptată realităților sociale, în slujba aflării a adevărului în cadrul procesual penal,
deosebită de cea abordată în vechiul Cod de procedură penală[4]. Libertatea probelor condiționată de
legalitatea obținerii acestora, în contextul schimbărilor tehnologice continue și implicit a mijloacelor de
comitere a infracțiunilor, reprezintă o evoluție din punct de vedere juridic, un instrument util și flexibil
pus la îndemâna organelor judiciare în vederea aflării adevărului.

Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi folosite numai
dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce
confundarea unora cu celelalte[5].

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun anumite modalități
practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru administrarea legală a acestora.
Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.[6]

Potrivit art. 97 al. 3 din CPP „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de
probă.”

Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură. Plecând de la elementele
de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare recurg la procedeele probatorii prevăzute de
Codul de procedură penală[7] și administrează probele necesare, concludente și utile cauzei, prin
intermediul mijloacelor de probă.